Tag

arhitectură

Cunoscut mai degrabă pentru viața excentrică pe care a dus-o și aventurile amoroase care l-au îndepărtat de la tron pentru un timp, Carol al II-lea este remarcabil prin prisma monumentelor arhitectonice a căror construcție a inițiat-o sau a girat-o. Monarhul a pus bazele unui stil care îmbină armonios arhitectura raționalistă, funcționalistă și modernă, de cea mai bună calitate. Suveranul a adus în București blocurile de tip american, atunci când a decis construcția Palatului Telefoanelor de pe Calea Victoriei.

 

”Arhitectura interbelică a Bucureştiului și Regalitatea” este tema expoziției de fotografie ce poate fi vizitată între 17 octombrie-3 noiembrie la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Colecția fotografică ilustrează cele mai reprezentative clădiri din perioada interbelică. Aceasta a fost expusă până acum și în Londra, Barcelona și Stockholm. “Epoca interbelică rămâne pentru noi toți o epocă a dezvoltării culturale, economice, o epocă din care ne-au rămas numeroase mărturii”, a spus la vernisaj Mihai Gheorghiu, directorul adjunct al MȚR.

 

Neadevăruri istorice despre un monarh antipatic

Prezent la eveniment, academicianul Răzvan Theodorescu a pornit pe firul istoriei și a demontat două neadevăruri care au făcut carieră. “Primul neadevăr este că Bucureștiul are câteva monumente mai vechi, dar nu are deloc arhitectură modernă. Al doilea neadevăr este că în evoluția  regalității a existat un moment mai trist, și anume momentul regelui Carol al II-lea, dintre 1930-1940”. Opera arhitectonică lăsată de Carol al II-lea se poate vedea azi cu precădere în parte de nord a Capitalei, unde în 1936, prin efortul lui Dimitrie Gusti, se năștea Muzeul Satului.

 

Bucuresti_1

 

Sfetnicii majestății sale spuneau adesea că, prin deciziile adoptate, regele  forța elaborarea unui stil arhitectural întemeiat pe tradiție și artă populară. ”Arhitectura epocii lui Carol al II-lea are un filon italian, dar are și ceva din tradiția brâncovenească, tradiția  Hureziului”, a spus Răzvan Teodorescu.

 

Carol al II-lea, cel care aduce arhitectura americană în București

Puțină lume cunoaște azi  faptul că regele Carol al II-lea era pasionat de arhitectură americană. Lucrul acesta s-a concretizat în perioada 1929-1934, când prin decizia monarhului, s-a construit Palatului Telefoanelor. ”Așa s-a deschis domnia lui Carol. Este un monument american, care reflectă tradiția școlii de la Chicago”, a amintit Răzvan Teodorescu. Clădirea a fost proiectată și ridicată de arhitecții americani Louis Weeks și Walter Froy. Imobilul impresiona prin înălţimea sa care atingea 52,5 metri, fiind până la construcţia Hotelului Intercontinental cea mai înaltă clădire din Bucureşti. “Carol al II-lea a fost cel mai mare ctitor din familia de Hohenzollern. O fi avut păcatele lui și de asta nu ne îndoim, dar în materie de arhitectură, pe vremea lui, s-a dezvoltat un stil arhitectural care rivalizează cu orice școală europeană”, a spus Răzvan Teodorescu.

Luca Matei Stoian, cel care a plecat cu aparatul foto prin București pentru a surprinde aceste opere ale arhitecturii interbelice, a apreciat la vernisaj că este nevoie de revalorificarea acestor monumente. “De obicei trecem pe lângă aceste clădiri și nu le observăm, sunt pline de bannere, de graffity, sunt deteriorate și batjocorite. E păcat, pentru că avem cu ce ne mândri”, a concluzionat Luca Matei Stoian.

 

 

Matricea Românească vă prezintă frumoasa istorie a celui mai renumit arhitect, dar și om de artă, din Basarabia, care ne-a dăruit un Chișinău în piatră albă: Alexandru Bernardazzi.

Orașele se nasc din marea dragoste a oamenilor față de un anume loc, din devotamentul lor pentru o cauză comună sau pur și simplu, din necesitatea afirmării unei colectivități. Chișinăul, metropola basarabeană, are un trecut relativ tânăr, însă a reușit să suporte cu stoicism perioade dificile, având totodată și momentele sale de glorie.

Printre acele sclipiri siderale, care au transformat întreaga citadelă într-un oraș cu parfum parizian, se numără și apariția unui artist arhitect de un talent și de o râvnă aparte: Alexandru Bernardazzi. Îndrăgostit de imaginea unui Chișinău, aflat pe atunci sub regimul țarist, acesta a decis să întruchipeze frumosul în piatra albă, imaculată. Probabil această decizie și-a tras obârșia din geneza sa, Bernardazzi fiind parte dintr-o renumită dinastie italiană, propășită în Imperiul Rus, în perioada țarului Alexandru I (secolul XIX).

Sosit în Basarabia, în funcția de arhitect al orașului, acesta a descoperit un Chișinău cu fațade cazone, tipic acelor vremuri și încadrat perfect în așteptările imperiale față de o gubernie (provincie imperială, n.r.). Fiind un tânăr cu aspirații mari și multă pasiune, Bernardazzi începea să își formeze condeiul, râvnind să dea un nou viitor orașului care îl adoptase.

Despre el s-a scris în “Bessarabskaia gazeta” nr. 188 (852) din 1907 că “a fost un idealist clasic, în sensul strict al cuvântului, dacă înţelegem idealismul ca o încredere absolută în demnitatea intrinsecă a persoanei umane şi în triumful final al eternelor valori ale vieţii – dragostea, binele şi frumosul“, acest lucru fiind un prinos adus omului care ne-a plăsmuit peste cincizeci de clădiri, devenite patrimoniu cultural și istoric al țării, printre care se numără conacuri elegante (cel mai renumit fiind Conacul lui Manuc Bei din orașul Hâncești), biserici, parcuri, case de locuit.

Hanul lui Manuc Bei - unul din vestitele conacuri proiectate de Bernardazzi

Hanul lui Manuc Bei – unul dintre vestitele conacuri istorice proiectate de Bernardazzi. Foto: moldovenii.md

Calea sa profesională a început în îndepărtatul an 1850, când a fost numit în funcţia de arhitect secund la Agenţia de Construcţie a Drumurilor din Basarabia. Câţiva ani mai târziu, în 1856, Alexandru Bernardazzi a primit titlul de arhitect principal al oraşului Chişinău, funcţie în care a rămas până în 1878. De-a lungul celor douăzeci și doi de ani el, a modelat o Capitală aproape de standardele europene și moda existentă în Occidentul acelor vremuri.

Printre cele mai renumite lucrări ale sale se numără clădirea Dumei orăşeneşti, care astăzi reprezintă Edificiul Primăriei Capitalei. Fațada executată în stilul goticului italian, cu elemente de arhitectură renascentistă, încântă privirile trecătorilor, care și astăzi pot admira arcadele impecabile și ferestrele imense, care completează armonios întreaga clădire. Spre regretul nostru, clădirea Primăriei a fost parțial distrusă în cea de-a doua conflagrație mondială, fiind restaurată, la 1951, după niște fotografii și proiecte de epocă.

Edificiul Primăriei Chișinăului - una dintre principalele lucrări de arhitectură ale lui Bernardazzi

Edificiul Primăriei Chișinăului – una dintre principalele lucrări de arhitectură ale lui Bernardazzi

Venind dintr-o familie religioasă, Bernardazzi nu ar fi putut să lase deoparte creația ecleziastică, iată de ce una dintre lucrările sale inovative pentru acele timpuri este Biserica grecească „Sfântul Pantelimon”, unde a fost folosită, în premieră, piatra şlefuită, în două culori. Aflată în inima Capitalei, această Biserică este și astăzi un motiv aparte de mândrie, fiind o bijuterie specială, încastrată în arhitectura întregului Centru Vechi al orașului.

A urmat și o colaborare prodigioasă cu una dintre reprezentantele notorii ale mediului academic basarabean, și anume principesa Natalia Dadiani, cea care a finanțat proiectul Gimnaziului de fete și al Capelei de pe lângă ea (actualmente, Biserica Sfânta Teodora de la Sihla), în execuția lui Bernardazzi.

Biserica Sfânta Teodora de la Sihla, fosta capelă a Gimnaziului de fete ”Natalia Dadiani”

Biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”, fosta capelă a Gimnaziului de fete ”Natalia Dadiani”

Frumusețea clădirii liceale, create în stil eclectic, s-a conservat în timp, aceasta fiind în prezent sediul Muzeului Național de Artă al Moldovei, ceea ce demonstrează încă odată talentul acestui artist.

Alexandru Bernardazzi a dat dovadă și de o filantropie specială față de țara sa adoptivă, proiectând și construind spitalul pentru pacienți cu boli mentale din orășelul Costiujeni, finanţând parţial, din mijloace proprii, edificarea bisericii. Rușinos este faptul, că în prezent, acesta a ajuns la limita dispariției ca rezultat al indiferenței sau rău-voinței chișinăuienilor.

Spitalul pentru boli mentale din Costiujeni- o dovadă de filantropie a arhitectorului Alexandru Bernardazzi

Spitalul pentru boli mentale din Costiujeni – o dovadă de filantropie a arhitectului Alexandru Bernardazzi. Foto: costiujeni.com

Dincolo de creația sa arhitecturală, Bernardazzi a dat dovadă și de un pragmatism aparte, acest lucru rezultând din rapoartele de Arhivă, care reflectă implicarea sa în construcția apeductului, a turnurilor de apă și a drumurilor Capitalei.

De unde a venit acest atașament deosebit față de o țară străină? Sau cum un trimis al Imperiului Rus a reușit să transforme cu tandrețe un oraș provincial tipic într-o Capitală a pietrei albe? Putem doar intui răspunsul la aceste întrebări. Faptul că a început aici drumul său artistic sau poate legătura personală cu acest ”copil” al creației sale sunt doar câteva dintre ipotezele plauzibile. Cert este, că și la apusul anilor săi, acesta a lăsat testamentar voința de a fi înmormânt la Chișinău, alături de mama sa. Și dorința sa a devenit realitate, arhitectul fiind înhumat în cimitirul Luteran, azi dispărut.

Turnul de apă - inovație inginerească proiectată de Alexandru Bernardazzi

Turnul de apă – inovație inginerească proiectată de către Alexandru Bernardazzi. Foto: lume.md

Dar, cum perioada sovietică a șters cu buretele orice rămășiță de trecut glorios, mașinăriile acesteia nu au ignorat nici amintirea celui care a adus Chișinăul mai aproape de frumos. Astfel, spre marea noastră rușine, locul de veci al acestui mare om de artă a fost distrus în anii ’60 ai secolului trecut, lăsând loc pentru un cinematograf (!), iar osemintele sale au fost pentru totdeauna pierdute.

Așadar, cine a fost acest om pentru Chișinău? Din chiar necrologul lui, publicat în aceeași “Bessarabskaia Gazeta” la 1907, reiese că “a fost întruchiparea celor mai bune calităţi din acele vremuri. Viaţa lui, trăită în văzul public, a fost curată şi plină de generozitate; în inima lui ardea nestins flacăra entuziasmului pentru frumuseţea acestei lumi, flacără care scălda în lumină tot ce-l înconjura”.

Matricea Românească a făcut o vizită la Muzeul „Theodor Aman” din București, prima casă-atelier a unui pictor român. Am descoperit aici lucruri pe care puțini le știu despre acest artist, privind filosofia sa, dorințele și viziunea lui referitoare la patrie – idealuri pe care și le-a exprimat prin artă: pictură și sculptură.

Theodor Aman a trăit între anii 1831-1891 și a fost primul pictor român școlit la Paris, primul pictor care a realizat pictură de șevalet și cel care a întemeiat prima școală de arte din București. O altă operă remarcabilă – dar puţin cunoscută – a pictorului Aman este chiar… casa acestuia, ce a fost realizată în întregime de către el și se află astăzi ascunsă între două clădiri, pe strada C.A. Rosetti nr. 8 din Capitală.

Această casă „Nu e o simplă casă de locuit! Este o casă care transmite mesaje de la exterior la interior, prin fiecare detaliu pe care-l vedeți. Nu sunt detalii decorative, sunt simboluri care trimit la mesaj”, ne-a mărturisit muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu, cea care îl consideră pe Aman „un filosof care se folosește de talentul lui în pictură și sculptură ca să-și transmită ideile”.

Despre Aman mai trebuie să ştim faptul că este – și spun „este”, pentru că despre el trebuie vorbit mereu la prezent, pentru a fi păstrat viu în memoria noastră – fiu de aromân, iar numele său vine de la porecla pusă de turci tatălui său, în urma negoțului pe care acesta îl făcea cu ei, și înseamnă „iertare, îndurare”.

Camera - atelier de la Muzeul „Theodor Aman”

Camera – atelier de la Muzeul „Theodor Aman”

Oricât de bun ți-ar fi condeiul, să reușești să exprimi și să transmiți ce întâlnești în această casă este greu. Întreg imobilul îți transmite talent, inteligență, dragoste, pasiune pentru artă, pentru frumos și bun gust, pentru subtilitate. Fosta casă a lui Aman este „de la proiectul de arhitectură, decorații exterioare, tot ce înseamnă decorații interioare”, până la ultimul detaliu, rodul gândirii și filosofiei lui de artist, pe care ca simplu vizitator nu le poți bănui, pătrunde și înțelege cu ușurință şi nici “pe repede-nainte”.

Rodul creator al lui Aman pe mai multe planuri este întâlnit doar în această casă, după cum a ţinut să sublinieze Greta Şuteu: „Aici aveți pictură murală, aveți vitraliu. O să vedeți mobilier sculptat de Aman. Sculptură de Aman nu vedeți în altă parte, decât în casa lui Aman.”

Domnitorii români și truda lor pentru România de astăzi

Pătrundem mai adânc în casa și în gândirea lui Theodor Aman și ajungem să ne bucurăm ochii și mintea cu camera-atelier a pictorului, ce are forma geometrică a unui cub care abundă de lumină. În această cameră întâlnim o piesă de mobilier sculptată de către Aman și parcă așezată strategic în locul care dăruiește lumină din plin – ca și cum ar fi în lumina reflectoarelor, ceea ce ne transmite că este de o importanță covârșitoare: biroul monumental al artistului. Prin intermediul lui, ne este predată, peste timp, o importantă lecție de istorie, dar şi de speranţă. De speranţă, pentru că ceea ce a sculptat Aman pe birou încă nu se înfăptuise, ci era o privire în viitor a patriotului.

Întâlnim pe birou, sculptați în lemn, după cum ne explică muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu, pe „Traian și Decebal – începutul poporului român. Mihai Viteazul – unificatorul, Ștefan cel Mare – erou național în Moldova, Matei Basarab și Negru Vodă – eroi în Țara Românească. Nu în ultimul rând, Mircea cel Bătrân, cel care a adus pentru prima oară la țară Dobrogea. După cum ştiţi, se intitula domn «până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstorului».” Figurile reprezentate nu sunt deloc întâmplătoare: apelând la ele, Aman ne-a transmis, la 1870, dorinţa ca România (Moldova şi Ţara Românească, unite la 1859), respectiv Dobrogea şi celelalte provincii istorice, să vină împreună şi să înfăptuiască Statul Naţional.

Istoricul de artă Greta Şuteu, explicând simbolistica biroului sculptat de către Theodor Aman

Istoricul de artă Greta Şuteu, explicând simbolistica biroului sculptat de către Theodor Aman

 Poate că acest birou este cea mai importantă piesă de mobilier realizată de către Aman, din punct de vedere al încărcăturii emoționale, al simbolisticii pe care o poartă. El ne vrea împreună, ne vrea uniți, ne vrea pentru țară, știind să ne ofere o pildă nu doar prin acest birou, ci mai ales prin puterea exemplului: după terminarea studiilor la Paris, s-a întors în țară și a ajutat la construcția și evoluția ei din punct de vedere artistic și arhitectural.

Acest împreună, această unire pe care vizionarul și-o dorea a avut loc – parţial – în 1881, după Războiul de Independență, când se declară Regatul Independent al României. „El are satisfacția că trăiește la momentul respectiv – ba mai mult, și participă într-un fel foarte special și simbolic: Carol, care până atunci a fost principe, devine rege. Or, ca rege, are nevoie de simbolurile regalității – coroana și sceptrul regal. Ambele sunt, la vremea respectivă, realizate de către Theodor Aman, ceea ce arată reputaţia de care se bucura.”

Casa prea puțin cunoscută a lui Aman are multe de spus celor care îi trec pragul și reușește să îți ridice multe semne de întrebare, iar sentimentele cu care ieși din ea nu pot fi transpuse în cuvinte. Însă, dacă vă întrebați Ce este casa lui Theodor Aman?, ei bine, muzeograful ne oferă un răspuns cu greutate: „Asta este casa lui Aman – templu dedicat artelor!”

Biroul sculptat de pictor în anul 1870 reprezintă o importantă lecție de istorie pe care acesta ne-o oferă

Biroul sculptat de pictor în anul 1870 reprezintă o importantă lecție de istorie pe care acesta ne-o oferă


Stilul brâncovenesc reprezintă o perioadă bogată din punct de vedere cultural, remarcându-se prin coerența și echilibrul formelor artistice vizibile în sculptura epocii brâncovenești și nu numai, ce fac dovada unei tendințe clasice, în ciuda influențelor artei occidentale a timpului. Prin temele și viziunile sale, arta brâncovenească a susținut libertatea și unitatea națională, dar și caracterul modern al culturii române din pragul secolului al XVIII-lea.

Stilul brâncovenesc se remarcă printr-o mare diversitate, având mai multe școli, ateliere și etape de evoluție. Conform cercetătorilor în domeniu, putem vorbi despre un stil brâncovenesc în care se regăsesc variante locale, forme folclorice ale dezvoltării sale în diferite regiuni. Printre elementele constitutive ale acestui stil se numără atât tradiția locală a școlii de artă din Țara Românească, provincie ce păstra încă ecourile post-bizantine, cât și elemente de Renaștere târzie și Baroc, pătrunse aici prin intermediul Transilvaniei sau aduse din Italia de către Cantacuzini.

Arhitectura aulică brancovenească din perioada de final a domniei ctitorului, dar și ulterior a fost preluată și dezvoltată fie folcloric, fie manierist, ceea ce a dus la scăderea coerenței și echilibrului elementelor, dar a contribuit la răspândirea și cunoașterea stilului ca atare și la varietatea formelor. Stilul brâncovenesc a fost deseori numit cu referire la domnia lui Constantin Brâncoveanu, însuși un «stil de viață, artistic, teatral, baroc» în manifestările sale atât în spațiul public (sărbătorile curții, diplomația), cât și în domeniul artistic. Aici, în spațiul artelor vizuale, stilul brâncovenesc reprezintă o perioadă bogată în care coerența și echilibrul formelor artistice îi dau un aspect clasic evident deși, privind spre viața socială a vremii, ne aflăm într-o epocă post-clasică în care soluțiile sociale și politice sunt de supraviețuire. Înaintea lui Brâncoveanu, Cantacuzinii au promovat o artă ce imită realizările occidentale, dar care se îmbină cu tradițiile locale. La stilul brâncovenesc se observă accentuarea acestora, dar și o mai mare atenție acordată tradițiilor românești, ceea ce a dus la atenuarea modelelor baroce. O serie de elemente de detaliu (fațadele, decorul sculptat al ferestrelor, arcadele) arată că sursele de inspirație au fost variate.

Cantacuzinii au promovat o artă ce imită realizările occidentale, dar care se îmbină cu tradițiile locale. La stilul brâncovenesc se observă accentuarea acestora, dar și o mai mare atenție acordată tradițiilor românești, ceea ce a dus la atenuarea modelelor baroce

Formată intelectual mai ales în țară, într-un mediu de cărturari și oameni politici care au călătorit în Occidentul și Orientul vremii (Constantinopol, Viena, Veneția), personalitatea lui Brâncoveanu s-a dovedit complexă. Domnitorul s-a propus contemporanilor săi ca un prinț bogat, diplomat iscusit, dar posterității îi apare și ca o personalitate intelectuală complexă, în contextul unui început de secol XVIII, care reprezintă pentru cultura română un punct esențial în evoluția spre modernizare și sincronizare cu civilizația europeană. La epoca lui Brâncoveanu se poate observa îngemănarea ideii dinastice și a pompei aulice cu un nou sentiment al demnității umane reprezentat printr-o serie de construcții atât religioase, cât și private, rezidențiale.

«Loggia» Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia

«Loggia» Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia

Arta brâncovenească se situează astfel la granița dintre inovație și tradiție, ținând cont atât de moștenirea Basarabilor, cât și de influențele artei occidentale. Brâncoveanu a știut să dea societății valahe imaginea unei culturi superioare epocii medievale. Susținute și de Cantacuzini (interesul stolnicului Cantacuzino pentru sintezele culturale se observă la Hurezi: influențe italiene datorate studiilor la Padova, influențe grecești datorate exilului în Creta), formele intelectuale diverse au pătruns în arta brâncovenească: Seicento-ul italian, Barocul, arhitectura turcească.

O altă faţetă a stilului brâncovenesc, venită pe filiera transilvană

Așezarea Valahiei la răscrucea unor culturi diferite a dus la stabilirea unor contacte constante cu Imperiul Austriac prin Transilvania. Brâncoveanu, conte al Imperiului încă din perioada când era boier, cu propriul blazon, cu relații diplomatice întreținute cu intelectualii unguri, saxoni, cu clerul ortodox din Transilvania, a știut să aducă aceste influențe în arta pe care a promovat-o și susținut-o (ne referim aici la ornamentele fitomorfice, decorațiile în relief de la Făgăraș și de la Mănăstirea Văcărești, manuscrise pe care le comandă din Transilvania, obiecte liturgice realizate în atelierele din Brașov și Sibiu, meșteri transilvani care lucrează pentru ctitoriile sale).

Deschisă inovațiilor, epoca brâncovenească este totuși fidelă și tradițiilor românești, iar acest lucru se observă mai ales în cazul manuscriselor religioase realizate la Râmnic, la București și la Buzău. Referirea constantă în toate aceste «acte» la dinastia Basarabilor, din care Brâncoveanu descinde prin familia Craiovești, este un topos al ideologiei vremii cu o subtilă trimitere la Imperiul Bizantin. Dorința permanentă a lui Brâncoveanu a fost aceea de a se înscrie în linia prinților creștini ai Bizanțului, de a prezenta Țara Românească drept un bastion al creștinătății într-o mare slavofonă și musulmană. Prințul român s-a înconjurat de cea mai somptuoasă curte din Sud-Estul Europei în epoca post-bizantină. El și-a dorit o domnie lungă, care să fie prin realizările sale un model de urmat. Și a reușit astfel să devină «o paradigmã politică, morală și artistică».

«Loggia» Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia - detaliu

«Loggia» Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia – detaliu

Rezidențele nobiliare brâncovenești și influența structurii palazzo-ului venețian

În spațiul italian, arhitectura rezidențială s-a concentrat în jurul unor palate (palazzo) care, încă din perioadă medievală, aveau scopuri atât civice, cât și comerciale, dar erau în același timp și locuințe private ce găzduiau autoritățile Principatului și familiile acestora. În Franța secolului al XVIII-lea, aceste palate civice devin rezidențe princiare, regale sau senioriale, punând accentul pe aspectul ornamental și pe luxul baroc, acestea fiind aranjate în acord cu funcțiile ceremoniale, incluzând mai ales anticamere, săli de ceremonie și recepție, biblioteci, cabinete private și vestibule.

Factorii politici care au dus la stabilirea unei forme de guvernământ similare cu monarhia și-au pus amprenta mai ales în timpul domnei lui Constantin Brâncoveanu. Acești factori au contribuit la dezvoltarea arhitecturii rezidențiale, un fenomen specific monumentelor cu caracter aulic.

Ca și în Occident, acest fenomen s-a extins treptat la reședințele marilor boieri și a dus la mutarea curților domnești, a palatelor cu tot ansamblul lor (capele, biserici, cule, grădini) din spațiul urban către locații mai rarefiate, fie în apropierea orașelor-capitală, fie în zone mai îndepărtate, care să ofere și protecție, dar și legătura cu natura, care venea să completeze ansamblul arhitectonic, conform sensibilității secolului Luminilor. Deși influențele majore vin dinspre spațiul occidental îmbinat cu forme tradiționale românești, nu trebuie să ignorăm în realizarea și decorarea acestor ansambluri aulice influențele artei orientale, vizibile în inserarea în cadrul ansamblului rezidențial a pavilioanelor, chioșcurilor, foișorului. Așa cum notează Răzvan Theodorescu, «aceste clădiri sunt expresia unei sensibilități pre-fanariote și fanariote. Un loc proeminent în arhitectura orientală era ocupat de arta privitului și a relaxării», fapt ce a dus la preferința domnitorului pentru palate înconjurate de lacuri, grădini, și de pădure.

Balconul Palatului domnesc de la Mogoșoaia

Balconul Palatului domnesc de la Mogoșoaia

Ceea ce putem remarca la palatele brâncovenești de la Doiceşti, Potlogi și de la Mogoșoaia este continuitatea decorului, despre a cărui origine există mai multe ipoteze formulate: influențe bizantine, oriental-musulmane sau occidentale (Veneția). Indiferent de care din cele trei palate palate vorbim, ceea ce observăm sunt câteva elemente decorative constante: decorația stucaturii atât de bogat ornamentată la Potlogi îndeosebi cu motive vegetale impresionante; decorația pavilionului și a loggiei cu sculpturi; consolele decorate cu motivul acvile bicefale; picturi murale care relatau călătoria lui Brâncoveanu și a fiului sau la Adrianopole; portrete ale domnitorilor valahi; decorația coloanelor răsucite neo-corintiene cu motive vegetale ale loggiei; balustradele sculptate cu aceleași motive vegetale, cu însemnele heraldice ale Valahiei; motivul vasului cu flori; consolele cu măști, acantă (ornament arhitectonice caracteristic capitelurilor corintice și compozite, n.r.), toate aceste motive ne trimit cu gândul la decorația palatelor venețiene. Motive care, la rândul lor, în cazul Veneției, sunt de origine orientală, venite în Europa pe filiera Alexandriei, în secolele XII-XIII.

La epoca lui Brâncoveanu se poate observa îngemănarea ideii dinastice și a pompei aulice cu un nou sentiment al demnității umane reprezentat printr-o serie de construcții atât religioase, cât și private, rezidențiale

Există și o serie de motive decorative ținând de Renaștere, motive preluate de meșterii zidari transilvăneni și care se regăsesc și la complexele religioase; este vorba de însușirea «vervei baroce», pe care o regăsim asimilată în decorația stucaturii, în pictura cromatică a pavilionului. Dar sunt acestea și reflexe ale decorației moscheelor Istanbulului.

Din călătoriile și contactele cu lumea occidentală regăsim la Mogoșoaia, în obiectele expuse, teme din gravurile germane, motive antice, elemente din decorativitatea Barocului german (Nürnberg, Augsburg) adaptate tradițiilor bizantine. Cât despre structura însăși a unui palat precum Mogoșoaia, trebuie să remarcăm adaptarea la uzanțele curții valahe a structurii palatului venețian.

Fațada Palatului Ca' d'Oro („Casa de Aur”), Veneția, Nordul Italiei

Fațada Palatului Ca’ d’Oro („Casa de Aur”), Veneția, Nordul Italiei

Palatul venețian este o structură arhitecturală de sorginte medievală, fiind în același timp sediu al Guvernului, al princepelui, al dogelui, dar și locuință a acestuia. Mai târziu, în Renaștere, marile familii nobiliare au dat palatelor atât o destinație oficială și protocolară, cât și una comercială (sediu al unei companii), la care se adăugau etaje destinate familiei. Numite la început Palazzo Publico, Communale, del Podesta, și apoi după familii, ele au toate o structură masivă, un exterior solid asemenea unei fortărețe, cu turnuri crenelate, dar cu ferestre largi, bogat ornamentate în stilul goticului flamboiant. Cu timpul, aceste construcții au căpătat suplețe, au renunțat la crenelare și la aspectul defensiv, devenind construcții urbane, martore ale reușitelor comerciale ale Republicii Veneția. Stilul bizantin, stilul gotic și stilul clasic domină aceste palate cu fațade maiestuoase, bogat decorate, cu etaje marcate prin ferestre largi ce se deschid spre lagună, fațade decorate cu colonade și fresci. Privitorul observă profilele consolelor și ale arcelor, forma capitelurilor, proporția lor echilibrată, elemente care pot fi găsite și la Palatul Mogoșoaia, unde fațada deschisă printr-o serie de ferestre largi, decorate, unde construcția ce îmbină cărămida și marmura, prezența loggiei, a scării  exterioare, a curților interioare, toate ne duc cu gândul spre Veneția. Pivnița, etajul I dedicat familiei, parterul dedicat funcțiilor civice (anticamere, salon de recepție, bibliotecă) toate indică o moștenire italiană.

Dorința permanentă a lui Brâncoveanu a fost aceea de a se înscrie în linia prinților creștini ai Bizanțului, de a prezenta Țara Românească drept un  bastion al creștinătății într-o mare slavofonă și musulmană

Ceea ce aduce nou stilul brâncovenesc este prezența bisericii, a foișorului și a grădinii, care toate dau dimensiunea «desfătatã» a vieții la curtea domnească. Cu nimic mai prejos decât la palatele venețiene, și la Mogoșoaia uimesc decorul sculptat, morfologia originală a pavilioanelor și a loggiei, bogatele ondulații ale stucaturii  policromatice, balustradele sculptate, consolele care adaptează și reflectă peisajul, preferința pentru linii și volume în mișcare, pentru materiale bogate, pentru combinarea unor tehnici diverse: roccocco-ul stucaturii, abstracțiunile artei orientale, motive baroce regăsite în formele geometrizante ale decorației vegetale. Stilul brâncovenesc a evitat însă exagerările barocului occidental, preferând echilibrul tradiției românești și realizarea unor forme de expresie în lemn și piatră.

Vorbind despre epoca lui Constantin Brâncoveanu, criticul G. M. Cantacuzino notează: «Opera artistică a lui Constantin Brâncoveanu e unitară, ca și politica sa. E rezultatul unei stăruințe neîntrerupte și a unei voințe care n-a cunoscut odihnă. Se poate vorbi de un stil brâncovenesc, precum se poate vorbi de un stil al lui Ștefan cel Mare» (G.M. Cantacuzino, Izvoare și popasuri, București, 1977, p.129).

Referințe:

  • Constantin Brâncoveanu – Studii, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1989
  • Ion Miclea, Radu Florescu, Hurezi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989
  • Răzvan Theodorescu, Constantin Brâncoveanu, Between the House of Books and Europe, Rao, 2006
  • La splendeur de Venise, Storti Edizioni, 2009

Roxana Zanea

Roxana Zanea

Profesor la Colegiul Naţional "Octav Onicescu" din Capitală. Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București, cu studii aprofundate în literatură comparată și teoria literaturii
Roxana Zanea

Există feluri şi feluri de a-ţi sluji ţara. Unul este de a sfida frigul încălzindu-te la focul idealurilor şi contestând legiuiri vremelnice în capitala României. Altul este să te lupţi cu viscolul în munţii Maramureşului, pentru a vedea şi vorbi lumii despre minunile prezente într-o biserică de lemn pe care divinitatea a vrut-o perenă. Un material special realizat în valea Cosăului de către echipa Matricea Românească, la Biserica de lemn din Budeşti-Josani, cu hramul “Sfântul Nicolae”, parte a patrimoniului cultural mondial.

O comunitate de 2400 de suflete, pe care o mai ţine, în bună măsură, credinţa. Aşa ar putea fi descrisă localitatea maramureşeană Budeşti-Josani, al cărui ax central este biserica veche din 1643, din lemn de stejar, protejată de către Sfântul Nicolae. “Vremurile s-au mai schimbat”, ne avertizează preotul paroh al locului, venit aici acum aproape 20 de ani, din comuna sătmăreană Valea Vinului.

Biserica din Budeşti-Josani (exterioare)

“Lumea vrea confort. În biserica nouă este căldură, am făcut încălzire prin pardoseală. Înainte de a termina biserica, erau 3200 de suflete. Acum sunt 2400. Tineri puțini. În 20 de ani, 800 de oameni au dispărut din sat. Mor 50-60, se nasc 10. Mai sunt și cei plecați. Când a început construcţia la biserica nouă, în 1991, s-a mers pe ideea că vom fi mai mulţi. Acum suntem mai puţini. Era greu să stea lumea afară în zăpadă. Acum, la biserică sunt alte condiții – bănci, căldură…” Mai vine lumea la biserică? “Încă mai vine”.

În 20 de ani, 800 de oameni au dispărut din sat. „Mor 50-60, se nasc 10”

“Oamenii sunt credincioși”, ne mărturiseşte părintele. “Vorbind însă la modul general, oamenii s-au schimbat mult după ’90. Toată lumea vorbea de regimul comunist, că era împotriva bisericilor. Dar atunci oamenii erau mai uniți, mai atașați, mai credincioși. Acum sunt mai îndrăzneți, mai obraznici, mai tupeişti. E un fel de libertate prost înțeleasă. Dacă jigneşti pe cutare, acum, dar ce mare lucru faci că îl jigneşti? Or, înainte, n-o fost aşa. Asta este diferenţa.”

E un frig aspru în biserică, un frig care îţi degeră sufletul şi îţi trezeşte nostalgii amniotice. Dar gazdele – preotul Ioan Năneştean şi îngrijitoarea bisericii vechi, Ioana Godja – suferă împreună cu noi şi pentru asta le mulţumim.

Preotul paroh Ioan Năneştean: "Oamenii s-au schimbat mult după 1990"

Preotul paroh Ioan Năneştean: „Oamenii s-au schimbat mult după 1990”

Matricea Românească: Vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte, precum și locul unde ne aflăm.

Pr. Ioan Năneştean: Sunt preotul paroh Ioan Năneştean, aici din 1998. Biserica în care ne aflăm este Biserica „Sfântul Nicolae” Budești-Josani din parohia Budești, protopopiatul Sighet. Biserica este construită la 1643. Ceea ce este semnificativ pentru această sfântă biserică sunt în primul rând dimensiunile mari pe care le are. Pentru că este o biserică mare, raportat la timpul când s-a construit. Apoi, sunt cele patru turnulețe din jurul turlei principale, pe care nu le au altele din lemn din Maramureșul istoric. Alături de încă șapte sfinte biserici, este înscrisă în patrimoniul UNESCO. Vorbim despre opt biserici din Maramureșul voievodal.

Apoi, sunt lucrurile din sfânta biserică – ea fiind împărțită în pronaos, naos și altar. Avem în interior icoane pictate pe lemn, pe sticlă. Cele pe sticlă sunt de la școala de la mănăstirea Nicula din Cluj, pictate de către călugării de acolo, la 1700. Icoanele pe lemn sunt de secol XVII și XVIII. Alexandru Ponehalski este cel care a pictat această biserică, un pictor care a fost din părţile acestea, din comuna Berbești de lângă Sighetu Marmației.

Pe urmă, un lucru pe care îl avem și cu care ne mândrim este faptul că în biserică se află cămașa de zale a haiducului Pintea Viteazul. Zalele acestui haiduc, Grigore Pintea, care, fiind fugar în părțile noastre la vremea aceea, a stat ascuns de autoritățile timpului, la locuitorii din Budești.

Mai avem o icoană, în pronaos: Justiția supremă – Judecata de Apoi, de dimensiuni mari. Avem de asemenea o sfântă cruce, găsită în lemn de către un locuitor care a mers în pădure, după lemne pentru foc. Când a despicat cu drujba bucata de lemn, a văzut semnul sfintei cruci. El a zis: „Părinte, să o expunem și celor care vin și vizitează această biserică, pentru că este un lucru interesant”. Eu zic că e voia lui Dumnezeu, un semn, ceva care să ne pună pe gânduri. Descoperirea a făcut-o în anul 1998. Am expus-o.

Crucea găsită în lemn, expusă în biserică

Crucea găsită în lemn, expusă în biserică

Mai e un amănunt: biserica a fost supusă unor lucrări de consolidare, între 1998 și 2000. O echipă de meșteri din zonă a venit și a lucrat aproape doi ani. Înainte, din cauza trecerii timpului, biserica s-a „așezat” pe pământ, în sensul că tălpile bisericii erau una cu pământul. Era puțin înclinată, aveai impresia că o ia la vale. Ei au făcut o lucrare grea, au ridicat-o pe pârghii și au pus piatră în fundaţie, apoi au înlocuit lemnul putred, tălpile de stejar, aşa cum au fost în mod original. Intervenţia a fost coordonată de către arhitectul Niels Auner. A fost o intervenție serioasă.

În 2007-2008 s-a intervenit la pictură, pentru a fi înlăturate depunerile de fum din timp, de către o echipă condusă de către pictorul Săvescu, de la București. Înainte, nu se vedea pictura, aşa puţină cât a rămas – era înnegrită. Au lăsat bucăţica aceea – martor, cum spun ei în limbajul artistic. Adică, o dovadă de cum a arătat înainte. Atât a fost de înnegrită. Şi în sfântul altar se poate vedea pictura care a rămas în măsură mult mai mare.

Spun bătrânii că, la 1900, șindrila fiind deteriorată, acoperișul a trebuit înlocuit și s-a înfiltrat apa pe boltă și s-au înlocuit și scândurile. Atunci s-a pierdut o parte din pânza pictată. Noi am păstrat, avem grijă de lucrurile care există, pentru a le lăsa celor ce vin după noi, ca moștenire. Ne bucurăm că a dăinuit această sfântă biserică din 1643 fără probleme, fără incendii, fără degradare. Totuși, este o biserică de lemn. Este ceva că este în picioare!

Biserica este vizitată de către foarte mulți oameni care vin din toate părțile lumii, japonezi, canadieni, chinezi. Am avut un chinez care stătea și medita pe piatra de afară, într-o zi de vară. Chiar prințul Charles a fost aici, când a fost în vizită în Maramureș.

Avem grijă de lucrurile care există, pentru a le lăsa celor ce vin după noi, ca moștenire

Icoanele noastre pe lemn au o particularitate – unele dintre ele au pictură pe ambele părți. Am încercat să găsesc o explicație, dar nu am găsit. Aşa, cele cu Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae.

Mai avem ferestrele mici, originale. Acolo este o sticlă de la începuturi, făcută manual. Dacă ne apropiem, vedem că nu este sticlă turnată într-o fabrică. Este o sticlă de la începuturi, care are o frumusețe deosebită.

Vă spuneam că biserica are hramul „Sfântul Nicolae”. Slujim aici când cer credincioșii, în sensul că se mai face câte un parastas, o pomenire, dar slujirea obișnuită are loc în biserica nouă, pentru că este mai mare. Acolo, oamenii au alte condiții – căldură, bănci. Şi-au dorit să îşi facă, fiind neîncăpătoare aceasta. Sigur, slujim de hram, slujim la Rusalii, la sărbătorile mari, mai venim şi aici şi facem câte o sfântă Liturghie. Aici nu este părăsită, ci este în funcţie, este activă. Nu am dat-o la o parte pentru că este „bătrână”.

Ferestrele originale, cu sticlăria lucrată manual

Ferestrele originale, cu sticlăria lucrată manual

Matricea Românească: Cum arată viața spirituală a locuitorilor?

Pr. Ioan Năneştean: Oamenii sunt credincioși, cu frică de Dumnezeu. Se poate vedea atașamentul lor și prin biserica ridicată, impunătoare, o adevărată catedrală pentru un sat, o comună de oameni cu venituri modeste. Dar am pus umărul fiecare și am reușit să o aducem la momentul târnosirii, în 2009. Și aceasta este o dovadă că oamenii au credință. În același timp, s-a construit o sfântă mănăstire care ține tot de comuna noastră, de Budești, cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, la 8 kilometri depărtare. Este asfalt până acolo. Aceea, ridicându-se în același timp cu biserica nouă, a presupus un efort în plus. Sigur că la sfânta mănăstire au fost și donații din altă parte, dar greul a fost tot pentru credincioșii din sat.

Trăirea există. Din păcate, religia în școală n-o dat randament, e zero – la rezultat, mă refer, nu că nu se face. Dar nu s-o ajuns la rezultatul schimbat, adică să se schimbe. Nu s-o schimbat. Era mai bine când preotul făcea o cateheză cu copiii în biserică, era mai mare randamentul decât la orele de religie din clasă. Acum, la religie, primesc o informație, o iau drept „a x b = c”, şi asta e!

Religia în școală n-o dat randament, e zero – la rezultat, mă refer. Era mai bine când preotul făcea o cateheză cu copiii în biserică, era mai mare randamentul

Matricea Românească: Dvs., când ați venit aici preot paroh, ce ați încercat să le insuflați oamenilor?

Pr. Ioan Năneştean: Eu am venit în 1998, de la Satu Mare. După absolvirea facultății la Sibiu, am fost trimis de către înaltul Iustinian, ierarhul de vrednică pomenire al nostru, la Satu Mare, pentru că așa este regula bisericii. Trebuie o perioadă de ucenicie și abia apoi mergi la o parohie mai mare. Am făcut ascultare şi, după câţiva ani de experienţă, am fost promovat la o comunitate mai mare. Când am venit aici, am preluat lucrul la biserica nouă, şi pe toate celelalte, din mers. Am continuat lucrările – dar nu doar în șantierul de la biserică, ci ne-am străduit cât am putut să lucrăm și cu sufletul omului, să-i ținem uniți, credința să o aibă păstrată, să nu schimbăm nimic din ceea ce este tradițional și bun la locurile acestea. Așa am mers înainte.

Scene din cimitirul, respectiv din interiorul bisericii

Lucrul acesta se poate vedea, pentru că oamenii au rămas statornici în credință, apropiați de sfânta biserică, își păstrează portul, merg înainte cu obiceiurile de sfintele Sărbători. La noi, de Sărbători, oamenii vin îmbrăcați în portul tradițional, specific locului – fiecare comună are specificul său. Tineri, bătrâni vin în număr mare la Liturghie. Nădăjduim în bunul Dumnezeu că vom rămâne uniți în credință, statornici și apropiați de sfântul altar în continuare.

Matricea Românească: Cine a realizat ușa de la intrarea în biserică, una care conţine simboluri bazate pe geometrie sacră?

Pr. Ioan Năneştean: V-am spus că s-a lucrat la consolidarea bisericii între 1998 și 2000. La momentul acela, arhitectul a hotărât să înlocuiască ușorii de la ușă, pentru că ajungând la pământ şi luând umezeală, au putrezit. Nu puteau să îi re-monteze așa cum erau, pentru că presupunea un mare efort. Simbolistica este păstrată după ceea era pe ușorii vechi. I-am pus la păstrare în pronaos, ca dovadă peste timp, și exact aceleași motive sunt sculptate pe ușorii noi.

Geometrie sacră: Biserica de lemn din Budeşti-Josani, Maramureş

Geometrie sacră: Biserica de lemn din Budeşti-Josani, Maramureş

Matricea Românească: Asocierea între un haiduc și faptul că zalele lui sunt în biserică intrigă. Haiducii beneficiau câteodată de ajutorul Bisericii. De ce credeți că se întâmpla acest lucru?

Pr. Ioan Năneştean: În arhivele pe care le am, legate de legenda haiducului Pintea Viteazul, se menționează despre faptul că el a stat un timp la o familie de aici, pentru a-și pierde urma, fiind încolțit de autoritățile timpului, de către Maria Teresa și ceilalți din conducerea Imperiului Austro-Ungar. A fost fugar în păduri. El s-a născut la Măgoaja, un sat de la Târgu Lăpuș. Legenda, ca orice legendă, spune multe. Am mai găsit undeva scris, dar trebuie verificat, că ar fi fost ofițer în armata austro-ungară. Apoi, s-a întors împotriva Imperiului. Repet, nu știu dacă este adevărat.

Poporul a răscumpărat cămașa de zale a lui Pintea Viteazul și a adus-o spre păstrare aici la noi

El a poposit în Budești, la o familie mai bogată, de unde acționa – în sensul că lua de la bogați, și dădea săracilor, ca și Robin Hood. Nu știu cât de apropiată a fost relația lui cu biserica. Nu se menționează nicăieri că preotul timpului l-ar fi găzduit. Cert e că noi, din ce a rămas de la bătrâni, ştim că el, pentru faptul că a locuit aici și pentru că s-a atașat de oamenii din sat, a lăsat această cămașă din zale. Cămașa a avut un drum al ei. A lăsat-o Pintea la 1713, dar a ajuns și în Viena, în Kufstein, la o fostă închisoare pe unde ar fi trecut şi Pintea băgat de împărăteasă. De acolo, a fost răscumpărată de către budeșteni cu o sumă de galbeni. Aşadar, poporul a cumpărat cămașa și a adus-o spre păstrare aici la noi. Credincioșii și poporul de la Măgoaja, unde s-a născut, au mai solicitat de multe ori să ajungă cămașa la dânşii, dar ea încă e la noi.

Cămaşa de zale a haiducului Pintea Viteazul, element de mândrie locală

Matricea Românească: Biserica este ab initio un spațiu de cultură. Ce acțiuni aţi organizat de-a lungul timpului, pe care doriţi să le continuaţi?

Pr. Ioan Năneştean: Noi ne-am axat pe a mobiliza tineretul, copiii, de a-i apropia cât mai mult. Pe lângă faptul că au orele de religie la școală, care sunt ca orice ore, în momentul când facem cateheze cu ei aici sau în biserica nouă, este altceva, zic eu. Atmosfera, trăirea… Încercăm să-i facem să păstreze ceea ce au primit de la înaintași: obiceiul colindelor, portul. Există în școală un ansamblu al copiilor, de dansatori. Este un festival de Rusalii care se numește „Nu vă uitați că-s micuț”, unde vin formații de copii din toate satele. Am avut și din Lăpuș, și din Moldova, din Bistrița. Este o întrecere între ei, se face o scenă în mijlocul satului. Mai avem și hramul bisericii, în a doua zi de Rusalii. Avem şi întâlnirea cu fiii satului, tot atunci. Deci, prin port, prin cântec, şi apoi sigur prin acele cateheze încercăm să le insuflăm frica de Dumnezeu, credința.

Matricea Românească: De ce e important să ne păstrăm obiceiurile?

Pr. Ioan Năneştean: Pentru că trăim vremurile pe care le trăim, ale secularizării, tăvălugul vine peste noi din Apus, schimbările sunt cele care sunt. Tineretul e plecat în toate colțurile lumii, cel puțin în Europa. Uneori, ei preiau ce trăiesc acolo și în port, și în comportament, și în limbaj. Ar fi trist să se depărteze de felul lor de a fi, unde s-au născut, cum au trăit, cum au copilărit. Să vă răspund mai direct: pentru că portul, obiceiul, colinda, limba ne deosebesc de ceilalți. Să le avem pe ale noastre, specifice! Că nu putem fi toți una – să purtăm aceeaşi haină, să cântăm acelaşi cântec. Trebuie să avem specificul nostru, să nu ne lăsăm copleșiți de ceea ce vine din Occident. Nu spun că toate sunt rele, dar multe sunt rele.

Nu putem fi toți una – să purtăm aceeaşi haină, să cântăm acelaşi cântec. Trebuie să avem specificul nostru

Din păcate, pe multe le preia tineretul de azi. Vin cu ele, îşi uită ale locului, dar ne silim să îi facem măcar, când vin de Sărbători acasă, să îşi aducă aminte de ele şi să poarte hainele care au fost ţesute de mama şi lucrate în tiară, şi să colinde şi să îşi păstreze credinţa.

Fiindcă nu ştiu pe acolo dacă există timpul necesar pentru a cerceta Biserica, pentru a merge la Sfânta Liturghie duminica. Mulţi care sunt prin Spania, Italia îmi mărturisesc că biserica e la 50-100 de km de ei, nu au cum să ajungă. Mai zic o rugăciune, şi la asta se reduce relaţia lor cu Dumnezeu. Deci, măcar acasă când sunt, să fie prezenţi în Sfânta Biserică şi să putem să predăm, celor ce vin după noi, cele ce le-am moştenit.

După aproape patru secole de istorie, locaşul de cult maramureşean stă în picioare

După aproape patru secole de istorie, locaşul de cult maramureşean stă în picioare

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă: