Realitatea dureroasă a monumentelor istorice din țara noastră este aceea că multe dintre ele “plâng” din cauza nepăsării celor care le ignoră și care nu înțeleg că acestea nu vor fi întotdeauna acolo, pentru că timpul le macină încet dar sigur, ca o termită nemiloasă. Ei bine, un grup de artiști a încercat să își exprime nemulțumirea față de acest fenomen și a demarat un proiect mai mult decât inedit: aceştia și-au pus originalitatea în slujba unui scop nobil și au «colorat» clădirile bucureștene, pe cele triste, aflate în ruină.

Arina Bianca Rusu, cea care a dezvoltat proiectul, a efectuat o radiografie a clădirilor vechi din Capitală și a selectat un număr de 35 de imobile cu potenţial de “muză” a artiștilor, în urma unei documentații puse la dispoziție de către Asociația Rhabillage, prin arhitectul Loredana Brumă. Cele mai multe dintre clădiri „strigă în tăcere” după ajutor.

Artistul Laurențiu Dimișcă a fost cel care a avut inițiativa proiectului și cel care a stat față-n față cu noile sale surse de inspirație și a așternut pe pânză reacția sa la starea în care se află arhitectura bucureșteană. Dimișcă a pictat 30 de lucrări de mari dimensiuni, iar pentru realizarea celorlalte 5 picturi, au fost cooptați în urma unui proces de selecție tot atâția artiști debutanți: Aida Radu, Alma Benedek, Konrad Mihat, Marius Milea și Mihaela Cristina Șolga. Acești pictori nu au făcut doar să îi dea frâu liber penelului să le exprime starea vizavi de monumentele istorice, ci au redat și poveștile inedite ale fiecărei bijuterii arhitecturale în parte, care pot fi aflate și din albumul „Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine”.

Artistul Laurențiu Dimișcă și-a exprimat nemulțumirea față de starea clădirilor vechi prin intermediul picturilor sale Foto: Mihai Vladu

„Arta poate să fie un manifest. Întotdeauna, ea a arătat, mai mult sau mai puțin, latura la care populația ar trebui să aibă grijă. Eu privesc toată provocarea artei mele, vizavi de grija arhitecturii de patrimoniu, ca pe un manifest – realizat timp de șase luni, cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național – creionat de Arina.

Vrem să demonstrăm că și noi, artiștii, putem, prin reprezentarea plastică a operelor de artă, să facem oamenii să aibă grijă de patrimoniu și de propria identitate

Vrem să demonstrăm că și noi, artiștii, suntem sensibili la fenomenul acesta și putem, prin reprezentarea plastică a operelor de artă, face oamenii să aibă grijă de patrimoniu și de propria identitate. Dacă dispare chestiunea aceasta, dispărem noi, ca originalitate a unui popor. Eu sunt doar executantul, dar rămân generațiile viitoare să analizeze ceea ce am gândit eu vizavi de ce are Bucureștiul, ca patrimoniu”, a explicat Laurențiu Dimișcă, pentru Matricea Românească.

Câte clădiri, atâtea povești

Este de prisos să menţionăm faptul că în spatele acestor picturi, care au putut fi admirate în cadrul unei expoziții încheiate recent la Galeria Contrast, se află o cercetare aproape titanică despre fiecare imobil în parte, aspect care a ajutat artiștii să aibă o viziune și mai clară înainte de a le reda culoare prin picturile lor.

„A fost interesantă interacțiunea, pentru că acesta este un proiect multidisciplinar. A fost o interacțiune între arhitectură – cercetare – și artă. Am lucrat la cum să găsim echilibrul, cât de mult să mergem în zona de arhitectură și cât în zona de artă. Am realizat o documentare, pentru a afla ce a fost în spatele clădirilor respective, cine a stat acolo, ce evenimente au fost”, a mai punctat Arina.

Arina Rusu

În privința întregului efort de a da viață proiectului Fundației Outsider Art (ai cărei membri sunt cei doi interlocutori), Laurențiu Dimișcă a fost mai mult decât mundan, acesta subliniind că totul „a fost o întreagă bătaie de cap”, dar care a meritat, mai ales pentru că pictorul a avut șansa de a trage un semnal de alarmă într-un limbaj aproape universal – prin artă.

Eu am ironizat puțin și am făcut multe parodii pe chestiunea aceasta. De exemplu, l-am introdus pe Superman: «Dacă noi nu reușim să ne salvăm clădirile, o să vină Superman, eroul american, și le salvează»

„Când citești toate poveștile și analizezi istoria clădirilor, rămâi cu un gust amar și cu o inimă tristă. Eu am ironizat puțin și am făcut multe parodii pe chestiunea aceasta. De exemplu, l-am introdus pe Superman: «Dacă noi nu reușim să ne salvăm clădirile, o să vină Superman, eroul american, și le salvează. Sau extratereștrii». Trebuie să învățăm de la alte țări cum să ne îngrijim patrimoniul. Practic, sunt niște legi simple care trebuie respectate. Dar, după cum suntem martori, vedem că peste noapte se dărâmă o clădire și se construiește un zgârie-nori. (…) Au fost mai multe abordări pe care am reușit să le «creionez» în pânze”.

Casa memorială Spiru Haret (strada Gheorghe Manu), astăzi imobil demolat parțial Foto: pagina Facebook Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine

Casa Spiru Haret, ilustrată de către Laurențiu Dimișcă Foto: pagina Facebook Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine, autor Florin Mitrea

Atunci când pictura devine semnal de alarmă

Laurențiu Dimișcă și Arina Rusu au realizat un proiect inedit, demn de toată admirația, și ne-au demonstrat totodată că – din fericire – încă mai există oameni care privesc în jurul lor și care conștientizează faptul că suntem amenințați de pericolul de a ne pierde istoria (unele lucrări ilustrează și case deja demolate). Dar pentru că, așa cum spune un vechi proverb, în nefericire, omul se salvează prin speranță, pictorul este încrezător că lucrările sale îşi vor îndeplini menirea.

„Eu am finalizat o operă de artă pe care o să o vadă milioane de ochi și poate că o generație o să se trezească și să aibă grijă de propria casă. Dacă noi «dăm din gură» prin culoare, şi o mai fac și fotografii, și muzicienii, vor fi «omuleți» care vor ști să le protejeze, pentru că aceste clădiri sunt comune, sunt ale tuturor. Vom face manifeste, până ce povestea noastră va fi auzită. Dacă am merge pe ideea că totul e efemer, nu ne-am mai ocupa de nimic”, a spus artistul, subliniind că picturile sunt dedicate fiecărui oraș din țară, pentru că povestea imobilelor aflate în ruină este una fără sfârșit.

O clădire de care s-a ținut cu dinții, astăzi ruină

Deși toate casele pe care le-au adăugat cei doi în portofoliu au povești cel puțin interesante, clădirea care i-a impresionat cel mai mult a fost Casa Miclescu, situată pe şoseaua Kiseleff din Capitală.

Construită la începutul secolului XX pe baza planului arhitectului Ion Mincu, cel care ne-a lăsat şi Şcoala Centrală, casa a fost cumpărată de urmașul unei familii de boieri, Jean Miclescu, care a dat-o moștenire fiului său. Noul proprietar, colonelul Radu Miclescu, a locuit acolo cu Elsa, soția sa, o talentată sculptoriță. Din păcate, anul 1948 a însemnat pentru cei doi anul în care regimul comunist a decis să le confiște căminul, dar dârzenia colonelului, cel care a fost apropiat de generalul Charles de Gaulle, le-a pus bețe în roate ocupanţilor abuzivi.

Refuzând să plece, Radu Miclescu a petrecut trei zile în închisoare. Odată eliberat, i s-a interzis să locuiască în zona luxoasă a casei, acesta fiind nevoit să-și petreacă ultimii 40 de ani într-o baie aflată la subsolul imobilului. Chiar și după ce casa a fost avariată de un cutremur, colonelul a rămas în clădire, până în 1990, când s-a stins din viață la vârsta de 90 de ani. Frumusețea casei Miclescu nu a trecut neobservată, iar dovadă stă producția cinematografică „Felix și Otilia” (1972), regizată de Iulian Mihu, după romanul „Enigma Otiliei” al lui George Călinescu: în film, imobilul era căminul familiei Giurgiuveanu.

Casa Miclescu, astăzi Foto: bucharestheritage.files.wordpress.com

Casa Miclescu – o reinterpretare plastică

Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca fiind dinamică, chiar dacă uneori schimbările sunt mai puțin perceptibile: pe de o parte continuitatea și transmiterea tradiției locale, care include valori și norme specifice, iar pe de altă parte, continua adaptare la noi valori, integrate și adaptate în permanență.

În rândurile care urmează, doresc să vă vorbesc despre schimbare, pentru că este o dominantă a culturilor tradiționale. Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai degrabă progresiste, dornice să adopte schimbările. Evident, totul în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale.

Alături de modificările tradiției care apar din interiorul comunității, o influență importantă o au și cele care apar din exteriorul ei, cum ar fi schimbările politice. De cele mai multe ori, acestea determină schimbări neacceptate de comunitate, la care se formează o rezistență, care, însă, la un moment dat, cedează. Acesta a fost pentru numeroase comunități momentul când în România postbelică s-a instaurat regimul comunist. Impunerea colectivizării și punerea, forțată, a terenurilor deținute de către țărani în comun în cadrul C.A.P.-urilor, ori a fermelor de stat a determinat nu doar schimbări sociale și de proprietate, la care oamenii s-au opus, uneori fiind sancționați prin privarea de libertate, ci a însemnat și dezagregarea comunității rurale în sine, desființarea și abandonarea unor valori care le erau proprii și care contribuiau la consolidarea coeziunii sociale a grupului.

Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai progresiste, dornice să adopte schimbările. Totul, în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului general descris mai sus, voi da exemplul unui obicei care se numește generic „Plugarul” și care, așa cum a fost studiat el în perioada interbelică de către Traian Gherman, un etnograf transilvănean, avea o răspândire destul de mare în Ardeal și Maramureș.

Cel mai harnic om din sat era sărbătorit de comunitate

Obiceiul presupune sărbătorirea în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, sau a doua zi de Paști, a celui mai harnic om din sat, cel care a ieșit primul la arat. În logica mentalității tradiționale, acest om era cel dintâi care a perturbat liniștea naturii, după anotimpul rece, când câmpurile sunt în repaus, astfel că se considera că bunăstarea comunității ar putea fi în pericol, dacă nu s-ar performa obiceiul, menit să îmbuneze forțele supranaturale.

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Obiceiul presupune mai multe etape simbolice, cum ar fi anunțarea publică a sărbătoritului și a feciorilor care participă activ la obicei, ascunderea sărbătoritului, ori a unui bănuț, pe care feciorii trebuie să îl găsească, altfel fiind sancționați prin plata muzicanților și a băuturii ce urmează a fi consumată după ce se încheie obiceiul, ducerea sărbătoritului pe plug, ori pe grapă, până la râu, unde este udat și, mai apoi, sunt udați feciorii, iar uneori și oamenii care stau pe margine.

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

În drum spre casa celui sărbătorit

În momentul udării la râu a plugarului se rostesc urări, ce sunt menite să asigure rodnicia pământului și recolte bogate. Aceasta, pentru că, așa cum se crede în societățile tradiționale, acțiunile omului influențează în mod direct prosperitatea comunității. După acest moment important, începea o petrecere sătească, la care, în unele localități, se pedepseau cei care au încălcat regulile postului mare, prin „bricelare”, adică lovirea în talpă cu un lemn, denumit „mai”.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul: pământul nu mai era în proprietatea lor, astfel că nu ei decideau, de cele mai multe ori, ce anume se cultivă; de asemenea, terenurile erau arate cu tractorul pentru că oamenii nu mai aveau animale ori unelte cu care să poată ara singuri terenul, acestea fiind confiscate de către autorități. Așadar, în multe localități unde avea loc obiceiul Plugarului, cu denumirile locale („Udătoriul”, „Tânjaua”, „Cu căruțul”, „Crai nou”, „Pogănici” etc.), acesta a fost abandonat și a intrat în memoria pasivă a oamenilor.

Renunţarea la obicei, asociată interzicerii bisericii greco-catolice

În zona Chioarului, județul Maramureș, în satul Șurdești, obiceiul se numește „Udătoriul”, iar renunțarea la obicei este asociată și interzicerii din acea perioadă a bisericii greco-catolice, cu atât mai mult cu cât o bună parte din cutumă se derula la vechea biserică de lemn din sat, în prezent monument UNESCO. Multă vreme nu a mai fost ținut, chiar dacă în Șurdești colectivizarea a avut o formă specială: pământurile au rămas în proprietatea oamenilor, care trebuiau să dea statului o cotă din tot ceea ce produceau ei. O influență importantă în pierderea obiceiului a avut și confiscarea, de către autorități, a utilajelor țărănești (pluguri, grape), dar și a cailor, animalele folosite pentru muncile câmpului. Astfel, obiceiul nu a mai fost performat pentru foarte mult timp.

În 1967, un cercetător din București de la Institutul de Folclor al Academiei Române, Eugenia Cernea, în timpul unei documentări de teren, a înregistrat într-o localitate din Maramureș un cântec ritualic ce se cânta în momentul în care plugarul sărbătorit era udat la râu, un cântec în care se ura recoltă bogată și un rod bun câmpurilor. Intrigată de acest cântec, etnologul a continuat cercetările și a înregistrat, chiar în satul Șurdești, foarte multe descrieri ale obiceiului, așa cum era el performat înainte să dispară în anii 1950.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul sărbătoririi „Plugarului” a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul

Eugenia Cernea publică în anul următor și un articol despre obiceiul din Șurdești. Astfel, interesul cercetătorilor devine și mai intens, iar conducerea institutului decide să se realizeze o filmare cu o reconstituire a obiceiului, astfel că în 1969, pentru prima dată după mulți ani, obiceiul este performat din nou, pentru a fi filmat de o echipă a Institutului de Folclor. După acest moment, însă, obiceiul intră din nou în uitare, până în 1990, după Revoluția decembristă, când regimul comunist este înlăturat de la putere.

Un obicei reînviat după 26 de ani

În anul 1995, la inițiativa unor localnici, care au cerut și sprijinul autorităților județene, prin implicarea, timp de mai mulți ani, a Centrului Creației Populare (județul Maramureș), obiceiul a fost performat pentru prima dată după 26 de ani. Pentru că de data aceasta performerii obiceiului au trebuit să învețe obiceiul, s-a apelat la memoria celor care îl performaseră pentru reconstituirea din 1969, dar și la memoria bătrânilor, care își aduceau aminte cum se derula obiceiul înainte de a fi abandonat. De atunci, în fiecare an, prin implicarea activă a comunității, dar și a autorităților locale (primăria Șișești), se ține obiceiul „Udătoriul”. O vreme s-a numit „Festivalul Udătoriul”, probabil după modelul festivalurilor locale moștenite din perioada comunistă, dar în timp s-a renunțat la denumirea pompoasă. În 2003 apare pentru prima dată scena, pe care se urcă, la finalul obiceiului, nu doar localnicii pentru pedepsirea cu „maiul” a celor care au încălcat interdicțiile din post, dar și grupurile locale de copii și tineri care s-au format între timp, precum și grupurile folclorice invitate din alte localități, uneori, chiar din alte țări.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare. Pe an ce trece, în cadrul obiceiului se implică tot mai mulți localnici, iar pentru tineri a însemnat, în mare măsură, o bună ocazie de a se afirma ca grup social distinct.

Un fenomen foarte interesant rezultat în urma reluării obiceiului este faptul că acesta a favorizat și revigorarea costumului tradițional local, abandonat în mare parte în anii 1980. La început, în primii ani după 1995, cei care participau activ la obicei împrumutau costumele specifice zonei Chioar de la Centrul Creației Populare din Baia Mare, reședința de județ. Dar din 2003, când sărbătoritul din acel an a decis că dorește să își facă propriul său costum popular, fără să mai fie nevoit să împrumute și în anii care urmează, au început tot mai mulți săteni să îi preia exemplul. Două femei, pricepute în a croi și a coase au început să primească tot mai multe comenzi pentru a pregăti costume tradiționale; totodată, multe dintre femei și-au adus aminte cum făceau, mai de demult costumele, așa că s-au apucat să le facă din nou.

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Costumul tradiţional local, revigorat la rândul său

În câțiva ani, din ce în ce mai mulți săteni se îmbracă în straie de sărbătoare cu ocazia obiceiului, urmând ca, mai apoi, să îmbrace portul local nu doar de Udători, ci și în alte zile de sărbătoare. Dintr-o dată, prin reluarea obiceiului, a fost resemantizat și portul local și a fost încărcat cu semnificații. Șurdeștenii au reintegrat și acest element de cultură materială în specificul local, adică în ceea ce îi face diferiți pe ceilalți.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare

Astfel, obiceiurile contribuie activ la întărirea spiritului comunității locale. Iar obiceiul „Udătoriul” este un bun exemplu în acest sens: cu o dinamică aparte, fiind abandonat – din cauze externe – de comunitate, și intrând în memoria pasivă a localnicilor, a găsit suficientă motivație și forță pentru a fi reluat. Marele câștig nu este, însă, doar continuarea, sub o formă modificată și adaptată valorilor contemporane, mult mai permisive schimbărilor, ci și faptul că a devenit emblematic pentru comunitate, singura care a reușit performanța de a relua obiceiul, atât de puternic înrădăcinat în identitatea locală.

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc pe scenă

Cu siguranță sunt multe alte exemple care pot fi date, ceea ce trebuie să reținem este faptul că noi, ca ființe sociale, aparținem unei comunități. Cu cât este mai închegată și cu cât valorile la care aderă sunt mai bine afirmate și valorizate de către membrii săi, cu atât o comunitate este mai viabilă și mai puternică.

Două tinere entuziaste și conștiincioase și-au unit pasiunile, au dat frâu liber imaginației și s-au apucat de treabă, iar mâinile lor dibace au dat un suflu nou unui produs tradițional românesc util și cu o istorie extrem de bogată în spate: opincile țăranilor, „reinterpretate” şi aduse în actualitate. Aurelia Cășaru și Anna Berza, ambele în vârstă de 25 de ani, și-au „împletit” preocupările pentru tradiție și pentru stilul de viață ecologic și au creat ECOpincile, încălțăminte românească din materiale ecologice.

Ideea acestor mici antreprenoare a luat fiinţă în urmă cu câteva luni, ea venind ca o încununare firească a diverselor activități pe care cele două le-au desfășurat de-a lungul timpului, mânate de dragostea lor pentru lucrul manual și pentru frumusețea vechilor creaţii românești. Matricea Românească a stat de vorbă cu aceste fete muncitoare și a aflat, cu bucurie, că tinerii noştri sunt din ce în ce mai preocupați de cultură și de lucrurile de bun gust.

Aurelia nu este „nouă” în ce privește aprecierea și făurirea lucrurilor tradiționale, deoarece ea însăși militează, cu ajutorul familiei sale, pentru conservarea valorilor noastre perene și încearcă, prin intermediul unei asociații de profil, să le deschidă și celorlalți „apetitul” în acest sens.

Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!»

„Eu sunt din Buzău, din Bisoca, mai exact, care este o zonă de munte puțin mai izolată. În familie am învățat să țes, de mică, și de-a lungul anilor m-am îndreptat tot mai mult către zona tradițională. În paralel, am lucrat și ca designer vestimentar, dar colecțiile mele erau influențate de tradiția românească. Noi suntem trei surori și toate avem aceeași pasiune. Părinții ne-au transmis întotdeauna dragostea pentru tradiție. Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!».

Aurelia Cășaru, una dintre tinerele antreprenoare, prezentându-și ECOpincile pentru Matricea Românească Foto: Mihai Vladu

Am înființat, acum doi ani, cu surorile mele, o întreprindere socială și o asociație: Zestrea Bisoceană, prin intermediul căreia vrem să creem locuri de muncă în comunitate și să ajutăm femeile care oricum știu să țeasă și să coasă, dar care nu au slujbe. Noi realizăm articole tradiționale, ii, costume populare, opinci, dar și brelocuri, broşe, magneți, ii în miniatură. Am adaptat produsele, dar le-am păstrat în spiritul tradițional”, a povestit Aurelia pentru Matricea Românească.

Întrucât Anna știa despre aplecarea colegei ei de facultate pentru tradiție (fetele sunt studente la Facultatea de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor), i-a propus acesteia să își unească forțele și să-și pună împreună talentul în slujba creației, pentru a obține un produs de care să fie mândre amândouă.

Prima pereche de ECOpinci realizată de către Anna și Aurelia

„Eu realizez codițe colorate și m-am gândit că aș putea să fac un fel de șnururi pentru opinci. Am zis: «Hai să pornim de-acolo!”. Am insistat să nu le realizăm din piele, ci să găsim o alternativă ecologică. Așa s-au născut ECOpincile, din piele ecologică. Eu nu am crescut într-un mediu tradițional, am crescut în București, într-un oraș congestionat, poluat, arhiplin, dar mereu am fost preocupată de un stil de viață ecologic, de reciclare și de alternative. Încerc, în viața de zi cu zi, să fie totul ecologic, sustenabil. Lumea, în general, cred că are nevoie de o schimbare de mentalitate, dar totuși observ că, în ultima vreme, oamenii au început să fie din ce în ce mai conștienți, pentru că vedem că și vremea se schimbă de la an la an, și înțelegem că sunt chiar reale poluarea, diminuarea resurselor sau încălzirea globală”.

ECOpincile antreprenoarelor aflate la început de drum au fost extrem de bine primite, mai ales pentru că fetele au încercat să adapteze încălțămintea la gusturile și la provocările orășenilor. Iar pentru a „bifa” și trăinicia lucrului realizat de mâna omului, Anna și Aurelia au apelat la ajutor de specialitate.

„Colaborăm cu un cizmar din colțul străzii, care a fost destul de receptiv. Ne temeam că n-o să dorească să se încurce cu ceva neobișnuit. Și totuși, a vrut. Prima pereche de opinci, adică prototipul, ne-a realizat-o gratis, pentru că așa a crezut de cuviință, dacă tot lucrăm împreună… A fost un semn bun. El ne face talpa din cauciuc. E varianta obligatorie pentru oraș”, a explicat Anna.

ECOpincile Aureliei, pe care aceasta le-a purtat „toată vara”

Fetele au observat cu bucurie că românii de astăzi sunt din ce în ce mai dornici să redescopere tradițiile strămoșilor lor, iar pentru acest fenomen aflat, din fericire, în plină creștere, Aurelia are o explicație revelatoare: „Lucrurile au devenit din ce în ce mai uniformizate: avem aceeași îmbrăcăminte, același stil de viață. Pe unde mergem în Europa, vedem aceleași lucruri și atunci apare nevoia de a avea rădăcini, de a fi legat de ceva. Tradiția și obiceiurile de acasă sunt cele care te identifică pe tine, ca om. Am și depășit perioada comunismului, a urmat acea perioadă de tranziție, și acum a venit momentul în care ne-am dat seama cine suntem noi și că trebuie să ne redescoperim”.

Anna și Aurelia sunt două fete care încearcă, cum și cât pot, să învie tradițiile românești și să le aducă în contemporaneitatea amenințată de pericolele fenomenului de globalizare. Demersul lor de a-și îmbina pasiunile și de a încerca să pună pe picioare o mini-afacere guvernată de promovarea originilor nu poate decât să ne bucure, dar și să ne facă să credem că tradiția va supravieţui.

Scurtă istorie a opincii

Potrivit DEX, opinca desemnează o “încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor”.

Ei bine, opincile înseamnă mai mult decât o pereche de încălțăminte din picioarele sătenilor, pentru că ele „poartă” în spate povești remarcabile din istoria României, iar procesul de realizare a acestor încălţări este unul cel puțin complicat pentru contemporanii obișnuiți cu confortul: pielea porcului în vârstă de trei ani – crescut anume pentru opinci – se lăsa în var, la crușit (tăbăcit). După uscarea pielii, aceasta se tăia fâșii, după șablonul aferent mărimii piciorului, apoi urma confecționarea opincilor: se îndoia pielea, se găurea, se înmuia puțin ca să se poată lucra, se realiza vârful, apoi se împletea ața.

Dată fiind istoria multiseculară a opincii, născocirea de expresii populare în jurul ei a fost inerentă: „a călca pe opinci” (a ofensa), „de la vlădică, până la opincă” (toate clasele sociale), „a umbla cu opinci de fier” (a umbla mult), „a da cu opinca în obraz” (a păcăli), „pe unde și-a spart dracul opincile” (ținut îndepărtat), „opinca este talpa țării” (expresie folosită de politicienii de acum 100 de ani, pentru a exprima grija pentru norod), „c-un pantof și c-o opincă” (luat prin surprindere).

Lucrul cu lumina este cel mai primejdios, pentru că riscă să te orbească. Dar şi cel mai frumos, pentru că promite să te ilumineze. Aceasta ar putea fi una dintre concluziile documentarului “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” (artişti în lumină, n.r.), realizat de către Frank Galo şi premiat în iunie 2016 la Hollywood International Independent Documentary Awards, o veritabilă cronică nu doar a strădaniilor celor doi artişti români, ci şi o mărturie – profesiune de credinţă despre sensul creaţiei şi al creatorului. O proiecţie specială este programată la Hollywood, Los Angeles, pe 10 septembrie 2016.

“Eu nu muncesc mult. Muncesc tot timpul. Pentru că tot timpul creez. Tot timpul mă gândesc la obiecte de artă. Chiar şi noaptea. Visez expoziţii, visez obiecte de artă. Este o obsesie. O obsesie care îmi place, care mă absoarbe cu totul”, spune Marian Zidaru la începutul documentarului, cu o sinceritate impresionantă, specifică artiştilor care se contopesc cu propria creaţie. Dar poate că aceasta este definiţia artistului: omul care desfiinţează graniţa dintre profesional şi personal şi trăieşte în no man’s land-ul creaţiei, primind sugestii de la îngeri (“Îngerul este o idee bună”), desprins de realitatea obiectivă, dar sensibil la ea (“Cred că icoana nu este [de pictat] pentru oricine – trebuie să îndeplineşti anumite condiţii”).

Marian Zidaru: îngerul este o idee bună Foto: Mihai Vladu

“În momentul în care creez nu-mi pun probleme matematice. Nu calculez, ci pur şi simplu mă raportez la o stare interioară”, explică Marian Zidaru. În artă nu e loc de contabilitate.

Responsabilitatea gestului permează creaţia cuplului: “Înseamnă foarte multe lucruri atunci când pe o suprafaţă scrii «cer», sau scrii «pământ», sau scrii «orizont». Un băţ pe care scrii «orizont» devine multe lucruri: devine sceptru, devine sabia judecăţii care desparte stânga – dreapta, sus – jos.”

„La început a fost Cuvântul”: Marian şi Victoria Zidaru sunt doi artişti ai energiilor originare

Cei doi artişti şi-au lansat, la jumătatea lunii mai, albumul „Zidaru: Îngeri, tronuri, voievozi”

Este arta o revoltă în faţa ordinii sociale sau o judecată a acesteia? “Locul unui artist în societate este acela de a corecta. Artistul restabileşte mereu ordinea armonică, prin ceea ce propune vizual. Societatea, mereu, are tendinţa să se dezechilibreze şi artistul o echilibrează, fiind tot timpul la extremă cu societatea.”

Acesta este rolul artistului – să atragă atenţia; deci e mereu un semnal de alarmă – şi să ofere soluţii pentru echilibrarea societăţii

Luptă cu morile de vânt, sacrificiu sublim, act necesar? Oricare ar fi răspunsul, calea este una singură, şi nu permite abateri: “Trebuie să fii atent la drumul tău, la idealul tău, să-ţi asumi riscurile, iar la capăt vei vedea, dacă ai nimerit-o sau nu!”.

Ceea ce impresionează la “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” este caracterul confesional al relatării – precum episodul în care distrugerea buşteanului, inevitabilă în procesul de creaţie, este echivalată cu un păcat, de care apoi sculptorul se spăşeşte, cu capul în mâini, cerând iertare timp îndelungat obiectului cioplit, pe care l-a “profanat”.

“Suntem doi sculptori, şi niciodată nu ne-am putut permite să lucrăm în materiale nobile. Şi atunci, ca să evit problemele economice, mi-am ales materiale care nu costă nimic, materiale simple, umile, gratis, pe care le găseşti în natură”, remarcă undeva Victoria Zidaru.

Artista Victoria Zidaru

În această naturaleţe luminoasă rezidă şi valoarea – artistică, umană, spirituală – a creaţiei celor doi Zidari cu nume predestinat spre a clădi, cu energia şi prin exemplul lor de râvnă, o nouă realitate.

Atelierul soţilor Zidaru

Marian Zidaru, pictând

Urmăreşte, mai jos, documentarul „Marian & Victoria Zidaru – artists in light”:

O vizită recentă la mănăstirile Moldovei m-a făcut să înţeleg şi mai bine cum credinţa locuitorilor a fost cea mai bună formă de guvernământ într-o istorie zbuciumată, în care amprenta culturală adesea brutală a invadatorilor ameninţa să ne oblitereze fiinţa neamului.

Să te conduci după Dumnezeu – iată culmea înţelepciunii politice. Este ceea ce au făcut românii vreme de veacuri, şi ceea ce le-a asigurat, până la acest moment, supravieţuirea. Dacă vreţi dovezi, căutaţi-le în locaşurile de cult răspândite de-a lungul şi de-a latul ţării, şi veţi găsi tot atâtea mărturii că, în vremuri de restrişte, ca şi în vremuri de belşug, Dumnezeu le-a fost românilor cel mai fidel companion.

La una dintre aceste biserici, l-am întrebat pe preotul care ne-a oferit, cu amabilitate, un tur al aşezământului: “Părinte, ce-ar fi fost românii fără credinţa lor? Am mai fi fost acum?” Răspunsul său fără echivoc mi-a confirmat un lucru pe care poate mulţi dintre conaţionalii noştri îl uită: fără credinţa noastră creştină, România – aşa cum o cunoaştem astăzi – nu ar fi posibilă.

“Credinţa noastră ne-a fost pavăză la greu, a fost cea care ne-a dat speranţa şi energia de a face lucrurile mari ce s-au realizat pentru propăşirea neamului. Nu greşesc dacă spun că fără credinţa lor, românii n-ar fi rezistat valurilor de invadatori care au încercat să ne impună obiceiurile lor, limba lor şi, mai ales, idolii lor”, a explicat părintele, completând: “Şi tot credinţa ne va mântui ca popor”.

Indiferent de realizările sau de rateurile guvernanţilor noştri vremelnici, cel mai bun program de guvernare pentru România este credinţa neostoită în Dumnezeu

A fost un gând frumos şi un gând dătător de speranţă pentru o călătorie care mi-a arătat că, în pofida atacurilor contemporane la care sunt supuşi românii – atacuri ce nu se mai poartă pe câmpiile bogate ale Moldovei, Munteniei sau Ardealului, ci pe undele radio, pe frecvenţele TV şi pe internet, ca şi în magazine -, legătura acestora cu Dumnezeu este vie, iar anii de rătăciri în deşertul privaţiunilor istorice n-au fost uitaţi.

Mănăstirea Stavropoleos, Bucureşti Foto: Mihai Vladu

Vă propun, aşadar, că, indiferent de realizările sau de rateurile guvernanţilor noştri vremelnici, cel mai bun program de guvernare pentru România este credinţa neostoită în Dumnezeu. Ea este cea care oferă generaţiilor prezente, ca şi celor viitoare, certitudinea că lucrează întru dreptate, satisfacţia jertfei, mulţumitorul sentiment al contribuţiei, spiritul fratern care încurajează onestitatea, integritatea şi toleranţa, dar mai ales speranţa că zbaterea noastră nu este zadarnică.

Încercările pentru România nu s-au terminat, însă dacă gândim România în termeni de graniţe, cred că ratăm exact înţelesul pe care mănăstirile Moldovei, ca şi cele de aiurea, ni-l sugerează ca fiind descrierea perfectă a neamului nostru. România e mai mult decât o asociere de judeţe, o societate de 20 de milioane de suflete, o piaţă de desfacere sau o “felie” din tortul multicolor al Europei.

România e o comunitate de credinţă – iar asta nu ne poate fi răpit de nici un tratat arbitrar, de nici o măsură de fiscalitate, de presiunile nici unui cotropitor, fie el văzut sau nevăzut.