Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

actor

În descifrarea invitatului de azi, actorul Daniel Popa, plecăm de la deviza că se hrănește cu ceea ce face. Își scrie povestea vieții învârtindu-se în jurul celei mai mari dorințe ale sale, de a-și desăvârși meseria de actor transformând arta în emoție.

Și-a luat zborul de sub aripa familiei și a plecat din locul în care a copilărit ca să-și îndeplinească un vis pe care l-a făurit în mintea sa în perioada adolescenței. A reușit să-l materializeze mergând la braț zilnic cu ambiția. A început cariera de actor nu cu strâns din dinți din partea părinților, pentru că a primit încurajare, ci cu o puternică neîncredere și stângăcie venită din interiorul său, din cauza vârstei. Nu s-a lăsat, în schimb, descurajat, ci doar a muncit  ca să fie pe scenă și să devină un om al ei, jucându-se.

Prestează o meserie pur socială, dar care îl ține de mână când îi este greu. Trec toate când se află pe veșnicile scânduri ale scenelor. Își pune mereu sufletul pe tavă, iar personajele pe care le interpretează le trece prin filtrul propriu. Iese din confort, dar evoluează în timp ce face asta. Fiecare rol pe care-l interpretează a picurat diverse arome și esențe ce i-au format atât personalitatea, cât și gândirea estetică.

Ușor nu este să scriu despre oamenii pe care îi apreciez fără să nu pun, poate, un strop mare de subiectivitate. Mai multe, chiar și cum găsește comicul în orice situație, de la tânărul actor Daniel Popa!

 

 

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Dacă ar fi să îmi iei mâna și să dau noroc cu mulțumirea ta cea mai mare, ar fi meseria pe care o ai îmbrățișat-o în viață?

Cred că meseria ar fi a doua cea mai mare mulțumire a mea. Sigur, am „luxul” de a face ce îmi doresc și asta e extraordinar, dar cea mai mare mulțumire ar fi faptul că părinții, sora și mâna de prieteni ce îi am sunt sănătoși. Cred că la finalul vieții am să fiu întrebat despre cât am oferit, cât am fost 100% cu sufletul și cât și cum m-am ocupat de mine și de relațiile cu oamenii mai sus menționați.

 

Ce îți dă actoria frumos pentru suflet, Dani?

Faptul că încă mă pot juca, om mare fiind de acum. În timpul unor repetiții eram destul de încordat, de crispat, până ce regizorul mi-a spus că e momentul să uit de text, de partea tehnică și să încep să mă joc. Fără să-mi dau seama pe moment, aceea a fost situația ce asemănat-o foarte mult cu viața mea. De multe ori când mă simt stresat, încordat sau blocat, îmi dau voie să mă joc și să nu mai gândesc așa de mult. Devine un defect al nostru, al adulților, să gândim excesiv. E atât de frumos să ne bucurăm de moment și să râdem, să descrețim frunțile. Ridurile oricum apar, cu sau fără acid hialuronic. Hai să luăm în serios ce e de luat în serios, dar hai să nu o facem mai mult decât trebuie!

 

Carieră în actorie- o dorință sau un joc ticluit al șanselor?

O dorință pentru care am muncit. Însă nu pot nega norocul ce l-am avut. A fost așa o înălțare de fapte ce au condus la cine sunt și ce fac în momentul acesta. Mereu m-am simțit norocos, păzit, încălzit de Soare (probabil de aici și zodia leu, în care cred doar până la un punct). Dacă aș da timpul înapoi, aș face exact același lucru, mai ales dacă știu că mă trece printr-un cumul de stări. Pentru că da, treci prin momente bune și mai puțin bune, perioade înfloritoare, dar și de secetă sau de stagnare. E un curs firesc. Nu mă împotrivesc.

 

 

Joci teatru cu bucurie. Ai intrat în multe ipostaze, iar rolurile tale personaje sunt cele care reușesc să împartă încântare în rândul publicului spectator. Și, totuși, când ai avut prima întâlnire cu scena?

Prima mea întâlnire cu scena ca amator a fost la Fălticeni, mai exact la Casa de Cultură „Gr. V. Birlic”. Până la acel moment am fost timid și nimic nu indica că eu aș putea să pronunț mai mult de două cuvinte pe o scenă și o sută-două sute de oameni să mă asculte. De ce am ținut să spun și numele casei de cultură? Pentru că Birlic a fost unul din cei mai mari actori de comedie din țară și povestea face să fie chiar din Fălticeni. M-am și mândrit cu acest aspect când în 2022 am jucat împreună cu minunații mei colegi de la Ateneul Național din Iași la Teatrul Național “I.L. Caragiale” din București. La descrierea unei fotografii din acel spectacol scriam ceva de genul: “actori din Fălticeni ce au jucat la TNB până acum: Birlic, Răzvan Conțu (un coleg de trupă din liceu care acum e angajat al Teatrului Național din Iași) și eu”. Așadar, a fost un drum de parcurs de la scena Casei de Cultură la scena unui teatru național. Și Doamne, câte mai sunt!

 

Veșnicele scânduri ale scenei îți sunt acasă, oare?

Atât metaforic cât și adliteram, da! Lăsând la o parte faptul că atunci când intru în scenă sunt foarte sigur pe ce am de făcut, am și dormit la propriu în teatre. De obicei, asta se întâmplă când am spectacole în afara Iașului și teatrul cu care colaborez să aibă camere de dormit. Au fost nopți când nu puteam dormi și coboram la scenă să îmi repet monologul sau scena. Acum că spun asta poate părea un pic dubios, dar îmi asum.

 

Cine a sădit încredere în talentul tău și a știut să ți-l valorifice?

Absolut toți oamenii cu care am lucrat sau care m-au văzut. Și le sunt recunoscător.

 

Au fost în jurul tău și voci negative care au încercat să te descurajeze având în vedere că este o meserie cronofagă?

Probabil că au fost. Eu nu le-am auzit. Am un scut foarte gros care nu lasă energiile și vocile negative să treacă prin el.

 

Porți fericire pe scenă, dar ți-a oferit vreodată și sentimentul de frică?

Da, am trăit sentimentul ăsta. E diferit de la spectacol la spectacol. Dar una peste alta, mă gândesc că mie chiar nu are de ce să îmi fie frică. Știu că un spectator vine să vadă ceva care să îl amuze, să îl facă să reflecte asupra unor situații sau doar vine obligat de nevastă. Văzându-mi de personaj, le ofer ce își doresc.

 

 

Te sperie dacă din motive de ordin social ar trebui să îți schimbi meseria sau sfidezi gândurile negative?

Absolut deloc. Am învățat de-a lungul acestor ani să nu mai fiu atât de impresionat de ce mi se întâmplă, ci mai degrabă implicat. Dacă ar trebui să schimb meseria din oarecare motive, aș face-o și gata. Viața nu a dat nimic celui care s-a plâns sau celui care s-a lăsat ghidat de gândurile negative.

 

Care ar fi contextul la care ai renunța de bună voie la meseria ta?

Mutarea la o vilă de pe Coasta Amalfi cu o casă de vacanță undeva prin Elveția să am unde merge de Crăciun și Revelion.

 

Cine ești tu dincolo de hainele pe care le îmbraci pe scenă?

Om, soare, emoție, radical, haos organizat, suflet.

 

Cum arată în imaginația ta persoana pe care vrei s-o porți mândru de mână?

N-am nici cea mai vagă idee. Am crezut că pot răspunde la întrebarea aceasta, dar nu cred.

 

Te visezi lângă o actriță doar pentru că știi că îți va înțelege modul de viață?

Cu siguranță că o actriță ar înțelege turneele, perioadele de repetiție, poate stadiul de oboseală la care ai ajuns într-un anumit punct al vieții, dar nu consider că ar face rabat de la această înțelegere și o femeie ce nu face parte din domeniu. Nu meseriile ne dictează, contează să fim oameni întâi de toate.

 

Dani împarte bucurie, guvernează în jurul optimismului, dar se așază peste el și insecurități, emoții negative, temeri?

Absolut. Dar nu le dau așa de mult credit. Nu am naivitatea aceea (ce mi-aș fi dorit, poate, s-o dețin) încât să nu știu că lumea e și rea, nu doar bună.

 

Ai regrete?

Da, dar îmi trec.

 

Dacă ar fi să mă conduci în perioada cea mai provocatoare din viața ta, care ar fi aceea?

Cu siguranță perioada în care ne aflăm acum. De altfel, e și cea mai bună perioadă a vieții mele.

 

 

Dar frumoasă?

Ai o mașină a timpului să ne teleportăm prin viața ce nu am trăit-o?

 

Ce culoare are prezentul tău, Dani?

Portocaliu cu nuanțe de albastru.

 

 

 

Sebastian Lupu a vrut să fie un om al oamenilor. Prima dată să devină preot, iar mai apoi, undeva pe la liceu, s-a așezat peste el dorința de a se face actor și de a fi pe scenelor teatrelor noastre. S-a făcut remarcat datorită talentului și al simțului actoricesc.

A înființat un teatru independent alături de soția sa, partenera fără de care cariera sa, poate, n-ar fi continuat. Iar dacă unii n-am reușit să-l vedem jucând pe veșnicele scânduri ale teatrelor, i-am auzit vocea în desene animate. A dublat peste 2200 de personaje și a reușit astfel să presare magie și culoare peste copilăria tuturor românilor.

 

 

Cât de frumos sau satisfăcător este sentimentul atunci când ne gândim că v-ați dedicat artei?

E frumos. Nici nu știu cum e să fii altfel. Cred că dacă ar fi altceva, ar fi înfiorător. Nu mă închipui în altă postură decât în cea în care fac ceea ce fac. Cu toate ale profesiei, cu bucurii, cu satisfacții, cu deziluzii, cu frustrări, cu foarte mult frumos, cu oboseală, e foarte greu de descris. Nu-mi plac acele declarații în care se fac tot felul de definiții estetice a ceea ce facem noi. Eu nu pot defini. Știu foarte clar că nu aș putea să fac altceva cu aceeași plăcere.

 

Dar în fața copiilor?

Eu nu mi-am dat seama decât foarte târziu cât bine am făcut  copiilor. Luam dublajul ca o altă sursă de venit. Nu m-am gândit că voi ajunge o vedetă pe acest sector, dar vreau să spun că e absolut uluitor ce se întâmplă, mai ales să văd că milioane de foști copii și copii s-au bucurat și se bucură în continuare de ceea ce am făcut.

 

Cât de multă muncă este în spatele acestui univers colorat? Ce se ascunde?

E foarte mult de muncă. E de fiecare dată surprinzător, căci lucrăm cu alți creatori care au realizat acele desene animate în limba engleză, franceză, chineză, japoneză, toate limbile pământului și noi trebuie să le spunem în limba română. Avem și surpriza momentului, surpriza poveștii și tu trebuie foarte repede să te adaptezi și să te exprimi în limba ta maternă ceea ce au vrut ei să spună.

Ce se ascunde?! Se ascunde un suflet de copil, sufletul meu de copil. Bucuria pe care o am când văd pentru prima oară acel desen, încerc să o transmit prin vocea mea și copilului care o ascultă și să aibă și el aceeași bucurie prin intermediul vocii mele. Întrebare chiar bună!

 

 

Din anii 2000 dedublați vocea desenelor animate. De la ce a pornit totul? Cum v-ați descoperit pasiunea pentru desene?

Nu a fost o descoperire. Într-adevăr, eu dublez din anii 2000. S-a fondat acest studio în Oradea și aveau nevoie de niște actori și noi eram actorii angajați la Teatrul Regina Maria și am fost noi pe prima listă ca opțiuni. Ne-am dus, nu știam ce ne așteaptă. Nu ne gândeam la dimensiunea asta. Era o provocare de a-ți descoperi vocea și de a te dedubla. Nici eu nu știam că am atâtea voci. Nu e nici pasiune sau poate am creat o pasiune de atunci pentru desene animate, nu înainte. A fost o întâmplare fericită. E un noroc imens. Dacă era în altă parte, de exemplu în Satu Mare, nu cred că m-aș fi dus. Aveam o familie de crescut, o fetiță mică care abia se născuse. Abia aveam timp să-mi trăiesc viața. Noaptea eu făceam taxi ca să-mi suplinesc veniturile. Pe lângă faptul că eram actor, făceam și taximetrie. Dar mă bucur că lucrurile au fost cum au fost în viața mea.

 

Garantez pe faptul că nu v-ați fi gândit, când erați la vârsta copilăriei, că o să bucurați milioane de copii atunci când creșteți „mare”. Ce se visa în vremea copilăriei Sebastian Lupu?

Să fiu ceea ce sunt acum un om și anume un om al oamenilor. Visam să fiu de folos oamenilor. Am vrut să mă fac preot, tot o profesie în slujba oamenilor. Ce mai știam, era faptul că-mi doream să devin un om frumos. Dacă am reușit, asta să-mi spună lumea. Zâmbetele, în schimb, pe care le primesc pe stradă, cam asta îmi spun. N-am visat să fiu doctor, pilot, ci visam să fiu foarte bun în ceea ce fac.

 

Care sunt cele mai dragi amintiri de acasă?

Îmi aduc aminte de prietenii mei cu care mă jucam în fiecare zi, până noaptea târziu. Îmi aduc aminte de colegii mei de școală pe care îi păcăleam, dar îi păcăleam frumos, jucăuș. Amintirile cu aceștia îmi sunt dragi. Poate o să par lipsit de imaginație, dar momentele împreună au fost frumoase. Mi-e dor și de casa de la țară unde plantam legume, creșteam animale pe perioada verii. Din nou spun, simt nostalgie extraordinară când mă gândesc la aceste clipe mărunte, poate, pentru unii. Mă gândesc și la familia mea pe care o am și acum, în afară de tatăl meu care va ocupa un loc special în inima mea, indiferent. El va fi veșnic eroul meu.

 

Ce rol a avut familia în alegerea studiilor, și apoi a meseriei?

N-am avut piedici. Am spus că am vrut să mă fac preot și eram încurajat pe ambele părți. Faptul că n-am avut piedici, a avut un rol hotărâtor în ceea ce am vrut să fac. Eu, de exemplu, nu mi-am influențat copiii. Eu nu am fost influențat, ci susținut cum am făcut la rândul meu cu copiii mei. Poate să-i arate un părinte copilului său variante, poate să-l sfătuiască, dar nu-i poate impune.

 

 

Aveți o listă impresionantă de roluri pe scena teatrului românesc, dar vă amintiți cum au fost primii ani în care ați început să lucrați în domeniu? Ce sentimente v-au încercat?

Da, îmi aduc aminte de începuturi, de stângăcii care sunt inerente. Nu există un actor să fie perfect. Dar sentimentele de atunci erau super pozitive. Aveam impresia că sunt împăratul lumii, sunt magicianul. Mă uit cu drag la Sebastian Lupu, cel de la începuturi, și râd. Însă, știu că a ales drumul bun. Modul în care a evoluat a fost unul sănătos, fără compromisuri, fără să calce pe alocuri în meserie. Dacă aș fi din nou tânăr, aș repeta și greșelile. Deși au fost dureroase unele și urâte, îmi provoacă un mare drag, deși, pe vremea aceea, erau niște tragedii.

 

Apropo de începuturi și domeniul artei, tot în timpul facultății, când vă perfecționați în această arie,  ați cunoscut-o și pe soția dumneavoastră. Cât a contat să vă găsiți partenera care vă înțelege programul, munca și mai mult de atât, împarte aceleași visuri?

Eu nu știu să fiu actor fără ea. Eu nici nu îmi pot închipui această meserie fără soția mea, Mirela. Eram amândoi studenți, eram în facultate. Din anul I până în anul al IV-lea am lucrat împreună, deși noi abia din al treilea an am devenit un cuplu. Cât de important acest lucru?! Este ideal. Este capital. Chiar dacă ea nu era actriță, cred că e foarte capital ca partenera să îți înțeleagă meseria. Atât timp cât  există pericol de gelozie artistică, poate să îți strice o căsnicie întreagă. La noi, uite, nu a existat vreodată. Există o înțelegere desăvârșită între noi și ca să revin la întrebare, eu nu știu cum e să nu fie împreună cu Mirela. Nici nu îmi pot închipui această meserie fără ea, mă repet.

 

 

Ce dorință arzătoare mai poartă Sebastian Lupu în inimă?

Nu are. Nu și le-a identificat. Visul meu este să fiu în căutare de alte vise, de a descoperi alte tărâmuri ale artei sau ale vieții noastre de zi cu zi. Este un proverb care-mi place tare mult: „chiar dacă aș ști că mor mâine, în seara asta tot aș învăța câte ceva”. Așadar, nu am un vis neapărat, dar sunt convins că vor apărea. Visul meu este să fiu deschis la noile visuri.

 

 

În urmă cu 13 ani, pe 26 mai 2010, a fost pentru prima dată când actorul Jean Constantin i-a făcut pe români să plângă – se stingea în locuința sa din Constanța după zeci de ani în care adusese zâmbetele pe fețele tuturor.

 

Deși tata voia să mă facă arhitect, auzi la el, m-am făcut artist

S-a născut în anul 1927 la Techirghiol, în Constanța și a avut opt frați, el fiind cel mai mic dintre toți băieții. Mama sa era o grecoaică venită în anul 1880 cu părinții de la Salonic și care avea o voce frumoasă. Tatăl lui, Dumitru Jean, era conductor arhitect și avea un simț al umorului desăvârșit. Jean Constantin avea să devină unul dintre cei mai mari actori români de comedie și de revistă.

S-a remarcat de-a lungul timpului în spectacole de divertisment și în show-uri de televiziune. S-a bucurat de o mare popularitate și a susținut numeroase spectacole atât în România, cât și în străinătate, în turnee efectuate alături de alte nume mari ale scenei românești. Constantin Cornel Jean, pe numele său complet, a decis la vârsta de 16 ani să renunțe la școală pentru a se angaja.

 

 „Adevărul este că mie, fiind cel mai mic și mai răsfățat dintre frați, nu mi-a plăcut deloc cartea. De-aia, deși tata voia să mă facă arhitect, auzi la el, m-am făcut artist. Înarmați doar cu naivitatea și cu visele celor 16 ani, mai mulți colegi de liceu ne-am înrolat cu entuziasm în Brigada a 3-a Constanța, ce urma să plece pe șantierul Bumbești-Livezeni”, mărturisea Jean Constantin.

 

Își dorise să lucreze în port cu scopul de a se îmbarca pe un vas, dar a ajuns să lucreze pe șantier ca hamal. După armată, în 1954 a ajuns la București pentru un festival de amatori unde se face remarcat și unde realizează care este drumul pe care vrea să-l urmeze în viață. A fost mai întâi la Casa de Cultură, apoi a activat la secția de estradă a Teatrului de Stat “Fantasio” din Constanța, fiind angajat al acestui teatru până la pensionare. A avut colaborări și cu Teatrul Constantin Tănase, cu Teatrul Național București și a jucat în zeci de filme, între care: “Baronul Ecluzei” (1960), ”Procesul alb” (1965), ”Maiorul și moartea” (1967), “Răzbunarea haiducilor”(1968), “Zile de vară” (1968), “Prea mic pentru un război atât de mare” (1969), seria de filme de comedie “B(rigada) D(iverse)” – unde a jucat alături de Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu și Iurie Darie -, dar și “Nea Marin miliardar” (1979), unde i-a avut colegi de platou pe Amza Pellea, Sebastian Papaiani, Draga Olteanu-Matei, Stela Popescu, Ștefan Bănică. Alte pelicule sunt: ”Săptămâna nebunilor”; ”Zestrea Domniței Ralu”; ”Ultimul cartuș” (1973); ”Frații Jderi” (1974); ”Evadarea” (1975); ”Cuibul salamandrelor” (1976); ”Eu tu și Ovidiu” (1977); ”Duelul” (1981); ”Masca de argint” (1984); ”Colierul de turcoaze” (1985); ”Cucoana Chirița” (1986); ”Paradisul în direct” (1995); ”Punctul zero” (1996); ”Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii” (2006). A apărut și în “A doua cădere a Constantinopolului” (1994), “Chirița la Iași” (1987), “Iancu Jianu, haiducul” (1981), “Haiducii” (1966), “Haiducii lui Șaptecai (1970)”, “Procesul alb” (1965) etc. În 1973 fusese remarcat de regizorul Sergiu Nicolaescu, care l-a distribut imediat în filmele “Nemuritorii” și “Explozia”, iar un an mai târziu primea un alt rol în pelicula “Un comisar acuză”. De altfel, actorul a devenit un obișnuit al filmelor lui Sergiu Nicolaescu, ultimele pelicule în care a jucat fiind regizate tot de el, Supraviețuitorul și Poker.

 

 

În toate filmele în care a jucat a făcut roluri iubite de public, de departe remarcându-se cel al turcului Ismail, în „Toate pânzele sus” și rolul jucat în celebra serie B(rigada) D(iverse). De asemenea, Jean Constantin a jucat în mai multe seriale și filme de televiziune, printre care “Vine poliția!” sau “Regina”.

 

“Îmi place să joc și-n filme, și-n teatru, că din teatru am venit. Am jucat la Teatrul Național din București în ‘O scrisoare pierdută’ pe Pristanda. (…) Eu am avut noroc la viața mea de un colectiv extraordinar. Vorbesc despre cel de la ‘Toate pânzele sus’ și de la celelalte filme pe care le-am făcut. Eram o familie. M-a marcat ‘Toate pânzele sus’, mai ales Ismail: ‘Acuma mâncam pe urmă luptam. Asta făceam.”, mărturisea marele actor, potrivit site-ului www.istorie-pe-scurt.ro.

 

Jean Constantin a primit premiul pentru întreaga activitate la Gala Premiilor Gopo din 2008, dar și premiul special pentru teatru de revistă, acordat de UNITER, în 2003. În 2007, a fost învestit cu titlul Cavaler de Malta al Ordinului “Sf. Ioan” de Ierusalim, într-o ceremonie desfășurată la Suceava. Totodată, Consiliul Director al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România i-a acordat, în 2003, o clachetă de aur și o medalie jubiliară “Magna cum Laudae”. Președinția României i-a conferit artistului, în 2004, Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria D – “Arta Spectacolului”, ”în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”. Jean Constantin a primit, de asemenea, în 2006, Diploma de excelență pentru rolul din filmul ”Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”. A fost  cetățean de onoare al orașului Constanța. Dar și al orașului Techirghiol, unde i-a fost dezvelită o statuie, ca omagiu pentru întreaga sa carieră pusă în slujba teatrului și filmului românesc, precizează site-urile cinemagia.ro și actori.info. Teatrul din Techirghiol îi poartă astăzi numele – Teatrul de vară “Jean Constantin”.

 

Surse bibliografice: cinemagia.ro, historia.ro, agerpres.ro

 

Mitică Popescu, unul dintre cei mai mari actori români de film, teatru, radio și televiziune, s-a stins din viață în data de 3 ianuarie 2023, la vârsta de 86 de ani. Maestru al comediei românești, deși o personalitate, a dat mereu dovadă de modestie, asemenea întregii generații de actori de aur a României din care a făcut parte. A jucat în numeroase piese de teatru și filme de referință – dintre toate rolurile jucate, Cocoșilă din „Moromeții” a rămas memorabil, însă, de obicei, toate spectacolele din a căror distribuție făcea parte se încheiau cu aplauze spumoase menținute minute în șir. Teatrul Mic, acolo unde maestrul a activat în ultima parte a vieții, îl caracterizează:

 

„Actor de mare farmec personal, sarcasmul pigmentându-i cu strălucire creațiile complexe, deopotrivă dramatice, comice și muzicale”

 

O iubire pentru teatru ce a învins orice obstacol

Născut în 2 decembrie 1936, la București, Dumitru Popescu (numele său la naștere) a avut primul contact cu scena când era elev, fiind cooptat în echipa de dansuri populare românești a școlii. A prins astfel drag de scenă și a început să facă figurație la Teatrul Armatei, viitorul Teatru Nottara. Ajuns la vârsta maturității, în ciuda faptului că mama sa își dorea să devină preot, el a ales să urmeze cursurile Facultății de Teatru, devenind, în cele din urmă, actor.

 

 

Era în anul II la Teatru, în 1958, când, aflat la onomastica unui prieten, a asistat la o discuție în care o câțiva participanți și-au exprimat dorința de a pleca în America. La scurt timp, după doar câteva zile, a fost arestat de Securitate, pe motiv de „trădare și trecere de frontieră”, fiind condamnat la 3 ani de închisoare pentru „nedenunțare de acte preparatorii pentru trecerea frontierei”. A fost închis la Jilava, la Periprava și la Balta Brăilei, la Salcia, unde a făcut parte dintr-o colonie de muncă ce a lucrat la dig, la canalele de desecare, urmând ca în 1961 să fie eliberat. Condamnarea i-a adus și excluderea din Institutul de Teatru. După eliberare, Securitatea a continua să-l țină sub observație, impunându-i să nu ofere niciun amănunt despre perioada în care a fost închis.

Are ocazia să se reconecteze cu pasiunea sa, teatrul, în 1963, când i se permite să dea din nou examen la Teatru, datorită faptului că s-a remarcat în primii doi ani de facultate, înainte de a fi condamnat. Astfel, în 1967 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București.

 

 

„Actor de mare farmec personal”

Prima sa apariție pe scenă a fost la Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara. Apoi, în următorii 7 ani, a jucat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Debutează, în 1973, la București, pe scena Teatrului Mic, în piesa „Philadelphia ești a mea” de Brian Friel.

În 1974 a jucat în spectacolul „Matca” de Marin Sorescu, alături de Leopoldina Bălănuță, cea care avea să îi devină soție. S-au căsătorit în 2 iunie 1977, când el avea 40 de ani, iar ea 42.

Debutul său în film are loc odată cu interpretarea rolului Romniceanu, în „Dincolo de nisipuri” (1974). Dintre toate filmele din a cărui distribuție a făcut parte, memorabil rămâne rolul lui Cocoșilă din filmul „Moromeții” (1987), în care a jucat alături de Victor Rebengiuc și Luminița Gheorghiu. În plus, actorul s-a remarcat prin rolul din „Vănătoarea de vulpi” (1980), ecranizare a romanului „Niște țarani” de Dinu Săraru.

 

 

De-a lungul vieții sale, Mitică Popescu a fost un colaborator constant la Teatrului Național Radiofonic. Totodată, acesta a fost prezentatorul uneia dintre cele mai longevive producții ale Televiziunii Române, emisiunea „D’ale lui Mitică”, a cărei difuzare a început în 2000 pe postul TVR2.

Câteva dintre piesele de teatru în care Mitică Popescu a jucat:

  • „Cititorul de contor” de Paul Everac (1976)
  • „Să îmbrăcăm pe cei goi” de Pirandello (1978)
  • „Mestrul și Margareta” de Bulgakov (1980)
  • „Niște țărani” de Dinu Săraru (1981)
  • „O femeie drăguță cu o floare și fereste spre nord” de Eduard Redzinski (1986)
  • „Pescărușul” de Cehov (1993)
  • „Cum vă place” de William Shakespeare (1996)
  • „Sonata fantomelor” de August Strindberg (1999)
  • „Școala femeilor” de Moliere (1999)
  • „Sluga la doi stăpâni” de Carlo Goldoni (1999)
  • „Viitorul e maculatură” de Vlad Zografi (2000)
  • „Alex și Morris” de Michael Elkin (2004)
  • „Colonia îngerilor” de Ștefan Caraman (2007)

 

 

O selecție cu filme din a căror distribuție a făcut parte:

  • Stejar, extremă urgență (1974)
  • Mere roșii (1976)
  • De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
  • Înghițitorul de săbii (1981)
  • Glissando (1985)
  • Căsătorie cu repetiție (1985)
  • Secretul armei … secrete (1988)
  • Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
  • Dulcea saună a morții (2003)
  • Păcală se întoarce (2006)
  • Ticăloșii (2007)
  • Umilință (2011)

 

Astăzi, 6 ianuarie, Maestrul a fost înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul Bellu din București, alături de soția sa, Lopoldina Bălănuță.

 

Credit foto: Dan Vatamaniuc, Ioana Chiriță, Agerpres

 

 

Nu există rețete de succes identice, cum nu putem vorbi nici despre același șablon pentru oamenii care lucrează în același domeniu. Când amintim despre actorie, e normal să ne gândim că fiecare a avut traseul său de bătucit. Pentru unii, a fost bogat în întâmplări frumoase, pentru alții, plin în provocări. În descifrarea invitatului de azi, actorul de teatru și film Cătălin Coșarcă, plecăm de la premisa că a avut șansa să își aleagă singur cariera și să guverneze în jurul dorinței de a prinde vechime pe vechile scânduri ale scenelor de teatru sau în studiourile de filmare.

Dacă ar fi să ne uităm în urmă la devenirea sa, sunt convinsă că alegerile luate în viață l-au influențat în mod decisiv și au avut impact asupra formării sale. Și-a lărgit spectrul artistic studiind actoria la București, la UNATC, fără vreun regret. Ultima performanță în care l-am văzut a fost lungmetrajul Teambuilding, ce este de un real succes.

Talentul s-a îmbinat cu responsabilitatea, seriozitatea și profesionalismul în toți acești ani. În primul an la UNATC, a descoperit improvizația, iar de atunci este activ în lumea aceasta. Peste un deceniu a trecut de când Cătălin, alături de alți colegi, sub egida Backstage Boys, a îmbrățișat această formă de artă și se identifică perfect cu ea. Să-l cunoaștem!

 

 

Cine este Cătălin când nu-l vede nimeni, dincolo de scenă?

Când nu trebuie să lucrez, fie pe scenă sau la filmări, evenimente ori Workshop-uri, sunt un tip destul de retras, nu prea caut să socializez sau să ies în oraș, prefer să îmi petrec timpul liber acasă, în liniște, cu iubita mea sau, când se aliniază planetele, cu unul dintre hobby-urile mele cum ar fi scrisul, desenul/pictura digitală, benzile desenate, filmele ori jocurile video. Nu prea îmi place să merg în vacanțe, însă viața de cuplu necesită compromisuri, așa că, din când în când mai plec cu iubita mea în călătorie, sperând că o să ne și distrăm, dar de cele mai multe ori irosim bani și energie doar ca să ne certăm în altă țară.

 

Ce mulțumiri poartă cu el?

Sunt mulțumit că n-am avut o viață prea grea, în mare am fost sănătos, să vedem cât mă mai ține. Am avut oportunitatea să fac ceea ce mi-am dorit, să îmi aleg singur cariera și să am un relativ succes până acum. Am o familie caldă și iubitoare, care m-a susținut în alegerile pe care le-am făcut, pentru care sunt foarte recunoscător. Am avut plăcerea să cunosc de-a lungul timpului și să lucrez cu mulți oameni talentați, inteligenți și darnici, care îmi sunt dragi și  de la care am învățat multe lucruri. Nu îi voi numi pentru că lista e foarte lungă, însă le sunt recunoscător. Iar un alt motiv de mulțumire zilnică este iubita mea, care a bătut drum lung ca să fie parte din viața mea. Aș continua cu mulțumirile dar le păstrez pentru premiile Oscar.

 

 

Ai și temeri, sau frici, sau tristeți? Ce poți mărturisi cu noi?

Am multe frici și tristeți, dar nu sunt înclinat să le destăinui. Prefer să mă lupt eu cu ele pe cont propriu și când pot și am ocazia să mă folosesc de ele pentru a da adâncime personajelor pe care le creez.

 

De când ești într-o relație cu scena? Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Prima dată când am urcat pe scenă a fost în anul 2006, la Cafe DeKo de la TNB. Era anul în care am venit în București pentru facultate. Deși îmi doream să dau la UNATC, n-am făcut-o din prima pentru că nu mă simțeam pregătit. Nu aveam niciun fel de experiență cu teatrul sau actoria, iar în perioada aceea începuseră să apară primele clipuri video pe YouTube cu stand-up comedy de la DeKo, așa că am decis să urc și eu pe scenă la seara amatorilor. Am făcut asta tot restul anului respectiv. Apoi, în 2007 am intrat la actorie la UNATC și am renunțat la stand-up, dar pe lângă teatrul clasic am descoperit acolo teatrul de improvizație, datorită bunei mele profesoare Mihaela Sîrbu, care avea să îmi definească cariera pe mai departe. În 2010 am înființat trupa de teatru de improvizație Backstage Boys împreună cu alți colegi de an de la actorie, alături de care am avut una dintre cele mai trainice relații profesionale din viața mea, care continuă și azi (anul acesta am avut spectacolul aniversar de 12 ani).

 

Cu filmul când ai făcut cunoștință?

Eram în primul an de facultate, la UNATC, când am colaborat cu un coleg de la regie film care mi-a dat rolul principal masculin în scurtmetrajul său, se numea „8 min. și jumătate”. Era o comedie drăguță despre studenți. Apoi au urmat alte scurtmetraje, multe reclame și scketch-uri, apoi, într-un final, primul lungmetraj – „Teambuilding”.

 

 

Ce simte un actor când aude la finalul unui spectacol tropote de aplauze?

Dacă totul merge bine în timpul spectacolului, ți-ai făcut treaba bine și simți că meriți aplauzele, atunci ești în al nouălea cer și în momentul ăla totul are sens în lume. Însă dacă lucrurile nu au mers cum ai fi vrut sau cum știi că ar fi trebuit să fie, rămâi cu sentimentul că ai încercat să-i păcălești și ei s-au prins dar îți răspund cu aceeași monedă aplaudând tot ca o păcăleală…răsplata unui impostor.

 

Coincid planurile de când erai mic cu cele de acum? Ai știut mereu că vrei să îmbrățișezi meseria aceasta?

Când eram mic nu prea știam ce voiam să fac când o să fiu mare, însă desenam foarte mult. Îmi plăceau poveștile, îmi plăcea să spun povești, iar desenul a fost pentru multă vreme modul meu de a spune o poveste. Însă, pe la final de liceu, mi-am dat seama că acest proces poate fi mult mai direct, iar actoria mi s-a părut o cale mai scurtă către un rezultat similar. Același lucru m-a atras și la teatrul de improvizație.

 

Cât de mult te onorează rolul tău în societate, cel de actor? 

Hmmm… când am intrat la UNATC eram atât de mândru, nu-mi venea să cred, abia așteptam să le spun oamenilor că sunt student la actorie. Încă priveam din exterior. Acum privesc din interior, e o cu totul altă perspectivă.

 

Fiecare rol pe care l-ai „îmbrăcat” poartă signifianță în sufletul tău sau ai unul preferat pe care l-ai juca la nesfârșit?

Poți avea o haină preferată, bineînțeles, pe care ai purta-o mai mult decât pe celelalte, însă cu cât o porți mai mult cu atât devine mai jerpelită. Eu încerc să am o garderobă cât mai variată, chiar dacă uneori pare că aleg doar o nuanță diferită a aceluiași gri, mă străduiesc totuși să nu fiu un boschetar.

 

Pentru actorul Cătălin contează cantitatea sau calitatea distincțiilor?

Mereu aș alege calitatea. Dar de multe ori ai nevoie de cantitate ca să ajungi la calitate.

 

 

Este meseria de actor una cronofagă în accepțiunea ta, precum este și în accepțiunea altora?

Mie nu mi se pare o meserie cronofagă, ba chiar mi se pare mai puțin cronofagă decât multe alte meserii. Însă e relativ, depinde cât timp e dispus fiecare individ să investească pentru a-și atinge scopul…depinde de scop, depinde de context…depinde.

 

Care este dorința cea mai mare a ta? La ce aspiri? Care este punctul în carieră care te-ar mulțumi pe deplin?

Din nou e relativ. Eu am dificultăți cu genul ăsta de noțiuni absolute. Mulțumit pe deplin nu cred că voi fi vreodată. Aspir către mai bine, din toate punctele de vedere. Îmi doresc înțelepciunea de a aprecia ceea ce este și capacitatea de a crea ceea ce ar putea fi.

 

Ce gând vrei să-ți lași, să-l citești și peste ani atunci când vei da peste materialul cu noi doi?

Ești mulțumit acum?…pe deplin? Dacă te-ai amuzat înseamnă că încă ești ok…sau poate abia acum ești ok și nu era nimic amuzant. Timpul va decide.

 

 

Actoria este o meserie destul de dificilă, care nu îți dă liniște prea multă, dar, în egală măsură, e plină de satisfacții. Pasiunea pentru această formă de artă te transformă și poate fi îmbrățișată la orice vârstă sau dezvoltată de la o vârstă fragedă. Cu adevărat împlinitor, dincolo de spațiu și timp, e să ajungi să fii aplaudat de o sală întreagă de spectatori și să simți cele mai frumoase vibrații date de jocul actoricesc.

Vlad Udrescu, cel cu care am împărtășit azi idei, este un tânăr actor care promite mult și multe. Aspirațiile sale de pe vremea când era adolescent s-au materializat. Devenirea sa este un rezultat a ceea ce a sădit în sufletul și mintea sa pe când era la liceu. Povestea sa pe cât  de simplă este, pe atât de frumos s-a scris. A dat la actorie în Mureș și București. A ales cel din urmă oraș pentru mai multe uși deschise, dar casa lui este în prezent Teatrul Național din Craiova. Parcursul său a fost unul firesc cu proiecte, roluri, ascensiuni și bucurii la un loc.

 

 

Cum arată sufletul tău în această perioadă, Vlad? Cum te găsesc și unde?

Mă găsești în drum spre Sevilla. Sunt în avion. Am două escale lungi. Una în Bruxelles și una în Palma de Mallorca. Avioanele au întârzieri peste tot. Parcă merg cu CFR-ul. Mă duc să văd spectacolul lui Declan Donnellan, “Viața e vis” de Calderon de la Barca produs de Teatrul Lope de Vega din Sevilla. Fac un pic de turism cultural. Nu am mai ieșit din țară de patru ani. Pandemia, repetițiile, programul haotic m-au împiedicat sa ies. (Cu excepția Chișinăului unde am fost în câteva turnee cu Teatrul Național Craiova). Și mă bucur să revăd un spectacol de-al lui Declan Donnellann (daca nu știți cine e dați un search pe google, e un artist impresionant) cu care am lucrat in primăvara aceasta la producția spectacolului „Oedip Rege” făcut la Teatrul Național Craiova. Am avut o întâlnire foarte frumoasă cu el, atât profesional cât și uman. Îndrăznesc să spun că ne-am împrietenit. Așa că iată-mă în drum să văd un spectacol de-al lui (și al partenerului lui Nick Ormerod) în Spania. Experiența profesională cu acest regizor de mare notorietate, teoretician, pedagog m-a făcut să realizez ca teatrul se poate face exclusiv  cu feedback pozitiv. Declan nu dă niciodată un feedback negativ. Lucrează mereu cu calm, răbdare, înțelegere, îngăduință și mult umor. Întâlnesc câteodată regizori care au impresia că teatrul se face cu “muci, sânge, nervi”. După ce l-am întâlnit pe Declan și am intrat în contact cu metoda lui de lucru, am constatat că un proces de lucru  bazat exclusiv pe conflict e perimat și nenecesar. Nu trebuie sa te dai cu capul de pământ ca să îți iasă un rol. Chiar nu. Am întâlnit cazuri în teatrul românesc în care nervii, crizele și încrâncenarea la repetiții sunt la ordinea zilei. Nu mereu și nu la toate proiectele. Bineînțeles. Dar  ajung să confund crizele astea de la unele repetiții cu o oarecare normalitate. Credeam mai demult că teatrul trebuie făcut cu orice sacrificiu, cu orice fel de efort, cu “muci, cu crize, cu sânge” dar… cu condiția să fie genial. Nu mai cred asta. Genialitatea în artă e o treaba prea subiectivă. Ajung să cred că genialitatea, de fapt, nu există. Ea este dictată de conjuncturi, subiectivism, curente sau noroc. Fac față conflictului în procesul de lucru și pot să îl gestionez. Cu toții putem. Dar categoric se poate și ALTFEL! Hai cu pozitivul și cu plăcerea că de crize cred ca suntem sătui. Lucrul profesional cu Declan Donnellan mi-a confirmat acest lucru.

 

Rețelele de socializare m-au adus a doua oară la tine. Am descoperit că ești un spirit creativ care m-a determinat să întorc fața către tine, mai ales că ai îmbrățișat meseria de actor pe care o practici atât de cinstit. Ce-mi poți mărturisi despre omul din spatele personajelor pe care le joci pe scene?

Omul din spatele personajelor este același cu omul de pe scenă. N-am în spatele cui să mă ascund. Ce vede publicul pe scenă sunt și în viață. E adevărat că publicul spectator mă mai confundă cu personajele pe care le interpretez dar cred că, undeva, calitatea unui actor pe scenă transpare și în viața de zi cu zi. Actorii/actrițele sunt ființe sensibile. Orgolioase uneori. Și avide de recunoaștere. Pardon. De ce vorbesc în numele tuturor?! Nu. Așa sunt eu. Recunosc. Dar sunt și generos. Asta știu despre mine. Nu-s nici mai deștept și nici mai prost decât restul lumii. Doar că am ocazia să fac ceea ce îmi place.  Asta îmi dă bucurie, liniște dar și autosuficiență câteodată. Am satisfacția de a lăsa spectatorul să vadă prin mine. Și asta îmi oferă, nu știu de ce, multă satisfacție. Poate e un soi de narcisism sau poate e, pur și simplu, o mărturisire sau o împărtășire a ceva.

 

Dar despre actorul Vlad ce-mi zici?

Mă critic. Am fost educat… ba nu.. M-am educat cu un spirit critic și cu o voce care spune mereu: “nu faci bine, n-ai făcut destul, nu ești important, n-ai nimic de spus, de arătat, de exprimat”. Metehne proaste dintr-o societate îndobitocită. Le-am preluat și le-am făcut ale mele. N-am putut să discern și să le las deoparte. Na. Cum îți așterni așa dormi. Dar câteodată mai vreau să mă și trezesc și sa fiu mai blând cu mine. Și mi-aș dori în general ca oamenii, în special conaționalii, să fie mai blânzi cu ei înșiși. Feedback exclusiv pozitiv cum ar zice Declan. “Positive empowerment” e recomandarea mea pentru o minte limpede.

 

 

Care a fost momentul când ai avut revelația că vei urma cursuri de actorie și că te vei forma în această nișă?

Nu a fost o revelație. Mi-am spus la un moment dat, la terminarea liceului, că actoria e ceea ce vreau să fac. Habar n-aveam să joc. Nu știam actorie. Aveam doar impresia că știu pentru că făcusem două spectacole cu trupa de teatru a liceului Economic din Târgu Mureș. În realitate mi-a luat aproape zece ani să ajung la un nivel cât de cât acceptabil. Eram copil și credeam că orice e posibil. Foarte bine. Așa trebuia să fie. Pe parcurs însă m-am pierdut. Am pierdut încrederea în mine, în cei din jur, în teatru și în relevanța lui. Acum sunt pe la mijloc. Azi cred, mâine nu mai cred. Ca să revin la întrebare: decizia revelatoare poate am luat-o în liceu, dar am avut constant dubii dacă e decizia bună sau nu.

Coincid planurile atunci când erai mic cu cele de acum?

Da. Cred că da. Am avut momente când am vrut să renunț. Am avut momente când mă gândeam să deschid o spălătorie de rufe pentru studenții din Regie. Eu am locuit în căminul UNATC și aș fi dat orice pentru o spălătorie de rufe pe lângă cămin. Mergem pe la un unchi în Primăverii să îmi spăl hainele. La Mall nu îmi permiteam. Eu nu am fost un student exemplar. Aș spune că am fost mai degrabă mediocru așa că m-am gândit la un moment dat să las prostiile astea artistice și să îmi fac un business. O spălătorie de rufe suna bănos. Făcusem tot felul de calcule. Kilograme de rufe de la studenți raportate la investiția în câteva mașini de spălat. Din fericire am cunoscut teatrul independent din București și asta m-a ajutat să nu mă pierd. Cu toate că acum, dacă stau să mă gândesc, puteam să ajung un patron prolific de spălătorie de rufe. Aș fi salvat mulți studenți/studente de la disperarea de a nu avea unde să își spele kilogramele de rufe la niște prețuri acceptabile.

 

Pe câte scene te-ai plimbat, Vlad?

Am jucat la Teatrul Luni de la Green Hours, la TNB, la Godot, la Comedie, la Nottara, la Cluj – la Fabrica de Pensule, la teatre care acum nici nu mai există (cum e teatrul Mignon), la Foarte Mic, am jucat și în străinătate, dar mi-am găsit casa la Teatrul Național Craiova.

 

Știu despre tine că te-ai perindat prin mai multe orașe. Cum de?

Cred că-mi place să fiu pe drum. Nu știu, Ema, dacă ai avut vreodată acest sentiment că pe drum, în tren spre exemplu, ești acasă. Eu l-am avut. Cred că am simțit asta din cauză că Bucureștiul (când am ajuns aici) îmi părea prea dur iar orașul copilăriei (Târgu Mureș) era un oraș pe care încercam, la acel moment, să îl las în urmă. Mă simțeam bine între lumi. Îmi era bine acolo. Pe drum. În no man’s land. În căutare. În liniște. Cu peisaje verzi pe ferestrele largi ale trenurilor. Asta era pe vremea pe când trenurile nu aveau întârzierile pe care le au acum. Acum CFR-ul are, pentru mine, nostalgia pe care o au unii bătrâni pentru comunism.

 

Dar prima scenă pe care ai jucat și ți-ai arătat abilitățile și talentul care a fost?

În programul „Comedia ține la Tineri” la Teatrul de Comedie. Am lucrat cu Alex Măzgăreanu în spectacolul Romanțioșii de Edmond Rostand. A fost un debut frumos cu o echipă alături de care am păstrat o prietenie frumoasă. Îi aveam parteneri pe Sorina Ștefanescu, Irina Drăgănescu, George Costea, Șerban Gomoi, Gabi Costin. Am și câștigat concursul respectiv iar spectacolul a fost găzduit de Teatrul de Comedie o perioadă.

 

Legătura ta e strânsă de teatrul din Craiova, cel de acasă în prezent? Greșesc sau îmi confirmi curiozitatea?

Da. Printr-o întâmplare, m-am născut la Craiova. Tata e de acolo. Nu am stat la Craiova aproape deloc. Dar cumva, ADN-ul, “chemarea pământului” (ar glumi colega mea actriță Raluca Păun) m-a atras spre Craiova. Mă simt bine acolo. Sunt recunoscător echipei de acolo. Mă simt împlinit. Simt că aparțin. Cred că asta căutam când am fost la concursul de angajare. Să aparțin unui colectiv, unui grup. Mă simțeam adesea singur în lupta mea cu profesia. Teatrul independent e greu, noduros, sărac și foarte pasional.  Este și destul de singuratic. Ești pe cont propriu acolo. Dacă nu dai din coate nu te miști, evident. Ori eu eram în punctul în care căutam ceva mai prietenos. Și mai bine plătit, desigur. Ei bine, prietenos a fost…  bine plătit.. Neh. Cel puțin nu la început.

 

 

Cum de nu te-ai lăsat cuprins total de București? Se spune că o capitală îți oferă mai multe oportunități, îți deschide mai multe uși. Ție nu ți-a făcut cu ochiul?

Așa e. Probabil aș fi rămas dacă îmi găseam ceva remunerat. Dar recunosc că am o anumită teamă în ceea ce privește Bucureștiul. E puțin cam brutal uneori. Nu am renunțat. Joc încă în București. Tocmai ce am scos premiera spectacolului „DUAL” la Teatrelli în regia Letei Popescu. Un experiment teatral pe  care trebuie să-l vezi. E musai. Roxana Lepădat (coordonatoarea proiectelor Teatrelli) face proiecte grozave acolo. Am avut mare noroc de susținerea ei pentru un proiect riscant cum e DUAL-ul, în care îi am ca parteneri pe extraordinarii Mihaela Velicu și George Albert Costea. După „DUAL” am avut un spectacol-lectură la Teatrul Point într-un proiect coordonat de Gabi Sandu unde am avut ocazia să le întâlnesc pe regizoarea Irisz Covacs și pe actrițele Oana Jipa și Paula Trifu. Nu am renunțat la București și nici nu renunț. Are un miez pe care îl mai zgândăresc din când în când.

 

Cu ce te mândrești, Vlad, pe plan profesional?

Am fost nominalizat la premiile UNITER la categoria cel mai bun actor în rol secundar pentru rolurile din spectacolul “Câine cu om. Câine fără om” în regia lui Radu Afrim. Da. Știu. Premii, validări, distincții, bullshit-uri. Dar am avut o lungă perioadă în care îmi pierdusem încrederea în mine. Genul acesta de recunoaștere mi-o dă înapoi. Nominalizarea m-a făcut să fiu mai încrezător în ceea ce fac.

De altfel, publicul bucureștean are ocazia să vadă și “Câine cu om. Câine fără om”  în regia lui Afrim și “Oedip Rege” în regia lui Declan Donnelann în Festivalul Național de Teatru pe 5 noiembrie și 6 noiembrie. E o mare bucurie să putem aduce aceste spectacole în București și garantez o experiență cel puțin intensă la ambele spectacole.

 

Ce signifianță are scena pentru tine? Este locul unde te dezbraci de toate inhibițiile?

E un loc al imaginației și al imprevizibilului. E un loc al cercetării și al descoperirii unor mistere și mai ample. E un loc al jocului. Al orgoliului. Al micimii și măreției ființei umane. Dar parcă mai mult al micimii. E câteodată sumbru și încrâncenat. Un loc complex pe care nu pot pune degetul. Și nici nu încerc.

 

 

La 10 august 1929, în Tighina, se năștea una dintre cele mai îndrăgite actrițe, figură reprezentativă a teatrului și filmului românesc, cea care a umplut de bucurie inimile a nenumărați români, prin prestațiile sale artistice – Tamara Buciuceanu-Botez. După mai bine de 60 de ani de activitate artistică, în 2019, la vârsta de 90 de ani, aceasta s-a stins din viață la Spitalul Elias din București, din cauza unor afecțiuni cardiologice.

 

 

Studii și carieră artistică

A absolvit liceul „Elena Doamna” din Suceava, urmând ca în perioada 1948 – 1951 să frecventeze Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iași. Începând cu anul IV de studii se transferă la București, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, absolvind în 1952. A debutat în film în 1964, în Titanic Vals, unul dintre filmele de referință ale anilor de început ai cinematografului românesc.

Figură legendară a teatrului de comedie, Tamara Buciuceanu este supranumită „Doamna comediei românești”, fiind una dintre reprezentantele de aur ale teatrului românesc. De-a lungul carierei artistice, a jucat în peste 25 de filme, fiind prezentă în peisajul teatrului și filmului românesc pentru o perioadă de peste 60 de ani.

Dintre toate rolurile interpretate, cel care a rămas în amintirea unui generații, fiind rolul său emblematic, este cel al profesoarei Isoscel din seria Liceenii. Un alt rol remarcant al Tamarei este cel al moșierei Aneta Duduleanu, în Cuibul de viespi, ecranizare după piesa lui Alexandru Krițescu, Gaițele. Una dintre comediile care s-au bucurat de o apreciere extinsă din partea publicului românesc, Cuibul de viespi, reunește în distribuție, alături de Tamara Buciuceanu, nume sonore precum Gheroghe Dinică,  Coca Andronescu sau Tora Vasilescu.

Scenele marilor teatre ale capitalei au găzduit-o pe Tamara Buciuceanu – Giulești, Bulandra, Teatrul Național de Comedie sau Teatrul Național Ion Luca Caragiale fiind doar câteva dintre acestea. În plus, Tamara a avut și o cariera minunată în televiziune, remarcându-se prin cupletele sale din programele de Revelion.

Încă de la începutul carierei, Tamara Buciuceanu a colaborat cu Radiodifuziunea Română, înregistrând sute de spectacole intrate în fonoteca de aur. Pe termen lung, aceasta a colaborat cu Radioul pentru realizarea emisiunii Unda vesela.

În 2008, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania, Tamara Buciuceanu a primit premiul pentru întreaga carieră. În 2012 a primit aceeași distincție în cadrul Premiilor Gopo.  În 2013, în cadrul premiilor Gopo, aceasta a fost nominalizată la categoria Cea mai bună actriță într-un rol secundar pentru rolul din filmul de lungmetraj ficțiune Toată lumea din familia noastră.

În 2014, într-o ceremonie ce a avut loc la Castelul Peleș din Sinaia, Tamara Buciuceanu a fost decorată de către Casa Regală a României cu Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, cu ocazia celei de-a 23-a aniversare a regelui Mihai I al României. Decorația i-a fost înmânată de principesa moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei Române.

 

 

Filme cu Tamara Buciuceanu:

  • Toată lumea din familia noastră (2012) – Ita
  • The Princess and the Frog / Prințesa și broscoiul (2009) – Mama Odie
  • Nuntă mută (2008) – bunica
  • Cuscrele (2005)
  • Chirița în provincie (2002) – Coana Chirița
  • Telefonul fierbinte (1996) – Titina
  • Jocul de-a vacanța (1995) – Madam Vintilă
  • Titanic Vals (1994) – Chiriachița, socra lui Spirache
  • Liceenii în alertă (1993) – profesoara Isoscel / bătrâna Elvira
  • Liceenii Rock ’n’ Roll (1992) – Isoscel
  • Romeo și Julieta la sfârșit de noiembrie (1990) – Blanca
  • Cuibul de viespi (1987) – moșiera Aneta Duduleanu
  • Extemporal la dirigenție (1987) – Isoscel
  • Liceenii (1987) – Isoscel
  • De ce trag clopotele, Mitică? (1981)

 

 

Prima întâlnire cu teatrul a fost în timpul liceului. Un rol ludic, o interpretare peste așteptări. După vine în Capitală și spre surprinderea celor care îi văzuseră talentul, nu urmează actoria, ci Facultatea de Istorie. Începe un master în același domeniu, când un prieten drag, care o văzuse pe scenă, îi sugerează să dea la teatru. Acum, Oana Predescu este actrița Teatrului Excelsior, trece cu măiestrie de la Comedia dell’Arte la musical, iar personajul Morticia Addams i-a adus o nominalizarea la Premiile UNITER, pentru cea mai bună actriță în rol principal.

 

Articolul pe scurt:
  • Când un drum devine istorie: “În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat. Când eram în anul I de master la Facultatea de Istorie, un prieten a văzut înregistrarea cu piesa din liceu și a zis că trebuie să dau la teatru“
  • Teatru de acasă vs teatru din sală: “Clar nu poate fi același efect ca în sala de teatru. Acolo actorii sunt la câțiva metri de tine, simți atmosfera, este o experiență unică. Nu cred că putem compara un spectacol înregistrat și transmis online, cu unul pe viu“
  • Despre genuri teatrale și întâlniri: “Comedia dell’Arte și musicalul sunt genuri care necesită abilități multiple, precum spontaneitate, o anumită pregătire vocală și corporală (…) Enrico ne-a învățat să căutăm adevărul scenic, actorul trebuie să înțeleagă situația (…) de cealaltă parte, Răzvan Mazilu m-a învățat să-mi găsesc vocea, amprenta mea față de personajul interpretat“

 

1

 

Ce-ar fi să faci istorie în teatru

Târgovișteanca Oana Predescu și-a dat întâlnire cu teatrul prin clasa a IX-a, la Colegiul Național Ienăchiță Văcărescu. Coordonatorul trupei era profesorul de muzică, Matei Bogdan, cel care îi încredințase primul rol. “Jucam un rol de compoziție, un bătrân mai exact. Am avut o reprezentație la Teatrul Tony Bulandra, apoi am fost și peste hotare la festivalul de la San Remo“, povestește Oana Predescu pentru Matricea Românească.

 

În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat

 

Reacțiile au fost peste așteptări. Cu un asemenea debut, nimeni nu mai avea dubii în privința viitoarei profesii. “În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat. Când eram în anul I de master la Facultatea de Istorie, un prieten a văzut înregistrarea cu piesa din liceu și a zis că trebuie să dau la teatru. Am zis că dacă nu voi intra din prima, nu mai încerc. Îmi petreceam ore în șir la Biblioteca Centrală Universitară ca să-mi aleg repertoriul de concurs“, spune Oana.

 

Design fără titlu (3)

 

Munca actorului cu sine însuși

Efortul nu a fost în zadar și a devenit studentă la UNATC. Au urmat ani de muncă și perfecționare, sub ghidajul atent al profesorului Adrian Titieni. Proaspăt ieșită de pe băncile facultății, Oana a început să-și caute un loc în teatru. “Era o perioadă când se eliberaseră locuri. Am dat o probă la un teatru, dar nu am fost admisă. Apoi, cu același repertoriu am mers la concursul de la Teatrul Excelsior. Eram încrezătoare, nu îmi mai pusesem o miză. Dacă e nevoie de mine voi lua concursul, dacă nu, mai încerc“, a zis Oana Predescu.

 

Am dat o probă la un teatru, dar nu am fost admisă. Apoi, cu același repertoriu am mers la concursul de la Teatrul Excelsior

 

Proba a fost excelentă, tipologia ei venea perfect în trupa tânără de la Excelsior. Cântul, dansul și celelalte aptitudini scenice, au făcut-o să fie dorită în diferite spectacole. De la Commedia dell’Arte, până la musical, Oana a lucrat cu regizori români, dar și străini. Un exemplu este italianul Enrico Bonavera, ucenic al celebrului actor Ferruccio Soleri, apoi coregraful Răzvan Mazilu. “Sunt două genuri care necesită abilități multiple, precum spontaneitate, o anumită pregătire vocală și corporală. Enrico ne-a învățat să căutăm adevărul scenic, actorul trebuie să înțeleagă situația și să aibă o relație autentică cu partenerul de scenă. De cealaltă parte, Răzvan Mazilu m-a învățat să-mi găsesc vocea, amprenta mea față de personajul interpretat“, menționează Oana Predescu.

 

În rolul Morticiei din Famila Addams

În rolul Morticiei din spectacolul Famila Addams

 

Exilul teatrului în vremea pandemiei

Fie că o aduce la viață pe Morticia în musicalul Familia Addams, sau pe Isabela din Arlecchino și pierdutele iubiri, Oana este o profesionistă desăvârșită. Discuția noastră s-a dus inevitabil către situația actorilor în pandemie. “A trebuit să ne adaptăm. Teatrul este o disciplină vie și se bazează foarte mult pe conexiunea dintre actor și public. E un salt destul de ciudat, dar e un compromis necesar în aceste vremuri“, spune Oana.

 

Teatrul este o disciplină vie și se bazează foarte mult pe conexiunea dintre actor și public

 

Vremurile tulburi pe care le trăim, nu au oprit teatrul, ci l-au exilat în online. Am întrebat-o pe Oana, ce pierde actul artistic în condițiile de față și cum își imaginează primul spectacol cu public. “Clar nu poate fi același efect ca în sala de teatru. Acolo actorii sunt la câțiva metri de tine, simți atmosfera, este o experiență unică. Nu cred că putem compara un spectacol înregistrat și transmis online, cu unul pe viu. Sigur, dacă sunt spectacole bine făcute, cred că pot transmite ceva și în mediul online. Cred că primul spectacol cu public va fi incredibil. Va fi așa ca o liniște după furtună, un moment înălțător pentru toți. Aștept cu nerăbdare acel moment“, conchide optimistă Oana Predescu.

 

 

Poate că astăzi multora dintre noi nu ne-ar fi greu să ne imaginăm că un actor român ar putea ajunge celebru la nivel internațional și am putea chiar să dăm câteva exemple. Dar că acest lucru a fost posibil în urmă cu un secol pare mult mai greu de crezut. Această performanță a fost realizată de către cel care, acum 100 de ani, fonda emblematicul „Cărăbuș”, primul teatru de revistă românesc stabil, ce funcționează până în prezent, sub numele său, pe Calea Victoriei: Constantin Tănase (1880-1945).

 

Actor amator în hambar

Nimic din elevul mediocru, cu un aspect neobișnuit, poreclit de mic „Năsăilă” din cauza nasului său neobișnuit de lung, nu-l prevestea pe marele actor de mai târziu. Poate doar talentul său la muzică și sport, cât și spiritul vesel moștenit de la mama sa, să fi fost unele indicii. Este cert însă că Tănase și-a conștientizat ori cel puțin a dat curs de copil acestei porniri: școlarul de condiție modestă din Vaslui era nelipsit de la concertele fanfarei militare, susținute în grădina de vară a orașului, numită „Pârjoala”, unde căuta prin orice mijloace să se apropie de scenă când aveau loc spectacole de teatru, pentru a putea trage cortina.

Nemulțumindu-se doar să asiste de pe margine și neavând nicio ocazie de a-și manifesta pasiunea, Constantin Tănase a alcătuit cu alți câțiva prieteni o trupă de amatori și a pus în scenă mai multe piese, jucate fie în beciul casei părintești, fie într-un hambar sau chiar într-o poiată, unde atât actorii, cât și spectatorii, care au fost nevoiți să asiste pe brânci la reprezentație, s-au umplut de păduchi de la găini. În cele din urmă, entuziasmul său vădit pentru arta teatrului i-a adus cooptarea, pe când era încă un copil, în trupa de limbă idiș a lui Mordechai Segalescu, unde a primit rolul unui cârciumar.

 

A înființat primul ”teatru ostășesc”

Nici tatăl său, Ion Tănase, nu i-a înțeles vocația, dorind ca fiul său să aibă o profesie „serioasă”. În consecință, părinții l-au trimis să se înscrie la Liceul militar din Iași, unde Tănase a fost picat – culmea! – tocmai la examinarea medicală, în favoarea fiului unui colonel. Mutat la liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, nu a putut urma cursurile nici aici, din lipsă de bani. Un prieten, Ioan Adam, care pleca la studii în străinătate, i-a oferit postul său de învățător la școala din comuna Cursești. Stilul inedit de a preda al lui Tănase, care punea accent pe sport și muzică, cât și pe excursiile practice, l-a făcut să fie repede îndrăgit de părinți și elevi, dar nu și de notabilitățile mai conservatoare ale localității. Mutat la Hârșovești, povestea s-a repetat.

Tănase avea însă un moral de nescufundat. Respins în cariera pedagogică, s-a înrolat voluntar în Regimentul I Geniu din București, unde înființează primul „teatru ostășesc”. Conștient că talentul său nu se va putea afirma în lipsa studiilor, a luat hotărârea, în anul 1902, să se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, deși nu avea nici banii, nici documentele necesare. Dar a avut șansa să întâlnească persoanele potrivite, respectiv directorul Eduard Wachmann și secretarul Conservatorului, care i-au primit cererea de înscriere.

La examenul susținut în fața unei comisii formate din unii dintre cei mai prestigioși actori ai timpului, între care se remarca profesorul Constantin Notarra, Tănase s-a prezentat în uniforma militară – singurele haine pe care le avea – și i-a impresionat pe membri prin talentul său, provocând următoarea constatare a lui Notarra: „Ăsta are în el un comic natural, vorbește doar și râzi de el”. Chiar dacă a fost admis la cursuri, pe care le-a frecventat cu strictețe, studentul a avut în continuare de înfruntat lipsurile materiale, fiind nevoit să îndeplinească mai multe profesii, precum cele de comisionar ori cântăreț în corul bisericii Popa Tatu, și să-și pingelească iarna bocancii cu carton.

 

”Dacă vrei să râzi, du-te la Tănase!”

A absolvit Conservatorul în anul 1905 și a jucat în mai multe roluri mărunte la Teatrul Național. Dar, în sfârșit, eforturile sale au început să se cunoască, fiind cooptat în trupele particulare ale unor actori celebri, precum Alexandru Bărcănescu ori Petre Liciu, și începându-și cariera de cupletist, cu sprijinul prietenului său, textierul Casimir Belcot. Tănase și-a susținut primele spectacole în grădina Ambasador de pe strada Academiei. Tot aici, după sfârșitul Primului Război Mondial, a luat hotărârea să înființeze primul teatru de revistă stabil din România, pe care l-a denumit, după forma terenului și a clădirii ridicate ulterior pe el, „Cărăbuș”. Cel dintâi spectacol, intitulat „Cotoiul e pe varză, pisica pe orez”, a avut premiera în seara zilei de 2 iulie 1919.

Perioada interbelică a fost martora manifestării depline a geniului lui Constantin Tănase care, inspirându-se din spectacolele franțuzești de cabaret, dar adăugând monologuri și cuplete satirice ori muzicale. Numeroasele spectacole prezentate (precum „Până când?”, „Așa e viața”, „Este, dar s-a isprăvit”, „Zodia porcului”, „Ai, dai, n-ai” etc.) au transformat în scurt timp „Cărăbușul” într-un „templu al comediei”, publicul din ce în ce mai numeros dând sentința: „dacă vrei să râzi, mergi «la Tănase»”. Fiind permanent principalul animator al stabilimentului, marele actor s-a transformat, treptat, într-un veritabil tipar de personaj, reprezentându-l pe cetățeanul umil, simplu și necăjit, oprimat de birocrație, și devenind purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, care a înfierat permanent derapajele și abuzurile politicienilor și ale funcționarilor publici. Și a făcut-o sincer: Tănase a refuzat să primească fonduri din partea administrației de stat, pentru a nu-și asuma obligațiile ce veneau cu acestea, și nu a făcut niciodată politică, din respect pentru convingerile publicului său.

De altfel, succesul de pe scenă și cel financiar nu l-au schimbat nici în viața privată: Tănase a rămas același om simplu, care punea varză la murat în beciul casei sale de pe strada Puțul cu Plopi și își primea musafirii cu cafea cu rom și salată de vinete făcute de el.

 

Spectacole cu Maria Tănase și caleașca trasă de struț

În schimb, deîndată ce situația materială i-a permis-o, el s-a concentrat pe sprijinirea actorilor tineri, din rândurile cărora s-au ridicat unele talente remarcabile, precum Maria Tănase ori Horia Șerbănescu. De asemenea, a susținut mai multe turnee în străinătate, la Istanbul, Alexandria, Cairo ori Paris, și a adus în România mai multe vedete internaționale, precum actorul francez Charles Prince, poreclit Rigadin, sau actrița de origine americană Josephine Baker, cunoscută ca „Sirena tropicelor” și „Nefertiti a zilelor noastre”, care a făcut impresie în Bucureștiul interbelic plimbându-se într-o caleașcă trasă de un struț.

Energia sa inepuizabilă l-a făcut pe fondatorul teatrului românesc de revistă să se implice și în industria cinematografică, Tănase fiind regizor și actor a trei filme: „Peripețiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București”, „Visul lui Tănase” (primul film românesc cu sunet) și „Răbdare Tănase!”.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a silit teatrul „Cărăbuș” să-și întrerupă activitatea, reluată după 23 august 1944. Consecvent principiilor sale, Tănase a continuat să atace abuzurile noului opresor, reprezentat de această dată de către Armata Roșie. Cupletul său – „Rău era cu was ist das / Da-i mai rău cu davai ceas / De la Nistru pân’ la Don / Davai ceas, davai palton / Davai ceas, davai moșie / Harașo tovărășie” – a rămas celebru până astăzi. Unele păreri susțin că acesta i-a atras și moartea prematură, survenită la data de 29 august 1945, deși nepotul său arăta, în cartea biografică ce i-a fost consacrată marelui actor, că acesta a fost consecința unei infecții faringiene rău tratate, urmată de un blocaj renal.

Personalitatea marelui actor a fost evocată și în comunism, prin filmul „Actorul și sălbaticii”, unde personajul său, Costică Caratase, a fost interpretat de către Toma Caragiu. Desigur, perioada când a fost produs filmul a împiedicat redarea criticilor lui Tănase la adresa ocupanților sovietici și a comuniștilor, dar a confirmat statutul său, ca unul dintre cei mai populari și talentați actori români din toate timpurile.

 

Pe când era în clasa a IV-a, Dora Lazăr știa ce voia să se facă atunci când va fi mare: profesor de limba și literatura română. În 1993, după ce absolvise Facultate de Litere, a primit un post de profesor la seralul liceului ”Dimitrie Bolintineanu” din București. Pasiunea pentru teatru este datorată bunicului. El era cel care la vârsta de doisprezece ani o ducea pe nepoata sa la teatru de oameni mari.

 

“Să fii un bun actor presupune să renunți la alte lucruri bune din viața ta”

Periplurile teatrale de mână cu bunicul au născut o pasiune care a continuat în timpul liceului. Pasiunea pentru această formă de artă s-a consolidat însă în timpul facultății, prin întâlnirea cu Antoaneta Tănăsescu, profesor de teoria literaturii. Erau câțiva studenți pe care doamna Tănăsescu îi îndrăgea atât de tare încât le dădea o parolă în amfiteatrul Odobescu, cu care ei accedeau seara la spectacole de teatru. În 1995, deși preda numai la seral, Dora  Lazăr a pus un afiș prin care anunța selecția pentru trupa de teatru pe care dorea s-o înființeze. S-au prezentat câțiva elevi, și astfel, în toamna aceluiași an exact de ziua actorului Emil Botta, a luat naștere trupa Dor fără sațiu. Numele, evident, era preluat de la titlul unui volum scris de Emil Botta. “Prima generație de copii a fost fabuloasă!” își amintește profesoara. Cursurile de la seral se terminau la 22:40. Cu primii membri ai trupei se întâlnea la 22:45 și începeau repetițiile, care se terminau mult după miezul nopții. Copiii nu s-au plâns deloc de oboseală, de stres, munceau cu pasiune, iar la final ”a ieșit spectacolul, și a fost extraordinar” spune doamna Lazăr.

 

“Dacă fac ceva bine, pot spune că acel ceva este distribuția. Păstrez caracterul de poveste al piesei“

Primul trofeu a venit la Festivalul Național de Teatrul pentru Liceeni “Jos Pălăria”. Au venit atunci în concurs cu un spectacol care dura două ore și patruzeci de minute. În acel an președintele juriului era regizorul Alexandru Tocilescu. Spectacolul construit în miez de noapte a primit aprecierea marelui regizor care a venit la doamna Lazăr și a întrebat-o: ”La cine ai fost la clasă la teatru? Ai făcut actorie, nu?” În 2007 trupa Dor fără sațiu a participat la Festivalul Franthousiasme, organizat la Dej, unde a luat marele premiu. Câștigătorul mergea peste hotare pentru a reprezenta România. În acel an trupa a pornit în turneu peste hotare și s-au oprit la festivalul de teatru francofon de la Stara Zagora, Bulgaria. Spectacolul Apolodor de Gellu Naum a fost tradus în franceză de către Dora Lazăr, iar publicul bulgar a primit cu mare entuziasm reprezentația trupei din România.

 

“Facem parte din rețeaua ArtDraLa în care sunt 35 de țări și toate spectacolele sunt francofone”

Festivalul Internațional de Teatru Amifran de la Arad este o adevărată școală pentru tinerii care fac teatru. Nu e ușor să ajungi acolo, pentru că la Amifran ajungi numai invitat de organizatori, nu te înscrii în speranța că vei fi selectat. În ciuda acestor reguli, coordonatoarea trupei Dor fără sațiu le-a scris celor de la Arad. Le-a spune cine sunt și ce spectacol au în repertoriu. Florin Didilescu, cel care patronează festivalul, a văzut potențialul acestei trupe și a răspuns: ”Da, pentru că păreți din altă lume și nu am mai întâlnit mulți oameni cărora să le placă așa de mult teatrul rus, vă rugăm să poftiți la festival.” Răspunsul a uimit pe toată lumea. “A fost înfiorător, pentru că piesa lui Cehov nu era tradusă în franceză. Atunci fără să mai stau mult pe gânduri m-am ocupat de traducere.” a spus doamna profesoară.

 

2

 

Amifran nu e un festival cu premii. Toți participanții sunt trimiși să-și prezinte spectacolele în fața publicului de peste hotare. În 2012 trupa Dor fără sațiu a fost în orașul Catania din Sicilia. Festivalul s-a desfășurat sub egida Jours de théâtre, iar spectacolul cehovian al trupei a fost primit cu urale de public. În 2014 au primit o invitație la Mostart, în Bosnia-Herțegovina, iar peste un an au jucat în Franța. Ieșirile din țară s-au înmulțit odată cu apariția trupei mici, de gimnaziu, iar astfel la Festivalul de la Sorrento din provincial Napoli au fost doi ani la rând.

 

“În primele cinci secunde a fost o liniște mormântală. Rușii nu se ridică în picioare de obicei, dar după spectacolul nostru au izbucnit și s-au ridicat”

În 2016 au primit o invitație din partea Dariei Feodorovna, din Moscova. Văzuse trupa Dor fără sațiu la Arad. Anul acela se organiza Festival des Festivals în capitala Rusiei. Crema festivalurilor, locul care reunește cele mai bune trupe de teatru pentru liceeni. Să vii cu un spectacol de Cehov în fața publicului rus pare sinucidere curată. De ce? Pentru că “oamenii de acolo fac douăsprezece ore de franceză săptămânal și teatru cât încape” spune Dora Lazăr. Rușii au râs la poantele din spectacolul românilor și au aplaudat la scenă deschisă. În emoția de după reprezentație una dintre organizatoarele festivalului a venit în lacrimi și a zis: “Să știți că nici la Bolșoi nu am mai văzut un spectacol să miroasă așa de tare a Cehov.”

 

“Dacă a durat 24 de ani trupa asta, este și pentru că și-a păstrat curățenia, aici nu încape invidia”

Anul 2018 i-a găsit pe tinerii din Dor fără sațiu în Maroc, la Festivalul de la Agadir. Au fost cu spectacolul Căsătoria de Gogol. Festivalul marocan a reunit multe trupe de tineri talentați. Pe lângă România au fost prezente țări precum Franța, Italia, Spania. În 2019 tinerii au călătorit în Spania la Huesca. “Am fost acolo cu un flashmob în piața din Huesca. Tot orașul era acolo și ne-a aplaudat, noi am deschis festivalul” a zis doamna Dora.

Cu toate că majoritatea drumurilor au loc peste hotare, trupa participă și la festivalurile naționale. Baia Mare, Cluj, Iași, Constanța, Arad, București sunt doar câteva dintre orașele în care au participat la festivaluri de teatru.

 

“Teatru se face cu oameni și oamenilor din jurul tău trebuie să le placă teatrul la fel de mult cât îți place ție. Dacă nu se întâmplă asta nu există întâlnire”

De-a lungul acestor ani trupa se poate mândri cu patru foști membri care au devenit actori profesioniști și cu un student în curs de formare la facultatea de teatru. Întrebată dacă trupa își propune să scoată pe piață un anumit număr de actori, profesoara Dora Lazăr a spus: “Ne propunem să formăm buni privitori și ascultători de teatru. Nu îți poți propune să faci un actor.”

 

Relativ tânără față de consoartele sale artistice, cinematografia a reușit să se instaleze pe arena frumosului mondial în tempou rapid și convingător. Se datorează acest lucru, în mare parte, dragostei necondiționate a umanității pentru imagini, pentru coloritul care se perindă într-un amalgam vertiginos. Făcându-și loc, aproape cu coatele, în ringul supraviețuirii culturale, filmul și arta regizorală au reușit să transmită mesaje puternice și de impact, îndreptate către segmente sociale diverse. În egală măsură, cinematografia a transpus în realitate, eliminând hazardul percepției, cele mai consistente opere literare ale umanității. În spațiul românesc, ținem să amintim astfel de pelicule precum „Moromeții” (1987), după romanul omonim al lui Marin Preda, cu Victor Rebengiuc în rolul central sau filmul „Pădurea spânzuraților” (1964) regizat de către Liviu Ciulei și premiat la categoria „Première Oeuvre” a festivalului de film de la Cannes.

Milionar pentru o zi, titan al filmului pentru eternitate

Istoria de astăzi a Matricei Românești este despre unul dintre părinții cinematografiei autohtone, o figură prolifică ce a semnat, cu succes, primul film românesc de autor. Este vorba despre inegalabilul Jean Georgescu (1904-1994), a cărui vioiciune și nonșalanță a mișcărilor i-au adus rezultate apreciate în lumea cinematografică a acelor vremuri, care pot fi considerate, pe bună dreptate, dificile și tulburi. Absolvent al Conservatorului Regal de Artă Dramatică, Ion Georgescu (viitorul Jean) debutează în anii ’20 în teatru, alături de actori renumiți ai epocii. În cinematografie își semnalează prezența în 1923, în filmul „Țigăncușa de la iatac”, o melodramă cu acțiunea plasată la jumătatea secolului al XIX-lea, adaptare a nuvelei cu același nume, semnate de către Radu Rosetti. Îndrăgostindu-se natural de libertatea pe care o implică filmul, Georgescu s-a aventurat în scrierea scenariilor și acest lucru i s-a potrivit ca o mănușă.

Secvență din filmul „Așa e viața!” (1928), cu Jean Georgescu în rolul principal

Pelicula cu care Jean Georgescu s-a instalat pe arena filmului românesc a fost Milionar pentru o zi, un scurt metraj de circa 560-570 de metri (n.r. unitate de măsură a peliculei). Acest film a devenit, așa cum l-au numit criticii vremii, „pașaportul de regizor” al lui Georgescu, el etalându-se în calitate tripartită: de regizor, de prim actor și de scenarist.

Jean Georgescu a fost un veritabil «neguțător de vise» pentru cinefilii români

Filmul reprezenta o comedie aventurieră, având ca protagonist un pictor sărac, burlac convins (Jean Georgescu), care decide să își păstreze celibatul chiar și în fața unei propuneri irezistibile: o moștenire fabuloasă. Acesta ajunge la faimosul cabaret „Moulin Rouge”, unde petrece o noapte de neuitat cu o tânără nostimă, care îl transformă dintr-un milionar pentru o zi într-un milionar pentru o viață. Personajul central avea „un fizic plăcut și verva necesară”, notau recenzorii despre prestanța lui Jean Georgescu în primul film românesc de autor, pe care acesta l-a creat în 1924.

În distribuție, pe lângă Jean Georgescu, în rolul pictorului Bob, și-au făcut apariția stele ale cinematografiei autohtone din perioada interbelică, precum frumoasa Gaby Danielopol (fata nostimă de la cabaret) sau Lucreția Brezeanu (proprietăreasa cabaretului).

Primul film românesc de autor, cronici elogioase

De ce a fost inedit acest film? În primul rând, datorită duratei: filmările au început în a doua jumătate a lunii septembrie 1924 și au ținut preț de doar câteva zile. În plus, s-au folosit câteva locații succesive pentru decor, toate amplasate în București. S-a filmat în curtea Teatrului Mic, unde a fost improvizat un platou, apoi în fața hotelului „Athenée-Palace” de pe strada Sf. Ionică, iar pe final în curtea Bisericii Crețulescu. Linia de subiect impunea trei decoruri de interior și unul de exterior. Un element la fel de inedit a fost și segmentul temporal scurt de post-producție, filmul fiind turnat în septembrie, iar în octombrie deja rula în cinematografe și primea laude meritorii de la recenzori.

Hotelul „Athenée Palace”, unul dintre decorurile folosite în 1924, pentru primul film românesc de autor, regizat de către Jean Georgescu

Hotelul „Athenée Palace”, unul dintre decorurile folosite în 1924, pentru primul film românesc de autor, regizat de către Jean Georgescu. Foto: unknownbucharest.com

Chiar dacă posibilitățile tehnice erau reduse, Jean Georgescu a reușit să își afirme năzuința în cele două bobine. Succesul lui a fost întărit și de faptul că primul film românesc de autor, Milionar pentru o zi, a fost inclus, la vremea sa, în renumita „Săptămână a Râsului”, alături de producții importante semnate de către regizori mai notorii, precum frații Fratellini. Scurt metrajul lui Georgescu a făcut  o figură mai mult decât onorabilă în acea decadă culturală.

Grație investițiilor artistice și minuțiozității cu care Jean Georgescu și echipa lui de distribuție au lucrat pelicula, aceasta a fost bine primită în cronicile epocii. Iată ce scria, la 30 octombrie 1924, în Revista Rampa (n.r. revistă de teatru, muzică, artă și literatură), un anume M. Blossoms (probabil, un pseudonim):

Iată dar un nou film românesc care a văzut lumina ecranului. Faptul ne bucură mult și nu putem decât să încurajăm pe D. Ion Georgescu, realizatorul și principalul interpret al comediei, pentru spiritul lui de inițiativă. (…). Trebuie să fim extrem de indulgenți față de primele încercări ale tinerilor noștri realizatori, pentru ca să dăm putința dezvoltării unei adevărate arte și industrii naționale de cinematografie.

Nici figura lui Georgescu în alura de actor nu a scăpat de sub lupa vigilentului critic, acesta notând:

D. Ion Georgescu (…) joacă cu un aer degajat și sigur, încât n-ai crede că este pentru prima oară (n.r de fapt, a doua, după apariția în rol secundar în pelicula „Țigăncușa de la iatac”) când apare în fața obiectivului.

Reușita peliculei a fost completată, așa cum se menționa în cronica din Rampa, și de imagine: „Fotografia datorită dl. Barbelian (n.r. operator de cinema, director de imagine, regizor și actor român din perioada interbelică) este reușită”. Iar pe final, recenzorul aprecia că: „Publicul va face acestei drăgălașe comedii o primire favorabilă”.

Debutul lui Jean Georgescu în calitate de regizor și scenarist a însemnat un punct de pornire a cinematografiei române spre Olimpul unor realizări de anvergură. De altfel, acest pioner al dezvoltării filmului românesc a reușit să ne lase moștenire, în calitate de regizor, 20 de filme, printre cele mai renumite fiind „O noapte furtunoasă”, inspirat de piesa omonimă a scriitorului Ion Luca Caragiale și „Mofturi 1900”, o comedie de moravuri; în calitate de scenarist, 9 filme, iar în postura inițială de actor, 7 filme. Un rezultat mai mult decât prolific, dacă ținem cont de faptul că activitatea sa prodigioasă a cuprins perioade dificile, în special în timpul cenzurii comuniste. Spre marele nostru regret, pelicula Milionar pentru o zi a fost pierdută iremediabil, iar tristețea noastră poate fi suplinită doar de celelalte lucrări ale emeritului regizor.

Filmul „O noapte furtunoasă” (1943), regia Jean Georgescu, după piesa omonimă scrisă de către I. L. Caragiale

Cert este că efortul depus și ovațiile obținute de la publicul încântat de munca lui i-au adus lui Jean Georgescu recunoștința și admirația generațiilor viitoare, transformându-l, de ce nu, într-un neguțător de vise. Vise transmise prin film românesc pe micile și marile ecrane ale țării.

 

Extrasele și referințele au fost culese din volumul „Istoria filmului românesc (1897-2017)”, editura „Contemporanul”, scris de către Călin Căliman, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA, și din cartea „Lanterna cu amintiri”, scrisă de către Olteea Vasilescu, editura Meridiane, București, 1987.

Acest articol nu este despre alegeri locale, parlamentare, prezidențiale sau despre referendum. Este un articol despre acele alegeri care îți pot schimba viața.

Când am aflat de proiectul pilot al Matricei Românești de a organiza o serie de întâlniri în liceele din țară, mi-a tresăltat inima de bucurie. O dată pentru că această idee fusese rostită cu ceva timp în urmă în cadrul procesului de rebranding al Bulboacă și Asociații, prin 2014. În al doilea rând pentru că îmi oferea posibilitatea de a-i cunoaște pe liceeni, “de a lua pulsul” unei generații de care mă despart, ce-i drept, câțiva ani buni. Și nu în ultimul rând pentru bucuria de a aduce în rândul tinerilor de astăzi oameni care pot influența destine, povești de succes și modele demne de urmat.

Întâlnirile Matricei #1

Prima întâlnire a avut loc la una dintre cele mai prestigioase și mai vechi instituții de învățământ liceal din București, la Colegiul Naţional “Gheorghe Șincai”, cu ocazia aniversării a 125 de ani de existență a liceului. Inițial m-am gândit că mi-ar fi plăcut ca proiectul să înceapă cu Liceul Matei Basarab București, liceu pe care l-am absolvit. Apoi mi-am amintit că cele două licee au un punct comun în istorie, în sensul în care în anul 1892 gimnaziul de sine stătător Gheorghe Șincai – construit între anii 1924 și 1928 sub semnătura primei femei arhitect din lume, Virginia Maria Andreescu Haret – s-a înființat prin desprinderea de Liceul Matei Basarab.

Având în vedere că era vorba de o aniversare, Matricea Românească le-a dăruit tinerilor liceeni bucuria de a viziona filmul “Două lozuri” și de a dialoga cu unul dintre cei mai apreciați actori români ai momentului, Dragoș Bucur.

Dragoş Bucur, un model care a coborât de pe marele ecran pe scena Colegiului Naţional Gheorghe Şincai, graţie tandemului "Bulboacă şi Asociaţii" - Matricea Românească

Dragoş Bucur, un model care a coborât de pe marele ecran pe scena Colegiului Naţional Gheorghe Şincai, graţie tandemului “Bulboacă şi Asociaţii” – Matricea Românească

Jovial și carismatic, actorul a împărtășit tinerilor prezenți în sala de festivități a liceului, povestea debutului său în actorie: întrebat de o colegă de liceu ce vrea să devină, Dragoș i-a dat un răspuns “cool” – cel puțin așa considera la momentul acela – actor! Colega i-a menționat despre Teatrul Podul, unde Dragoș a ajuns din curiozitate și, așa cum însuși recunoaște, de atunci viața lui a început să se schimbe complet, în sensul în care “toată energia s-a dus pe actorie. De la jumătatea clasei a XI-a și 2 ani după ce am terminat facultatea nu am mai avut nicio vacanță, n-am mai făcut nimic, nimic. Doar actorie.”

“E bine să faceți ceea ce vă place, implicare 100%, curaj, seriozitate” sunt doar câteva dintre sfaturile actorului pentru șincaiști, atunci când a fost discutat subiectul privind alegerea unei profesii. În ceea ce privește cariera, Dragoș le-a mărturisit liceenilor faptul că întâlnirile cu oamenii “providenţiali” au fost cele care i-au format cariera, amintind cu recunoștintă de Cătălin Naum, Mircea Albulescu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Florin Fieroiu, Peter Weir, oameni care „i-au deschis mintea, i-au deschis drumuri, l-au format”.

Sfaturi pentru carieră şi viaţă: actorul Dragoş Bucur

Sfaturi pentru carieră şi viaţă: actorul Dragoş Bucur

“Credeți că puteți schimba lumea în orice domeniu și mie îmi place lucrul ăsta!”

Vorbind despre libertate, actorul le-a împărtășit tinerilor că ar pleca din țară doar dacă și-ar pierde senzația de libertate: “Pentru mine este foarte importantă senzația de libertate. Spun «senzația», pentru că și atunci când ai senzația de libertate, nu înseamnă că ești cu adevărat liber. Dar sentimentul, senzația de libertate pentru mine sunt foarte, foarte importante.” Atașamentul de familie și faptul că i-ar fi destul de greu să-și facă meseria în afara țării sunt motivele pentru care actorul nu ar părăsi România.

De asemenea, Dragoș le-a recomandat liceenilor să meargă prin țară, să călătorească cât de mult pot. „Eu aș face călătoria obligatorie: mergeți să vedeți țara, avem o țară foarte frumoasă, apoi mergeți în afara țării pentru că te deschide la minte mai mult decât vă închipuiți. Călătoria în sine – că vine cu bune, cu rele – e un lucru extraordinar!”

Evenimentul, cu tema "De pe maidan, pe marele ecran", a avut loc într-o sală de festivităţi înţesată cu tineri plini de interes

Evenimentul, cu tema “De pe maidan, pe marele ecran”, a avut loc într-o sală de festivităţi înţesată cu tineri plini de interes

Întrebat despre statutul de profesor pe care îl are la școala de actorie de film pe care a înființat-o – actoriedefilm.ro – Dragoș mărturisește că “nu i se pare grea chestia cu profesoratul” pentru că își cunoaște meseria, i se pare „mișto” să împărtășească din lucrurile pe care le știe, „fură” și se „încarcă” continuu de la cursanții lui, considerînd că aceștia au o credință, o energie, o exuberanță aparte. “Credeți că puteți schimba lumea! Deci asta mi-e clar: credeți că puteți schimba lumea în orice domeniu și mie îmi place lucrul ăsta!”

De asemenea, alte întrebări care și-au găsit răspunsul au fost despre profesionalism și talent, despre realizarea filmului “Două lozuri”, despre pregătirea pentru examenul de admitere la UNATC și construirea relațiilor profesionale, despre meseria de actor de teatru vs. actor de film, despre filmele de artă vs. filmele comerciale, despre educarea publicului și multe altele.

Sesiunea de întrebări-răspunsuri cu idolul lor a fost una dintre cele mai incitante pentru tinerii liceeni

Sesiunea de întrebări-răspunsuri cu idolul lor a fost una dintre cele mai incitante pentru tinerii liceeni

Curiozităţile şincaiştilor l-au provocat şi încântat pe Dragoş

Curiozităţile şincaiştilor l-au provocat şi încântat pe Dragoş

“Nimic nu funcționează fără muncă”

La finalul întâlnirii, actorul a concluzionat: “O să vă amintiți cu mare drag de liceu. (…) Sună fatalist, dar viața te duce unde trebuie. Întâlnești pe cine trebuie, când trebuie. Nu spun să vă relaxați și să nu vă mai dați interesul, dar o să vedeți cum viața vă surprinde continuu. Dar nimic nu funcționează fără muncă. În orice e muncă!”

Dragoş Bucur, explicând practic diferenţa dintre actoria de film şi cea de teatru

Dragoş Bucur, explicând practic diferenţa dintre actoria de film şi cea de teatru

La final, celebrul protagonist al unor filme ca "Poliţist, adjectiv" sau "Două Lozuri" a fost "sufocat" cu afecţiune de către tineri

La final, celebrul protagonist al unor filme ca “Poliţist, adjectiv” sau “Două Lozuri” a fost “sufocat” cu afecţiune de către tineri

O ocazie unică: Dragoş Bucur la Colegiul Naţional "Gheorghe Şincai" din Bucureşti. Evenimentul este parte a unei campanii educaţionale marca "Bulboacă şi Asociaţii", prin proiectul său cultural Matricea Românească (www.matricea.ro)

O ocazie unică: Dragoş Bucur la Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai” din Bucureşti. Evenimentul este parte a unei campanii educaţionale marca “Bulboacă şi Asociaţii”, prin proiectul său cultural Matricea Românească (www.matricea.ro)

O amintire pentru o viaţă: ziua când Dragoş Bucur a "descins" la CN "Gheorghe Şincai"

O amintire pentru o viaţă: ziua când Dragoş Bucur a “descins” la CN “Gheorghe Şincai”

Dragi șincaiști, Matricea Românească vă urează la mulți ani și succes în tot ceea ce vă propuneți! Și încă ceva: sloganul liceului vă definește întru totul: “Purtaţi-vă bine pui de români şi nu uitaţi şi pre Şincai!”

Proiectul “Întâlnirile Matricei” a debutat luni 27 februarie 2017 la Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai” din București.

În ce instituţie de învăţământ şi cu cine doriţi să aibă loc următoarea întâlnire Matricea Românească? Aşteptăm sugestiile voastre în comentarii!

Cristina Cazan

Cristina Cazan

Coordonator Marketing şi Comunicare Bulboacă & Asociații SCA. Îi place armonia. O puteţi contacta la cristina.cazan [at] bulboaca.com
Cristina Cazan

Un tânăr la mijlocul celei de-a treia decade de viaţă stă la o masă şi soarbe tacticos dintr-o cafea, în aşteptarea echipei Matricea Românească, în lobby-ul hotelului din Craiova în care ne-am dat întâlnire pentru interviu. Şi, chiar dacă episodul s-a petrecut cu mult înainte de intrarea în hibernare a urşilor, moment din care peste amândoi au mai căzut nişte zăpezi, inclusiv metaforice, mesajul Directorului – de atunci – al Filarmonicii “Oltenia” din Craiova, Vlad Drăgulescu, unul dintre cei mai inovatori manageri culturali ai României – recent devenit director artistic al Teatrului Naţional “Marin Sorescu” din Bănie – rămâne: cultura nu e un moft!

Matricea Românească: Te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine.

Vlad Drăgulescu: Activez în domeniul cultural de peste 12 ani – de profesie sunt actor, am făcut mai multe producții teatrale și în calitate de producător, și în calitate de regizor, am și jucat în unele dintre spectacolele realizate. Însă, ușor-ușor, pe parcurs m-am concentrat pe proiectele socio-culturale. Mi-am dat seama că există foarte mulți actori, foarte mulți regizori foarte buni și că totuși nu e nevoie de mine neapărat, să fiu cel mai bun regizor sau cel mai bun actor. M-am decis să fac niște proiecte sociale, mai ales în mediul rural, pentru categorii defavorizate șamd. Ușor-ușor, organizația pe care am condus-o o perioadă, pe lângă producțiile teatrale, a început să facă diverse proiecte în care am promovat teatrul în mediul rural și în zone defavorizate, proiecte socio-umanitare, culturale… Practic, tot timpul mi-a plăcut să combin, împreună cu colegii mei, părțile acestea – să facem și un spectacol, dar în același timp să existe, pe lângă beneficiarul direct, spectatorul, și beneficiari indirecți, strângând fonduri, materiale șamd.

Matricea Românească: Câtă nevoie este de cultură în spații precum cele din mediul rural?

Vlad Drăgulescu: Foarte multă.

Matricea Românească: Deci nu e un moft.

Vlad Drăgulescu: Nu e un moft, nu are cum. Nu a fost vreodată și nu va fi niciodată un moft cultura. Până la urmă, e forma de comunicare universală. Dacă ne uităm la un tablou… Sigur, acum vorbim de o artă neperformativă, o artă care nu ține de limbă. Un tablou e același în orice limbă, muzica e aceeași în orice limbă – sunt forme de cultură care transcend limbajele noastre și posibilitățile noastre de a ne înțelege unul cu altul dacă nu ne cunoaștem. În faţa unui tablou, vorbim aceeași “limbă”. Putem să ne cunoaștem, să găsim lucruri comune şi să facem parte din comunitatea aceea, a oamenilor care iubesc acel tablou. Vorbesc de comunități, pentru că am lucrat împreună cu colegi, cu parteneri în destul de multe proiecte de teatru comunitar, tot în ideea de a coagula și de a găsi și de a le explica oamenilor ce sunt comunitățile și cum se regăsesc în comunitățile respective. Cel mai important, din punctul meu de vedere, este să reliefăm faptul că nimeni nu aparține unei singure comunități. Şi tocmai de aici diversitatea, fiindcă vorbim despre Europa și despre ceea ce se întâmplă cu europenizarea, despre ce înseamnă să fim împreună prin diversitate.

Matricea Românească: Actul de cultură poate fi, din ceea ce spui tu, un element coagulant, un factor de coeziune.

Vlad Drăgulescu: Da. Sigur, noi ne aflăm pe un continent, ne aflăm într-o țară, însă el este coagulant la nivel mondial, la nivel global. Cred într-o societate umană, nu într-o societate a unei țări, a unui continent sau a unei constrângeri socio-politice și geografice.

Dacă sculpturile lui Brâncuşi nu ar fi ajuns la multe milioane de euro, probabil că astăzi nu am fi cumpărat Cumințenia Pământului. Eu nu am auzit un Guvern care să vină și să spună: „Domnule, ne pare rău, ne cerem scuze marelui Brâncuși”

Matricea Românească: Dacă ar fi să definești cultura, cum ai defini-o?

Vlad Drăgulescu: E tot cultura! E ce mâncăm, ce bem, cum dormim, cum trăim.

Matricea Românească: Nu este un apanaj elitist.

Vlad Drăgulescu: Nu, nicidecum. Cultură înseamnă tot ceea ce ne înconjoară și felul în care ne raportăm la ceea ce ne înconjoară.

Matricea Românească: Vorbeam cu un prieten din mediul academic, care spunea: „Domnule, este incredibil cum putem noi să creăm cultură din lucruri mici”. Reclama cu “littleșii”, exemplifica el, este un act cultural, în esență, pentru că a creat o întreagă emulație. Deci gesturi mici care produc efecte mari. În teatru și, mai departe, în muzică, cum producem astfel de efecte?

Vlad Drăgulescu: Este la fel. Teatrul și muzica pornesc din nevoia cuiva de a se exprima, de a spune ceva. Mozart așa a știut el să se exprime, făcând muzică, Shakespeare a știut să se exprime făcând versuri și piesele respective de teatru. Practic, orice poate să ajungă la nivel de artă, în momentul în care noi găsim exprimarea – nu perfectă, ci potrivită sufletului nostru sau forței noastre creatoare. Adică, un tâmplar poate să ajungă un artist în momentul în care știe să exprime cel mai bine, prin lemnul respectiv, ceea ce și-a imaginat și ceea ce a dorit el să transmită lumii. Sigur că poți să faci scaune funcționale, prin aceea că poţi să stai pe ele, dar dacă dorința ta este și de a transmite un mesaj lumii cu scaunul pe care tu îl faci, ea se ridică la nivel de artă. Existând, totuși, o diferență între artă și cultură, pe care n-aș putea eu să o definesc acum și să spun: „Domnule, asta este!”. Însă, există niște diferenţe.

Vlad Drăgulescu, director artistic Teatrul Naţional "Marin Sorescu" şi fost director al Filarmonicii "Oltenia" din Craiova

Vlad Drăgulescu, director artistic Teatrul Naţional “Marin Sorescu” şi fost director al Filarmonicii “Oltenia” din Craiova Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Apropo de artă, am văzut că la Muzeul de Artă din Craiova se construiește un pavilion…

Vlad Drăgulescu: Da, e un Centru Cultural Brâncuși care, pentru început, va fi un loc pentru expoziții, pentru diverse conferințe…

Matricea Românească: De ce crezi că ne-a marcat atât de mult Brâncuși? Pentru că, la București, după cum știi, a fost toată discuția despre Cumințenia Pământului. E un arhetip?

Vlad Drăgulescu: Sigur că da, însă noi nu luăm de la Brâncuși tot ceea ce practic el a vrut să ne dea. Şi istoria ne arată lucrul acesta, că ne chinuim acum să cumpărăm Cumințenia Pământului, pe care am fi primit-o gratis, acum ceva zeci de ani. E o ironie că acum strângem foarte mulți bani ca să cumpărăm ceea ce ne fusese oferit. Dincolo de arta lui, noi trebuia să învățăm foarte multe de la el ca persoană și ca manifestare, ca artist. Din păcate, înțelegem de foarte multe ori forma, și nu fondul. Dacă sculpturile lui Brâncuşi nu ar fi ajuns la multe milioane de euro, probabil că astăzi nu am fi cumpărat Cumințenia Pământului. Pentru că, din păcate, acea comisie – nu mai țin minte din ce an – care l-a categorisit cum l-a categorisit ar fi rămas în picioare cu ceea ce a spus. Însă, istoria artei a arătat altceva, și atunci sigur că pentru noi înseamnă ceva.

De la Brâncuși, ar trebui să învățăm, în primul rând, să prețuim oamenii pe care îi avem, cât îi avem. Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai mare lecție. Ar trebui să strângem bani să învățăm lucrul acesta, în primul rând. Dincolo de faptul că aceasta este opinia cuiva care crede că trebuie cumpărată Cumințenia Pământului, că dacă se va cumpăra este extraordinar. În primul rând, aceasta ar trebui să se spună în zilele acestea foarte mult, pe lângă povestea cu cumpăratul. Să se spună ce s-a întâmplat cu Brâncuși și cum a fost el izgonit și cum i s-a explicat că nu are voie. Dacă Guvernul ar face o astfel de campanie, atunci ar fi o campanie și de recunoaștere, o campanie de scuze pe care, practic, Statul român le datorează memoriei acestui om.

Eu, până în momentul de față, nu am auzit un Guvern care să vină și să spună: „Domnule, ne pare rău, în momentul de față. Eu, Ministerul Culturii sau Guvernul României, mă ridic în picioare şi cer scuze marelui Brâncuși”. E un gest simbolic, dar care trebuie făcut, e o restituție pe care trebuie să o facem.

Matricea Românească: Este absolut lăudabil că vor să redea poporului român o operă a unui mare artist. Numai că, la fel de meritoriu mi s-ar părea să investești în următorii Brâncuși, pentru că există în umbră niște oameni care au mare potențial creativ.

Vlad Drăgulescu: Exact. S-au făcut tot felul de proiecte – sigur, nu e nici unul de talia lui Brâncuși, deși este Adrian Ghenie. Poate că ar trebui să vedem aici un potențial, poate că ar trebui să existe o colecție a Statului român. Nu știu dacă Statul român a cumpărat vreun tablou al lui. Sigur că, atâta vreme cât trăiește, sunt foarte mulți care o să spună ba că a vândut acolo, ba că e într-un fel sau altul… E un lucru cât se poate de uman, până la urmă – sentimentele acestea de invidie sunt omenești, pentru că probabil că și la vremea respectivă, Brâncuși a fost invidiat de foarte mulți, dincolo de peretele comunist, care a impus pe linie de partid: „Faceți-l pe acela în toate felurile și nu luați nimic”. Poate că și acum se întâmplă aceleași lucruri, și de aceea sunt de acord cu tine în ceea ce spui, că ar trebui, totuși, să facem – pe lângă conservare – și niște achiziții pentru viitorul țării, de la artiștii care – unii dintre ei – deja au plecat departe, în lume.

Nu cred foarte tare într-o instituție publică în România, pentru că instituțiile publice de azi sunt închise. Sunt niște instituții care se găsesc în niște turnuri (…) Nu fac ceea ce trebuie să facă. Nu există viziune și nu există dorința de a avea un feedback de la oameni

Matricea Românească: Revenind la teatru, din teatrul românesc contemporan pe cine admiri? Pentru că, iată, și în Craiova avem un teatru respectabil.

Vlad Drăgulescu: Da, e un teatru vechi, e un teatru cu o istorie, dar care trebuie să aibă și un viitor. Acesta e un păcat, în România. De foarte multe ori, ne uităm la istorie și rămânem ca într-un muzeu, în niște instituții care nu ar trebui să fie muzee. Din păcate, foarte multe dintre instituțiile publice de cultură sunt muzee. Fie că e vorba de teatre, Filarmonici sau Opere. Găsești producții de anii ’60-’70 – nu că ar fi intenția lor de a face niște producții de acest gen, ci pentru că așa le iese. Și atunci, e trist când nu o faci în mod deliberat și îți iese o producție de anii ’80…

Matricea Românească: Te mai limitează și instrumentele pe care le ai la dispoziție, mediul în care te miști.

Vlad Drăgulescu: Sigur că da, însă acum mă uit la Teatrul Național din Craiova, care cred că este destul de bine echipat și din punct de vedere tehnologic. Au trecut niște „Rinoceri” pe aici, ai lui Robert Wilson, s-a mai echipat teatrul, și cred că are capacitatea de a produce la nivelul secolului nostru, ca să nu spunem chiar 2016. Măcar să ajungem undeva la anii 2010. Depinde acum de abordări și de viziuni.

Matricea Românească: Care este ultima piesă de teatru care te-a marcat?

Vlad Drăgulescu: Românească? Nu m-a marcat… nu m-a mai marcat nimic, de multă vreme. Nici nu pot să spun că am văzut toate producțiile care sunt, pe asta mi-o asum eu ca vină. Dar pot să spun că am fost impresionat de un spectacol al lui Thomas Ostermeier, pe care l-am văzut în Festivalul „Shakespeare” de aici, un „Richard al III-lea” demențial. E un teatru în care vezi prezentul, vezi niște conexiuni, vezi ceea ce înseamnă universal și atemporal la Shakespeare. Uneltele cu care se joacă te fac să nu te legi de un timp anume, ci pur și simplu să te legi de condiția umană, care trece prin istorie, rămânând fondul acela… Se schimbă forma, avem telefoane, avem alte lucruri, nu mai aruncăm cu porumbelul în aer ca să trimitem un mesaj, dar motivaţia umană, până la urmă, persistă… Există puncte comune între cea a oamenilor de pe vremea lui Shakespeare și cea a noastră, din ziua de astăzi. Thomas Ostermeier, desigur, nu are nevoie de nici un fel de prezentare din partea mea, însă este un om care reușește din plin să facă treaba aceasta.

Yukio Ninagawa (decedat în mai a.c., n.r.) a venit cu „Richard al II-lea” – de asemenea senzațional – în Festival. Este un teatru în care privim puterea ca pe un handicap, pentru că așa și este, până la urmă. Era o scenă cu oameni în cărucioare cu rotile, cu oameni vlăguiți, cu un Richard al II-lea care era foarte silfid și pe care abia îl vedeai în scenă, era ca o prezență, ca o stafie, la un moment dat, și care exprima foarte bine ce înseamnă puterea privită ca un handicap. Într-adevăr, dacă stai să te gândești, puterea e un handicap. Puterea te leagă de ceva anume, îți ia libertățile pe care le ai și devii sclavul acelei puteri.

Cu mic, cu mare, aşteptând porţia de cultură, la Craiova

Cu mic, cu mare, aşteptând porţia de cultură, la Craiova

Matricea Românească: Deși cultura modernității face apologia puterii. Spune că puterea e dezirabilă, dar iată că teatrul te face să meditezi.

Vlad Drăgulescu: Da, teatrul te face să meditezi. Sigur că modernitatea spune că puterea e dezirabilă, pentru că ai acces la bani, ai acces la niște decizii, ai acces la niște lucruri, dar în realitate nu ești un om liber. Nu poți să fii un om liber, pentru că toată acea libertate pe care ți-o dă puterea e condiționată de însăși puterea. Deci nu ești liber. Libertatea e dincolo de putere, dincolo de lucrurile acestea și, când ai putere, nu-ți mai aparții, ci aparții puterii respective. E un cerc vicios.

Matricea Românească: E și un pic faustian. O să trecem la subiectul Filarmonicii din Craiova, o instituție extrem de reputată pe plan cultural, la noi. Cum ai ajuns aici?

Vlad Drăgulescu: Cum spuneam la început, eu lucrez în mediul cultural de 12 ani. Fără să vreau, am ajuns între timp manager cultural. La începuturi, am creat această companie, pe nume “Teatrulescu”, din dorința de a ne da colegilor mei și mie ocazia să ne manifestăm, pentru că era clar că nu toți o să ajungem în teatre, nu toți o să putem să urcăm pe marile scene. Am dorit să creez un spațiu și, cu spațiul acesta, am reușit să fac până la urmă un teatru mic, pentru copii, de 60 de locuri. Compania are deja 8 ani de stagiune permanentă.

La un moment dat, cei de la Primărie m-au întrebat dacă aș fi interesat de acest post, care tocmai se eliberase, pe o perioadă de interimat, până se va scoate la concurs postul respectiv. Se întâmpla în 2012. Prima oară am spus „Nu”, după care m-am gândit puțin.

La noi îți dai cel mai repede seama de publicul nou, pentru că aplaudă între momentele unui concert. La teatru nu îți dai seama, la Operă nu-ți dai seama, dar la Filarmonică îți dai seama, pentru că oamenii (…) nu știu că e doar prima parte a unui concert

Matricea Românească: Ştiai cum e cu puterea…

Vlad Drăgulescu: (râde) Nu mi-am dorit niciodată să fiu director al vreunei instituții. Nici în momentul de față nu mă prezint niciodată ca director al instituției, pentru că nu asta mi se pare important. A fi director înseamnă că ești cel mai mare servitor al instituției respective. Am acceptat, iar în primele trei luni de zile, cât am stat acolo ca interimar, am cunoscut destul de rapid mediul, am cunoscut oamenii și am descoperit niște resurse fantastice, niște oameni care nu mai fuseseră „folosiți” așa cum trebuie, o instituție care nu pășea foarte concludent pe un drum anume, dar care avea resursele de a da un “restart” la tot ceea ce înseamnă mediu cultural craiovean.

Matricea Românească: Avea, deci, putere de regenerare.

Vlad Drăgulescu: Exact. Era într-un punct unde, dacă te apucai să tragi puțin de ațele respective, începea să meargă și să regenereze – și să regenereze, poate, chiar viața culturală craioveană. Ceea ce sper că s-a și întâmplat la un anumit nivel, de patru ani de zile, de când lucrez împreună cu ei. Apoi m-am hotărât și am participat la concursul de manager, l-am și luat și acum sunt de aproape patru ani acolo.

Matricea Românească: Pe ce perioadă este mandatul?

Vlad Drăgulescu: Am avut, prima oară, unul pe trei ani, acum am încă unul de cinci ani, până în 2020 (n.r. Vlad Drăgulescu a devenit, recent, directorul artistic al Teatrului Naţional “Marin Sorescu” din Craiova).

Matricea Românească: Felicitări și la multe rezultate!

Vlad Drăgulescu: Mulţumesc. Am început, ușor-ușor, să analizăm care sunt punctele slabe ale instituției, de ce merg lucrurile așa, câtă lume ne cunoaște. Practic, niște studii cum se fac în mod normal, când vrei să cunoști care este poziția ta pe piață. Ca un fel de audit. Am constatat că publicul nostru era într-o îmbătrânire continuă, și media noastră de vârstă urca de la an la an, din ce am mai văzut și din ce am mai întrebat. Pentru unele date, nu am avut niște statistici din urmă, pe care să pot să le verific, ci pur și simplu, am mers din vorbă-n vorbă, întrebând lumea: „Ce vă aduceți aminte? Câți oameni? Cam cum arată? Ce vârstă?”. Am căutat abonaţii care erau…

Cultura are puterea de a aduna o comunitate, crede Vlad Drăgulescu. Studiu de caz: cetatea Băniei

Cultura are puterea de a aduna o comunitate, crede Vlad Drăgulescu. Studiu de caz: cetatea Băniei

Ecouri în noapte: Filarmonica "Oltenia" din Craiova

Ecouri în noapte: Filarmonica “Oltenia” din Craiova

Am hotărât că trebuie să facem niște pași ca Filarmonica să devină o instituție modernă. Nu cred foarte tare într-o instituție publică în România, pentru că instituțiile publice sunt închise, în momentul de față. Sunt niște instituții care se găsesc în niște turnuri – ei stau acolo şi gândesc: “luăm banii de la Primărie, facem ce am zis noi că facem, stăm la noi și totul e liniștit”. Nu se uită nimeni la rezultate. Singurele rezultate ale instituțiilor publice sunt, în general: „Ne-am luat banii, gata!”. Nu fac ceea ce trebuie să facă. Nu există viziune și nu există dorința de a avea un feedback de la oameni. Adică, o instituție publică, așa cum este Filarmonica din Oltenia, este plătită de toți oamenii care locuiesc în Craiova, pentru că suntem plătiți de la Consiliul Local. Atunci, înseamnă că toți acești oameni, la un anumit nivel, trebuie să aibă un beneficiu de pe urma noastră.

Matricea Românească: Există o responsabilitate față de ei.

Vlad Drăgulescu: Exact. Și atunci, am început să facem tot felul de proiecte. De pildă, pentru copii. Am mers în școli – “Filarmonica merge la școală”, am ieșit pe străzi. Chiar azi (n.r. interviul a avut loc la mijlocul anului) începe “Turneu în oraș”, care e la a IV-a ediție și în care mergem în cinci cartiere, cu scenă, le cântăm, oamenii vin, ascultă… De la an la an, am avut public nou, și asta se vede într-o sală de Filarmonică – la noi îți dai cel mai repede seama de publicul nou, pentru că aplaudă între momentele unui concert. La teatru nu îți dai seama, la Operă nu-ți dai seama, dar la Filarmonică îți dai seama, pentru că oamenii care vin pentru prima oară, când aud că s-a oprit muzica, încep să aplaude, nu știu că e doar prima parte a unui concert. Din fericire, s-a aplaudat din ce în ce mai des la noi între momente.

Treptat, în acești patru ani, oamenii au început să-și asume foarte multe dintre lucrurile pe care, la început, le considerau nebunești și să le facă din proprie inițiativă

Matricea Românească: Ați văzut partea plină a paharului.

Vlad Drăgulescu: Bineînțeles! Nu există parte goală a paharului.

Matricea Românească: Îmbătrânirea publicului se resimte şi la Bucureşti.

Vlad Drăgulescu: Asta e foarte grav. Sigur, în București sunt multe orchestre: a Sălii Radio, a Operei, Enescu, plus cele private – care întrebuinţează cam aceiaşi oameni. E un cerc foarte strâns. Dar trebuie făcute astfel de campanii. Nu-ți imagina că a fost ușor – ne-am luat multe înjurături. Multă lume a zis: „Domnule, avem un director nebun. Să vedem ce a mai visat Drăgulescu azi-noapte!”. Tot felul de discuții de felul acesta. Însă, treptat, în acești patru ani, oamenii au început să-și asume foarte multe dintre lucrurile pe care, la început, le considerau nebunești și să le facă din proprie inițiativă, să-și găsească singuri energia de a se motiva în sensul acesta. Și sper ca, și după ce eu nu voi mai fi manager, să rămână pe un drum pe care și-l aleg ei. Nu trebuie să fie drumul pe care l-am deschis eu. Dar să fie pe un drum, asta e cel mai important. Nu să fii pe toate drumurile, și pe nici unul!

Directorul care nu şi-a dorit să fie director: "Puterea este, în realitate, cea mai mare sclavie"

Directorul care nu şi-a dorit să fie director: “Puterea este, în realitate, cea mai mare sclavie”

Va urma

Dragoş Bucur are de ce să fie jovial în aceste zile. Două dintre filmele în care joacă – “Două Lozuri” (pe care l-a şi produs, un omagiu adus lui Caragiale şi Daciei părinţilor noştri), respectiv “Câini” – sunt în topul preferinţelor românilor, fiind ambele succese fulminante la publicul autohton, abonat tradiţional din varii motive (penuria de producţii locale, marketingul agresiv) la blockbuster-ele americane.

Aşa că, atunci când ne invită în rulota lui neîncălzită (“Au uitat să bage băieţii căldură. Nu-i nimic. Vă dau o cafea, un ceai?”), într-o pauză de filmare, Dragoş e aproape exultant, dar afabil şi ne-epatant.

“Pentru noi, este de domeniul SF-ului. E ca și cum ai zice că Iliescu ajunge președintele Americii. E aproape incredibil! Sau că Obama devine prim-ministrul României. Nu te gândești că se poate așa ceva. Și totuși, s-a putut. Iar faptul că filmele acestea două (Câini şi Două Lozuri, n.r.) au avut public… În plus, încă un film românesc, Selfie 69, a depășit înainte recordul acesta, cu peste 20.000 de spectatori. Dar ca, în trei săptămâni, trei filme românești să facă atâta public e așa, o bucurie imensă pentru mine – și cred că poate fi un moment în care publicul spune: «Da, măi, nu mai fug când văd la cinema film românesc».

Sunt două genuri care, din păcate, sunt foarte puțin întâlnite în cinema-ul românesc. Şi faptul că amândouă au reușit să facă, din câte am înțeles, Câini – 25.000 de spectatori, iar Două Lozuri, doar în primul week-end – 27.000… este realmente o performanţă.”

Trei filme românești să facă atâta public, în numai trei săptămâni, e o bucurie imensă! Cred că poate fi un moment în care publicul spune: “Da, măi, nu mai fug când văd la cinema «film românesc»”

“Istorie” este un termen care s-ar potrivi mai bine performanţelor pe care le evocă Dragoş. După ani de zile în care a cucerit numeroase premii peste hotare, graţie eforturilor unor Porumboiu, Mungiu, Puiu, Sitaru sau Jude, şi ale unei pleiade de actori talentaţi, filmul românesc începe să câştige bătălia acolo unde, pentru cei implicaţi, contează cel mai mult: în inimile conaţionalilor lor.

Dragoş Bucur: "Dacă stau să mă gândesc care este precedentul thriller românesc, nu știu ce să zic"

Dragoş Bucur: “Dacă stau să mă gândesc care este precedentul thriller românesc, nu știu ce să zic” Foto: Marius Donici

Ceea ce frapează la tura victorioasă făcută de Câini şi de Două Lozuri în sălile de cinema româneşti e faptul că, aproape contraintuitiv, filmele gravitează în jurul aceloraşi probleme. Personajele din ambele producţii, îi facem observaţia lui Dragoş, vor să iasă din matricea românească şi – cu o excepţie notabilă în Câini – eşuează.

“Cred că e mai scurt să vorbești despre asemănări, decât despre diferențe. Diferențele sunt atât de multe, încât e complicat. În primul rând, n-aș spune «rețeta», dar procesul prin care filmele acestea au ajuns la lumină, la public, sunt total diferite. Câini este un film la care, din câte știu eu, Bogdan Mirică muncește de patru sau de cinci ani, a scris probabil cinci draft-uri de scenariu, dacă nu mă înșel, îl «roade» proiectul acesta de mulți ani. Este un film care a primit sprijin de la CNC (Centrul Național al Cinematografiei, n.r), este un film care are co-producători străini, este un film serios, care tratează o problemă într-o cheie foarte serioasă, este un film cu un buget decent – nu știu exact cât are, dar bănuiesc că are peste 500.000 euro, e o sumă spusă fără să am cunoștință. De asemenea, genul, în sine – thriller este o chestiune care nu prea se face în România. Dacă stau să mă gândesc care este precedentul thriller care a ieșit pe ecranele româneşti, nu știu ce să zic. Nu-mi amintesc.

La polul opus, Două Lozuri este o comedie, făcută de o școală de actorie – şi asta neacreditată -, actoriedefilm.ro, proiectul meu, al lui Papi (Alexandru Papadopol, n.r.) și al lui [Dorian] Boguță. [Regizorul] Paul [Negoescu] a intrat așa, cu capul înainte în chestiunea aceasta. Din câte am aflat, la trei zile după ce am început filmările, a vrut să se retragă, s-a panicat. Filmul este făcut cu bani de buzunar: banii noștri, banii cursanților, banii unor prieteni, au mai venit unii cu: «Ia 500 de euro, îți iau eu mâncarea». Co-producătorii au intrat cu servicii, neplătiți, urmând ca la final să ia ceva, dacă filmul face profit. Aproape toată echipa a venit: fie, majoritatea neplătită, fie plătită cu 20-30% din cât ar fi trebuit să ia. Două Lozuri nu își propune să ridice probleme grave în atenția publicului, își propune doar să facă oamenii să râdă. Pe de altă parte, asemănările sunt că ambele filme sunt făcute cu foarte multă pasiune. Poate pentru public nu este important, dar pentru mine, din interior, este foarte important. Atât Paul, cât și Mirică, în momentul în care au intrat în proiectele acestea, au intrat cu tot sufletul.” Q.E.D.

“Două Lozuri” este făcut cu bani de buzunar: banii noștri, banii cursanților, banii unor prieteni, au mai venit unii cu: «Ia 500 de euro, îți iau eu mâncarea»

Dacă «mijloacele de producţie» a filmelor în discuţie au fost, cel mai adesea, «româneşti», pentru a folosi un eufemism, etica muncii a venit să compenseze deficienţele logistice. “Libertatea”, ne explică Dragoş, “este cea mai tare chestie atunci când faci un film independent. Presiunea e de cu totul altă natură, decât atunci când finanțările vin dintr-un sistem organizat. OK – nu iese, nu iese! Bineînțeles, asta nu a făcut pe nimeni să fie mai relaxat atunci când muncea. Am muncit câte 14-15 ore în fiecare zi. Eu însumi am întins cabluri, am împins rulote, am cărat generatoare, am întins masa pentru echipă, am negociat cu oamenii pe la cârciumi și prin bloc. Am făcut absolut tot. Și nu e vorba numai de mine, ci și de Paul, și de Doru, și de Papi, și de Ovidiu, și de Ana, de toată lumea. Dar nu «tremurau chiloții» pe mine că «Mamă, dacă nu îmi iese filmul?». Nu mă face să fiu mai relaxat din punctul acesta de vedere, al volumului de muncă și al implicării, ci mă face să fiu mai relaxat în ceea ce privește produsul final.”

În pofida recepţiei extrem de pozitive, au existat şi câţiva nori care au venit să întunece cerul lui Dragoş şi al echipei de la Două Lozuri: “Nu știu dacă ați aflat, dar niște puști s-au apucat să submineze filmul și l-au coborât de la nota 8 și ceva pe IMDB – care era o notă corectă, nimeni nu vorbise cu nimeni să dea o notă mai mică sau mai mare… Ne-au dat cam 400 de oameni nota 1.”

Dragoş e, după propria-i mărturisire, campion la glume proaste. Completarea noastră: şi la comedii bune

Dragoş e, după propria-i mărturisire, campion la glume proaste. Completarea noastră: şi la comedii bune

Motivul? “Nu le place de cineva din film. Nici nu contează. Gluma în sine o gust, pentru că eu sunt campion la glume proaste. Dar dincolo de glumă, m-au atacat personal. Probabil că, dacă eram angajat într-un film, nu mă interesa. Dar e al meu, e filmul meu. Nu pot să închid ochii la chestiunea aceasta. Datoria mea e să fac tot ce pot să repar greșeala asta. Am vorbit cu ei până la urmă, și se pare că «războiul rece» o să ia sfârșit. I-am invitat să vadă filmul, și dacă nu le place, le plătesc eu biletul. Asta pentru că nu îl văzuseră. Le-am propus, deci, să vadă filmul și, dacă după ce îl văd vor în continuare să dea nota 1, dau și eu, live pe Facebook. Dacă le place, plătesc biletul şi îmi aduc filmul la nota pe care o merită. Sile e un parior! (râde)”

Aluzia la Sile, personajul carismatic din Două Lozuri, nu e întâmplătoare, iar în discuţia cu Bucur poţi observa, dacă ai un ochi fin, atât crâmpeie din sans souci-ul seducător al lui Sile, cât şi din gravitas-ul lui Roman, protagonistul din Câini.

“În cele din urmă, fiecare personaj are ceva din actor, sau invers. Pentru că nu ai cum, nu există o dedublare 100%. Totuși, sunt eu – că sunt priviri, că sunt gesturi, că sunt gânduri. În primul rând, personajele acelea gândesc. Or, eu gândesc. Că îmi controlez gândirea și că o conduc pe anumite fire, așa cum îmi cere scenariul sau îmi cere regizorul, aceasta este o altă discuție, dar bineînțeles că sunt similitudini. Nu înseamnă că, dacă joc un criminal, eu visez să omor – dar, dincolo de asta, și un criminal se poate uita pe stradă și poate constata frumusețea unei păsări sau să se amuze la o glumă. Acolo intervin eu, în chestiunile acestea mici, care construiesc, de fapt, «carnea» personajului. La Sile, sunt anumite lucruri în comun: eu sunt un tip destul de coleric – în Două Lozuri am exagerat puțin și am dus spre caricatură trăsătura aceasta a lui -, am momentele mele de lașitate, așa cum le are Sile, cred foarte mult în noroc. Chiar cred. Pe de altă parte, la fel ca Sile, cred că norocul nu ajunge și, dacă e în fața ta, du-te după el, fă ceva ca să îl meriți! Raportat la Roman, am momente în care sunt foarte taciturn, am momente în care orgoliul îmi depășește cu mult rațiunea, chiar destul de des. Am momente în care mă cred invincibil. Am lucruri în comun și cu Sile, și cu Roman.”

Am lucruri în comun cu Sile: sunt un tip destul de coleric – în Două Lozuri am exagerat puțin și am dus spre caricatură trăsătura aceasta a lui -, am momentele mele de lașitate, așa cum le are Sile, cred foarte mult în noroc. Pe de altă parte, la fel ca Sile, cred că norocul nu ajunge și, dacă e în fața ta, du-te după el, fă ceva ca să îl meriți!

Tranziţia de la comic la tragic nu poate decât să ne fascineze, fapt pentru care le sugerăm cititorilor cinefili să urmărească ambele filme – cu pauza intermediară de rigoare. E o experienţă care le va ridica, precum nouă, o întrebare firească: e ignoranţa (lui Sile & Co.) preferabilă lucidităţii şi realismului dur (din Câini)?

“Depinde de caz” explică Bucur pentru Matricea Românească. “Uneori, ignoranța e bună, dar eu nu pot să promovez chestia asta, pentru că e împotriva a ceea ce cred eu. Sunt conștient că de multe ori ignoranța te face mai fericit, dar eu n-aș alege niciodată drumul acesta. Prefer să-mi înfrunt demonii.”

Are Roman, din Câini, demonii lui, sau supra-analizăm? “Probabil că, în momentul în care privești povestea din ansamblu, când ai o perspectivă mai bună asupra întregii povești, poți să vorbești despre demoni, despre masculinitatea din film, poziția femeii, tot ce vrei, treburi grele. Din punctul meu de vedere, Roman este doar un băiat care s-a trezit într-o situație pe care a crezut că o poate gestiona, a aplicat niște reguli pe care el le stăpânea destul de bine, și a fost depășit de situație. Aceasta este punctul meu de vedere, mic, al actorului care își vede de rolul lui.”

Cu liniştile lui neliniştitoare – dacă oximoronul ne e permis -, de film asiatic, Câini – un thriller despre saga vânzării unui pământ moştenit în Dobrogea, blocate de o comunitate închisă, dominată de pulsiuni primare – are accente oedipiene. E personajul lui Dragoş victima predestinării, sau are el liber arbitru? Crede Bucur, “el are opțiuni tot timpul. Nu e un personaj prins într-o plasă de păianjen din care nu poate să scape. Nu. Numai că nu face alegerile bune. Ce aș fi făcut eu, Dragoș? Habar n-am, pentru că eu știu povestea, mi-e ușor să spun: «Eu aș fi făcut așa!». Greșeala lui capitală, în filmul acela, e că o lasă pe prietena lui singură. Uman, aceasta este cea mai mare greșeală, după mine. Dacă l-am judecat undeva, acolo l-am judecat.”

Roman este doar un băiat care s-a trezit într-o situație pe care a crezut că o poate gestiona, a aplicat niște reguli pe care el le stăpânea destul de bine, și a fost depășit de situație. Greșeala lui capitală, în filmul acela, e că o lasă pe prietena lui singură

Atât Dinel, Sile şi Pompiliu, cât şi Roman, sunt produsele (dar şi, finalmente, victimele) mediului în care trăiesc. Îl întrebăm pe Dragoş cum i-a influenţat devenirea artistică faptul că e român.

“Știu că sună uşor patetic, dar eu sunt foarte mândru că sunt român. Pe de altă parte, mi se întâmplă de foarte multe ori să ies pe stradă și să constat în jurul meu chestiuni despre care lumea spune că sunt «românești» și să îmi fie rușine pentru ele. Dar eu sunt format în România, în școala de teatru românească, de către profesori români, în film am învățat ce am învățat de la regizori români. Că ulterior am ajuns în afară, că am mai învățat lucruri, că mi-am mai deschis ochii în anumite direcții, asta e cu totul altceva, dar eu sunt român. Puteam să plec din țară, dar nu mă văd trăind în altă parte. Mi-ar plăcea să călătoresc – dar să mă mut în America sau în Anglia, n-aș putea! Cel puțin acum, eu spun că n-aș putea. Pe de altă parte, românii în continuare parchează pe trecerile de pietoni lângă școli, în continuare parchează pe locurile rezervate persoanelor cu dizabilități, în continuare dacă văd pe stradă pe unul mai închis la culoare, încep să strige că e țigan și că merită bătut. Eu nu pot să accept lucrurile acestea, deși sunt român… De fapt, aceasta nu treabă românească, e partea negativă în orice societate.”

Sile sau Roman? Actorul spune că are câte ceva din fiecare

Sile sau Roman? Actorul spune că are câte ceva din fiecare

Poate un film – pe cât de amuzant, pe atât de satiric – precum “Două Lozuri” să declanşeze o schimbare intimă în noi? “Nu vreau să îi dau o mai mare valoare decât merită filmului, dar dacă ai ochi și minte înțelegi că, dincolo de hăhăiala aia, sunt niște lucruri foarte adevărate în el. Nu îmi dau seama exact ce declanșează schimbările în societate, sau cât e manipulare, așa cum se vorbește în ultimul timp. La urma urmei, orice poate declanșa o schimbare – poate fi un film, poate fi un om, poate fi un eveniment. Cred că orice poate declanșa o schimbare, dacă societatea a ajuns la un moment în care simte nevoie de schimbare. Am senzația că România e într-un moment în care se schimbă. Ce se întâmplă în ultimii ani vizavi de corupție, de educație, de sănătate… cred că toți pe stradă suntem într-un punct în care, chiar dacă încă n-am zis «stop», urmează să zicem, din multe puncte de vedere. Stop și Reset! Știu că sună foarte din cărți, dar o simți când vorbești cu oamenii. OK, până când? OK, am înţeles, dar gata! De la politicienii pe care îi acceptăm de atâția ani, ne facem că nu-i vedem și spunem că nu se poate. Uite că a început să se poată. Deci da, cred că și un film, la un moment dat, poate fi [un agent al schimbării sociale].”

Orice poate declanșa o schimbare în societate – poate fi un film, poate fi un om, poate fi un eveniment. Am senzația că România e într-un moment în care se schimbă

"În ţară, ca regizor preferat, oscilez între Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu. În afară, mi-a plăcut mult Lars Von Trier într-o perioadă, dar îmi plac şi filmele comerciale, ale lui Nolan de pildă..."

“În ţară, ca regizor preferat, oscilez între Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu. În afară, mi-a plăcut mult Lars Von Trier într-o perioadă, dar îmi plac şi filmele comerciale, ale lui Nolan de pildă…”

Suntem la două săptămâni distanţă de comemorarea tragediei din Colectiv, poate cel mai dureros catalizator al schimbării în România post-decembristă. Pentru Dragoş, “e nedrept și să vorbești despre Colectiv din perspectiva asta. Au murit oameni acolo. Bănuiesc că, pentru familiile lor, dacă s-ar schimba ceva în societate, ar însemna un lucru. Dar cred că nu e drept să vorbim despre asta – despre moartea unor oameni și schimbarea unei societăți.”

Cred că este prima oară – și sper să nu fie pentru o perioadă scurtă – când avem politicieni care, într-adevăr, vor binele țării. Cred că e singura schimbare la un an de la Colectiv. În rest, nu cred că lucrurile s-au schimbat

E o vreme câinoasă şi, înghesuiţi într-o rulotă primitoare, de pe marginea unui drum precum cel pe care “gaşca nebună” din Două Lozuri pleca la Bucureşti, disecăm cu unul dintre cei mai talentaţi actori ai României starea naţiei. Comedia lui Dragoş Bucur ne-a făcut să râdem şi să medităm, însă thriller-ul în care joacă a făcut şi mai mult: ne-a dat speranţă.

“Da, e o undă de optimism în finalul din Câini. Eu aşa cred, aşa îl percep. E acolo un poliţist care a ajuns în momentul în care nu mai poate. Cred că, după o viață în care a mâncat rahat, vrea să moară bând apă! (râde)

Depinde foarte mult de cum e structura ta interioară, pentru că poți să-l privești ca pe un film foarte pesimist sau ca pe un film optimist. Eu cred că e unul optimist. E ca în poveștile acelea cu oglinda care îți arată sufletul. Eu, când mă uit în oglinda aceea, văd binele.”

“Două Lozuri” şi “Câini” rulează în cinematografele din România. Detalii despre şcoala de actorie a lui Dragoş Bucur pe www.actoriedefilm.ro

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

La fel ca Moromete, simbolul căruia i-a dat suflu vital, Victor Rebengiuc nu se ascunde după cuvinte. “Uitaţi ce cred eu… Fiecare om are un talent în el și talentul acela își cere dreptul la viață, orice ar fi. El nu poate fi trecut cu vederea. El te duce pe drumul acesta, către posibilitatea de a-l afirma. Când auzi unele doamne: «Eu am vrut să mă fac actriță, dar nu m-a lăsat tata…», reacţia este «Dacă aveai talent, te făceai actriță!». Nu există! Dar n-a avut talent, n-a lăsat-o tata…”

La 83 de ani (şi 60 de actorie, pe care îi împlineşte anul acesta) Victor Rebengiuc este impecabil: vorbirea este cursivă, memoria ireproşabilă, umorul i-a rămas tăios, dar măsurat şi fin.

Îl întreb pentru început ce mai face Ilie Moromete, personajul pentru care este cel mai cunoscut, după 30 de ani de la turnarea peliculei în regia lui Stere Gulea. “După 30 de ani, Ilie Moromete e ca ursul care, când hibernează, îşi suge hrana din unghii. Stă, se odihnește, ce să facă? Asistă și el la spectacolul acesta al lumii, la ce se întâmplă în lumea artistică, în lumea poetică, în lumea politică, și se uită. Trage concluzii. Așteaptă să vadă ce se întâmplă.” E o cuminţenie (a pământului) infailibilă, tipic moromeţiană.

Coincidenţă sau nu, 2016 pare a fi un an bun pentru Moromeţii, la trei decenii de la realizarea uneia dintre cele mai emblematice producţii pentru cinematografia românească. Fondurile pentru seria a doua au fost alocate, însă rămâne de văzut dacă “timpul mai are răbdare” cu Victor Rebengiuc, aspect pe care însuşi venerabilul actor îl admite, cu un realism admirabil: “Eu nu știu dacă o să mai apuc, dacă o să mai pot aștepta atâta vreme [cât se găsesc fonduri suplimentare pentru producţie, n.r.]. Lucrurile sunt la limită, în ce mă privește. Să vedem cum ne-o fi norocul.”

La prima strigare, norocul (sau, destinul) a fost de partea lui Victor Rebengiuc, spre incredulitatea acestuia, orăşean get-beget.  “Eu sunt născut la oraș, în București. N-am avut rude la țară. Dacă am avut, nu am știut de ele și nu știu nici acum. Am fost surprins de propunere. Inițial, Stere Gulea a vrut să mă distribuie într-un alt rol, în Dumitru al lui Nae, și îl vedea în Moromete pe Gheorghe Dinică. Dinică a refuzat, pentru că avea o altă propunere de la [Andrei] Blaier, și îi convenea mai mult rolul pe care i-l oferea acesta. Aşa că Stere Gulea s-a gândit să mă distribuie pe mine. Eu citisem cartea de când a apărut, pentru că Marin Preda era autorul meu preferat. Cel mai preferat! (sic!) Am mai avut autori preferați, români, dar pe Preda îl iubeam cel mai mult. Mi-a plăcut la nebunie cartea, am citit-o de câteva ori. Dar, lucru ciudat, niciodată nu m-am gândit că Moromete ar putea fi un personaj pe care eu l-aș putea interpreta. Era într-o altă lume decât a mea, era lumea satului, un țăran care avea alte preocupări. Părea neverosimil.”

Le mai auzi pe unele: «Eu am vrut să mă fac actriță, dar nu m-a lăsat tata…» Nu există! Dacă aveai talent, te făceai actriță!

Dacă este adevărat că ne întâlnim cu soarta tocmai pe drumul pe care îl apucăm pentru a o evita, actorul a confirmat-o, atunci când a părăsit iniţial filmările la “Moromeţii”, copleşit de îndoieli şi de sarcina de a filma un rol ce părea o impostură pentru un citadin.

“Când am citit «Cei Trei Muschetari», voiam să-l joc pe D‘Artagnan, era clar. Dar Moromete nu mi-a făcut nici o impresie. […] Am fost atât de sceptic, încât am și plecat de la filmare. Am făcut niște probe, ca să vedem cum arăt îmbrăcat ca țăran, dacă pot fi credibil. Gulea a zis: «Da, dom’ne, rămâne așa, joci tu». Am luat scenariul, l-am mai citit o dată și am zis: «Dom’ne, eu am plecat, la revedere!». M-am dus acasă și n-am mai vrut să vin. Se întâmpla în locul în care am filmat. S-a filmat într-o comună care se numește Talpa Oglinzi, e în județul Teleorman, la 80 kilometri distanță de București și tot atâta distanță de Alexandria. Am plecat acasă, iar Stere mi-a telefonat de câteva ori și i-am zis: «Nu pot să fac, mi-e frică, nu cunosc, nu știu cum e lumea asta».”

Intervenţia providenţială i-a fost “însărcinată” unei actriţe cu joc divin, regretata Leopoldina Bălănuţă, alături de care Rebengiuc făcuse un rol antologic în “Doi pe-un balansoar”. La insistenţele (şi încurajările) acesteia, un Rebengiuc refractar a revenit la filmări încrezător că se poate achita de misiune. “Până la urmă, n-a fost aşa greu să fiu țăran. Imediat am umblat în picioarele goale prin bătătură, am luat cu furca fânul și l-am urcat în coșar. N-a fost greu, n-a fost un lucru extraordinar de făcut, m-am adaptat repede. Stând acolo, atâta timp în sat, eram la fel ca ei – îmbrăcaţi în costumele de filmare, nu ne deosebeam cu nimic față de cei din localitate. Și toți ne credeau de-ai lor, când ne întâlneam pe stradă: «Să trăiți, să trăiți!». Am fost atât de adoptați de acea comună, încât strada pe care sunt casele în care am filmat – casa lui Bălosu‘ și casa lui Moromete, care sunt alăturate – se numește acum strada Moromeții. Toate ezitările mele, toate îndoielile mele în legătură cu faptul că aș putea să fac rolul acesta s-au spulberat din momentul în care am început să lucrăm, pentru că distribuția a fost foarte bună, colegii mei care au jucat în film erau toți foarte buni și foarte bine fixați pe rolurile lor. Totul a mers bine.”

Am luat scenariul, l-am mai citit o dată și i-am zis lui Gulea: «Dom’ne, eu am plecat, la revedere!». M-am dus acasă și n-am mai vrut să vin

Chiar şi aşa, au existat şi «sughiţuri», dintre care unul – ilar azi – ameninţa să compromită naraţiunea fiindcă – vorba unui clişeu şcolar – o lipsea de axis mundi: “N-aveam salcâm acolo, în curtea aia! Trebuia totuși să existe un salcâm – și salcâmul a fost adus cu elicopterul de nu știu unde, l-au dezrădăcinat de acolo și l-au pus în curtea lui Moromete.”

Întrebat de ce “a prins” atât de bine Moromete la români, Rebengiuc dă din cap ca “ţăranul definitiv”, aşa cum îi place să-l numească, pe care l-a portretizat. “Nu pot să apreciez dacă Moromete este cel mai bun rol al meu. Dar este cel mai popular. Filmul, la fel. Pe oriunde merg în țară, lumea mă strigă: «Moromete, să trăiești!». Toți șoferii de taxi îmi spun: «Băi Moromete!».  Numai Moromete sunt la taxiuri!”, râde Rebengiuc, pe sub mustaţa care a făcut istorie.

Şi totuşi, de ce ne fascinează Ilie Moromete? Poate pentru că este arhetipul purtătorului de suflet românesc, de la care ne revendicăm fiecare dintre noi? Omul care i-a dat viaţă crede că geniul lui Marin Preda are o contribuţie covârşitoare la acest magnetism.

“Multă lume a citit cartea – nu poți să o lași din mână. Țin minte că nu puteai lăsa cartea din mână, dacă te apucai să o citești. Este atât de bine scrisă și te cucerește atât de mult… Şi cred că filmul a fost foarte consecvent față de carte, nu a falsificat nimic. Evident că nu e toată cartea în film – nici nu putea să fie, că dura filmul 17 ore! Dar tot ce s-a selecționat din carte este adevărat, este literă cu literă din carte. Nu sunt invenții, așa cum fac unii regizori, interpretări ale filmelor, ale scenariilor, ale romanelor pe care le ecranizează. Nu. Noi am fost cinstiți, am respectat litera cărții și am filmat cum scria în carte. Oamenii au îndrăgit cartea și poate unii au fost curioși să vadă filmul. Și filmul, fiind atât de fidel cărții, le-a plăcut.”

Există şi explicaţii mai practice pentru legătura românilor cu Moromete, pe care Victor Rebengiuc le dezbate cu umor: “Cartea «Moromeţii» este în programa școlară. Aşa că orice elev a zis: «Decât să citesc cartea, mai bine mă duc să văd filmul!». Și au văzut filmul, le-a plăcut… Nu știu dacă acesta le-a trezit dorința de a citi și cartea – ar fi fost bine să se întâmple asta, pentru că ar fi fost și mai satisfăcuți decât atunci când au văzut filmul.”

Nu mă gândeam în perioada aceea că Moromete mă va face celebru. Chiar aveam o frică imensă de cât de țăran o să fiu eu, cum o să mă înjure toţi: «Bă, ce l-ai pus pe ăla care e orășean, să joace țăran?». Aveam îndoieli, parcă mai mult decât în alte dăți. Până la urmă, lucrurile au ieșit bine și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta

Terminat în 1986, “Moromeţii” a primit botezul marelui ecran abia în 1988. Motivul, spune protagonistul, au fost luptele seculare (care au durat doi ani) cu cenzura comunistă.

“Una dintre probleme a fost: «Dom’ne, nu apare în film cât de răi au fost legionarii! Că ăia au omorât». E adevărat, au fost răi legionarii, dar filmul nu trata problema legionarilor. Era Victor al lui Bălosu‘ simpatizant cu legionarii, făcea antrenament cu ei, îi culca pe burtă, îi punea drepți în Poiana lui Iocan. Dar asta era o pată de culoare, acolo. Nu era aceasta tema filmului, nu trebuia să prezentăm noi tema legionarismului și cât rău a făcut el. Ei erau oricum prezentați într-o notă ironică în film, nu era o chestiune serioasă”, povesteşte Rebengiuc pentru Matricea Românească.

Însă pretenţiile cenzorilor comunişti nu s-au oprit – cum altfel – la chestiuni ideologice, ci au frizat ridicolul.

“Pe urmă, a fost o altă problemă: «De ce dorm ţăranii pe prispă, tovarăși? Păi cum, ce-o să zică lumea când vede românul nostru că doarme pe prispă?». «Dom’ne, așa dorm țăranii pe prispă, asta era treaba, așa dormeau ei». Noi, în film, dormeam pe prispă, dar întindeam cearșaful, aveam pernă, așternuturi curate, albe. Ei, de unde dracu‘? Țăranul avea un țol întins pe jos și dormea pe prispă acolo, că în casă murea de cald, nu putea să stea.

Moromete, dezbătând politică în Poiana lui Iocan

Moromete, dezbătând politică în Poiana lui Iocan

Se mai mirau comuniştii că de ce umblă ţăranii desculți? «Cum, se poate să umble desculți?». Unul dintre marii romancieri ai țării, Zaharia Stancu, a scris un roman, «Desculț», că așa umblau țăranii. Nu că România n-avea ghete de încălțat, dar țăranii n-aveau bani să-și cumpere ghete. Şi dacă aveau o pereche de ghete, o păstrau pentru ocazii speciale, nu la mers prin bătătură, nu la mers pe câmp la semănat, la arat, la secerat.”

Cu activiştii de Partid nu am încercat băţul. Aceia nu erau copiii mei. Moromete își bate copiii pentru că e tatăl lor. Pe alții nu i-ar bate

Deşi l-a transformat în idolul şoferilor de taxi şi, prin extrapolare, al unei întregi generaţii, Victor Rebengiuc nu crede, paradoxal, că rolul “Moromete” i-a schimbat radical cariera. “N-aş spune. Ar însemna să joc numai țărani, în continuare. Dar nu s-a întâmplat aşa. Am mai jucat doi țărani, dintre care unul în «Câinele japonez», cu care am fost și am făcut multe premiere în țară, urmate de Q & A-uri. M-a exasperat că toată lumea spunea: «Dom’ne, asta este partea a doua de la Moromeții, nu? Moromete II». «Nu e, domnule, unde vezi dumneata Moromete? Țăranul acela din «Câinele japonez» are alte probleme. E îmbrăcat și el tot ca un țăran – cam în aceeași epocă se petrec acțiunile – cu o cămașă, un pantalon pe el. Pare țăran și tu zici că e Moromete, dacă l-ai văzut îmbrăcat așa…».

Eu prefer roluri bune, fie că sunt de comedie, fie că sunt dramatice. Fie lungi, fie scurte, dar bune. Am avut un rol excelent, scurt, în «Balanța». Era foarte bun, aveam material, aveam ce juca. Film de Pintilie, dacă vă aduceţi aminte: «Ăl’ mai prost din lume e americanul!»

Cu filmul, Victor Rebengiuc are o relaţie de tip dragoste – ură. Mărturiseşte că, nu de puţine ori, nu urmăreşte producţiile în care joacă, dintr-o insatisfacţie comună în profesia lui. “Cu timpul, nu mă mai uit la mine. Doar joc. […] Atunci când am făcut film prima oară și când m-am văzut și auzit prima oară pe ecran, nu m-am recunoscut, nu eram eu acela, vocea nu era a mea. Am avut o surpriză îngrozitoare. Nu puteam să mă văd, mă detestam, a fost ceva îngrozitor.”

Lucrurile se schimbă radical când vine vorba despre prima dragoste: “În teatru, rolul meu preferat este Tatăl, dintr-o piesă care se numește «Șase personaje în căutarea unui autor», de Pirandello. Un rol extraordinar, ca şi piesa. Acela e rolul care mi-a plăcut cel mai mult și l-am jucat cu cea mai mare bucurie.”

Cum să n-aibă valoare filmele americane? Au valoare – au bani!

O viaţă de om petrecută pe scenă, în care le-a văzut pe toate, îl face pe marele actor să aibă o francheţe care nu le-ar strica şi celor care au preluat, de la el, rolul principal. La întrebarea “Quo vadis?”, Rebengiuc răspunde tranşant: “Dumnezeu știe. În momentul de față, este o nebunie cu excesul acesta de actori. Sunt atâtea școli de teatru, care nu fac altceva decât business, toți iau bani, ca să scoată niște oameni pe care îi lasă pe drumuri. Scoatem niște oameni cu o diplomă. Diploma nu înseamnă nimic. O școală particulară nu vrea să respingă un student care se prezintă la admitere pentru că nu are talent, dacă el vrea să plătească. Îi ia banii. Colegii mei care sunt profesori spun: «Sunt unii proști, nu ai ce să faci cu ei». Nu poți să-i dai afară, pentru că rectorul spune: «Lasă-l, dom’ne, aici, că dă bani». Sunt enorm de mulți. În fiecare an, ies cel puțin 200 de absolvenți pe toată țara, dacă nu chiar mai mult. Ce faci cu ei? Unde îi pui? Teatrele sunt atâtea câte sunt. Posturile în teatre sunt blocate, că așa e legea, doar ce se eliberează prin pensionare sau deces – doar acolo mai poți să angajezi actori tineri.

Toate teatrele au nevoie de actori tineri, talentați. Nu toți aceștia, care au absolvit institutele acestea private, sau chiar și UNATC. Au numai diplomă, dar talent n-au, pentru că școala nu-ți dă talent, școala îți dă o direcție spre care să se îndrepte talentul tău, îți dă nişte mijloace prin care să poți folosi talentul tău. Nu are cum să bage talent în tine, pentru că ori ai talent, ori n-ai. Una din două. N-ai talent, îți cauți altă meserie. Deocamdată, asta este. Trebuie interzis, într-un fel. Unde îi tot scoți pe aceștia, actori peste actori? Unde se duc oamenii aceștia? Trebuie să existe o limită.”

Sunt atâtea școli de teatru, care nu fac altceva decât business, toți iau bani, ca să scoată niște oameni pe care îi lasă pe drumuri. Şcoala nu-ți dă talent, școala îți dă o direcție spre care să se îndrepte talentul tău, îți dă nişte mijloace prin care să poți folosi talentul tău

Declamaţia – fascinantă – se opreşte, pentru moment. Actorul îşi trage răsuflarea şi oferă explicaţia dezastrului:

“Nenorocirea este că învățământul vocațional, artistic, a aderat la sistemul Bologna, care este de tip universitar, și nu se potrivește deloc una cu alta. Nici nu avea cum. Aici, profesorul trebuie să lucreze cu studentul de dimineață până seara, individual. Pe student lucrează. Pe el îl învaţă cum să ţină pensula în mână şi cum să picteze pe pânză! Pe actor îl învaţă cum să îşi privească partenerul, cum şi cât să-i răspundă!

Teatre mai multe nimeni nu se gândește să construiască. E nevoie de teatre în București. Se joacă pe la Godot sau nu mai știu pe unde joacă copiii aceștia. Au mai făcut teatre de artă, teatre prin apartamente. Am fost și eu într-un apartament, unde m-a chemat un vecin: «Am și eu un teatru, fac aici…». M-am dus și am spus acolo ceva. Vecinii de pe palier erau spectatori…”

Episodul, deşi suspectabil că e apocrif, îmi stârneşte hohote de râs.

Ce l-a învăţat Ilie Moromete pe Victor Rebengiuc? Textul! L-a învățat textul. Când treci prin experiențe din acestea, le-ai și uitat. Nu poţi să rămâi cu ele. Eu am jucat enorm de multe roluri. Până la Revoluție, se juca în fiecare zi. Aveam nouă spectacole pe săptămână. Acum, dacă sunt patru spectacole, e mult…

Rebengiuc este totuşi, în conştiinţa românilor mai trecuţi prin viaţă, ceva mai mult decât Ilie Moromete. Este şi omul care, în furtuna lui decembrie 1989, şi-a riscat integritatea fizică dovedind-o pe cea morală. Atunci, la finele unei intervenţii la TVR-ul eliberat, actorul le-a recomandat – într-o scenă de colecţie – comuniştilor deveniţi democraţi să aibă decenţa să se şteargă la gură înainte de a vorbi, făcându-le cadou un sul de hârtie igienică.

“Revoluția, eu am apucat-o la Cluj. Jucam împreună cu nevasta mea, Mariana Mihuț. Repetam acolo și trebuia să avem premiera unei piese pe 21 decembrie. Stăteam la hotelul Partidului, nu știam ce se întâmplă în țară, aveam niște probleme cu gâtul, răcisem foarte tare. Am fost la doctor, mi-a dat tratament. Era în preajma Crăciunului și profesorul spunea că trebuie să ia vacanță. Dar nu știam de ce nu s-a mai luat vacanță, că n-a mai plecat.

Cineva mi-a spus că e nenorocire la Timișoara. Am încercat să prind Europa Liberă la radio în hotel la Partid. Nu am reușit. Am auzit ceva care semăna cu niște mitraliere, cu  răpăit de mitralieră. I-am spus neveste-mii: «Se trage». Ea: «Nu, sunt porumbeii aceștia, care stau pe tablă». Alt răpăit. Am coborât, iar hotelul, care acum cred că se numește Victoria, era chiar lângă Județeana de partid. Totul era înconjurat de militari, de armată. Am văzut un grup de tineri, care mergeau prin fața Județenei, treceau prin piaţă pe la catedrala catolică de acolo, ducându-se înspre casa Doinei Cornea – a fost o disidentă importantă în țara noastră. Ea era arestată, păzită în permanență. Ei strigau: «Doina Cornea, Doina Cornea!», apoi «Jos, Ceaușescu!». S-a tras la un moment dat, m-am speriat. M-am dus la teatru, că în seara aia trebuia să avem premieră. Teatrul, închis. Am tras de porţi, nu s-a putut intra în teatru. M-am întors la hotel.

A doua zi, a venit regizorul și ne-a luat la el acasă. Acolo am auzit un comunicat din partea lui Ceaușescu, citit de un crainic. Apoi s-a anunțat că s-a împușcat [Vasile] Milea, ministrul Forțelor Armate. Apoi am plecat spre teatru. Asta era pe 22, dimineața. Dintr-un balcon a ieșit cineva care striga: «O fujit bestia! O fujit bestia!». Am urcat repede la el în apartament și am văzut cum pleacă elicopterul. Nu s-a mai putut juca. Oricum, noi trebuia să plecăm la București, pentru că pe 23 aveam spectacol. Ne-am dus seara la tren, care a mers, din fericire.

Unii, care mâncaseră destul spanac în comunism, veneau la TVR și spuneau: «Bine că am scăpat, acum e libertate, democrație!». Băiatul meu, care avea vreo 14 ani, îmi spune, uitându-se și el la televizor: «Dar tu nu faci nimic?»

Dimineața am ajuns la București și de la gară, până acasă, lângă Cișmigiu, am mers pe lângă ziduri, pentru că se trăgea. Sau erau imprimate pe bande de magnetofon împușcăturile, nu știu ce a fost, dar se trăgea, de la 07:00. Am ajuns acasă, deja era 23:00 și mă uitam la televizor. Îi vedeam pe toți venind, spunând lucruri. Unii, care mâncaseră destul spanac în perioada aceea, veneau și spuneau: «Bine că am scăpat, acum e libertate, democrație», chestii. Băiatul meu, care avea vreo 14 ani, îmi spune, uitându-se și el la televizor: «Dar tu nu faci nimic?».

Atunci m-am gândit frumos… Aveam două suluri de hârtie igienică… nu se găseau. Am luat un sul și am luat cartea lui Eminescu, unde aveam poezia «Doina» («De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate…»). Era interzisă poezia – nu se putea spune și nici nu apărea, că era cu muscalii, cu Ştefan cel Mare, să se ridice etc. Eu aveam o carte veche, în care poezia era publicată.

Am citit întâi poezia asta, şi la urmă am spus, aproximativ: «Toată lumea asta, i-am auzit vorbind în alt fel până acum și acum vorbesc în alt fel, uite – le las asta să se șteargă la gură». Şi am plecat. Erau toți crainicii de televiziune lângă mine. Asta a fost aventura mea.”

Victor Rebengiuc, un maestru al scenei şi al filmului românesc

Victor Rebengiuc, un maestru al scenei şi al filmului românesc

Bravura s-a justificat (“Băiatul a fost mulțumit de ce am făcut”), însă l-a costat pe Victor Rebengiuc un nou număr de telefon, după o avalanşă de invective – bănuieşte acum – din partea securiştilor. “Suna întruna telefonul. Înjurături: «Nenorocitule», «Criminalule», «Face-ţi-aş». I-am dat telefon lui Caramitru: «Trebuie să-mi schimb numărul, ajută-mă. Nici să mă odihnesc nu pot». Am schimbat numărul și după jumătate de oră, îl aflaseră.” La polul opus, studenţii au apreciat exemplul: l-au luat pe maestru pe sus de acasă şi l-au făcut rector, onoare pe care nu şi-o dorea: “Nu am talent pedagogic, pentru că mă enervez. Când îi spun unuia: «Măi, fă așa» și el nu face, mă apucă nebunia”.

Am fost în America cu «Scrisoarea Pierdută», am jucat la Washington, la New Haven, lângă Yale University, şi la New York. La New York era o sală mică, românii stăteau şi pe scenă. A trebuit să jucăm călcând peste ei! La final ne-au cântat «Mulţi ani trăiască!», nu mai voiau să plece…

Mai bine de un sfert de veac după Revoluţie, nu trăim în cea mai bună, dar nici în cea mai proastă dintre lumile posibile. Scenariul alternativ ar fi fost o tragedie: dispariţia artei. “Convingerea mea este că Ceaușescu voia să desființeze învățământul artistic și arta profesionistă. El spunea tot timpul: «Dom‘ne, un țăran, când vine de la câmp, începe şi compune o poezie imediat. Unul face o pictură, altul compune o simfonie». Şi şcoala ajunsese rău! Erau și cursuri serale – nu puteai să intri în școală, să dai examen de admitere decât dacă aveai o adeverință că ești angajat undeva. Deci era clar că asta se urmărea – desfiinţarea învăţământului. Toată lumea are un serviciu și în timpul liber oamenii devin artiști și joacă teatru.”

Limba este esenţială pentru un actor. De aceea, foarte mulți actori români care au plecat în străinătate – unii chiar foarte talentați – nu au reușit să facă o carieră acolo. Eu am jucat în franceză două piese în regia lui Purcărete. Dar nu mai eram actor, eram altceva, mai preocupat de pronunţie decât de joc

În funcţie de planurile Divinităţii (pentru fiecare dintre noi) acesta ar putea fi ultima discuţie cu Victor Rebengiuc, un lord al teatrului şi al filmului românesc. 60 de ani în lumina reflectoarelor l-au învăţat să aprecieze fiecare moment, fiecare dintre aplauze. Românii, spune el, îşi iubesc artiştii.

“Românul e dac, domnule! Oamenii vin la teatru. Am jucat şi cu săli goale, dar piese istorice românești, cum ar fi «[Mihai] Viteazul» de Paul Anghel, «Marele Fluviu îşi adună apele»… Publicul nu venea la astea, ci se aduceau clase întregi de la școli.

În comunism, oamenii – mai ales în ultima perioadă, a anilor ’80 – ’90, n-aveau ce să facă altceva, n-aveau alternativă. La film se dădeau filme vechi sau filme rusești, care se tot reluau, televiziunea mergea numai două ore, dintre care o oră era cu Ceaușescu, apoi se mai cânta niște muzică populară și apoi gata, se termina. Iar lumea venea la teatru.”

Morala discuţiei cu Victor Rebengiuc e una perenă: acolo unde există lumină interioară în oameni, întunericul (real sau metaforic) nu se poate aşterne.

“Când se stingea lumina la ora 20, aduceam niște lumânări și întrebam publicul: «Vreți să jucăm în continuare la lumânări?» «Da, da, da!» Și jucam la lumânări.”



Jean Constantin, un actor emblematic

26 mai 2023 |
În urmă cu 13 ani, pe 26 mai 2010, a fost pentru prima dată când actorul Jean Constantin i-a făcut pe români să plângă – se stingea în locuința sa din Constanța după zeci de ani în care adusese zâmbetele pe fețele tuturor.   Deși tata voia...

Mitică Popescu – ultimul act pe scena vieții

6 ianuarie 2023 |
Mitică Popescu, unul dintre cei mai mari actori români de film, teatru, radio și televiziune, s-a stins din viață în data de 3 ianuarie 2023, la vârsta de 86 de ani. Maestru al comediei românești, deși o personalitate, a dat mereu dovadă de modestie,...


Confesiunile lui Vlad Udrescu despre actorie, cu dragoste

21 octombrie 2022 |
Actoria este o meserie destul de dificilă, care nu îți dă liniște prea multă, dar, în egală măsură, e plină de satisfacții. Pasiunea pentru această formă de artă te transformă și poate fi îmbrățișată la orice vârstă sau dezvoltată de la o...

Doamna comediei românești – Tamara Buciuceanu Botez

10 august 2022 |
La 10 august 1929, în Tighina, se năștea una dintre cele mai îndrăgite actrițe, figură reprezentativă a teatrului și filmului românesc, cea care a umplut de bucurie inimile a nenumărați români, prin prestațiile sale artistice – Tamara Buciuceanu-Botez....



Povestea elevilor români care joacă teatru peste tot în lume. Dora Lazăr: ”Nu e bucurie mai mare decât să vezi un bob de lumină că prinde rădăcini în mintea și sufletul unui copil”

27 septembrie 2019 |
Pe când era în clasa a IV-a, Dora Lazăr știa ce voia să se facă atunci când va fi mare: profesor de limba și literatura română. În 1993, după ce absolvise Facultate de Litere, a primit un post de profesor la seralul liceului ”Dimitrie Bolintineanu” din...