A fost anul în care percepția despre mine s-a schimbat probabil cel mai mult și am reușit să dobândesc o înțelegere a sinelui pe care nu mi-o imaginam posibilă. Experiențele intelectuale și emoționale intense și dese, oamenii diverși și interesanți în care m-am oglindit, timpul ales de autoanaliză, toate aceste lucruri mi-au șlefuit abilitatea de a-mi prezice mișcarea, gândirea și simțirea. Esențe ale mele care erau adormite sau înnodate una de alta sunt acum distincte și bine înțelese de sinele meu.

 

Locul și timpul pentru “pandemia care răstoarnă lumea”

Mi-am dat seama că probabil am prins momentul și locul în care să pot învăța cel mai mult din pandemia care răstoarnă lumea și ne arată toate problemele pe care de prea mult timp le ascundeam- noi, oamenii lumii- sub covor. M-am aflat într-un loc pentru care cei responsabili au luptat să rămână sigur. M-am implicat în susținerea unui climat clar și sănătos. Campusul nostru, care încă găzduia peste 700 de studenți, a rămas o enclavă a grijii și a unei relaționări pline de siguranță.  Ne-am bazat cu toții pe respectul reciproc: sănătatea mea depinde de sănătatea ta și sănătatea tuturor depinde de sănătatea noastră. Trăiam zilnic cu mici discomforturi și momente iritante. Și trăiam zilnic cu spiritul de comunitate și de solidaritate viu.

 

Design fără titlu (1)

 

Doar atunci când realizezi că nu poți să-ți îmbrățișezi prietenii sau nu poți să discuți cu colegii tăi de curs afară, pe iarbă sau la o masă, în foișor și când știi că cei dragi de acasă vor putea fi văzuți mult timp de acum încolo doar pe ecranul telefonului, realizezi cât înseamnă ceilalți pentru tine și tu pentru ei. Prietenii mei au trait provocări mari: trei colegi dintr-o țară a Caucazilor au fost trimiși înapoi de la aeroport – țara lor nu-i mai dorea acum; “…poate peste trei luni”, mi-au spus cu vocea pierdută. O altă prietenă s-a întors înapoi în Germania din America Latină pentru că țara ei devenise prea periculoasă pentru a trăi în ea, chiar și în izolare. Printr-un mod nemaiîntâlnit, simțeam empatie unii pentru ceilalți fără multe explicații sau povestiri. Iar limitata interacțiune directă permisă între noi a fost mereu folosită pentru susținere și ajutor reciproc, chiar și atunci când ne cunoșteam puțin. Cu toții știam că trebuie să contribuim la binele și siguranța celorlalți, atât cât ne duceau puterile.

 

Întoarcerea la punctul de plecare, orașul meu, îmi descoperă noile perspective deschise în mine după zece luni departe de viața mea de cuib.

 

Caut unghiurile ancorate în realitatea obiectivă

Orice informație, problemă sau opinie pe care o întâlnesc astăzi este analizată dintr-o perspectivă globală și de cele mai multe ori îmi pun la îndoială primele puncte de vedere, căutând un unghi cât mai ancorat în realitatea obiectivă. Sunt conștient că tot ceea ce știu nu este tot ceea ce văd și tot ceea ce văd nu este ceea ce există. Deși durează acum mai mult până să-mi fac o părere fermă, sunt împăcat cu faptul că măcar o mică parte din realitatea mea este dincolo de o perspectivă subiectivă.

 

Așa e de când lumea?

Nimeni nu este bun, rău, harnic sau leneș pentru că așa îi stă în fire unei rase sau nații. Zicalele precum „așa e de când lumea!” sunt tot mai greu de justificat.

 

Harta geografică și harta interioară

Există mari diferențe între harta geografică și harta din mine; în harta mea interioară, România este acum învecinată cu Grecia, Albania, Germania, Africa de Sud, Columbia și Nepal. Tineri din toate aceste locuri îmi împărtășesc idealurile. Mi-au înțeles problemele și mi-au venit în ajutor în cele mai grele momente. Formăm un grup aparte în care membrii nu-și pierd niciodată individualitatea, iar caracterul fiecăruia strălucește. Deși prejudecățile ar putea deveni cele mai mari obstacole în calea prieteniei, puterea acesteia din urmă poate vindeca chiar și cea mai gravă formă de ignoranță.

 

Nici marile victorii nici cele mai grave accidente nu au loc doar în timpul marilor competiții

Așa cum am învățat în timpul carierei mele sportive, nici marile victorii nici cele mai grave accidente nu au loc doar în timpul marilor competiții. O lovitură puternică ne poate dărâma în cea mai liniștită zi. O lecția sau un gest care ne-ar schimba perspectiva poate să se petreacă într-un ungher. În haosul lumii, învățăm să trăim împăcați cu incertitudinea, cu gândul că viața noastră sau a celor apropiați nouă se poate schimba când nimeni nu se așteptă.

 

Puterea exemplului

Puterea exemplului este probabil tehnica cea mai eficientă când vrem să provocăm schimbare în jurul nostru. Niciun film, nicio carte, reclamă, sau povestire nu se va putea compara cu puterea de influențare și de determinare a unui profesor care lucrează și își pune munca sa pe primul loc atunci când predă. Un termen banal al statisticii poate fi văzut ca un posibil element definitor al vieții mele atunci când profesorul vrea și este pregătit să-mi transmită asta. Cinci minute de prezentare strălucitoare pot avea în spate șase ore de muncă. Acum știu asta din proprie experiență.

Am terminat acest prim an de facultate; probabil cea mai frumoasă, intensă și creatoare perioadă pe care am trăit-o. Pe lângă Teorie economică, Relații internaționale, Metode de cercetare sociologică și Istorie modernă, am învățat să exist fericit și responsabil în lumea largă ce este azi curtea din spatele casei generației mele.

Sunt mereu cu gândul la “iarba verde de acasă”. Știu că de aici, de acasă îmi voi contura locul în lume și voi crea viitor. Rădăcinile îmi sunt puternice, iar crengile îmi cresc cât mai înalte.

Mulțumesc Matricei Românești pentru că mi-a oferit un spațiu ales în care să-mi analizez evoluția la rece și să o împărtășesc tuturor. Acest loc a fost ca o punte deschisă către casa mea, pe care am pășit de fiecare dată când am simțit o creștere. Și sper că v-a bucurat.

 

 

 

La începutul lunii februarie m-am întors în campusul de la Jacobs University Bremen și totul era perfect pregătit pentru un semestru și mai plin și mai fructuos. O săptămână întreagă am fost încontinuu întâmpinat de către colegi, prieteni și profesori, cu veselie, cu povești, întrebări și noi planuri.

Încerc să mă gândesc când am avut câteva ore libere în luna februarie, însă ar fi foarte greu să le găsesc!

În toată vria din jurul meu, în care lumea se grăbea și se străduia să cunoască, să organizeze, să creeze și să ofere, eu m-am găsit în fiecare zi aprofundând, discutând și lucrând.

 

În câte zile se poate schimba lumea

Am plecat în excursii de studiu sociologic (având călătoriile lui Dimitrie Gusti în gând) pentru a înțelege mai bine comunitățile internaționale așezate în Germania în ultimii 30 de ani, am participat la conferințe pe teme socio-politice (ne)actuale (fiind sigur că lumea are un curs greu de modificat!) și am întâlnit foști studenți JU care erau gata să împărtășească din experiențele lor. În continuu ceva nou îmi dădea energie. Viața avea mișcare și culmi de urcat.

Începutul lunii martie m-a purtat departe de campus pentru 3 zile.

Când m-am întors, LUMEA se schimbase deja.

 

Schimbarea e febrilă

Holurile și aleile nu mai erau pline de studenți, contactul cu profesorii noștri părea încremenit sau rece și mie îmi era mult mai greu să găsesc oameni. Studenții americani părăseau campusul, discuțiile pe rețelele de socializare erau febrile: rămâi sau pleci, îți faci provizii, te temi sau nu, care e cea mai mare frică, care e diferența dintre virusuri și bacterii, ce înseamnă vârstă critica și comorbiditate. Începutul schimbării ne acoperise.

Mie îmi răsună mereu în urechi remarca unui coleg ce sublinia într-un curs rolul evenimentelor marcante în formarea prezentului: “Crizele nu încep ca într-un film, cu toții trebuie să realizăm foarte devreme cât de sensibilă este de fapt balanța vieții. Cauzele există deja, ca și cum criza zace ascunsă în pământ, așteptând momentul să sară.” Experiența sa personală ne-a ajutat în oră să vedem altfel istoria, însă acum mă ajuta să înțeleg gândurile și emoțiile mele.

 

Bremen în timp de pandemie. Sursa foto: www.gew-hb.de/

Bremen în timp de pandemie. Sursa foto: www.gew-hb.de/

 

Viața în universitate în timp de pandemie

Universitatea JU a știut că trebuie să-și îndeplinească obiectivul principal, acela de a ne pregăti pentru a îmbunătăți lumea, așadar am comutat toată munca în cursuri online, iar învățătura și-a văzut bine de drum. Cursurile au rămas (mai mult sau mai puțin) interactive, iar topicul PANDEMIE ne-a dat subiecte foarte interesante de discuție la orele de sociologie și istorie, economie, statistică și programare. Cu toții am trecut printr-o perioadă de adaptare, însă pentru că orele și întâlnirile se pot face cu ușurință din camera noastră, am realizat că avem mult mai mult timp pentru studiu, analogii și reflecție.

Încep să discut cu colegii mei. O primă schimbare pe care o văd este modul în care încep să se refere la lumea din jurul lor: acum, cu toții și-au lărgit perspectiva. Îmi amintesc ce spusese un student la ora de filosofie semestrul trecut reflectând la evenimentele care au schimbat cursul istoric al țării lui: oamenii își dau seama natural despre lucrurile care ar trebui să-i preocupe atunci când sunt loviți de o perioadă de criză.

 

Care e întrebarea principală

Deși informațiile și sursele noastre diferă, interesele tuturor se focalizează într-o singură zonă, indiferent de pregătire sau cunoștințe: cum de a reușit să lovească atât de puternic acest nou (vechi) virus/eveniment/proces și cum ne va afecta.

Cu toții știm ce e de făcut pentru a sta în siguranță și toți, de la studenți și asistenți până la profesori și boardul de conducere lucrăm în felul nostru pentru a preveni și a limita pericolul.

Suntem atenți la informația pe care o consumăm și nu mai citim și vorbim doar de dragul de a o face.

Din fericire pentru noi, cei din campus, statul în care ne aflăm (landul Bremen) a fost foarte puțin afectat de epidemie, iar Facultatea nu are până astăzi niciun suspect de a fi contactat virusul. Poate că acest lucru ne dă speranță și posibilitatea de a privi și înțelege situația așa cum o facem de pe această punte de observare.

 

Cum te pregătești de ceva imprevizibil?

A fost foarte interesant pentru mine să îi întreb pe oamenii cu experiență pe care îi cunosc dacă au mai trăit vreodată așa ceva; toți mi-au spus că modul în care s-a aranjat lumea este complet nou. Așadar, individual, probabil că nimeni nu are un răspuns corect din experiență la ceea ce se întâmplă.

Pe 2 Ianuarie citeam despre începutul acestui fenomen pe când trecea neobservat și furișat de restul lumii și îmi dau seama că nu i-am acordat mai multă importanță ca altor știri despre care aflam. O schimbare majoră se poate întâmpla oricând și poate porni din orice; ține de noi toți să fim pregătiți pentru aceasta. Totodată, consider acum mai mult ca oricând, că este moral și necesar să fim smeriți și să ne bucurăm de binele pe care îl trăim, azi, ieri sau mâine.

 

Îmi este frică?

Indiferent cum sunt, o frică e mereu pe lângă mine. Mi-a fost frică să nu fiu furat din propria casă bine baricadată. Apoi mi-a fost frică să nu fiu uitat, iar apoi să fie sfârșit de săptămână, iar eu tot în casă să fiu. Azi mi-e frică pentru semeni, pentru viitor, pentru ce și cum trăiesc această primăvară.

Aș vrea să ne străduim să nu rămânem fără frici! Frica are puterea de a ne ține înfipți în realitate, în lumea creată de noi pentru noi, ne ține dornici de cunoaștere și înțelegere, de soluții și de ordine. Când nu știm de unde să o luăm din loc, poate ar trebui să fixăm linia de START lângă fricile noastre.

Sunt încrezător ca să pot trece peste lucrul de care mă tem cel mai tare și rămân prudent astfel încât să nu cred orbește în primul meu zvâcnet atunci când lucrurile se conturează imperfecte.

 

De veghe…

Acum, oriunde suntem, cel mai bine este să respectăm indicațiile oferite de cei abilitați și cu multă atenție și răbdare să lucrăm cu noi spre a învăța cum să funcționăm mai bine în noua variantă a lumii noastre. Trebuie să ascultăm cu atenție pământul, să ne lipim urechea de el, să rămânem de acum vigilenți, de veghe în lanul de secară ce se întinde în fața generației noastre și a generațiilor care ne urmează.

Anii sunt așa de lungi, iar orele sunt atât de scurte. O secundă și încă una. Lumea se schimbă. Și eu.

E 00:01. Am 20 de ani.

 

 

 

Ultima lună de școală înainte de vacanța de iarnă a fost pe departe și cea mai încărcată: plină până la refuz cu deplasări, finalizări de proiecte, prezentări în plen, pregătiri pentru examene și îndepliniri ale îndatoririlor de membru al campusului.

Pentru cursul de Relații Internaționale și cel de Comparativă Politică, studenții aduceau tema zilei în clasă, printr-o prezentare de 30-40 de minute urmată de o discuție deschisă cu toți cei 70 de participanți.

Fiecare grup format din 4-5 studenți s-a pregătit o lună, cumulând 10-15 ore de muncă individuală plus ședințe de echipă și repetiții pentru întâlnirea cu profesorul coordonator căruia i-a prezentat viziunea despre temă.

Ziua expunerii este plină de emoții: ne întâlnim cu 30 de minute înainte să înceapă totul, ne asigurăm că știm nu numai discursurile individuale, ci și structura totală a prezentării, planurile în caz de urgență, activitățile prin care animăm publicul și studiile de caz pe care urmează să le discutăm. Deși din afară totul pare pus la punct, știm că există mereu posibilitatea să scape ceva.

Pentru fiecare dintre noi momentul în care vorbim este dificil, însă sprijinul pe care îl avem unul pentru celălalt ne ajută să performăm la cotele cele mai înalte. La sfârșitul prezentării și al discuțiilor, primim din partea colegilor recomandări legate de structura și materialul lecției și de abilitatea noastră de a prezenta și a păstra publicul atent. Profesorul anunță finalizarea orei și ne cheamă pentru cel mai detaliat feedback pe care l-am văzut în 12 ani de școală: 4-5 foi cu sugestii și remarci pentru noi atât ca grup, cât și ca indivizi, bazându-se pe tot ce am făcut bine și sugerând ce ar fi de îmbunătățit. Este cu totul fascinant să vedem câtă atenție și interes are îndrumătorul pentru noi (și pentru toate celelalte 13 grupuri). Ne felicită, iar noi răsuflăm ușurați.

 

Tinerii de alături / “Kids next door”

Chiar și după aproape 5 luni petrecute în Bremen, campusul JUB nu s-a oprit din a-mi prezenta oameni extraordinari și absolut fascinanți, care mi-au devenit foarte repede prieteni.

M. este o tânără care animă orice spațiu în care pătrunde și are ceva interesant de spus în absolut orice moment. Deși familia ei este din Rusia, ea s-a născut și a copilărit în Japonia, iar asta i-a oferit de mică o rară perspectivă globală asupra lumii. Ne asemănăm fiind amândoi fini observatori ai dinamicii din campus și ai comportamentului oamenilor ce vin din toate colțurile lumii. Povestim mereu despre ce am mai citit, ce ar mai trebui să citim și cum ar trebui tinerii din toată lumea să învețe de fapt.

J. este din Nepal, însă a trăit în Singapore majoritatea vieții sale. Ne-am cunoscut la o cină organizată de familia noastră gazdă ce ne ajută în integrarea în comunitatea din Bremen. J. călătorește mereu și studiază în detaliu management medical; el este probabil una dintre primele persoane care-mi prilejuiește următoarea experiență: pot să o ascult neîntrerupt, fiind absolut fascinat de ideile și concluziile la care ajunge.

N. este un tânăr retras și tăcut din Thailanda pe care l-am cunoscut lucrând la un proiect pentru cursul de Relații Internaționale. După întâlnirea noastră m-a rugat să-l ajut în compunerea CV-ului său pentru un job de vară; am aflat că N. a luat parte la reclădirea sistemului educațional din țara sa atunci când un eveniment politic a lăsat urme adânci în societate cu ceva ani în urmă. Am realizat că N. știa de zece ori mai multe lucruri despre țara lui decât știam eu despre a mea; înțelegea în profunzime problemele politice, economice și sociale, mentalitatea societății și ce trebuia făcut ca să o îmbunătățească. Vorbim foarte des, atât în clasă cât și în afara ei, iar N. a devenit un model pentru ce poate însemna un lider din spatele cortinei, un cap limpede, o persoană fără de care nu poți face o schimbare în bine.

 

Bremen2

 

Azi dăm examen

Perioada examenelor a fost una mai dificilă, dar în același timp, foarte interesantă atunci când o analizăm la rece. Cel mai cald aspect înainte de sesiune a fost că oriunde mergeam, existau grupuri de studiu pentru diferite materii iar invitația ”hai să lucrăm împreună” era peste tot. Examenele nu au fost un prilej de separare, ci de apropiere și împrietenire. Totuși în zilele de examene totul a devenit brusc mult mai închistat și tăcut, iar campusul ce cu trei zile înainte vuia  de oameni și viață, acum părea oprit în timp.

Am fost extrem de plăcut impresionat să văd încurajările profesorilor, asistenților, pedagogilor, tutorilor: înainte de sesiune am primit mesaje în care ni se ridica moralul, în care se sublinia și se reamintea că am muncit cu sârg și că e imposibil să fie altfel decât bine. Cred că dacă nu te-ai pregătit și primești mesajul acesta ceva din tine se scutură automat și te mobilizezi măcar pe ultima sută de metri!

Apoi sunt mulțumirile de la profesori după ce ai predat referatele, lucrările, materialele pentru prezentările orale. Ești apreciat pentru ceea ce ai făcut și ți se recunoaște munca. Mi se pare extraordinar acest lucru. Mi se pare că nu am lucrat în van, doar ca să bifez ceva. Ți se explică de ce vei primi rezultatele peste x zile, ce anume se caută în lucrarea ta și de ce profesorul e hotărât să investească atâta timp în tine. Contezi. Munca ta, gândurile tale contează.

 

Examenul: dezvăluiri

Este ziua de examen. (Rugăciunea înainte de examen cred că sună la fel în toate limbile, în toate culturile!) Știi că trebuie să mănânci ceva dar ești tot înghețat și nu știi bine ce și cum.

Sala e mare, rece, cu lumini bune. Mă dezmorțesc puțin. Profesorul întâmpină pe fiecare, este fericit că ne vede: ”Bună dimineața, bună dimineața!”. Este încrezător, sau așa lasă să se vadă. La ora anunțată se închid ușile. Subiectele aterizează. Trag aer în piept. Speram că voi ști, așa mi se ”promisese” și văd brusc că știu. Și încep să rezolv grilele și subiectele astfel încât să-l bucur pe cel ce le va citi. Să îi arăt că știu că s-a pregătit mult pentru noi și acum își primește răsplata: eu pregătit.

Mi-a plăcut să mă dezvălui în această sesiune. Profesorii îmi știau numele și mă alegeau ca partener de discuții sau ca subiect în experimente. Însă lucrările ample mi-au dat posibilitatea să mă dezvălui altfel.

Mi-a plăcut să fiu înconjurat de colegi. Mi-au plăcut grupurile de lucru, de susținere, de discuții interminabile și de sentiment că ”sunt aici pentru tine și va ieși bine”.

 

Unde e casa ta?

Din când în când toți scăpam un ”de-am fi fost acasă, atunci…” și în fiecare colț de lume, ACASĂ, mama, bunica, sora, mătușa, fratele sau tatăl întors de la serviciu, oraș, școală, ar fi băgat un cap pe ușa noastră și ne-am fi simțit îngrijiți. Cu cineva care poartă de grijă.

Au fost cu noi atât de multe persoane sesiunea asta: profesori, asistenți, pedagogi, prieteni, șefi de scară și administratori. Și totuși, uneori am fost mai singuri decât ne-am fi așteptat.

Toate sunt în adormire acum; urmează așteptatul drum spre casă. Pare extraordinar de lung și mai ales surprinzător de liniștit, fără mesaje non-stop sau telefoane târzii. Îmi analizez mișcările: nu mai fug, ci pur și simplu merg. După o lungă perioadă de concentrare pur cognitivă și rațională, iese iar la lumină caracterul meu visător. Sunt eu, cel mirat de aproape orice și curios de viață. Încep să înțeleg cu toată ființa mea perioada ce tocmai a trecut și cât de mult m-a întărit. Sunt altfel pentru ce urmează să vină, pentru scopuri noi, clădite pe altele vechi, pentru oamenii pe care am să-i întâlnesc ca să mă umple și să mă povestească.

Risipit prin lume și lumi, mă leg spre-acasă de casă.

 

 

 

 

Mi-e dor de profesorii mei de acasă. Mi-e dor să aud că ”99 nu este 100”, că ”este liber orice gând’’, că ”Harap Alb nu ar fi nimic fără Spân”. Dar nu sunt acasă, sunt aici, și tot ce se întâmplă în sălile de curs de la Jacobs University este unic, surprinzător și antrenant.

 

Prof. Karen: Cât de bine cunoști tu lumea asta?

Karen S. predă Teorie în Relații Internaționale și Sisteme Politice Comparate. Fiecare curs cere ca studenții să fi parcurs înainte o lectură pentru a putea fi la zi cu tema dată; eu și colegii mei intrăm mereu în sala de curs nerăbdători și curioși: cu toții așteptăm să vedem dacă explicația noastră față de teoria dată și integrarea ei în obiectul studiat este cea potrivită. Karen este neobosită în a prezenta informații și a cere informații. Nu numai că este o cunoscătoare absolută în temele ei, ci este și un profesor care te inspiră ca în fiecare zi să vrei să-ți crești puterea. Cât de bine cunoști tu lumea aceasta? Ce trebuie să știi pentru a crea schimbările pe care le vrei și, totodată, cum afli care sunt schimbările potrivite ce trebuie aduse? Cursurile lui Karen S. adună laolaltă 70-80 de studenți deodată. Și deși sunt atât de mulți, ca printr-o minune, îți arată că te cunoaște atunci când interacționează cu tine și își amintește ce i-ai spus acum 2 săptămâni și îți dă feedback constructiv atunci când te întâlnește pe hol.

 

Brem_3

 

Mă trezesc uneori, în timpul orelor, că o analizez și mă simt atât de norocos că învăț cât de important este să inspiri, să pari neobosit, inepuizabil. Atitudinea ei este mereu serioasă și impunătoare, iar nouă ne inspiră mult respect. Și ne transmite că face acest lucru pentru că ne consideră pe toți oameni serioși, competenți și calificați pentru a discuta teorii și probleme cu un anumit grad de complexitate. Îmi construiește un sentiment al datoriei și al vehemenței interioare și mă determină să vreau să fiu competent. Tot limbajul ei nonverbal transmite asta. În fiecare zi, la fiecare curs! Este prima dată când întâlnesc un astfel de profesor.

 

Frau Inga, profesoara de germană din Finlanda

Luni seară și miercuri seară am cursul de limba germană. Abia aștept să o revăd pe Frau Inga. Ea vine din Finlanda, iar în timpul studenției s-a îndrăgostit de Germania și de un german și a rămas aici, adoptând tot ceea ce înseamnă cultura germană. Ne predă totul temeinic, presărând umor și înțelegere. Nu folosește vreo metodă specială de predare, însă carisma și entuziasmul ei la ora 7 seara (după o zi întreagă de lucru atât pentru ea, cât și pentru noi, studenții) ne ține pe toți atenți și curioși. Sunt pus în situația de a verbaliza propoziții ce mă ajută în viața de zi cu zi. După o lună de cursuri cu Frau Inga, mi-am dat seama că puteam cere sau da indicații fără să trebuiască să apelez la engleză. Mereu vin mândru să-i spun ce și cu cine am mai vorbit în germană, iar bucuria ei când află mă motivează să mă străduiesc și mai tare. Frau Inga nu se supără când îi spui că îți este greu. Zâmbește și îți spune că știe, că te crede și că ai putea încerca un instrument de memorare. Și că este acolo să te ajute. Mi-e dragă Frau Inga și puterea ei de a te ajuta și de a nu te lăsa în urmă. Suntem 12 cursanți și fiecare student simte că este important, ca achiziția sa de azi a fost văzută și recunoscută de profesor, că mâine poate fi mai bine, că are încredere în noi.

 

Brem_2

 

Umorul ca formă a cunoașterii

Joi și vineri avem cursul de Filosofie și Scris Academic cu profesorul Eyon R, care încă de la prima întâlnire m-a făcut să realizez nu doar că strălucește în domeniului său, ci și că îmi va face extraordinară plăcere să îl ascult. Întreaga mea clasă este absorbită timp de 4 ore (!) de lecția domnului profesor. El îmbină lecții practice de cercetare și scris academic cu cele de filosofie și teorie a cunoașterii. Pe cele dintâi le explică cu multă empatie pentru noi, studenți care găsim foarte greu momentul și starea necesară pentru a lucra la teme foarte lungi și ne împărtășește din trăirile sale din timpul studenției. Filosofia, foarte dragă mie, o expune folosind exemple apropiate de noi și anticipează perfect subiectele ce creează confuzie. Totuși, cel mai important lucru este simțul umorului. Colegii mei mai mari îmi spuneau înainte să încep cursul că mă voi simți ca la un spectacol de comedie intelectuală și nu puteau avea mai multă dreptate. Este neobosit în a ne răspunde la orice întrebare înainte, în timpul, sau după curs și este un exemplu de om ce caută să se perfecționeze în tot ce face. Mă inspiră de fiecare dată când îl întâlnesc!

 

Ce-mi oferă și ce așteaptă de la mine profesorii mei

Profesorii mei nu cer vreodată respect. Îl câștigă, necondiționat, în fiece zi. Simți că au misiunea de a te face un om mereu capabil să înțeleagă și să acționeze. Și că ești un norocos că ești în acea sală. Profesorii mei îți spun că ești un om valoros. Te privesc doar și te validează. Se întorc către tine cu tot corpul când îți vorbesc, îți zâmbesc și te ridică cu acel zâmbet. Pun mereu mare preț pe intervențiile tale și te determină să te pregătești fiindcă valoarea orelor este dată și de contribuțiile tale. Dau feedback punând accentul pe toate părțile pozitive pe care le găsesc. Și îți arată cât și cum poți crește. Profesorii mei îți spun ce ești și ce ai făcut. Și îți spun ce așteaptă de la tine. Își fac timp pentru tine indiferent de programul tău și de dificultățile prin care treci.

Acum am în mână ”The Guardian”. Citesc un articol despre exportul petrolului din Africa de Vest. Săptămâna aceasta prezint proiectul meu despre diferențele între formele de guvernământ dintre Nigeria și Singapore. Sunt pe pajiștea imensă din centrul campusului. Iarba e verde însă stejarii și plopii își pierd frunza. Miroase atat de bine a toamnă și frunzele sunt așa de galbene și roșii încât, dacă mijesc ochii, simt că sunt pe dealurile unui sat muntenesc din România. Uneori mările de dor cuprind fluviile cu sete de cunoaștere.

 

În noua mea casă din Bremen totul trepidează. Tot timpul meu aici s-a transformat într-un studiu continuu, așa cum nu știam că este posibil înainte: de dimineață până când adorm, citesc, caut, iau notițe sau discut. Parteneri de la care să pot învăța sunt peste tot. Cel mai tare învăț oameni.

 

Un indian genial care mai are încă de învățat

R. este din India și are 18 ani. Încă de când era mic a vrut să lupte cu cel mai mare ucigaș din lume: bolile infecțioase. După ce a studiat tot ce a putut despre ele în școală, la biblioteci și pe internet, a abordat un grup de profesori universitari și i-a întrebat ce ar putea face pentru a contribui la eliminarea acestui inamic al omenirii, însă nu a fost luat în serios. Cum să iei în serios un puști de 17 ani? Așa că de unul singur, neluat în seamă, a reușit să creeze un algoritm prin care poate identifica persoanele cele mai predispuse la a fi infectate de o astfel de boală și a ajuta autoritățile atât să izoleze cazurile cât și să le prevină. Iar tot acest sistem se poate aplica pe grupuri largi de oameni cu o precizie fantastică. Pentru această descoperire a primit un premiu științific internațional la 17 ani. De asemenea, în timpul liber, R. construiește mini sateliți pe care NASA îi lansează în spațiu. L-am cunoscut pentru că într-o seară, în timp ce vorbeam cu un grup de prieteni despre nevoia de educație filosofică azi, R. m-a întrebat timid ce înseamnă asta mai exact. ”Știu sigur că m-ar putea ajuta, însă nimeni nu m-a putut face să înțeleg la ce este bună filosofia”.

După câteva ore petrecute împreună, mi-am dat seama că îmi plăceau  nu doar poveștile sale, ci atitudinea și mentalitatea sa. Și mă uimea: R., o persoană cu reușite validate, cu un plan de carieră extrem de bine stabilit, poate afirma senin în fața unui alt coleg că există lucruri la care nu se pricepe și este deschis să învețe. Important nu este neapărat că explicația mea l-ar fi lămurit, ci că am înțeles și mai adânc cât de important este să fiu curios, să caut mereu, în toate planurile. R. a realizat, cu mult înaintea majorității, că excelența într-un singur domeniu nu asigură imunitate împotriva haosului lumii. În seara aceea am adormit la birou făcând o listă interminabilă cu toate subiectele pe care vreau să le învăț.

 

Iranienii care au crescut în sărăcie, iar acum studiază științele creierului

A. și H. sunt un cuplu de studenți doctoranzi din Iran. I-am cunoscut pentru că sunt asistenții ce se ocupă de etajul căminului în care locuiesc eu și am devenit foarte repede prieteni buni. A. studiază și lucrează îmbinarea dintre psihologie și neuroștiință. A realizat numeroase studii despre funcțiile regenerative ale creierului și neuroplastie (modelabilitatea creierului). Studiile lui sunt folosite în mediul educațional și medical. H. lucrează de asemenea în neuroștiințe și cercetează efectele mediului asupra patologiilor fizice și psihice. În ziua în care am fost un subiect de test pentru unul din experimentele comune ale celor doi, am aflat câteva dintre lucrurile care i-au marcat. Pasiunea lor pentru știință este imensă. Viața însă nu le-a fost deloc ușoară până acum. Copilăria și adolescența le-a fost plină de limitări, așa că momentul de față, în care fac ce le place și o fac la superlativ, este cel mai mare dar pe care îl au în viață. Le este dor de familie și muncesc cu dor răscolitor. Sunt smeriți și recunoscători pentru tot.

 

Război și pace în campus

În campus sunt oameni care provin din locuri cu provocări foarte diferite de cele obișnuite mie. Observ deseori relațiile dintre persoane ale căror țări sunt în conflict una cu cealaltă. Unii discută liber, alții păstrează liniștea, unii își apără ideile cu tărie, alții nu se preocupă de astfel de probleme. Unii sunt pur și simplu prieteni, anulând cu un zâmbet războaie vechi.

Toate clipele de aici capătă o însemnătate aparte. Zilele sunt foarte scurte, așa că trebuie să-mi dozez fiecare minut mai eficient. Cât timp învăț? Cât timp citesc, cât timp discut și mai ales, cât timp petrec reflectând? În fiecare zi mi se relevă lucruri noi: generația mea nu mai studiază pentru o carieră sau un loc de muncă stabil. Cu toții încercăm să ne aproximăm cât mai bine viitorul, deși intuim că va rămâne incert. Nu cum va arăta, ci mai ales ce va trebui noi să facem atunci. Care vor fi rolurile noastre? Ce factori ne vor influența cel mai mult? Cine vor fi conducătorii noștri și câtă importanță le va mai da lumea? Cât de valoros este un lider bun? Pentru ce ne pregătim noi de fapt?

 

Să nu mă căutați în cameră

Nu știu nimic. Lăsați-mă să-nvăț și să mă mai învăț. Și iar mă trezesc dimineața știind când plec dar neștiind când vin. Și iar îmi arunc sacul în spate și merg să cunosc oamenii și viețile și gândurile.

Dacă mă căutați în cameră, să știți că nu-s. Am plecat la învățat.

 

 

 

Sunt în nordul Germaniei de două săptămâni și încă nu m-am dezmeticit total în legătură cu ce mi s-a întâmplat. La Jacobs University, Bremen, totul este foarte nou, însă noul acesta îmi e – ciudată senzație – familiar. Sunt înconjurat de tineri din întreaga lume. Reușim cumva să ne înțelegem cu toții. Sunt mirat și curios în orice secundă. O parte din mine cere acces permanent la tot bagajul meu de cunoștințe acumulat de acasă. Și în miez de noapte sau în zorii senini, gândurile mele se învălmășesc și capătă forma aceasta: care este cu adevărat scopul pentru care sunt aici și ce înseamnă acest lucru pentru toți oamenii importanți pentru mine de acasă? Cum mă simte lumea și cum mă percep cei pe care îi întâlnesc? Ce va trezi povestea mea în oamenii pe care vreau să îi servesc în viitor? Ce este pentru mine datoria și care îi este adevăratul rost astăzi?

 

 

Luca_1

 

Sunt Luca Onică și am 19 ani. Tocmai am terminat 14 ani în sistemul de învățământ alternativ Waldorf în București și mi-am dedicat ultimele 16 luni (sau poate toți anii mei) pregătirii academice și emoționale pentru a mi se permite accesul la o facultate de prestigiu. Se vede că munca mi-a fost răsplătită: sunt azi acolo unde mi-am dorit să fiu, cu bucurie lângă sacrificiu, cu nopți tremurânde lângă dimineți încrezătoare, cu eseuri scrise cât pentru o carte despre crezuri, cu îndoieli ce te îngenunchează lângă cuvinte de îmbărbătare ce te fac să zbori.

 

Întotdeauna am căutat să privesc dincolo de mine, asigurându-mă că și celorlalți le merge bine

 

Am fost destul de norocos să fiu educat să am în vedere nu doar binele meu ci și pe cel al celorlalți și am aflat destul de devreme că a duce o luptă înverșunată doar pentru a demonstra că ai dreptate este inutil într-o lume care se bazează în primul rând pe relațiile de calitate dintre oameni. Mi s-a spus că am o putere aparte de a ridica lumea. Nu știu dacă am neapărat un talent anume în acest sens, însă întotdeauna am fost concentrat pe oameni. Privind înapoi, încă din copilările i-am ajutat pe competitorii rivali să își dea mâna, am sugerat mereu reguli care ar fi îmbunătățit orice joc la care luam parte și i-am îndrumat mereu pe cei pierduți. Trăind astfel, am învățat cum să folosesc fereastra atunci când ușile sunt închise. Acest principiu pare să fi prins rădăcini puternice în mine și să mă fi ghidat în toate alegerile mele de până acum. Întotdeauna am căutat să privesc dincolo de mine, asigurându-mă că și celorlalți le merge bine.

În Jacobs University Bremen conviețuiesc 111 naționalități în campusul universității. Este locul ideal pentru mine, pentru că sunt interesat de istorie, evoluția relațiilor internaționale, cultură și comunicare.

 

Mă simt ca și cum m-aș uita la toate canalele de știri din toate colțurile lumii în același timp

 

Când visam ”la facultate” mi-am dorit să găsesc un loc în care să pot crește în toate planurile mele, să descopăr noi orizonturi în care să investesc și mai ales un loc în care să fiu provocat în fiecare zi. Jacobs este toate acestea și mai mult decât atât. Mă simt ca și cum m-aș uita la toate canalele de știri din toate colțurile lumii în același timp. Este normal să vorbesc zilnic despre discrepanța condițiilor de viață din Statele Unite ale Americii sau Mexic, despre mobilitatea în politica recentă din țările din America de Sud, despre Brexit și despre ce se va întâmpla în Germania în următoriul deceniu, despre starea din fiecare țară balcanică, migrația educațională din întregul continent african, conflictele din Orientul Mijlociu și Îndepărtat și chiar divizarea pregnantă dintre generațiile din Japonia. Uneori uit câte lucruri am discutat și trebuie să reiau în mintea mea toată ziua pentru a înmagazina surplusul de informație. Este extraordinar că toți cei care sunt aici sunt deschiși, prietenoși și răbdători cu mine și mă simt binecuvântat că am întotdeauna în jurul meu acești ”profesori” de o seamă cu mine. Ne creștem unii pe ceilalți, ne susținem unii pe ceilalți.

Deși este foarte solicitant și îmi este tot mai dor de familie și casă, știu că este cel mai bun loc în care aș fi putut fi acum.

Încep să simt că în nicio sală de curs din lume nu poți să obții cu adevărat o perspectivă globală a relațiilor și a culturilor lumii, așa cum o faci în sala de mese sau pe iarba verde a campusului atunci când suntem cu toții laolaltă.

 

Ne creștem unii pe ceilalți, ne susținem unii pe ceilalți

 

Pentru mine, ultimele luni au fost de-a dreptul revelatoare arătându-mi lumea din jurul meu într-un nou mod, remodelându-mi puternic gândirea. Am devenit mai conștient de dezavantajele naturii mele de extrovert pronunțat, așa că am tăcut, am privit, am ascultat și am ajuns să înțeleg una dintre cele mai importante idei pentru stadiul meu, în acest deceniu: ce viziune dețin despre mine și cum aș putea eu exista cel mai bine în lume dăruindu-i acesteia puterea mea.

Un lucru greu pentru mine a fost eliminarea filtrelor personale pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul meu și am ajuns să realizez că este momentul să mă opresc din a fi un expert ce trăiește doar în bula sa și că doar ieșind din aceasta îmi pot atinge adevăratul potențial. Acum vreau să citesc mai mult ca niciodată, să întreb ca niciodată și să învăț ca niciodată. Știu că este timpul să descopăr ce zace adânc înăuntrul meu.

Să schimb lumea nu este ceva ce știu sau pot să-mi imaginez acum clar cum să fac. Sunt determinat însă să aflu drumuri spre această direcție. Voi lăsa comunitatea academică de la Jacobs să pună lumini în calea mea.

 

Luca_2

 

Crezul meu este că trebuie neapărat să fiu pregătit pentru ceea ce va fi și să înțeleg de ce și cum momentul transformator al viitorului va veni pentru mine și generațiie contemporane mie în cele mai multe planuri ale vieții. Întrebarea mea de căpătâi este acum: cum vom lăsa lumea celor ce ne urmează? Care este moștenirea pe care o lăsăm în urmă?

Ceea ce mi s-a confirmat până acum este că atunci când credința, componentele fizice, logice, spirituale din noi lucrează împreună, putem fi pregătiți să înfruntăm viitorul.

Sunt curios despre mine cel de mâine sau din noiembrie sau din iunie 2029 și aștept să mă povestesc vouă în continuare.

 

A doua scrisoare din Bremen: povești din campus. Un student indian construiește sateliți și luptă cu bolile infecțioase, iar doi iranieni studiază neuroștiințele. Cât să învăț, cât să privesc?

8 Octombrie 2019 |
În noua mea casă din Bremen totul trepidează. Tot timpul meu aici s-a transformat într-un studiu continuu, așa cum nu știam că este posibil înainte: de dimineață până când adorm, citesc, caut, iau notițe sau discut. Parteneri de la care să pot învăța...