Două tinere entuziaste și conștiincioase și-au unit pasiunile, au dat frâu liber imaginației și s-au apucat de treabă, iar mâinile lor dibace au dat un suflu nou unui produs tradițional românesc util și cu o istorie extrem de bogată în spate: opincile țăranilor, „reinterpretate” şi aduse în actualitate. Aurelia Cășaru și Anna Berza, ambele în vârstă de 25 de ani, și-au „împletit” preocupările pentru tradiție și pentru stilul de viață ecologic și au creat ECOpincile, încălțăminte românească din materiale ecologice.

Ideea acestor mici antreprenoare a luat fiinţă în urmă cu câteva luni, ea venind ca o încununare firească a diverselor activități pe care cele două le-au desfășurat de-a lungul timpului, mânate de dragostea lor pentru lucrul manual și pentru frumusețea vechilor creaţii românești. Matricea Românească a stat de vorbă cu aceste fete muncitoare și a aflat, cu bucurie, că tinerii noştri sunt din ce în ce mai preocupați de cultură și de lucrurile de bun gust.

Aurelia nu este „nouă” în ce privește aprecierea și făurirea lucrurilor tradiționale, deoarece ea însăși militează, cu ajutorul familiei sale, pentru conservarea valorilor noastre perene și încearcă, prin intermediul unei asociații de profil, să le deschidă și celorlalți „apetitul” în acest sens.

Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!»

„Eu sunt din Buzău, din Bisoca, mai exact, care este o zonă de munte puțin mai izolată. În familie am învățat să țes, de mică, și de-a lungul anilor m-am îndreptat tot mai mult către zona tradițională. În paralel, am lucrat și ca designer vestimentar, dar colecțiile mele erau influențate de tradiția românească. Noi suntem trei surori și toate avem aceeași pasiune. Părinții ne-au transmis întotdeauna dragostea pentru tradiție. Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!».

Aurelia Cășaru, una dintre tinerele antreprenoare, prezentându-și ECOpincile pentru Matricea Românească Foto: Mihai Vladu

Am înființat, acum doi ani, cu surorile mele, o întreprindere socială și o asociație: Zestrea Bisoceană, prin intermediul căreia vrem să creem locuri de muncă în comunitate și să ajutăm femeile care oricum știu să țeasă și să coasă, dar care nu au slujbe. Noi realizăm articole tradiționale, ii, costume populare, opinci, dar și brelocuri, broşe, magneți, ii în miniatură. Am adaptat produsele, dar le-am păstrat în spiritul tradițional”, a povestit Aurelia pentru Matricea Românească.

Întrucât Anna știa despre aplecarea colegei ei de facultate pentru tradiție (fetele sunt studente la Facultatea de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor), i-a propus acesteia să își unească forțele și să-și pună împreună talentul în slujba creației, pentru a obține un produs de care să fie mândre amândouă.

Prima pereche de ECOpinci realizată de către Anna și Aurelia

„Eu realizez codițe colorate și m-am gândit că aș putea să fac un fel de șnururi pentru opinci. Am zis: «Hai să pornim de-acolo!”. Am insistat să nu le realizăm din piele, ci să găsim o alternativă ecologică. Așa s-au născut ECOpincile, din piele ecologică. Eu nu am crescut într-un mediu tradițional, am crescut în București, într-un oraș congestionat, poluat, arhiplin, dar mereu am fost preocupată de un stil de viață ecologic, de reciclare și de alternative. Încerc, în viața de zi cu zi, să fie totul ecologic, sustenabil. Lumea, în general, cred că are nevoie de o schimbare de mentalitate, dar totuși observ că, în ultima vreme, oamenii au început să fie din ce în ce mai conștienți, pentru că vedem că și vremea se schimbă de la an la an, și înțelegem că sunt chiar reale poluarea, diminuarea resurselor sau încălzirea globală”.

ECOpincile antreprenoarelor aflate la început de drum au fost extrem de bine primite, mai ales pentru că fetele au încercat să adapteze încălțămintea la gusturile și la provocările orășenilor. Iar pentru a „bifa” și trăinicia lucrului realizat de mâna omului, Anna și Aurelia au apelat la ajutor de specialitate.

„Colaborăm cu un cizmar din colțul străzii, care a fost destul de receptiv. Ne temeam că n-o să dorească să se încurce cu ceva neobișnuit. Și totuși, a vrut. Prima pereche de opinci, adică prototipul, ne-a realizat-o gratis, pentru că așa a crezut de cuviință, dacă tot lucrăm împreună… A fost un semn bun. El ne face talpa din cauciuc. E varianta obligatorie pentru oraș”, a explicat Anna.

ECOpincile Aureliei, pe care aceasta le-a purtat „toată vara”

Fetele au observat cu bucurie că românii de astăzi sunt din ce în ce mai dornici să redescopere tradițiile strămoșilor lor, iar pentru acest fenomen aflat, din fericire, în plină creștere, Aurelia are o explicație revelatoare: „Lucrurile au devenit din ce în ce mai uniformizate: avem aceeași îmbrăcăminte, același stil de viață. Pe unde mergem în Europa, vedem aceleași lucruri și atunci apare nevoia de a avea rădăcini, de a fi legat de ceva. Tradiția și obiceiurile de acasă sunt cele care te identifică pe tine, ca om. Am și depășit perioada comunismului, a urmat acea perioadă de tranziție, și acum a venit momentul în care ne-am dat seama cine suntem noi și că trebuie să ne redescoperim”.

Anna și Aurelia sunt două fete care încearcă, cum și cât pot, să învie tradițiile românești și să le aducă în contemporaneitatea amenințată de pericolele fenomenului de globalizare. Demersul lor de a-și îmbina pasiunile și de a încerca să pună pe picioare o mini-afacere guvernată de promovarea originilor nu poate decât să ne bucure, dar și să ne facă să credem că tradiția va supravieţui.

Scurtă istorie a opincii

Potrivit DEX, opinca desemnează o “încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor”.

Ei bine, opincile înseamnă mai mult decât o pereche de încălțăminte din picioarele sătenilor, pentru că ele „poartă” în spate povești remarcabile din istoria României, iar procesul de realizare a acestor încălţări este unul cel puțin complicat pentru contemporanii obișnuiți cu confortul: pielea porcului în vârstă de trei ani – crescut anume pentru opinci – se lăsa în var, la crușit (tăbăcit). După uscarea pielii, aceasta se tăia fâșii, după șablonul aferent mărimii piciorului, apoi urma confecționarea opincilor: se îndoia pielea, se găurea, se înmuia puțin ca să se poată lucra, se realiza vârful, apoi se împletea ața.

Dată fiind istoria multiseculară a opincii, născocirea de expresii populare în jurul ei a fost inerentă: „a călca pe opinci” (a ofensa), „de la vlădică, până la opincă” (toate clasele sociale), „a umbla cu opinci de fier” (a umbla mult), „a da cu opinca în obraz” (a păcăli), „pe unde și-a spart dracul opincile” (ținut îndepărtat), „opinca este talpa țării” (expresie folosită de politicienii de acum 100 de ani, pentru a exprima grija pentru norod), „c-un pantof și c-o opincă” (luat prin surprindere).

Lucrul cu lumina este cel mai primejdios, pentru că riscă să te orbească. Dar şi cel mai frumos, pentru că promite să te ilumineze. Aceasta ar putea fi una dintre concluziile documentarului “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” (artişti în lumină, n.r.), realizat de către Frank Galo şi premiat în iunie 2016 la Hollywood International Independent Documentary Awards, o veritabilă cronică nu doar a strădaniilor celor doi artişti români, ci şi o mărturie – profesiune de credinţă despre sensul creaţiei şi al creatorului. O proiecţie specială este programată la Hollywood, Los Angeles, pe 10 septembrie 2016.

“Eu nu muncesc mult. Muncesc tot timpul. Pentru că tot timpul creez. Tot timpul mă gândesc la obiecte de artă. Chiar şi noaptea. Visez expoziţii, visez obiecte de artă. Este o obsesie. O obsesie care îmi place, care mă absoarbe cu totul”, spune Marian Zidaru la începutul documentarului, cu o sinceritate impresionantă, specifică artiştilor care se contopesc cu propria creaţie. Dar poate că aceasta este definiţia artistului: omul care desfiinţează graniţa dintre profesional şi personal şi trăieşte în no man’s land-ul creaţiei, primind sugestii de la îngeri (“Îngerul este o idee bună”), desprins de realitatea obiectivă, dar sensibil la ea (“Cred că icoana nu este [de pictat] pentru oricine – trebuie să îndeplineşti anumite condiţii”).

Marian Zidaru: îngerul este o idee bună Foto: Mihai Vladu

“În momentul în care creez nu-mi pun probleme matematice. Nu calculez, ci pur şi simplu mă raportez la o stare interioară”, explică Marian Zidaru. În artă nu e loc de contabilitate.

Responsabilitatea gestului permează creaţia cuplului: “Înseamnă foarte multe lucruri atunci când pe o suprafaţă scrii «cer», sau scrii «pământ», sau scrii «orizont». Un băţ pe care scrii «orizont» devine multe lucruri: devine sceptru, devine sabia judecăţii care desparte stânga – dreapta, sus – jos.”

„La început a fost Cuvântul”: Marian şi Victoria Zidaru sunt doi artişti ai energiilor originare

Cei doi artişti şi-au lansat, la jumătatea lunii mai, albumul „Zidaru: Îngeri, tronuri, voievozi”

Este arta o revoltă în faţa ordinii sociale sau o judecată a acesteia? “Locul unui artist în societate este acela de a corecta. Artistul restabileşte mereu ordinea armonică, prin ceea ce propune vizual. Societatea, mereu, are tendinţa să se dezechilibreze şi artistul o echilibrează, fiind tot timpul la extremă cu societatea.”

Acesta este rolul artistului – să atragă atenţia; deci e mereu un semnal de alarmă – şi să ofere soluţii pentru echilibrarea societăţii

Luptă cu morile de vânt, sacrificiu sublim, act necesar? Oricare ar fi răspunsul, calea este una singură, şi nu permite abateri: “Trebuie să fii atent la drumul tău, la idealul tău, să-ţi asumi riscurile, iar la capăt vei vedea, dacă ai nimerit-o sau nu!”.

Ceea ce impresionează la “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” este caracterul confesional al relatării – precum episodul în care distrugerea buşteanului, inevitabilă în procesul de creaţie, este echivalată cu un păcat, de care apoi sculptorul se spăşeşte, cu capul în mâini, cerând iertare timp îndelungat obiectului cioplit, pe care l-a “profanat”.

“Suntem doi sculptori, şi niciodată nu ne-am putut permite să lucrăm în materiale nobile. Şi atunci, ca să evit problemele economice, mi-am ales materiale care nu costă nimic, materiale simple, umile, gratis, pe care le găseşti în natură”, remarcă undeva Victoria Zidaru.

Artista Victoria Zidaru

În această naturaleţe luminoasă rezidă şi valoarea – artistică, umană, spirituală – a creaţiei celor doi Zidari cu nume predestinat spre a clădi, cu energia şi prin exemplul lor de râvnă, o nouă realitate.

Atelierul soţilor Zidaru

Marian Zidaru, pictând

Urmăreşte, mai jos, documentarul „Marian & Victoria Zidaru – artists in light”:

O vizită recentă la mănăstirile Moldovei m-a făcut să înţeleg şi mai bine cum credinţa locuitorilor a fost cea mai bună formă de guvernământ într-o istorie zbuciumată, în care amprenta culturală adesea brutală a invadatorilor ameninţa să ne oblitereze fiinţa neamului.

Să te conduci după Dumnezeu – iată culmea înţelepciunii politice. Este ceea ce au făcut românii vreme de veacuri, şi ceea ce le-a asigurat, până la acest moment, supravieţuirea. Dacă vreţi dovezi, căutaţi-le în locaşurile de cult răspândite de-a lungul şi de-a latul ţării, şi veţi găsi tot atâtea mărturii că, în vremuri de restrişte, ca şi în vremuri de belşug, Dumnezeu le-a fost românilor cel mai fidel companion.

La una dintre aceste biserici, l-am întrebat pe preotul care ne-a oferit, cu amabilitate, un tur al aşezământului: “Părinte, ce-ar fi fost românii fără credinţa lor? Am mai fi fost acum?” Răspunsul său fără echivoc mi-a confirmat un lucru pe care poate mulţi dintre conaţionalii noştri îl uită: fără credinţa noastră creştină, România – aşa cum o cunoaştem astăzi – nu ar fi posibilă.

“Credinţa noastră ne-a fost pavăză la greu, a fost cea care ne-a dat speranţa şi energia de a face lucrurile mari ce s-au realizat pentru propăşirea neamului. Nu greşesc dacă spun că fără credinţa lor, românii n-ar fi rezistat valurilor de invadatori care au încercat să ne impună obiceiurile lor, limba lor şi, mai ales, idolii lor”, a explicat părintele, completând: “Şi tot credinţa ne va mântui ca popor”.

Indiferent de realizările sau de rateurile guvernanţilor noştri vremelnici, cel mai bun program de guvernare pentru România este credinţa neostoită în Dumnezeu

A fost un gând frumos şi un gând dătător de speranţă pentru o călătorie care mi-a arătat că, în pofida atacurilor contemporane la care sunt supuşi românii – atacuri ce nu se mai poartă pe câmpiile bogate ale Moldovei, Munteniei sau Ardealului, ci pe undele radio, pe frecvenţele TV şi pe internet, ca şi în magazine -, legătura acestora cu Dumnezeu este vie, iar anii de rătăciri în deşertul privaţiunilor istorice n-au fost uitaţi.

Mănăstirea Stavropoleos, Bucureşti Foto: Mihai Vladu

Vă propun, aşadar, că, indiferent de realizările sau de rateurile guvernanţilor noştri vremelnici, cel mai bun program de guvernare pentru România este credinţa neostoită în Dumnezeu. Ea este cea care oferă generaţiilor prezente, ca şi celor viitoare, certitudinea că lucrează întru dreptate, satisfacţia jertfei, mulţumitorul sentiment al contribuţiei, spiritul fratern care încurajează onestitatea, integritatea şi toleranţa, dar mai ales speranţa că zbaterea noastră nu este zadarnică.

Încercările pentru România nu s-au terminat, însă dacă gândim România în termeni de graniţe, cred că ratăm exact înţelesul pe care mănăstirile Moldovei, ca şi cele de aiurea, ni-l sugerează ca fiind descrierea perfectă a neamului nostru. România e mai mult decât o asociere de judeţe, o societate de 20 de milioane de suflete, o piaţă de desfacere sau o “felie” din tortul multicolor al Europei.

România e o comunitate de credinţă – iar asta nu ne poate fi răpit de nici un tratat arbitrar, de nici o măsură de fiscalitate, de presiunile nici unui cotropitor, fie el văzut sau nevăzut.