Suzana și Daciana Vlad, cunoscute drept „Gemenele folclorului maramureșean”, sunt mai mult decât două voci care cântă împreună: sunt un singur glas care poartă satul, credința și rânduiala Maramureșului dincolo de timp. Născute și crescute în ritmul horilor, al bisericii de lemn și al portului purtat cu respect, cele două surori au transformat folclorul într-o misiune de viață.
Legătura lor cu cântecul s-a născut firesc, în familie, și s-a consolidat prin muncă, disciplină și credință. Deși au ales drumuri academice diferite – muzica și etnologia – arta și știința se întâlnesc în activitatea lor într-un mod profund: dau glas tradiției și totodată îi descifrează sensurile, iar împreună o transmit mai departe cu responsabilitate și adevăr.
Cântecele vechi sunt cântate cu respect, iar cele aduse în „straie noi” își păstrează inima neatinsă. Pentru Suzana și Daciana, modernul ajută tradiția să ajungă la inimile generațiilor tinere, ceea ce sincer vă spun, e mare lucru și de mare nevoie astăzi.
Aceeași viziune se regăsește și în proiectul „Albastru Rural”, unde simbolurile satului, inspirate de albastrul de Săpânța, devin limbaj artistic contemporan – o chemare de „a înflori acolo unde ai fost sădit”.Cu peste două decenii de activitate, albume, turnee și proiecte culturale, Suzana și Daciana Vlad rămân fidele unui legământ simplu și profund: acela de a duce Maramureșul mai departe, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.
Suzana, Daciana, vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea de a croi această poveste.
Să-ncepem!
„Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag.”
Mă bucur tare mult să putem împleti o poveste, o țesătură de amintiri, emoții și visuri. Suzana, Daciana, cine sunt ,,gemenele folclorului maramureșean”? Ce luați cu voi de acasă când plecați prin lume?
Bună să vă fie inima tuturor!!
Noi „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port. Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag, cu portul îmbrăcat cu respect, nu cu grabă.
Când plecăm prin lume, nu plecăm niciodată singure. Luăm cu noi „acasă”: satul nostru, mirosul de fân cosit, liniștea bisericii, glasul bunicilor și credința că tradiția nu se pierde cât timp este dusă mai departe cu inimă curată. Oriunde ajungem, Maramureșul merge cu noi, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.
„Noi, „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port.”
În Maramureș, pruncii cresc printre clopote de biserici, strigături de joc și miros de fân cosit. Dacă ați închide ochii, ce chip al copilăriei ar veni întâi spre voi?
Dacă am închide ochii, primul chip al copilăriei care vine spre noi este biserica veche de lemn „Sfântul Nicolae”, așezată chiar lângă casa noastră. Pentru familia noastră a fost un stâlp, un loc de sprijin și de rânduială. Acolo am ascultat primele pricesne, acolo am învățat ce înseamnă tăcerea, rugăciunea și respectul. Duminica nu exista alt drum, pașii noștri știau singuri cărarea spre biserică.
Astăzi, biserica poate fi vizitată, dar slujba se mai ține doar în Vinerea Mare, la Prohodul Domnului. Și poate tocmai de aceea emoția e și mai adâncă, pentru că acel loc adună în el toată copilăria noastră, toate rugăciunile spuse și nespuse, și le păstrează, tăcut, așa cum numai lemnul vechi știe să păstreze sufletul unui sat.
V-ați născut împreună și ați crescut împreună. Când ați simțit că glasurile voastre nu mai sunt două, ci unul singur care povestește Maramureșul?
La început, „glasul nostru împreună” a fost o dorință a părinților. Aveam doar 7 ani când am pornit pe drumul cântecului, fără să știm unde duce. Nici noi, nici părinții noștri nu aveam planuri mari, era doar bucuria de a cânta, curată, ca în casa părintească.
Crescând împreună, am repetat, am urcat pe scene, ne-am emoționat și ne-am sprijinit una pe alta. Așa am simțit într-o zi, că nu mai suntem două voci separate, ci un singur glas care spune aceeași poveste, povestea Maramureșului.
Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.
„Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.”
Ați ales drumuri diferite, dar surori de destin: muzica și etnologia. Cum se împletește știința cu arta în inima voastră?
Deși am ales drumuri diferite din punct de vedere al studiilor, nu ne-am despărțit niciodată cu adevărat. Muzica și etnologia pornesc din aceeași rădăcină: dragostea pentru sat, pentru om și pentru ceea ce ne definește. Amândouă trăim folclorul prin glas, îl cercetăm, îl ascultăm și îl înțelegem în profunzime, completându-ne atât de frumos prin informațiile acumulate de-a lungul anilor.
Știința ne ajută să știm de ce se cântă așa, iar arta ne lasă să simțim cum se cântă. Ele nu se contrazic, ci se completează. Așa se împletesc în inima noastră, firesc, ca două fire din aceeași țesătură.
„tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.”
„Cântecul este cartea de identitate a unui neam”, spunea Anton Pann. Ce file ați descoperit în această carte și pe care le purtați cel mai aproape de suflet?
În cartea aceasta a neamului, am descoperit file vechi, îngălbenite de timp, dar vii prin oamenii care le-au purtat mai departe. De mai bine de zece ani ne compunem singure repertoriul, cu grijă și cu răspundere, dar cântecele culese din popor sau cele lăsate moștenire de interpreți care au dat rost și nume Maramureșului vor rămâne mereu lipite de inima noastră.
Sunt cântece care nu ne aparțin, ci ne-au fost încredințate. Le cântăm cu respect, așa cum le-am primit, pentru că ele au trecut prin zeci, poate sute de ani, fără să-și piardă adevărul. Iar asta ne învață ceva simplu: tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.
Fiecare artist are un dascăl care i-a schimbat viața. Cine v-a dăruit lumina primului pas sigur?
Aici aș vrea să răspund eu, Suzana.
Primul meu pas sigur a fost luminat de profesoara Rodica Gheorghiu, de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetul Marmației. A crezut în mine într-un moment fragil, când visul conservatorului a apărut târziu și fără pregătirea „corectă”, deoarece nu eram la un liceu cu profil, dar aveam multă dorință. Timp de trei luni, aproape zi de zi, m-a pregătit cu o generozitate rară, fără să ceară nimic în schimb, decât să nu renunț. Într-o perioadă dureroasă pentru familia noastră, după pierderea tatălui, a înțeles cât de mult însemna muzica pentru mine și a ales să creadă în visul meu chiar și atunci când era greu. Îi port o recunoștință profundă pentru lumina și încrederea dăruite atunci, când aveam cea mai mare nevoie de ele.
Un alt reper esențial în formarea noastră este profesorul Ioan Bocșa, omul căruia îi datorez, în mare parte, ceea ce noi suntem azi. Timp de zece ani am făcut parte din Ansamblul „Icoane”, unde, dincolo de rigoare, tradiție și informații prețioase, am primit o lecție mult mai rară: ce înseamnă să fii OM.
Prin exemplu, nu prin cuvinte mari, ne-a format caractere, nu doar artiști, iar această moștenire ne însoțește și astăzi.
„Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim.”
Cântați folclor curat, dar și cântece aduse în straie noi. Cum păstrați firul roșu al autenticului când înnodați tradiția cu modernul?
Firul roșu al autenticului îl păstrăm prin respect. Respect pentru cântecul vechi și pentru oamenii care l-au trăit înaintea noastră. Când îl aducem în „straie noi”, nu îi schimbăm inima, ci doar îi dăm o altă respirație, ca să poată ajunge și la generațiile de azi. Modernul, pentru noi, nu vine să șteargă tradiția, ci să o poarte mai departe, cu aceeași emoție, dar într-un limbaj pe care prezentul îl poate înțelege.
Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim. Atât timp cât nu știrbim din frumusețea Maramureșului și tot ceea ce facem este gândit cu înțelepciune, simțim că suntem pe drumul bun. Prin fiecare proiect ne dorim să apropiem tinerii de folclor, să le arătăm că tradiția nu este ceva prăfuit, ci vie, profundă și actuală. Atunci știm că misiunea noastră este împlinită.
„Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre.”
Dacă viața voastră ar fi un cântec care curge printre dealuri și ulițe de Maramureș, care ar fi melodia lui? Și ce refren ar reveni mereu, ca o inimă care bate peste toate poveștile voastre?
Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre. În el ne regăsim drumul, legătura dintre noi, rădăcinile și rostul nostru. Refrenul revine ca o inimă care bate mereu la fel, amintindu-ne cine am fost, cine suntem și cine vom rămâne, indiferent de poveștile pe care le vom aduna pe cale.
Când ați dus cântecul din sat pe scenă, ce ați simțit în privirea oamenilor rămași acasă? A fost mândrie, mirare sau o rugă tăcută să nu uitați niciodată de unde veniți?
În privirea celor rămași acasă am citit emoții diferite. În familie a fost multă mândrie și bucurie curată, o susținere care ne-a ținut drepte de la început. Dincolo de ea, au existat și priviri îndoielnice, poate oameni care nu au crezut în noi, nu știm dacă din cauza propriilor neîmpliniri sau pentru că atât au putut oferi în acel moment. Nu le purtăm reproș. Toate aceste reacții ne-au învățat însă același lucru: să nu uităm niciodată de unde venim și să lăsăm cântecul să vorbească, mai sincer decât orice explicație.
Îmi place tare mult o vorbă: ,,să înflorești acolo unde ai fost sădit” … Suzana, Daciana, albastrul de Săpânța a făcut din cimitir un poem viu. Cum ați reușit să transformați această culoare într-o poveste personală și într-o chemare artistică – ,,Albastru Rural”?
„Să înflorești acolo unde ai fost sădit” ne definește profund. Albastrul de Săpânța, a devenit pentru noi un limbaj. Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.
Faptul că a ajuns la tineri ne spune că am reușit. Proiectul își are rădăcina și în cercetarea academică a Dacianei, din lucrarea ei de doctorat, publicată anul acesta, despre care vom vorbi mai pe larg la momentul lansării. Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi. Cei care ne poartă știm că simt la fel ca noi.
Vrem pe această cale, să îi anunțăm pe toți cei care vor citi acest interviu, că anul acesta venim cu o nouă colecție de hăinuțe pictate manual, „Albastru Rural”.
„Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.”
În colecția voastră ați cusut haine cu povești. Ce vă inspiră și ce vă dă încredere să continuați?
Ne inspiră, înainte de toate, viața satului și copilăria noastră trăită la țară, obiceiurile, ritmurile simple, gesturile care dau sens fiecărei zile. Hainele noastre poartă aceste povești pictate cu grijă, din drag pentru locul binecuvântat din care venim, numit Maramureș și pentru oamenii care sunt și trăiesc ca noi. Încrederea de a continua ne vine din felul în care proiectul a fost primit încă din 2020, din susținerea oamenilor, din curiozitatea lor sinceră de a descoperi ce idei mai aducem. Atâta timp cât simțim această legătură vie, știm că drumul nostru merge mai departe.
„Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi.”
Casa bunicii – peste 100 de ani de viață între pereții ei. Cum a fost întâlnirea cu ea după ce a renăscut? Mai păstra mirosul lemnului ars și glasul copilăriei?
Da, mirosul lemnului ars și glasul copilăriei s-au păstrat cu sfințenie. Întâlnirea cu casa bunicii, după ce a renăscut, a fost mai degrabă o reîntâlnire cu noi înșine. Noi nu am schimbat sufletul ei, ci doar am făcut amintirile mai vii.
O parte dintre cei care au crescut între acei pereți nu mai sunt astăzi printre noi, dar memoria lor trăiește prin această căsuță. Prin astfel de case din Maramureș, rămâne mărturie că „maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.
Mulți duc satul spre oraș. Voi ați adus arta acasă, în sat. Cum vedeți satul românesc peste o generație – muzeu frumos sau loc viu, care respiră încă prin oameni?
Credem că satul românesc va rămâne viu atâta timp cât vor exista oameni care să vorbească despre el și, mai ales, să-l trăiască. Cât timp cineva va îmbrăca portul popular, o să horească horele, va merge la biserică și va păstra rânduiala, satul nu va deveni muzeu, ci va continua să respire prin oameni. Generația noastră are o misiune grea, dar frumoasă: să transmită mai departe acest drag de tradiție. Nu este totul pierdut, cu fiecare generație se vor găsi alte „strategii” prin care ceea ce este mai sfânt în poporul nostru va merge mai departe.
Credem în asta!!
„maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.
Nu demult ați bucurat sufletele oamenilor cu un frumos turneu de colinde și vreau să vorbim despre asta. Colindul e „liturgia casei”, cum spun etnologii. Cum îl simțiți voi: ca pe un ritual, ca pe o sărbătoare sau ca pe o rugă de lumină?
Am avut un turneu minunat intitulat „Sub fereastră la om bun”, în care ne-am întâlnit cu mii de oameni iubitori de colind. În cadrul turneului am lansat și albumul cu numărul 9, intitulat „Colindați, măi oameni buni”. A fost turneu aniversar pentru cei 20 de ani de carieră artistică. Pentru noi, colindul este o sărbătoare care împletește credința cu lumina. Deși unii etnologi spun că odată urcat pe scenă colindul își pierde din esență, noi nu vedem lucrurile așa. În vremurile pe care le trăim, dacă nu am duce colindul și acolo, tinerii ar uita încet să mai colinde. Fie că vorbim de cântece de Crăciun sau de colindele străbune, nu trebuie să pierdem bucuria pe care o aduc în sufletele oamenilor și sensul real al sărbătorii. În loc să ne cramponăm doar de reguli etnologice, căutăm căi să ținem tradiția aproape de inimile generațiilor tinere.
Există un colind care vă sfâșie de emoție de fiecare dată, chiar și după ce l-ați cântat de zeci de ori?
Nu știm dacă așteptai un alt răspuns, sau poate știai si tu că vom da acest răspuns, dar colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital. Chiar și după zeci de interpretări, fiecare moment este special, pentru că bucuria și emoția oamenilor care îl trăiesc împreună cu noi fac ca fiecare interpretare să fie unică. De aceea îl cântăm mereu cu aceeași dragoste și entuziasm.
„Colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital.”
În Maramureș, colindatul aduna oamenii și întărea legături. Ce ați vrea să ducă publicul acasă, după ce vă ascultă colindele?
Ne dorim ca publicul să ducă acasă mai mult decât muzică, să ducă bucuria sărbătorii Crăciunului, sentimentul de iubire și unitate. Să simtă că în colind există credință, dar și bunătate, acea bunătate care leagă oameni și inimile lor. Fiecare colind să fie o amintire vie că, dincolo de agitația zilnică, există momente în care ne oprim, ne privim în ochi și ne simțim împreună, parte din aceeași poveste frumoasă a vieții și a tradiției.
„Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”.
Ce planuri aveți pentru acest an 2026?
Pentru 2026 ne-am concentrat în primul rând pe câteva proiecte dragi nouă. Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”. Tot anul acesta după cum am mai spus și mai sus, revenim și cu o nouă colecție „Albastru Rural”, iar Daciana își va lansa cartea de doctorat.
În luna Martie, vom lansa o frumoasă priceasnă, compoziție proprie, pregătită special pentru postul Paștelui.
În prima parte a anului ne focusăm pe aceste proiecte, iar despre următoarele planuri și visuri vom vorbi la următorul interviu, vrem să păstrăm puțin mister și emoție pentru momentul potrivit.
„Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.”
Ce îi șoptiți lui Dumnezeu când sunteți doar voi și gândurile voastre?
Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.
Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici. Îi mulțumim și pentru momentele grele, și pentru persoanele mai puțin omenoase, pentru că tocmai ele ne-au învățat cine suntem astăzi. Și în liniștea gândurilor noastre, Îi șoptim că ne dorim să fim demne de tot ce am primit și să răspândim mai departe iubire, credință și frumusețea rădăcinilor noastre.
„Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici.”
Sunteți artă. Iar arta, necesită sacrificii, muncă și perseverență. Cum reușiți să vă păstrați echilibrul într-o lume care tremură?
Nu tot timpul este ușor, dar știm că avem un drum și am ajuns în punctul carierei în care înțelegem care ne este rostul. Nu ne mai împiedicăm de fiecare obstacol, așa cum făceam la începuturi, pentru că scopul nostru este clar: să lăsăm urme frumoase pe acest pământ. Arta ne definește și ne ghidează, iar echilibrul îl găsim în credință, în rădăcini și în ceea ce iubim să facem, zi de zi.
Până când ne vom întâlni, lăsați-ne un gând, poate pentru tinerii care cred ca cele mai mărețe realizări își au originea în visurile pe care Dumnezeu nu le-a sădit degeaba in inimile lor.
Munca, perseverența și dragostea pentru ceea ce faci, transformă visurile în realitate. Fiecare pas, oricât de mic, contează, iar ceea ce este să fie, va înflori la momentul potrivit. Să nu fie triști atunci când rezultatul nu va fi așa cum ei și l-au imaginat, Dumnezeu va avea un plan mult mai măreț, nouă ne-a demonstrat de multe ori asta.
Doamne ajută!
„Pentru tinerii care poartă în inimă visuri mari, le spunem să nu le neglijeze niciodată. Tot ce Dumnezeu a sădit în sufletul lor are un rost și merită răbdare, curaj și CREDINȚĂ.”
Pasionat de jurnalism, fotografie și cultură în toate formele ei, activez ca presedinte de ONG cultural-educational, pun mana la treaba si duc educatia in zonele rurale prin înființarea de noi HUB-uri culturale rurale, bibliotecile, filmez, vorbesc si promovez. Oamenii trebuie să afle ca mai apoi să se implice.
