„Perioada albă” a lui Nicolae Grigorescu sau cum se scutură de praf un clişeu

Silvia Iorgulescu scrie pe Matricea Românească despre perioada albă din cariera lui Nicolae Grigorescu, pictorul sufletului românesc.

Nicolae Grigorescu este „pictorul sufletului românesc”. Formula sună a gol. Este clasicul clişeu, „şlagărul conceptual” la care se apelează cu încredere, atunci când, neștiindu-se mai nimic despre o persoană „mare”, se ştie măcar atât: că este o emblemă la care te raportezi cu respectul (fals) care crezi că i se cuvine. Fals, pentru că este al altora, fals pentru că nu este asumat.

Asemenea, se ştie prea bine, Eminescu este „poetul nepereche”, iar Blaga este „filosof poet și poet filosof”. Intensitatea și originalitatea acestor formule s-au șters, a rămas numai ambalajul de vorbe, până și el prăfuit.

O astfel de vorbă mâncată de caria plictiselii semantice nu mai are mari șanse să fie resuscitată ori să trezească vreun ecou în mintea sau în inima omului modern, bombardat cu „formule” şi sastisit de sloganuri.

Și totuși, ea poate fi pusă într-o nouă lumină atunci când, de exemplu, afli – dintr-o notiţă muzeografică din Casa memorială de la Câmpina – că Nicolae Grigorescu suferea de hipermetropie. Legătura nu-i tocmai evidentă și, la prima vedere, trimite exclusiv la un mare ghinion. Un pictor suferind de o boală de ochi este o ironie lipsită de subtilitate a destinului. Ciudată soartă să-ți fie refuzată acuitatea de percepere a realității exact prin simțul esențial care-ți mediază geniul!

Nicolae Grigorescu suferea de hipermetropie. Un pictor suferind de o boală de ochi este o ironie lipsită de subtilitate a destinului

Hipermetropia înseamnă vedere neclară, imprecizie a contururilor; înseamnă difuz şi vag. Lucrurile apropiate se împăienjenesc, iar distanţa celor îndepărtate nu este corect aproximată, ci distorsionată în sensul unei mai mari apropieri decât cea reală. Capacitatea de focalizare este redusă, în timp ce efortul de a o menține este un proces fizic dureros. Şi, în plus, inutil. Degradarea este continuă, iar ochelarii sunt simple obiecte neputincioase.

Şi totuşi, în aceste umile instrumente de vedere pictorul își punea mereu noi speranțe. În zadar. Episoadele de limpezire care-l făceau să creadă în vindecare nu se datorau lor, ci erau aleatorii. Profita de ele pentru a picta cu mai multă fervoare. Boala revenea însă și urmau inevitabilele perioade de temperată încăpăţânare creativă.

Perioada albă a lui Nicolae Grigorescu a fost și cea mai „românească”

Nu a încetat să picteze nici când vederea îi slăbea. Tablourile din ultima parte a vieţii sunt cele mai amprentate de difuz şi eteric, lucru evident şi pentru un neofit. Ele aparţin aşa-numitei „perioade albe” – de sinteză, de deplină maturitate şi maximă originalitate – nu întâmplător şi cea mai „românească”.

Contemporanii au văzut îndată schimbarea care le contraria simţul realităţii şi au hotărât că tablourile au o slabă calitate. Pictor la modă, Grigorescu a înregistrat un declin de vânzări pe piaţa de artă şi, la moartea lui, s-a spus că geniul său nu trebuie judecat după valoarea ultimelor creaţii.

Într-adevăr, acestea contrariază, pentru că din ele este abolită înregistrarea „credibilă” a realităţii. Imaginile sunt neclare, contururile sunt şterse, cromatica este predominant alburie, iar lumina este consubstanţială oricărei reprezentări. Vagul unor forme, „pixelarea” unor imagini, diluarea eterică a culorii refuză convenţia şi elimină detaliul semnificativ după care recunoaştem instinctiv că ne aflăm într-o realitate palpabilă şi identificabilă.

Aici graniţele sunt şterse – poate fi foarte bine o realitate, ca şi o irealitate sau o meta-realitate. Se poate intra, din imagine, direct în „a fost odată”. „Peisajele” şi „personajele” – ţărani dintr-un imuabil spaţiu rural românesc – sunt vag individualizate, detaliile specifice sunt estompate, nesemnificative, şi prin aceasta esenţializate. Ele sunt plasate într-un indeterminat care se confundă cu veşnicia şi transmit nu date personale, ci biografia unei mentalităţi, a unei stări de fapt şi a unui fel de a fi, inefabile şi permanente. Din toate impreciziile picturale se întreţese cu precizie o reţea sufletească. Ne aflăm în plină Lume albă a mentalităţii populare, în care dăinuie eroii unui ethos. Care poate lua chipul Mioriţei, al horei, al basmului, al cântecului de jale sau de leagăn.

Să fi fost un incident de biografie personală mijlocul prin care Grigorescu a reuşit să dea contur nemăsurabilului şi să zugrăvească nu o „radiografie” a realităţii concrete de pe meleaguri româneşti, ci instantanee de suflet românesc? Nu prea contează. Rămâne că acest detaliu – dacă-l cunoaştem – poate să fie mijlocul prin care putem să redăm strălucirea iniţială a unei sintagme acurate şi să ne reconectăm la înţelesul ei profund. Grigorescu, pictorul sufletului românesc…

Silvia Iorgulescu

Silvia Iorgulescu

Licenţiată în Litere, titlu la care şi-a adăugat un master în Relaţii Internaţionale şi un doctorat în Ştiinţe Politice. Are experienţă ca jurnalist, traducător autorizat de limba franceză şi formator acreditat.
Silvia Iorgulescu

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Ioan-Aurel Pop discurs Academia Română fericit poporul cu elitele noastre la 1918 slider
Profesorul Ioan-Aurel Pop, într-o conferinţă Academia Română: ”Ferice de poporul care are elite cum am avut noi la 1918”
medalion literar geniu Mihai Eminescu slider
O expresie favorită a lui Mihai Eminescu (I)
Ţara Zarandului comuna Ribiţa poveste meşter fluierar cântec de fluier slider
Din Țara Zarandului, ultimul cântec de fluier
Nichita Stănescu vorbe de duh amintiri din prezent slider
„De ce nimeni nu întreabă de bolile profesionale ale poeților?” – Nichita Stănescu

Lăsați un răspuns

one × 2 =