„Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide.”
— Matei 7:7
La 80 de ani de la moartea scriitorului, o scrisoare păstrată în arhivă ne întoarce la începuturile unei deveniri: un tânăr departe de casă, cu îndoieli, cu ambiții și cu o dragoste filială care luminează, peste timp, omul din spatele operei.
La 7 octombrie 2026 s-au împlinit 80 de ani de la moartea lui Emanoil Bucuța, scriitor, poet, eseist, bibliolog și animator al vieții culturale românești din perioada interbelică. Născut la 27 iunie 1887, în Bolintin-Deal, cu numele Emanoil Popescu, el a devenit cunoscut sub numele de familie al mamei sale, Bucuța, din Dăișoara, jud. Brașov. A studiat la Liceul „Sfântul Sava” și la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, unde s-a specializat în limba și literatura germană. În 1912 se afla la Berlin, unde începuse pregătirea doctorală pe care avea să o întrerupă, un an mai târziu, din lipsa mijloacelor materiale. Tocmai din această perioadă de formare, dinaintea operei și a recunoașterii publice, ne vine una dintre cele mai vii mărturii despre omul Bucuța: o scrisoare adresată mamei sale, datată Charlottenburg-Berlin, 26 noiembrie 1912, pe care cu bucurie vă scriu, că am gasit-o și mi-a luminat ziua.
Destinul său literar avea să cuprindă volume de poezie, proză, eseu și cercetare culturală. A debutat editorial cu Florile inimii (1920), volum în care George Călinescu avea să remarce un poet al universului intim, al lucrurilor apropiate și al vieții sufletești. Au urmat Românii dintre Vidin și Timoc (1923), importantă cercetare etnografică, volumul de povestiri Legătura roșie (1925), romanul Fuga lui Șefki (1927), distins cu Premiul Societății Scriitorilor Români, și Maica Domnului de la mare (1930). În paralel, Bucuța a lucrat pentru instituții culturale și publicații, a condus revista Boabe de grâu și a susținut, prin activitatea sa de bibliolog și organizator, răspândirea cărții și a culturii. În 1941 a devenit membru corespondent al Academiei Române. Sunt reperele unei biografii bogate, dar ele nu ne spun totul. Între titlurile dintr-o bibliografie și omul care le-a scris rămâne, uneori, o distanță pe care numai documentele personale o pot străbate. Scrisoarea din 1912 face tocmai acest lucru: ne apropie de un tânăr care încă nu știe ce va deveni, dar care încearcă, cu o sinceritate impresionantă, să-și explice viața și să-i dea un rost.
EMANOIL BUCUȚA – 1911
„Dragă mamă…” O scrisoare din Berlin și povestea unui om care învăța să crească
„Dragă mamă…”
Așa începe scrisoarea. Fără introduceri ceremonioase, fără distanța pe care o impune uneori cuvântul scris, ci cu adresarea simplă a fiului care se întoarce, prin scris, spre casa rămasă departe. În primele rânduri se simt oboseala, singurătatea și neliniștea. Tânărul mărturisește că ar fi vrut să se trezească mai devreme, să fie gata, dar nu a reușit. Vorbește despre o tristețe care îl apasă, despre momentele în care îi place să stea singur și să nu se gândească la nimic. Nu încearcă să-și ascundă slăbiciunile în fața mamei. Dimpotrivă, îi spune că scrisul îl odihnește și îl ajută să meargă mai departe. Este anul 1912, iar cel care îi scrie mamei sale din Charlottenburg-Berlin este Emanoil Bucuța, un tânăr român aflat departe de casă, într-unul dintre marile centre culturale ale Europei. Încă nu este scriitorul pe care îl vom cunoaște prin cărțile sale, nici omul care va lucra pentru instituțiile culturii române. Este un fiu care încearcă să-și înțeleagă rostul, să-și depășească limitele și să găsească un sens eforturilor pe care le face, fără să uite sacrificiile celor care l-au ajutat să ajungă acolo. De aici înainte, scrisoarea devine mult mai mult decât o relatare a vieții cotidiene. Este o mărturisire despre felul în care se formează un om, despre diferența dintre ceea ce este și ceea ce speră să ajungă. Bucuța îi vorbește mamei despre colegii săi, despre întâlnirile cu oamenii, despre cărți și despre impresiile pe care i le lasă lumea berlineză. Dar, mai ales, încearcă să-i explice ce înseamnă pentru el această plecare de acasă. Berlinul este un spațiu al confruntării cu sine, în care tânărul își măsoară puterile și își descoperă limitele. În jurul lui se mișcă oameni care par să fi ajuns mai departe, care au alte posibilități și alte mijloace. El privește, compară, se îndoiește, dar nu renunță. Își dorește să crească fără să-și piardă rădăcinile și să ajungă un om demn de sacrificiile celor care l-au trimis la învățătură. În acest punct, scrisoarea capătă o delicatețe aparte. Mama este martora unei istorii de familie, a efortului de a ieși dintr-o condiție modestă, a speranței puse într-un copil. Fiul știe ce înseamnă munca și renunțarea celor de acasă. De aceea, reușita nu i se înfățișează ca o izbândă exclusiv personală, ci ca o răspundere.
„Dealtfel îmi place să stau așa pe scaun, cu o lene dulce în oase și să nu mă gândesc la nimic. Asta odihnește și te ajută să mai uiți. … încep scrisoarea lăudând întinsul și căscatul și-ți povestesc atîtea de lenea mea, care nuâi va fi tocmai lucru necunoscut.”
Timpul pe care nu-l poți trimite prin poștă
Într-unul dintre cele mai surprinzătoare pasaje ale scrisorii, Bucuța îi adresează mamei o rugăminte neobișnuită: „De ce nu e chip să trimeteți, prin vreun albastru mandat dumnezeesc, și timp care nu vă trebue, deacolo cum trimet rudele cu stare haine purtate la rude mai sărace! Câteva ceasuri … de pildă … Vă încredințez că aș avea ce face cu ele și nu le-aș arunca pe fereastră. Ca un pustnic nu mă aflu aici.” În spatele acestei comparații, care păstrează ceva din umorul și spontaneitatea unei conversații de familie, se ascunde una dintre cele mai importante probleme ale vieții sale: timpul. Dacă hainele pot fi date mai departe, dacă bunurile materiale pot trece de la cei care au mai mult la cei care au mai puțin, de ce nu s-ar putea transmite și timpul pe care unii nu-l folosesc cu scop – „câteva ceasuri din vremea linii, de pildă, pe care le va fi risipind făcându-se că cetește și uitându-se la streașină cum pică.”
Bucuța cere posibilitatea de a recupera. Înțelege că drumul pe care l-a ales presupune muncă, studiu și renunțări, dar simte și că timpul nu este o resursă de care toți oamenii dispun în aceeași măsură. Pentru unii, orele se pot pierde fără urmări; pentru alții, fiecare oră poate însemna un pas înainte, o carte citită, o idee înțeleasă, o șansă de a ajunge mai departe decât le-ar fi permis împrejurările în care s-au născut. Imaginea unui timp care ar putea fi trimis printr-un mandat poștal este, în fond, imposibilă. Tocmai de aceea este atât de expresivă. Bucuța își dorește să primească ceea ce nimeni nu poate oferi în mod direct: timpul altora, transformat în timp pentru propria devenire. Iar precizarea că nu se află acolo „ca un pustnic” ne readuce la realitatea concretă a studentului. Viața intelectuală se desfășoară în mijlocul nevoilor, al cheltuielilor și al relațiilor omenești.
„Trebue să lupt cu mine și cu lumea ca să-mi pun deoparte cele patru, cinci ceasuri de cetit singur.”
„Sunt ca un pom tânăr…”
Cum se produce însă această transformare? Bucuța o descrie printr-o serie de imagini care spun, fiecare în felul său, povestea devenirii: „Toate astea sunt spre binele meu. Toate mă ajută și cresc ca făt frumosul din basme, într-o zi cât alții într-o lună, și într-o lună cât alții într-un an. Sunt ca un pom tânăr, la un mal de apă, care se vede ca într-o oglindă, în fiecare zi, cum crește. Dacă aș fi știut și aș fi putut să viu mai de timpuriu încoace.”
Alăturarea celor două imagini este remarcabilă. Făt-Frumos sugerează o creștere extraordinară, aproape miraculoasă, în care timpul pare să se comprime și devenirea se petrece într-un ritm neobișnuit. Pomul de lângă apă, în schimb, vorbește despre o creștere lentă, continuă, care poate fi observată numai dacă ai răbdarea să privești zi după zi. Tânărul simte că Berlinul îl schimbă repede. Fiecare întâlnire, fiecare carte și fiecare experiență par să-i deschidă o nouă perspectivă. În același timp, înțelege că dezvoltarea sa nu este un eveniment izolat, ci un proces. Asemenea pomului care își vede creșterea reflectată în apă, el începe să se observe pe sine, să compare ceea ce a fost cu ceea ce devine și să descopere că schimbarea poate fi percepută chiar din interiorul ei. Regretul exprimat la sfârșitul pasajului, că ar fi vrut să ajungă mai devreme acolo, spune ceva despre foamea sa de cunoaștere. Nu se bucură numai de ceea ce descoperă, ci se gândește la timpul pe care simte că l-a pierdut. În fața unei lumi care îi oferă atât de multe posibilități, trecutul capătă o altă dimensiune: începe să vadă cât de mult ar fi putut învăța dacă ar fi avut acces mai devreme la aceleași experiențe.
Imaginea cea mai neașteptată a acestei deveniri este cea pe care o folosește imediat după aceea: „Ce fericit sunt însă când văd în fiecare zi cum se curăță blana de pe mine și dă alta nouă. Năpârlesc.” Aici vorbește despre schimbarea propriului înveliș. Metafora năpârlirii este aproape brutală în simplitatea ei, dar tocmai de aceea are forță. A învăța înseamnă, uneori, și a renunța. Renunți la idei pe care le credeai definitive, la limite pe care le considerai firești, la feluri de a privi lumea care nu mai rezistă în fața experienței. Bucuța descrie această schimbare ca pe un motiv de bucurie, nicidecum ca pe o suferință. Își vede transformarea și se bucură că nu mai este exact omul care a plecat de acasă. În această imagine se află o formă de curaj intelectual: disponibilitatea de a te lăsa schimbat de ceea ce descoperi. Năpârlirea nu înseamnă dispariția identității. Omul rămâne același în esența sa, dar se desprinde de ceea ce nu-i mai este de folos. La fel ca pomul care crește fără să-și piardă rădăcinile, Bucuța își dorește să devină alt om fără să înceteze să fie fiul familiei și al locului din care a plecat. Aici se află una dintre cele mai frumoase idei ale scrisorii: nu suntem condamnați să rămânem pentru totdeauna ceea ce am fost la început. Putem crește, ne putem schimba și ne putem depăși limitele, fără ca această transformare să presupună renegarea trecutului. Imaginea este cu atât mai emoționantă cu cât apare într-o scrisoare către mamă. În fața ei, fiul nu simte nevoia să pozeze în omul care știe deja totul. Privită de astăzi, această metaforă poate fi citită și ca o cheie a întregii sale opere. Bucuța va fi un scriitor atras de intimitatea sufletească, de peisaj, de comunități și de lumea oamenilor obișnuiți. Va cerceta identitatea românilor de la granițe, va scrie despre locuri și destine, va susține cartea și instituțiile care fac posibilă întâlnirea dintre cultură și public. În toate aceste preocupări se poate recunoaște, fără a transforma scrisoarea într-o profeție, aceeași dorință de a înțelege cum crește omul în mediul său și cum își poartă mai departe moștenirea.
„Omul din mine, pe care îl știți și îl mai țineți și astăzi prin străinătăți, are să rămînă cel vechiu.”
Să te ridici fără să uiți de unde ai plecat
Există însă o limită morală pe care Bucuța nu vrea să o treacă. El își dorește să depășească starea din care provine, dar nu vrea să devină unul dintre acei oameni care, odată ajunși într-o poziție mai bună, își privesc trecutul cu dispreț: „Nu laud aici pe parveniți și nu mă gândesc să ajungem vreodată așa dihănii, adecă oameni cari ies din starea lor și intră în alta pe ușa de din dos, de cele mai multe ori, și scuipă îndărăt, și te au de dușman dacă fără să vrei le aduci aminte de unde au venit.” Limbajul este necruțător. Cuvântul „dihănii” transformă parvenitul într-o apariție aproape monstruoasă, iar expresia „scuipă îndărăt” descrie mai mult decât simpla uitare a originilor. Este o respingere activă a trecutului, o încercare de a-l șterge și de a-i îndepărta pe cei care ar putea să-l amintească. Bucuța distinge astfel între două forme de ascensiune. Una presupune muncă, educație și transformare interioară. Cealaltă presupune schimbarea poziției sociale fără o schimbare morală pe măsură, urmată de disprețul față de cei care au rămas în urmă. Este o idee care se leagă direct de felul în care Bucuța privește sacrificiile familiei. El nu vrea să transforme educația într-un motiv de separare, ci într-un mijloc prin care să-și împlinească potențialul, păstrându-și respectul față de cei care i-au făcut posibil drumul. De aici se poate înțelege și de ce succesul nu îi apare ca o izbândă exclusiv personală. Dacă ajunge să gândească altfel, dacă își lărgește orizontul și își depășește condiția, aceasta nu înseamnă că munca celor de acasă devine mai puțin importantă. Dimpotrivă, reușita sa este legată de efortul lor.
Distanța care te întoarce spre casă
Poate că niciun alt pasaj nu surprinde mai bine această legătură dintre plecare și întoarcere decât cel în care Bucuța vorbește despre școala spre care se îndreaptă și despre satul pe care îl poartă cu sine: „Și mă îndrept către cea mai înaltă școală pe care o are cea dintâiu țară din lume… să primesc lumină ca din ușa altarului, văd satul nostru ascuns în vâlcea, cu casele lui albe una lângă alta ca niște ouă într-un cuibar, văd și alte sate pe supt munte, dealungul Oltului, văd pe bunici și pe unchi și pe mătușe îndemnând boii pe ogoare și nu-mi vine să cred că eu sunt cel ce mă știi și nu o rudă depărtată a mea ieșită din mine și trăind peste o sută de an. Am mers spăimântător de mult din Dăișoara, până la București, unde a fost popasul cel lung, și de acolo apoi până la Berlin.” Imaginea rudei îndepărtate, ieșite parcă din el și trăind peste o sută de ani, exprimă uimirea în fața propriei deveniri. Tânărul care privește lumea de la Berlin nu se mai simte întru totul același cu cel care a plecat din sat. Între cei doi s-a deschis un drum pe care nu îl poate măsura numai în kilometri. Este drumul experiențelor, al cunoașterii și al transformării lăuntrice. Și totuși, tocmai de la această distanță, satul îi apare atât de viu. Casele albe, bunicii, mătușa și ogoarele nu sunt imagini ale unei lumi pe care ar vrea să o uite. Sunt reperele unei memorii care continuă să-l însoțească. Plecarea nu șterge locul de origine, dimpotrivă îl face vizibil într-o altă lumină. Deosebit de expresivă este comparația dintre școală și „ușa altarului”. Educația capătă o dimensiune aproape sacră, ca și cum accesul la cunoaștere ar însemna intrarea într-un spațiu al revelației. Nu este vorba numai despre a afla lucruri noi, ci despre a vedea altfel ceea ce credeai că știi deja. Departe de casă, Bucuța începe să înțeleagă mai bine și satul din care a plecat – Dăișoara.
Poate că aceasta este una dintre contradicțiile frumoase ale formării: trebuie să te îndepărtezi de locul în care ai crescut pentru a înțelege cât de adânc te-a format.
EMANOIL BUCUȚA – 1913
Educația ca schimbare a omului
Una dintre ideile cele mai puternice ale scrisorii apare atunci când Bucuța încearcă să explice diferența dintre sărăcia materială și sărăcia minții: „De sărăcia pungii poți să scapi la urma urmei ușor, punându-te cu desnădejde pe muncă sau chiar căutând mijloace mai puțin cinstite de îmbogățire. Din chiabur la sat, să ajungi, după ce treci câteva vămi ale văzduhului de cazne și de înjosiri, chiabur la oraș, nu e mare lucru. Dar să scapi de sărăcia minții și din pălmaș să te schimbi deodată în om de carte, să treci din rândul oamenilor obișnuiți în rândul gânditorilor, această schimbare, nu la față, ci la suflet, iată lucrul cel mare, cel de necrezut și peste care eu nu mai știu altul. Nu e vorba aici de urmarea la o școală, de căpătarea unei diplome și de așezarea într-o slujbă ca într-un cașcaval, orbește, pentru că ești împins de la spate și trebue să trăești.”
În aceste rânduri se află, cumva, cea mai limpede definiție pe care tânărul o dă propriei aspirații. El nu vrea doar să obțină o diplomă, să ocupe o slujbă sau să-și schimbe poziția socială. Își dorește o transformare mai greu de măsurat, care nu se vede neapărat în bunurile pe care le aduni sau în locul pe care îl ocupi în societate, ci în felul în care ajungi să gândești și să înțelegi lumea. Expresia „această schimbare nu la față, ci la suflet” este esențială. Educația nu înseamnă, în viziunea lui, simpla acumulare de informații, pe cât o modificare profundă a omului. Înseamnă să-ți lărgești orizontul, să devii capabil să judeci singur și să nu mai privești lumea exclusiv prin limitele mediului din care ai plecat. Bucuța nu disprețuiește munca oamenilor simpli și nici nu sugerează că valoarea unui om ar depinde de studiile sale. Dimpotrivă, el vorbește despre posibilitatea de a trece dintr-o condiție în alta fără a pierde ceva esențial din propria umanitate. Ceea ce îl preocupă este diferența dintre schimbarea împrejurărilor și schimbarea lăuntrică. Poți ajunge bogat fără să devii mai înțelept, poți ocupa o funcție fără să fi dobândit o înțelegere mai profundă a lumii. La fel de bine, poți urma o școală fără să te lași cu adevărat transformat de ceea ce înveți. Ironia cu care vorbește despre omul așezat într-o slujbă „ca într-un cașcaval” arată că Bucuța consideră educația mai mult decât o cale spre confort. Îl interesează mai ales libertatea pe care cunoașterea o oferă: libertatea de a gândi, de a înțelege și de a-ți alege drumul în cunoștință de cauză. Citită astăzi, această reflecție ne amintește că educația nu-și împlinește rostul doar atunci când produce rezultate măsurabile. O diplomă poate deschide o ușă, dar nu garantează că omul va ști ce să facă după ce a trecut pragul. Schimbarea adevărată începe atunci când ceea ce înveți devine parte din felul în care privești viața și te raportezi la ceilalți.
Oamenii care se coc mai încet
Într-un alt pasaj, tânărul încearcă să explice felul în care distanța i-a schimbat perspectiva asupra vieții și asupra eforturilor familiei: „De aici, de departe, văd altfel lucrurile, văd și degetul lui Dumnezeu, dacă vreți, sau întâmplarea, aș zice eu, care le alege pe toate … și mai văd că n-ați muncit și n-ați pătimit degeaba și că poamele care se coc mai încet, mai cu grijă și mai târziu sunt și cele mai bune. Nu e trufie din partea mea, ci încrederea, care-mi lipsea până acum pentru că eram ca Sfântul Pavel înainte să i se arate lumina lângă porțile cetății Damascului, încredere pe care vreau să v-o dau și dumneavoastră.” Aici, scrisoarea capătă o altă tonalitate. Bucuța vorbește despre sensul sacrificiilor celor de acasă. Începe să vadă că munca și suferința lor nu au fost zadarnice și că drumul pe care îl parcurge nu este numai al său. Expresia „poamele care se coc mai încet, mai cu grijă și mai târziu” merită o atenție aparte. Ea sugerează că devenirea nu poate fi măsurată exclusiv prin rapiditate și rezultate imediate. Există oameni care ajung mai târziu la ceea ce își doresc, dar care își construiesc drumul cu răbdare, prin încercări și printr-o înțelegere dobândită treptat. Imaginea se leagă firesc de pomul de lângă apă. Creșterea nu este întotdeauna spectaculoasă, iar ceea ce se petrece în interiorul unui om nu poate fi văzut în fiecare zi. Unele schimbări au nevoie de timp pentru a deveni vizibile. La fel, sacrificiul unei familii nu poate fi judecat numai după rezultatele imediate, ci și după ceea ce face posibil pentru generația următoare. Comparația cu Sfântul Pavel, căruia i se arată lumina lângă porțile Damascului, aduce în text imaginea unei revelații. Așa cum întâlnirea biblică marchează o schimbare radicală de perspectivă, Bucuța pare să fi ajuns într-un moment în care începe să aibă mai multă încredere în propriul drum. Nu este neapărat o convertire religioasă, cât o iluminare interioară: sentimentul că experiențele prin care trece au un rost și că poate merge înainte fără să se mai îndoiască în aceeași măsură de sine.
Ceea ce face pasajul cu adevărat emoționant este faptul că vrea să le transmită această încredere și celor de acasă. Fiul plecat să primească lumină ajunge să creadă că poate trimite înapoi ceva din ea. Începe să le ofere celor care l-au susținut încrederea că efortul lor are sens. Această schimbare de perspectivă este una dintre cele mai importante din scrisoare. La început, tânărul caută sprijin și înțelegere. Pe parcurs, începe să le ofere și el, prin cuvinte, celor care au rămas acasă. Distanța nu îl desprinde de familie, dimpotrivă îl ajută să-i înțeleagă mai bine rolul în propria devenire.
EMANOIL BUCUȚA – 1914
„Am mers spăimântător de mult din Dăișoara, până la București, unde a fost popasul cel lung, și de acolo apoi până la Berlin.”
Mama, familia și prețul unei izbânzi
Pe măsură ce scrisoarea înaintează, vocea fiului devine tot mai caldă și mai gravă. El vorbește despre mama sa și despre cei de acasă, despre munca și grija lor. În spatele fiecărei pagini se simte dorința de a-i liniști, de a le arăta că nu și-a pierdut drumul și că efortul lor nu este zadarnic. Sunt pasaje în care își examinează cheltuielile, își calculează banii și vorbește despre lucrurile pe care trebuie să le cumpere. Aceste detalii, aparent mărunte, au o mare putere documentară. În ele, Berlinul universitar se desprinde de imaginea abstractă a unui centru european al culturii și devine locul concret în care un tânăr român încearcă să-și ducă studiile mai departe, numărându-și resursele și gândindu-se la cei care îl susțin. La sfârșitul scrisorii, printre rândurile despre sănătate, vești și viața de zi cu zi, apar socoteli amănunțite: costuri pentru hrană, haine, încălțăminte și alte nevoi. După reflecțiile despre demnitate, educație și destin, aceste însemnări readuc totul la realitatea imediată. Idealurile au nevoie de bani pentru a putea fi urmate; aspirația intelectuală nu anulează precaritatea, iar drumul spre cultură nu se parcurge în afara grijilor obișnuite. Tocmai aici scrisoarea își păstrează autenticitatea. Este o scrisoare adevărată, în care gândurile înalte coexistă cu nevoile elementare, iar emoția nu este separată de viață. Bucuța îi vorbește mamei și despre colegii săi, despre oamenii întâlniți și despre felul în care străinătatea îl schimbă. Dar, indiferent cât de departe îl poartă studiile, centrul afectiv al lumii sale rămâne acasă. De acolo vine puterea de a continua și tot acolo se întoarce, prin fiecare pagină.
„ … această schimbare, nu la față, ci la suflet, iată lucrul cel mare, cel de necrezut și peste care eu nu mai știu altul.”
Înaintea cărților, omul
Când ne apropiem de scrisorile unui scriitor, există tentația de a căuta în ele, cu orice preț, semnele operei viitoare. Să transformăm fiecare neliniște într-o anticipare, fiecare metaforă într-o cheie, fiecare confesiune într-o explicație definitivă. Scrisoarea lui Emanoil Bucuța merită, cred, o lectură mai atentă și mai simplă. Ea ne cere să vedem în tânărul din Berlin, doar tânărul din Berlin, fără precizie retrospectivă, pe autorul romanelor de mai târziu. Ne cere să-l ascultăm. Să vedem un om aflat într-un moment de formare, care încearcă să-și înțeleagă locul în lume și să nu dezamăgească iubirea și încrederea celor de acasă. Un tânăr care se teme, obosește, socotește banii, privește la ceilalți, se îndoiește de sine, dar continuă să creadă în puterea educației și în posibilitatea unei schimbări lăuntrice. În această lumină, scrisoarea este și un document despre o epocă. Ea vorbește despre condiția intelectualului român de la începutul secolului al XX-lea, despre mobilitatea socială încă anevoioasă, despre sacrificiile familiei și despre speranța investită în școală. Dar vorbește, în același timp, despre ceva ce nu aparține unei singure epoci: nevoia de a fi înțeles de cei pe care îi iubim și dorința de a deveni, prin propriile eforturi, vrednici de încrederea lor.
Emanoil Bucuța a murit la București, la 7 octombrie 1946, după o viață în care a scris, a cercetat, a editat și a lucrat pentru instituțiile culturii române. Opera sa cuprinde romane, povestiri, eseuri, pagini de memorialistică și studii despre carte, oameni și comunități. Revista Boabe de grâu, pe care a fondat-o și a condus-o, rămâne un reper al felului în care cultura poate fi făcută accesibilă și frumoasă prin rigoare, deschidere și grijă pentru formă. Dar, la opt decenii de la dispariția sa, cele patru pagini trimise mamei din Charlottenburg-Berlin ne oferă un alt fel de întâlnire. Cea cu fiul care își caută cuvintele pentru a spune că încearcă, că învață, că îi este greu și că speră să ajungă mai departe. În fond, poate că acesta este darul cel mai delicat al unei scrisori păstrate în arhivă: ea ne îngăduie să trecem dincolo de numele tipărit pe copertele cărților și să auzim, pentru o clipă, vocea omului. O voce care, după mai bine de un secol, încă își caută mama în cuvinte. Să-l recitim, așadar, pe Emanoil Bucuța și prin această scrisoare. Pentru a regăsi, în spatele unei biografii culturale, un om tânăr care creștea încet, asemenea pomului din propria sa metaforă, și care avea nevoie să creadă că, departe de casă, nu crește singur.
7 OCTOMBRIE 2026 – 80 DE ANI DE LA MOARTEA LUI EMANOIL BUCUȚA
În loc de rămas-bun, un mulțumesc
Poate că, dintre toate formele prin care putem păstra vie memoria unui om, cea mai frumoasă este aceea de a-i continua, în felul nostru, lucrarea. Nu prin gesturi mari, neapărat, ci prin grija de a nu lăsa uitarea să se aștearnă peste ceea ce a însemnat el pentru ceilalți. Pentru mine, Emanoil Bucuța nu este doar un nume din istoria literaturii române și nici doar autorul unei opere pe care încerc să o descopăr, carte după carte. Este și omul care, în anii în care a ridicat Căminul Cultural din Dăișoara, satul mamei sale, Rebeca-Elena, a adus aici cărți, cultură și deschiderea către educație pentru elevii satului. Nu este deloc întâmplător faptul că, în mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1944, Emanoil Bucuța finalizează, din proprie inițiativă și cu sprijinul comunității, construcția Căminului Cultural din Dăișoara. Tot atunci, pune bazele unei biblioteci publice – semn al convingerii sale profunde că educația și cultura sunt elementele esențiale ale emancipării unei comunități. „Inițiativa înființării unui Cămin Cultural în localitatea Dăișoara se conturează în anul 1936 și aparține lui Emanoil Bucuța, dăișoreanul care ajunsese în funcția de director al Casei Școalelor din București, precum și lui Pumnea Gheorghe, învățătorul satului […] entuziasmul dăișorenilor face ca Emanoil Bucuța să se reîntoarcă în comună și să doneze 100.000 lei pentru Căminul Cultural.” spuneau Ioan Pumnea și Emil Poenaru în „Dansul dăișorean”. În același spațiu în care odinioară a încurajat apropierea copiilor de carte, timpul a așezat, peste generații, o nouă responsabilitate: aceea de a păstra vie această moștenire. Biblioteca din Dăișoara a ars. Dar povestea ei nu s-a încheiat în cenușă. În 2019, am reclădit-o, cu gândul că un loc al cărților nu trebuie să dispară odată cu zidurile sale. Astăzi, biblioteca îi poartă numele lui Emanoil Bucuța, iar această continuitate mi se pare mai mult decât un omagiu. Este o întoarcere simbolică a scriitorului în satul în care a dorit să ducă lumina cărții, o întoarcere la copii, la lectură și la acea încredere în educație care poate schimba destine. Încerc să cumpăr, ori de câte ori găsesc prin anticariate, cărțile scrise de el. Unele apar rar, altele poartă pe file urmele unor cititori de mult plecați. Le caut și le adun cu sentimentul că fiecare volum recuperat înseamnă încă o fărâmă de memorie salvată. Îmi doresc ca, în Biblioteca „Emanoil Bucuța” din Dăișoara, să alcătuim, treptat, un spațiu dedicat operei și amintirii sale, un loc în care cărțile lui să poată fi descoperite, citite și înțelese de cei care vin după noi.
„Inițiativa înființării unui Cămin Cultural în localitatea Dăișoara se conturează în anul 1936 și aparține lui Emanoil Bucuța, dăișoreanul care ajunsese în funcția de director al Casei Școalelor din București, precum și lui Pumnea Gheorghe, învățătorul satului […] entuziasmul dăișorenilor face ca Emanoil Bucuța să se reîntoarcă în comună și să doneze 100.000 lei pentru Căminul Cultural.”
Există, însă, și o altă legătură, una pe care o simt în însăși munca mea de astăzi. Emanoil Bucuța scria în revista Boabe de grâu despre personalitățile vremii, despre oameni, cărți și cultură, adunând în paginile ei chipuri și destine care meritau să fie cunoscute. Astăzi, eu scriu în Matricea Românească, încercând, în felul meu, să aduc în atenția cititorilor oameni, povești și valori care alcătuiesc sufletul culturii noastre. Și nu pot să nu mă gândesc că, fără să-mi fi propus acest lucru, pășesc pe un drum pe care el l-a deschis cândva. Nu aș îndrăzni să compar vremurile și nici să așez munca mea alături de a lui. Dar îmi face bine să cred că există o continuitate a preocupărilor, o punte nevăzută între cei care au scris înaintea noastră și cei care încearcă să ducă mai departe, prin cuvânt, memoria culturală. Gândul că îi calc pe urme, fie și de departe, îmi aduce emoție și un sentiment adânc de recunoștință.
Emanoil Bucuța i-a scris mamei sale dintr-un oraș îndepărtat, încercând să-i spună cine era și cine spera să devină. Astăzi, prin cărțile pe care le adunăm, prin biblioteca ridicată din nou la Dăișoara și prin cuvintele pe care le așternem în paginile revistelor culturale, încercăm, la rândul nostru, să-i răspundem. Să-i spunem că nu a fost uitat. Că drumul cărților nu s-a încheiat. Că locul în care a dus cândva educație și cultură păstrează încă, prin oameni și prin faptele lor, urma pașilor săi. Iar dacă, peste ani, un copil va intra în Biblioteca „Emanoil Bucuța”, va lua de pe raft o carte scrisă de el și va începe să citească, atunci memoria lui nu va mai fi doar amintire. Va fi prezent. Va fi viitor.
Îți mulțumesc, Emanoil Bucuța, pentru tot ceea ce ne-ai lăsat. Eu voi continua să-ți caut cărțile, să-ți spun povestea și să aprind, prin fiecare pagină, o lumină pentru memoria ta.
Pasionat de jurnalism, fotografie și cultură în toate formele ei, activez ca presedinte de ONG cultural-educational, pun mana la treaba si duc educatia in zonele rurale prin înființarea de noi HUB-uri culturale rurale, bibliotecile, filmez, vorbesc si promovez. Oamenii trebuie să afle ca mai apoi să se implice.
- Emanoil Bucuța – scrisoare către mama, 26 noiembrie 1912 - 27-10-2026
- Focul lui Sâmedru – povestea focului care adună satul - 16-10-2026
- Ziua Educației – școala din sat - 05-10-2026