Ema Patrichi și portretul unui dascăl după mai bine de două decenii în mijlocul copiilor
Pe Ema Patrichi o găsim de mai bine de două decenii în învățământ. Este omul care sfințește locul. A ales să construiască caractere frumoase, să prețuiască cele mai nobile suflete și să fie responsabilă de cele mai mici trupuri și anume copiii. S-a așezat la locul potrivit, iar sistemul românesc de educație este mai bogat de când învățătoarea din Târgu Mureș se implică total în tot ceea ce ține de elevi și bunăstarea lor.
Este un cadru didactic excepțional, o colegă apreciată în cancelarie, dar și în comunitatea unde predă. Este un spirit dinamic și inovator și care este luat ca reper. Nu o spun eu, ci recunoașterea pe care a primit-o în Gala Merito, eveniment care scoate în față meritele dascălilor ce contribuie la transformarea educației, fiind unul dintre cei 12 premianți în 2021. Să o cunoaștem mai bine!
Sunt oameni cu surprize lăuntrice, care strălucesc prin ceea ce fac și care au ceva aparte. Să facem un exercițiu: cum e Ema-omul? Cum e Ema-cadrul didactic?
Mă numesc Ema Patrichi și sunt profesor pentru învățământul primar la Școala Gimnazială Dacia din Târgu Mureș. Ema-omul e un om obișnuit, cu pasiuni și doruri, cu lucruri de rezolvat, cu bucurii și neputințe, uneori un om cu inspirație, alteori fără nicio idee. Îmi place să meșteresc, să desenez, să cos, să croșetez și să împletesc, să citesc, să fac plăcinte, să caut și să născocesc. Ema, cadrul didactic e un profesor creativ, neastâmpărat, curios, uneori cu soluții, alteori cu căutări repetate fără soluții. Îmi place să învăț singură și mă las învățată de alții. Colegii din comunități mă știu că eu sunt cu ,,Hai să facem!”, ,,Ce să mai facem?”, ,,Eu ce pot să fac?”. Copiii în general și elevii mei în particular mă inspiră. De la ei îmi iau energie și idei. Dacă ei mă întreabă ,,Când facem…?”, facem. Mie îmi place să îi ascult, le dau cuvântul, uneori le las putere de decizie.
Aveți și un alte roluri în societate? Cum vă puteți descrie în alte ipostaze?
Sunt soție și mamă. Sunt prietenă pentru colegi din țară.
Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs. și le transmiteți mai departe copiilor?
Mama îmi spunea mereu de lucrul bine făcut, îmi vorbea de perseverență, de tact, de corectitudine. Ea mi le spunea, dar eu târziu le-am învățat, nu în copilărie, și mai mult pe pielea mea. Da, le transmit elevilor mei aceste convingeri. Le spun: Faceți o dată și bine, nu de mai multe ori și de mântuială. Îi învăț să fie discreți, să își aleagă cuvintele nu doar pentru a se exprima corect și convingător, dar și pentru a nu răni. Cu perseverența e de luptat. Nici eu nu sunt de multe ori consecventă, sunt momente când abandonez, dar sunt conștientă de această lipsă și mă străduiesc. Copiilor le e greu să fie perseverenți, când dau de greu abandonează, se plictisesc repede. Dar încercăm zilnic la școală, îi încurajez, îi motivez să nu se lase, să mai încerce, iar și iar, ca atunci când învață să meargă pe bicicletă.
Ce se visa să devină micuța Ema? Ce fel de copilărie ați avut? Sunteți singura din familia dvs. care a ales meseria aceasta?
De-a lungul copilăriei m-am imaginat în mai multe ipostaze: am vrut să fiu doctor, apoi cântăreață, apoi polițistă. Citeam mult Agatha Christie și Georges Simenon și credeam că a fi polițist nu e chiar așa greu. Am ajuns până la a susține un examen la academie, am trecut niște teste psihologice, dar mama nu a mai avut bani să stăm în București pe perioada examenelor, așa că am renunțat. Am avut o copilărie cenușie, de comunism. Nu mergeam în vizite și nimeni nu venea la noi. Îmi amintesc de zilele fără lumină și apă caldă, de cozile la pâine pe cartelă. Mergeam foarte rar la zile de naștere. O singură dată ne-am permis să îmi țin ziua de naștere, pe la 12 ani. Când eram copil citeam foarte mult și învățam singură să desenez și să cânt la chitară. Televizorul ni se stricase, cea mai mare parte a copilăriei am crescut fără el. În timpul cât am urmat liceul pedagogic am stat la internat și probabil a fost cea mai frumoasă perioadă a copilăriei mele. Internatul m-a educat într-un anume fel în care nu ar fi reușit familia. Eram 8 fete în cameră. La internat a fost o lume aspră: făceam curățenie la toaletele comune de pe palier, eram de serviciu la cantină o zi întreagă, învățam în sala de lectură a căminului, mergeam în practica agricolă. Toate succesele și insuccesele de la școală le trăiam împreună cu colegele mele. Nu aveam spațiu personal și intimitate, dar traiul alături de colege a fost o perioadă magică. În liceu le-am învățat pe toate colegele mele să cânte la chitară.
Câți ani sunt de când vă aflați printre copii și unde activați în prezent?
Cu câteva întreruperi, adun în învățământ vreo 22 de ani. Am trecut prin tot felul de etape: multe concursuri de titularizare luate cu note foarte mari, dar fără a putea prinde un post mai aproape de casă, naveta la o școală din munți, clase de copii defavorizați, o experiență minunată în alternativa Waldorf, detașări, iar concursuri. Acum sunt învățătoare la Târgu Mureș.
Care este povestea frumoasei escapade academice?
Am terminat liceul pedagogic la Bacău. Mama era de părere că pot avea una dintre următoarele 3 meserii: medic, pentru că mereu vor fi oameni bolnavi, coafeză, pentru că mereu vor fi doamne care vor dori să își aranjeze părul, învățătoare pentru că mereu vor fi copii ce vor avea nevoie de educație. Cel mai bine mi s-a potrivit ultima. Așa că, după ce am dat testele psihologice la poliție, cum am povestit anterior, m-a dus la pedagogic, loc de unde am ieșit cu o meserie și am avut banii mei de la început. Mama nu a mai avut bani să mă susțină la o facultate, așa că a fi învățătoare nu doar că mi se potrivea, dar rezolvasem și problema financiară. După mulți ani, după ce m-am căsătorit, soțul meu m-a încurajat să fac și o facultate. Așa s-a întâmplat, sinuos traseu, după ceva ani de predat prin diferite școli din Târgu Mureș, mi-am dat demisia și am plecat să lucrez la o companie privată. Soțul meu m-a îndemnat să mă înscriu la facultate; am început facultatea în timp ce aveam un serviciu până la ora 17.00. Am intrat a 25-a, ultima pe locurile de la buget la filologie. Mi-a fost greu. Mergeam la serviciu și mă învoiam să merg la cursurile unde prezența era obligatorie sau la seminarii; apoi reveneam la serviciu și stăteam și peste program ca să îmi fac norma de ore. Am fost o studentă foarte conștiincioasă. Doi ani am avut și bursă de merit și am terminat printre primii. În ultimul an am rămas însărcinată, la licență nu am mai ajuns, fetița noastră s-a născut cu o zi înainte de examen. Apoi am urmat cursurile de master, iar până la doctorat nu a mai fost decât un pas. Profesorii mei din facultate mi-au fost mentori extraordinari și le mulțumesc.
Ce sentimente vă încearcă atunci când vă gândiți la începuturile carierei?
Începuturile carierei mele au fost nu tocmai roz. Am fost titulară la o școală dintr-un cătun din munți. Nu aș repeta experiența. Uneori făceam naveta cu mașina care îi ducea pe mineri la lucru. Într-o iarnă ne-am dus pe jos până acolo, pe drum înzăpezit. Aveam o clasă cât o debara, cu o sobă care scotea fum. Aveam în clasă vreo 6 copii și uneori nu veneau toți. Dar am avut trei colege extraordinare de la care am învățat foarte multe.
Care au fost resursele ce v-au adus mereu la catedră?
Aș putea avea și alte locuri de muncă, dar cred că a fi profesor mi se potrivește cel mai bine.
Mereu exclam că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Dumneavoastră ce v-ați extras din relația cu copiii?
Învăț mereu de la elevii mei cum să fiu un profesor eficient, creativ, atent, empatic, tolerant, răbdător. Poate unii copii nu sunt așa, dar așa înțeleg eu că trebuie să fiu în relația mea cu ei ca să îi pot ajuta, să îi motivez, să le pot crea oportunități interesante de învățare.
Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut?
Le transmit să persevereze, să muncească mult, să nu se lamenteze. Orice învățare cere timp și exercițiu constant.
Ambele avem repere morale pe care le împărtășim treptat copiilor pentru ca aceștia să le însușească, să le utilizeze treptat în dezvoltarea armonioasă a lor. Care au fost valorile morale pe care ați dorit mereu să le transmiteți și să le vedeți transpuse în comportamentul, cât și acțiunile copiilor?
Să fie corecți cu ei înșiși și cu ceilalți. Să fie empatici și toleranți.
Care sunt realizările dvs. profesionale? Cu ce vă mândriți?
Sunt tare mândră de elevii mei. Sunt copii extraordinari și foarte inteligenți. Ei știu lucruri pe care eu nu le știam la vârsta lor. Mă mândresc cu blogul meu care crește constant. Acolo e o părticică din munca mea și mă bucur că în acest fel sunt de folos și altora.
Ce a însemnat pentru inima dvs. acea recunoaștere Merito?
Când am primit premiul Profesor Merito mi s-a părut că nu îl merit și nu mi se cuvine. În țara noastră sunt foarte mulți profesori mult mai buni decât mine, oameni care muncesc mai mult și fac minuni în școlile lor. Le sunt recunoscătoare oamenilor care și-au rupt din timpul lor și s-au aplecat asupra muncii mele și au hotărât că merit un astfel de premiu. Îmi place extraordinar de mult comunitatea profesorilor Merito, mă implic în multe dintre acțiunile ce au loc sub umbrela Merito. Am colegi valoroși de la care și cu care învăț foarte multe, iar Proiectul Merito îmi deschide mereu ferestre de învățare și de dezvoltare, oportunități pe care nu le am în altă parte.
Cum sunt generațiile din ziua de azi față de cele avute la începuturile carierei dvs.?
Cum este și firesc, generațiile de azi sunt diferite. Copiii au acces la alte informații, sunt crescuți de altă generație de părinți. Copiii de azi au alte pasiuni și alte preocupări și eu vreau să fiu în acord cu ei. Au acces la tehnologie și acesta e un lucru minunat, rolul meu e să îi învăț cum să o folosească în mod educativ pentru proria lor informare și dezvoltare.
Cum a venit ideea unui site, a unui blog?
După un an și jumătate petrecut în SUA cu familia, cu serviciul soțului meu, am decis să îmi fac un blog. În America, în 2010 cei mai mulți profesori aveau un blog. Era la modă printre ei. Mi-au fost inspirație. În 2012 când m-am titularizat iar, am primit o clasă pregătitoare și m-am decis să țin un jurnal al activităților mele de la școală. Așa a apărut blogul meu, EmaLaȘcoală. De atunci a crescut foarte mult, s-a lățit și s-a îmbogățit. La început aveam mai multe poze și mai puțin text, acum proporția e inversă: am mult text și puține poze. Știu că e inspirație pentru colegi și pentru părinți și mă bucur să fiu de folos în acest fel.
Ați simțit că ați oferit inspirație și în rândul altora?
Și eu, de-a lungul timpului, m-am inspirat (și continui să o fac) de la alții. Mi-a plăcut mult să citesc pe site-uri sau bloguri de educație știri, noutăți, metode de lucru din alte țări. E firesc ca și eu, la rândul meu, să dau mai departe din ceea ce știu sau lucrez la clasă. Îmi e de mare ajutor social media, altfel nu aș fi ajuns la atâția cititori.
Ați crezut că veți fi atât de urmărită și apreciată? Cum ați reușit să creșteți pagina?
Mă bucur mult să știu că sunt apreciată și urmărită. Îmi văd mai departe de drumul meu la școală, cu elevii mei. Blogul meu crește constant deoarece muncesc și scriu despre munca mea. Postez lucruri reale și relevante. Nu am pretenția că tot ce fac eu este foarte bine sau se potrivește oricui și de aceea îi sfătuiesc pe cititorii mei să probeze și să adapteze ideile pe care le văd la mine.
Doamna învățătoare, ce ați îmbunătăți în educație? Unde vedeți că ar trebui să existe schimbarea?
Aș îmbunătăți viața profesorilor cu tot ceea ce înseamnă ea: financiar, profesional, academic. Totuși, eu nu aștept ca cineva să schimbe ceva, eu cred că fiecare dintre noi putem schimba ceva în bine. Desigur, sunt lucruri care nu depind de mine, ci de instituțiile statului. Dar sunt și destule aspecte care depind de mine, de abordarea mea, de creativitatea mea.
