Muzeul Național de Artă al României în parteneriat cu Fundația Bonte organizează, în perioada 20 mai – 22 iulie 2025, concursul pentru acordarea Bursei Bonte pentru cercetarea patrimoniului artistic al MNAR.

Aflată la cea de-a treia ediție, bursa se adresează cetățenilor cu studii doctorale în curs sau finalizate, având o tematică specifică de istoria și teoria artei, estetică și studii interdisciplinare. Bursa în valoare de o mie de euro brut lunar, timp de un an, va fi atribuită prin concurs unui proiect dedicat cercetării patrimoniului artistic al MNAR.

Dosarele pot fi depuse în perioada 20 mai – 18 iunie 2025, urmând ca rezultatele să fie afișate în data de 11 iulie 2025. Ulterior, vor avea loc interviurile la sediului muzeului sau online, în perioada 14-18 iulie 2025. În data de 22 iulie 2025, câștigătorul Bursei Bonte pentru cercetarea patrimoniului aristic mobil al MNAR va fi anunțat pe site-ul muzeului. Bursa va fi acordată în intervalul 1 septembrie 2025 – 31 august 2026.

Această bursă face parte din instrumentele strategice concepute de MNAR pentru a susține cercetarea de specialitate din România în cadrul muzeului. Aceasta oferă câștigătorului posibilitatea de a avea acces, cu asistență de specialitate, la petrimoniul artistic și documentar pe care muzeul îl deține, de a beneficia de informațiile cu caracter științific și de a folosit gratuit, în lucrări științifice, imagini ale operelor cercetate.

Bursa Bonte se alătură Bursei Micaela Eleutheriade, oferite de MNAR în sprijinirea cercetării artistice și teoretice în artele vizuale. Fundația Bonte a fost înființată de Alain Bonte, om de afaceri de origine franceză. Fundația colaborează cu MNAR din 2017, sprijinind revenirea în Galeria Națională a două importante opere de artă. Alain Bonte face parte din conducerea Asociației Prietenii Muzeului Națională de Artă al României și a fost decorat cu Ordinul Național “Pentru Merit” în grad de Comandor de către Președintele României, Klaus-Werner Iohannis, pentru contribuțiile aduse promovării intereselor economice și culturale ale României în Portugalia și în spațiul european.

Călin Stegerean, directorul general interimar al MNAR a declarat: “Printre posibilitățile de colaborare pe care le-am identificat cu președintele Fundației Bonte, domnul Alain Bonte, este acordarea unei burse de studiu celor care își propun să cerceteze pe durata unui an patrimoniul artistic al Muzeului Național de Artă al României. Îi mulțumesc pentru consecvența cu care a urmărit realizarea acestui proiect aflat acum la a treia ediție, la fel cum îi mulțumesc doamnei Marina Bundar, directoarea Fundației Bonte, care a sprijinit derularea în cele mai bune condiții a tuturor etapelor proiectelui.”

Alain Bonte, președintele Fundației Bonte, a adăugat: “Una dintre cele mai mari bogății ale Muzeului Național de Artă al României o reprezintă lucrările valoroase care încă nu au fost expuse publicului. Oferim împreună cu directorul general Călin Stegerean și echipa proiectului o posibilitate excepțională ca acest patrimoniu să intre în circuitul de cercetare la care sunt invitați toți profesioniștii. Prin Bursa Bonte, ne dorim să sprijinim cercetarea acestui patrimoniu nevăzut, să aducem în lumina creații uitate sau necunoscute și să oferim specialiștilor instrumentele necesare pentru a le reda locul cuvenit în conștiința culturală. Este un angajament ferm pentru memorie, cunoaștere și redescoperire.”

Muzeul Național de Artă al României – arta la loc de cinste, în centrul Bucureștiului

Situat în fostul Palat Regal de pe Calea Victoriei, MNAR este cea mai importantă instituție muzeală dedicată artelor plastice din țară. Fondat în 1948, muzeul adăpostește un patrimoniu vast, ce cuprinde peste 100.000 de lucrări, reunind capodopere ale artei românești și europene.

MNAR este structurat în trei galerii majore: Galeria Națională, care prezintă evoluția artei românești din secolul al XIV-lea până în contemporaneitate; Galeria de Artă Europeană, cu lucrări semnate de artiști precum El Greco, Rubens sau Bruegel; și Galeria de Artă Decorativă, care evidențiază obiecte de o rafinată valoare artistică și istorică.

Printre cele mai valoroase exponate se numără picturi ale marilor maeștri români – Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ștefan Luchian și Nicolae Tonitza – dar și sculpturi semnate de Constantin Brâncuși.

Pe lângă expozițiile permanente, MNAR organizează frecvent expoziții temporare, ateliere educative, ghidaje tematice și evenimente culturale menite să apropie publicul larg de universul artei.

Muzeul nu este doar un spațiu de conservare, ci și un loc al întâlnirii cu frumosul, al reflecției și al dialogului între trecut și prezent. Prin misiunea sa, MNAR contribuie esențial la păstrarea și promovarea identității culturale românești, fiind un reper al patrimoniului artistic național.

Sursă foto: mnar.ro

Silvia Iorgulescu scrie pe Matricea Românească despre perioada albă din cariera lui Nicolae Grigorescu, pictorul sufletului românesc.

Nicolae Grigorescu este „pictorul sufletului românesc”. Formula sună a gol. Este clasicul clişeu, „şlagărul conceptual” la care se apelează cu încredere, atunci când, neștiindu-se mai nimic despre o persoană „mare”, se ştie măcar atât: că este o emblemă la care te raportezi cu respectul (fals) care crezi că i se cuvine. Fals, pentru că este al altora, fals pentru că nu este asumat.

Asemenea, se ştie prea bine, Eminescu este „poetul nepereche”, iar Blaga este „filosof poet și poet filosof”. Intensitatea și originalitatea acestor formule s-au șters, a rămas numai ambalajul de vorbe, până și el prăfuit.

O astfel de vorbă mâncată de caria plictiselii semantice nu mai are mari șanse să fie resuscitată ori să trezească vreun ecou în mintea sau în inima omului modern, bombardat cu „formule” şi sastisit de sloganuri.

Și totuși, ea poate fi pusă într-o nouă lumină atunci când, de exemplu, afli – dintr-o notiţă muzeografică din Casa memorială de la Câmpina – că Nicolae Grigorescu suferea de hipermetropie. Legătura nu-i tocmai evidentă și, la prima vedere, trimite exclusiv la un mare ghinion. Un pictor suferind de o boală de ochi este o ironie lipsită de subtilitate a destinului. Ciudată soartă să-ți fie refuzată acuitatea de percepere a realității exact prin simțul esențial care-ți mediază geniul!

Nicolae Grigorescu suferea de hipermetropie. Un pictor suferind de o boală de ochi este o ironie lipsită de subtilitate a destinului

Hipermetropia înseamnă vedere neclară, imprecizie a contururilor; înseamnă difuz şi vag. Lucrurile apropiate se împăienjenesc, iar distanţa celor îndepărtate nu este corect aproximată, ci distorsionată în sensul unei mai mari apropieri decât cea reală. Capacitatea de focalizare este redusă, în timp ce efortul de a o menține este un proces fizic dureros. Şi, în plus, inutil. Degradarea este continuă, iar ochelarii sunt simple obiecte neputincioase.

Şi totuşi, în aceste umile instrumente de vedere pictorul își punea mereu noi speranțe. În zadar. Episoadele de limpezire care-l făceau să creadă în vindecare nu se datorau lor, ci erau aleatorii. Profita de ele pentru a picta cu mai multă fervoare. Boala revenea însă și urmau inevitabilele perioade de temperată încăpăţânare creativă.

Perioada albă a lui Nicolae Grigorescu a fost și cea mai „românească”

Nu a încetat să picteze nici când vederea îi slăbea. Tablourile din ultima parte a vieţii sunt cele mai amprentate de difuz şi eteric, lucru evident şi pentru un neofit. Ele aparţin aşa-numitei „perioade albe” – de sinteză, de deplină maturitate şi maximă originalitate – nu întâmplător şi cea mai „românească”.

Contemporanii au văzut îndată schimbarea care le contraria simţul realităţii şi au hotărât că tablourile au o slabă calitate. Pictor la modă, Grigorescu a înregistrat un declin de vânzări pe piaţa de artă şi, la moartea lui, s-a spus că geniul său nu trebuie judecat după valoarea ultimelor creaţii.

Într-adevăr, acestea contrariază, pentru că din ele este abolită înregistrarea „credibilă” a realităţii. Imaginile sunt neclare, contururile sunt şterse, cromatica este predominant alburie, iar lumina este consubstanţială oricărei reprezentări. Vagul unor forme, „pixelarea” unor imagini, diluarea eterică a culorii refuză convenţia şi elimină detaliul semnificativ după care recunoaştem instinctiv că ne aflăm într-o realitate palpabilă şi identificabilă.

Aici graniţele sunt şterse – poate fi foarte bine o realitate, ca şi o irealitate sau o meta-realitate. Se poate intra, din imagine, direct în „a fost odată”. „Peisajele” şi „personajele” – ţărani dintr-un imuabil spaţiu rural românesc – sunt vag individualizate, detaliile specifice sunt estompate, nesemnificative, şi prin aceasta esenţializate. Ele sunt plasate într-un indeterminat care se confundă cu veşnicia şi transmit nu date personale, ci biografia unei mentalităţi, a unei stări de fapt şi a unui fel de a fi, inefabile şi permanente. Din toate impreciziile picturale se întreţese cu precizie o reţea sufletească. Ne aflăm în plină Lume albă a mentalităţii populare, în care dăinuie eroii unui ethos. Care poate lua chipul Mioriţei, al horei, al basmului, al cântecului de jale sau de leagăn.

Să fi fost un incident de biografie personală mijlocul prin care Grigorescu a reuşit să dea contur nemăsurabilului şi să zugrăvească nu o „radiografie” a realităţii concrete de pe meleaguri româneşti, ci instantanee de suflet românesc? Nu prea contează. Rămâne că acest detaliu – dacă-l cunoaştem – poate să fie mijlocul prin care putem să redăm strălucirea iniţială a unei sintagme acurate şi să ne reconectăm la înţelesul ei profund. Grigorescu, pictorul sufletului românesc…