articol

Sunt oameni cărora le zici că nu pot, iar ei, în călătoria lor prin viață, fac exact invers. Nu pentru a demonstra ceva cuiva, ci pentru că au reușit să-și transforme dizabilitatea în abilitate găsind putere într-o pasiune.

Sunt oameni cărora le spui să se oprească în semn de protejare, iar ei poartă dorința de reușită atât de mare încât la eventuale pericole nici nu se mai duc cu gândul. Chiar dacă nu văd decât 10% cum este și în cazul Ionelei Grecu, campioană la escaladă, s-a avântat cu dârzenie în atingerea înălțimii. S-a descurcat de mică, de când era elevă și se îngrijea singură la căminul unde a stat pe perioada școlii. Mai multe despre Ionela Grecu, în rândurile de mai jos.

În jurul căror cuvinte guvernezi?

În primul rând, punctualitatea. Nu îmi place să îl fac pe celălalt să aștepte, timpul fiecăruia este prețios. Apoi, ambiția pentru că vreau să devin cea mai buna variantă a mea și să îmi îmbunătățesc abilitățile pe zi ce trece.

Ce te-au învățat părinții și ai luat cu tine permanent? Ce valori ți-ai însușit în sânul familiei tale?

De la părinți am învățat să-i ajut pe cei din jurul meu. Vedeam la ei cum își ajută vecinii, pentru că la țară așa se procedează, te ajuți unul pe altul. Ei mi-au insuflat și grija de lucrurile mele, m-au învățat să le pun de unde le-am luat și să fiu cu ochii-n patru cum se zice, să fiu atentă, să mă uit stânga dreapta și orice aspect de genul acesta.

Ce îți place la tine, Ionela?

Îmi place că sunt o fire ambițioasă și că sunt puternică datorită forței care vine odată cu antrenamentele de la Climb Again, sala de escaladă la care merg.

Cum îți faci zilele frumoase și colorate?

Mă bucură în general plimbările pe afară, în natură, îmi place să simt aerul pe față, să văd coloritul florilor, să aud copiii jucându-se în parcuri.

Îmi place să ascult muzică pentru că îmi dă o stare de bine, îmi vine să dansez pe ritmul ei și cum știm toți, când dansezi, ești mai fericit.

Îmi place mult să fac sport. E ceva minunat pentru mine și în plus, mă menține în formă, mă ajută mental, mă simt mai liberă și ușoară după antrenamentele de escaladă.

Și nu în ultimul rând, îmi place foarte mult să mă joc cu cățelușa mea, să alerg cu ea, îmi place să o țin în brațe, să îi simt blănița pufoasă. E pur și simplu adorabilă.

Ce-ți aduci aminte despre fetița Ionela? Cum era? Ce vise avea?

Când eram mică îmi doream să devin medic, pentru că îmi plăcea să mă joc cu păpușile de-a doctorul, să le tratez, să le consult.

Când eram mică, eram o fire tăcută, ascultam de doamna educatoare și îmi plăcea încă de pe atunci să fiu respectoasă și disciplinată în lecțiile pe care le făceam, la învățatul poeziilor etc.

Cum erai la școală? Cum te-ai descurcat ca elevă?

Eram prima la școală. Eram sârguincioasă, îmi făceam prieteni mulți. Pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că e fain să vorbești cu ceilalți. Deci în timpul școlii am avut multe prietenii și îmi amintesc cu drag de acea perioadă.

La școală eram fericită, învățam bine, îmi plăceau matematica și chimia.

Ai fost într-o școală specială din cauza deficienței tale de vedere? Ce-mi spui despre escapada ta academică?

Da, am învățat la Școala Specială pentru Deficienți de Vedere de la Buzău și așa cum spuneam mai sus, am fost fericită pentru că am avut ocazia să plec din satul meu natal și să descopăr o lume nouă pentru că până la urmă e vorba de un nou oraș, colegi noi, responsabilități etc. Pe perioada școlii am stat la cămin și mergeam acasă în vacanțe. A trebuit să mă îngrijesc de una singură, dar am reușit cu succes datorită colectivului de la școală, profesorilor, prietenilor.

Ai avut parte de bullying? Ai avut parte de astfel de episoade în viață?

Am întâlnit unii copii mai empatici, unii mai puțin empatici, dar întotdeauna am avut prieteni care m-au încurajat și profesorii m-au susținut și au rezolvat situațiile conflictuale.

Ți s-a spus vreodată că nu vei reuși în viață?

Nu mi s-a spus că nu voi reuși și acest lucru m-a încurajat să merg mai departe și să nu mă resemnez. Pot să zic că sunt norocoasă că nu am avut parte să aud nu poți pentru că știu că mulți copii ca mine aud deseori nu poți din cauza deficienței.

Te face sportul fericită? Ce ai găsit în el?

La început sportul, pentru mine, a fost ca o ancoră, era ceva pe care mă bazam și aveam și abilități sportive, dar acum este o parte din viața mea și chiar îmi place mult și îmi aduce bucurie. Am o formă fizică mult mai bună și datorită escaladei am ajuns să cunosc locuri si oameni noi. Am participat la competiții alături de echipa Lotului Național și am fost în Franța, Austria, SUA până acum.

De ce resurse ai nevoie ca să practici escalada?

Oricine poate practica escalada. Trebuie să aibă curaj și dorința de a încerca ceva nou. Mai departe, cu cât vrei să devii mai bun, cum este cazul meu, te vei antrena pentru a căpăta mai multă forță, rezistență, anduranță. Eu încă învăț să îmi poziționez corpul astfel încât să îmi ușurez urcarea atunci când mă cațăr. Și atunci când zic că nu mai pot, de fapt mai pot să urc o priză.

Cum ai aflat de acest sport? Când ai început să practici și când ți-ai dat seama că îți place?

Am aflat de acest sport de la prieteni. Am început escalada în februarie 2021 și cred că după o lună mi-am dat seama că îmi place, dar nu mă gândeam la performanță pentru că știam că performanța înseamnă sacrificiu și voiam să-l practic doar de plăcere, dar au avut alții grijă să îmi îndrume pașii.

Cât timp ți-a luat să fii numită campioană? Ce simți când ești numită?

În septembrie 2021 am luat locul 1 la Masterclass-ul din Moscova. Mă simt mândră și fericită să fac parte din Lotul Național al României și îi mulțumesc echipei că mă ajută și mă încurajează tot timpul.

Simți în zilele noastre că ți-ai transformat dizabilitatea în abilitate?

Cumva știam de mai demult că eu sunt o persoană normală, că mă descurc, poate puțin mai greu, dar mă descurc prin ambiție și perseverență și pot să merg mai departe. Deci da, consider că mi-am transformat dizabilitatea în abilitate.

De cât timp nu vezi și din ce cauză?

M-am născut cu cataractă pe ambii ochi, am fost operată la ochiul drept în Slatina, județul Olt, dar a fost o nereușită. După 2 ani am fost operată și la ochiul stâng în București , unde a fost ok cât de cât. În prezent, văd doar cu ochiul stâng aproape 10%. Am mai fost de-a lungul timpului și la alte consultații oftalmologice, dar mi-au zis ca nu am șanse de operație si ca se pot înrăutăți lucrurile in timpul unei operații.

Medicii nu au găsit rezolvare la deficiența ta? Ce au spus unii, alții?

Am mai fost de-a lungul timpului și la alte consultații oftalmologice, dar mi-au zis că există riscul de a înrăutăți lucrurile în timpul unei operații.

Aleea pe care pășim noi, absolvenții, este presărată cu pietricele albe, strălucitoare. Poteca strâmtă pe care cu toții călcăm este împrejmuită cu gazon proaspăt cosit. Deși pașii noștri sunt mici, sunt pașii pe care îi facem cu cea mai mare încredere și hotărâre de când am venit aici. Poate că sunt cei mai hotărâți pași ai mei de până acum. Privirile noastre cuprind și înțeleg altfel acum tot spațiul care trei ani de zile ne-a fost ,,acasă”.

Sunt la Jacobs University Bremen și este ziua în care promoția mea, promoția 2022 își face ieșirea spre lume. Bucuria este mare; inimile sunt ghemuite.

Decanul Arvid Kappas ne-a pregătit: vom păși încet. În drumul nostru spre sala absolvirii vom medita, ne vom gândi la fiecare zi pe care a trebuit să o trecem pentru a ajunge aici.

,,Amintiți-vă de fiecare pagină citită, fiecare discuție și fiecare prieten. Gândiți-vă la greul prin care ați trecut și gândiți-vă la binele pe care greul l-a adus. Gândiți-vă prin ce trece lumea astăzi și cât de pregătiți sunteți să interveniți pentru a o schimba. Gândiți-vă că voi sunteți cei prin care lumea se poate uni; distanța dintre noi este doar atât cât ne-o închipuim că este. Cu toată ființa, spre înainte, să mergem…’

Trei ani cât trei clipe

Și totuși, ce lungă a fost ziua în care am prezentat Orientalismul lui Edward Said.

Orele pentru a termina prezentarea despre democrațiile hibride: se dilatau.

În ziua în care am aflat pentru prima oară despre realism ca teorie pentru sistemul internațional am vorbit cât în zece zile.

Proiectul despre uniunile monetare m-a făcut să văd două răsărituri și două apusuri fără să fiu destul de obosit cât să dorm între ele.

Astăzi timpul arată altfel.

Aici am crescut cu toții, într-o casă aranjată de noi, departe de casă. Aici ne-am împrietenit cu lumea largă, aici am învățat că putem, iar când nimic nu se poate, mai e totuși ceva de făcut.

Pietrișul și gazonul se îmbină încet. Pășim unii lângă alții pe calea aceasta spre ceremonia finală, acolo unde ni se va înmâna diploma și vom fi ovaționați.

Ce scrie pe diploma mea?

Se certifică faptul că acest student a absolvit Relații Internaționale: Politică & Istorie. Numele și data nașterii îmi sunt scrise aici. Posibil ca lumea să fi prezis asta.

Pe spatele diplomei (cu cerneală invizibilă) scrie:

Se certifică faptul că acest student a stat departe de tot ce știa a fi bun și confortabil ani de zile și a ales de unul singur să învețe, departe de casă, tot ce îl poate face să fie mai bun pentru lumea aceasta. A învățat, acest student, statistică, inginerie, bio mecanică, psihologie, teologie, oratorie, și a ales să devină bun, foarte bun pentru lumea în care trăiește. Pe spatele diplomei pot citi asta doar cei ce au trăit totul.

O sală imensă de 850 de locuri este plină până la refuz. Familii, prieteni, colegi mai tineri și absolvenți aplaudă cu susținere și încântare. Ne ocupăm scaunele și ascultăm, în emoție, cuvintele profesorilor noștri: ,,Această diplomă este un simbol. Voi puteți crea ceva ce nu putea fi anticipat când ați pornit pe acest drum. Mergeți în lume și creați ceea ce nu se poate anticipa.”

Sunt chemat pe scenă. Numele meu sună clar. Sunt în fața lumii și se așteptă multe de la mine.

Și eu aștept lucruri de la mine. Căci lumea așteaptă lucruri de la noi.

Drumuri

Când ieșim din sala cea mare, suntem tot noi. Și pietrișul e tot alb.

Doar că nu mai este un drum.

Sunt sute de drumuri, spre casele noastre, spre țările noastre, spre oamenii noștri, spre lumile noastre. Și toate drumurile astea vor avea pe ele, presărate, pietricele albe care uneori vor sclipi și ne vor aduce aminte de astăzi. Doar ca să ne țină treji și concentrați pe ce avem de fapt de făcut. Și să nu ne lase să uităm vremurile când pietrișul cel alb era sub picioarele noastre.

E rândul nostru să ne facem calea.

Nu prea știu cum ar trebui să vorbim despre colinde. Colindele au ceva de abur – mâna-l scapă, obrazul parcă-parcă-l simte, doar inima îl poate cuprinde – și asta dacă e bine acordată, ceea ce, hai să recunoaștem, nu ni se întâmplă prea des.

Colindele dau și cer tihnă, cer și dau un alt ritm sufletesc.

Cer să închizi ochii, prea iritați de orgia de beculețe.

Cer să-ți cureți urechile de zoaiele radioactive al căror nume se termină de obicei cu „FM”.

Cer un alt fel de a respira.

Cer să nu fii burdușit de spiritul bulimic al zeului Xmăs.

Cer să nu fii lerofob.

Nu, colindele nu sunt „cântece de sezon”, ci invocații ce sfâșie spațiul profan și dezleagă timpul smintit în care trăim.

„Nalt e cerul și adânc” – colindele pun în paranteză fantasma spațială în care trăim. Cerul este pe cât de înalt, pe atât de adânc, fiindcă existența noastră nu e, nu trebuie să fie mișcarea debilă unor puncte de pe axele oX – oY*…

… ci pulsiune paradoxală – cu cât te cobori mai temeinic, cu atât te înalți mai rodnic. La Stea nu ajungi decât din hăul Ieslei.

… și reflexie – cu cât mai adânc cerul dinăuntru, cu atât mai înalt cel de dinafară. Cu cât mai plat cerul inimii, cu atât mai sec și mai apăsător cerul de deasupra.

Așa că „oaspeți cu azur în gene” nu e metaforă, ci simpla descriere a celor care (pe)trec prin faldurile acestor văzduhuri, ba în pogorământ fulgerător, ba urcând pe treptele ninse ale scării lui Iacob.

Tot în aceeași colindă, se îngână: „Bacii lepădară grija / Astăzi lupii țin ajun / Porumbeii nu visează / Vânt de uliu căpcăun”. Și uite, gazdă bună, cum colinda i-a pus timpului pauză, cum eternitatea îl soarbe „într-o clipă”, cu tot cu războaiele și cinismele, cu tot cu fricile și luptele pentru supraviețuire**. Piua. Stop joc. Stop cadru. Lumea rămâne pe loc ca-ntro fotografie, își trage puțin sufletul ca să ții minte, gazdă bună, că niciunde și nicicând pacea nu se poate naște din viteză și din zbucium. Și nu e „pace albă” până când nu putem auzi rumegatul boilor din iesle, adică până nu suntem prezenți Acolo.

Astfel, nu e întâmplător că cele mai strașnice colinde sunt cele ale copiilor, monahilor și deținuților. Fiecare dintre aceste categorii are o relație proprie cu spațiul și timpul. Copiii trăiesc natural într-un NespațiuNetimp al cărui puls încă e dat de apropierea de Rai și de frăgezimea vârstei, nu de inflexibilitatea monotonă a vieții noastre civilizate & pasteurizate. Monahii își asumă abandonarea spațiutimpului lumesc pentru a pregusta NespațiulNetimpul de Dincolo. Iar deținuții, cei siliți să trăiască în afara lumii noastre, evadează prin colind din spațiutimpul închircit al celulei, odihnindu-se vreme de câteva strofe în NespațiulNetimpul unui Dincolo unde nu există gratii.

Pentru deținuți, evadare diafană.

Pentru monahi, coloana sonoră a lui Dincolo.

Pentru copii, firescul clipei.

Mai mult decât noi – cei ce suntem necopii, nemonahi și nedeținuți – ei caută mângâierea, iar în colinda-iesle e mângâiere cât să încăpem toți, la grămadă…

M-aș opri aici. Decât cuvintele mele noduroase, mai potrivite sunt cântarea și tăcerea pentru a ne apropia de colindă – acest du-te-vino misterios împletit între Gazdă și oaspete, dincolo de geografie și dincoace de istorie.

Afară e ger, prin lume bântuie irozi mari și mici, cu trup și fără trup, înstăpâniți peste spațiul profan și timpul smintit acestor vremuri. Din acest spațiu și din acest timp suntem chemați să ieșim – cu dorul pușcăriașului,

cu râvna călugărului,

cu bucuria copilului,

pentru a-L întâlni pe Cel din „scaunul de odihnă”.

Așadar, să colindăm și să ne lăsăm colindați.

Crăciun tihnit!

*iar Descartes nu cântă colinde, cugetă și există și asta-i ocupă tot timpul…

**nici Darwin nu cântă colinde, în caz că exista vreun dubiu.

“Probabil că ar trebui să ne temem mai mult de oamenii care se comportă ca și cum ar fi computere decât de computerele programate să pară umane” – Joseph Weizenbaum (1977)

„Narcisismul este interfața nihilismului” – Nicholas Carr (2007)

Sfârșit de 2021, al doilea an al Covidianului timpuriu. Lumea e tulburată, economia mondială icnește, se aud de peste tot zvonuri lugubre de criză energetică și de criză alimentară. Frica, enorm amplificată mediatic, a colorat viețile oamenilor în nuanțe întunecate – frica de boală, de moarte, de vaccin, de viitor, de sărăcie, de a-ți pierde locul de muncă, de a fi exclus din societate. Și cum frica e un mediu bun pentru ură, oamenii s-au împărțit atât de radical în vaccinați și nevaccinați, pro-măsuri și anti-măsuri, încât te întrebi dacă nu cumva suntem în război, doar că cineva a uitat să ne anunțe. Lumea pe care mulți o credeau stabilă se împleticește, plăcile ei tectonice par să fi intrat în fibrilații. În tot acest peisaj sumbru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în ultimii doi ani, intră pe ușă Mark Zuckerberg și, cu încântarea unui puber care a scăpat necontrolat la Netflix, ne prezintă noua sa jucărie : Meta (vezi varianta scurtă a prezentării aici, sau pe cea lungă aici).

Un prim lucru e evident pentru orice urmărește prezentarea: Zuckerberg vinde Meta ca pe un leac universal la toate probleme recente: V-ați săturat în ultimii doi ani de Zoom? MZ are soluția – un Zoom pe steroizi, muuult mai spectaculos. Simțiți că v-ați atrofiat de atâta stat în casă și pe scaun? MZ știe că mișcarea e bună și vă propune să faceți mișcare… dar tot în casă, cu un fantastic antrenor virtual de fitness la alegere. V-ați săturat de ecrane? Și el! Până la urmă, sunt atât de mici și de rudimentare! De aceea vă propune să renunțați la ele, punând în loc doar o pereche de ochelari care „în mod natural” (!) vor transforma întregul mediu ambiant într-un ecran imens, din care privirea nu mai are unde să scape. Vă e dor de întâlnirile cu prietenii? Tot MZ vă oferă nenumărate posibilități, cu o singură condiție: ca întâlnirile să fie virtuale. Realitatea nu a fost niciodată pasiunea lui.

Acum, că șeful Facebook vorbește cu zâmbetul lui frigid de android despre responsabilitate, securitate și siguranță cu aceeași seninătate cu care foștii comuniști de la noi lăudau democrația post 1990, nu ar trebui să ne surprindă prea mult. Bănuiesc că, după toate scandalurile în care a fost implicată compania în ultimii ani, nimeni, nici măcar fanii împătimiți ai Facebook-ului, nu îl ia pe Zuckerberg ca reper moral.

De asemenea, nu ar trebui să ne contrarieze nici faptul că pe parcursul prezentării lungi se vorbește, cu un extaz asemănător cu descoperirea Americii, despre „a massively bigger creative economy”, „hundreds of billions of dollars”, „millions of creators and developers”. Meta face parte din același model economic hiperagresiv cu care ne-am obișnuit, care detestă limitele și imprevizibilul, care creează haos și penurie, și care nu poate opera decât cu cifre colosale și cu pretenții absolute.

În schimb, ceea ce cred că ar trebui cu adevărat să ne tulbure la discursul programatic al lui MZ este felul în care el se raportează, sau mai bine zis, NU se raportează la lumea reală. Nu găsim în prezentarea lui nici cea mai modestă referință la realitatea concretă – discursul lui este autist de la început până la sfârșit. Iar de aici putem intui ceva oribil, și anume: condiția esențială a prosperității Metaversului este menținerea lumii reale în degradare. Cu cât lumea reală va fi mai deprimantă, cu atât Metaversul va apărea mai seducător. Cu cât lumea reală va fi mai sordidă, cu atât Metaversul va părea mai promițător. Cu cât lumea reală va semăna mai mult cu un penitenciar, cu bariere, ziduri și certificate, cu atât Metaversul va apărea ca o oază a libertății.

În această lumină, Metaversul este un mediu al transcendenței – e „locul” unde te rupi de condiția pământească, de lumea reală care e imprevizibilă (și deci mult mai greu de controlat), „locul” unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, doar holograme, avataruri și realitate augumentată. E gestionat și populat de „creatori” (termen pe care MZ îl repetă obsedant). Mai intens decât oricare alt mediu precedent, Metaversul îndrăznește să promită explicit ceea ce, în istoria lumii, au promis doar filosofiile, religiile și metafizica: să ne transporte „dincolo de limitele distanțelor și limitele fizice” (‘’1’16). Tehnologia se arată aici, fără ascunzișuri, a fi ceea ce de fapt pare să fi fost dintotdeauna: o formă de magie[1]. De data asta, însă, punctul culminant al magiei constă nu doar în dominarea, ci în dizolvarea lumii materiale. Metavers – metastaza materiei.

În locul ei, Metaversul ne oferă propriul ei simulacru  – un „nicăieri” steril, în care schimburile de date se consideră a fi „relații”, în care nimic nu este fix și nici coerent. În care vom fi „mai conectați și mai prezenți cu lumea din jur” (’49) – doar că „lumea din jur” nu mai e lumea concretă și stabilă, lumea aceea în care mângâi o pisică, dai cafeaua în foc sau plantezi un pom, murdărindu-te pe mâini.  Doar că acum pisica poate fi dragon, cafeaua poate fi o zeamă turcoaz, iar pomul crește instant, cu rădăcinile în sus, sau poate chiar tu ești dragonul care sare de pe creanga lui drept în cafeaua turcoaz ș.a.m.d. în orice variație fantezistă în care suntem dispuși să credem, hipnotizați. Pe scurt, o lume care e mai aproape de secția de psihiatrie decât de clubul de proză fantastică.

Inclusiv singurătatea e simulată în Metavers. Să presupunem că, obosit de atâta interacțiuni care ar face invidios pe orice spiritist din secolul al XIX-lea, ai simți la un moment dat nevoia să te întorci în lumea reală, să-ți tragi sufletul (la propriu…). MZ omite însă această variantă – se vede că nu îi place, ideal ar fi ca viața în Metavers să nu mai poate fi întreruptă niciodată. În schimb, îți oferă posibilitatea de a accesa „your private bubble”, închizând notificările – și astfel, nimeni nu-i poate reproșa că nu ține la privacy.

În urmă cu zece ani, profesorul Eric McLuhan, fiul cunoscutului Marshall McLuhan afirma:

„Media electrice perturbă în cel mai profund mod uniunea naturală a minții cu corpul. Ele scot utilizatorul din natură și-l angrenează într-o pantomimă a morții. Această nouă sensibilitate aduce o nouă fascinație a morții, iar viața de apoi pare să fie aici și acum, nu în veșnicie, și încurajează o intensificare a nihilismului și amoralității.”

În lumina acestor fraze se conturează și mai bine lugubra antropologie a Metaversului: omul are un corp, dar singura lui utilitate e ca furnizor de informației și ca suport biologic pe care se altoiește mașinăria care îi preia, atentă, datele biometrice. Smuls de corp pentru a putea fi manipulat, este sufletul pentru care aceeași mașinărie creează un univers virtual totalitar (MZ spune „imersiv”, pentru că sună mai prietenos). În distopia casnic-globală numită Metavers, nemaifiind limitat de constrângerile realității, psihicul e menținut într-o permanentă stare de excitație, injectându-i-se neîntrerupt senzații și experiențe noi, distracție peste distracție, precum șoarecii din experimentul lui Olds și Milner[2]. O moarte hiperactivă în ceea MZ numește, cu o formulă care dă fiori: „embodied internet” (semn că a avut loc un transfer de corp de la om la mașină).

Nelimitarea e caracteristică metaversului: MZ o proclamă în extaz la finalul prezentării: „promisiunea supremă a tehnologiei este de a fi împreună cu oricine, de a putea să te teleportezi oriunde și de a crea și experimenta orice”. (‘’1’12) Nelimitarea promisă ridică însă întrebări pe care MZ și armatele sale de tehnocrați le ignoră. Cine mai poate vorbi serios despre identitate când oamenii se vor considera reprezentați fidel de propriul avatar fluid configurat cu tehnologia metaversului? Mai poate exista responsabilitate civică atâta vreme cât lumea reală nu mai e considerată demnă de atenție? Pe cale de consecință, semenii rătăciți fără limită de timp prin Metavers mai pot fi numiți cetățeni? Mai poate exista distincție dintre adevărat și fals pentru cei capturați într-o lume permanent configurabilă și fluidă morfologic? Etc.

Într-o carte pe cât savuroasă, pe atât de înțeleaptă, antropologul francez David le Breton scrie aceste rânduri: „ …fără limite în jurul sinelui care să ne ajute să redobândim simțul prezenței, ne dizolvăm în spațiu ca apa care se revarsă în apă, alunecăm într-o imponderabilitate de înțeles”[3] . Odată demolate limitele, fie și iluzoriu, cum e cazul în Metavers, prezența noastră e și ea amenințată cu desființarea. Ceea ce este scandalos pentru Le Breton, e încântător pentru MZ, care ne dezvăluie: „Calitatea definitorie a metaversului este senzația de prezență”.

Nu găsim în Metavers mai nimic din ceea ce ne face demni de a fi numiți oameni: nici tihna, nici conștiința istorică, nici sentimentul morții, nici nostalgia, nici continuitatea, nici sensul vieții noastre fragile, nici rostul privirilor, zâmbetelor și îmbrățișărilor. Pe acestea le vom regăsi în lumea reală, aceea pe care Metaversul o dorește anihilată, aceea pe care trebuie să ne străduim să o păstrăm, trăind cât mai mult și mai deplin în ea. Lumea unde cafeaua e cafea, pisica e pisică, pomul crește încet, de jos în sus, iar omul – așa incomplet și imperfect – e chemat să-și caute cărarea proprie, nu să bântuie nici-viu-nici-mort prin labirintul orbitor al tehnomagicienilor.

[1] Cuvintele „magie”, „mecanic”, „mașină”, „mecanism” au aceeași rădăcină (proto-indo-europeana magh-) – https://www.etymonline.com/word/*magh-. Pentru o analiză sistematică a acestei abordări magice a tehnologiei, vezi cartea lui Richard Stivers – Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, 2001

[2] https://www.huffpost.com/entry/compass-pleasure_b_890342

[3] David le Breton, Sensing the World. An Anthropology of the Senses, Routledge, 2017, p. 96

Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni” ne învaţă azi, într-un articol privind revizionismul revanşard maghiar al perioadei interbelice, despre pericolele pe care le prezintă şovinismul, profesându-şi admiraţia faţă de vecinii noştri unguri până la un punct: acela în care arată că Ardealul nu ne-a fost dăruit de Occident, ci este parte milenară a întregului numit România.

Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre externe. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât structura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau… de ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui “Nemzeti Ujsàg”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul “Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

Citez: “Cele scrise de ziarul «Cuvântul» sunt foarte instructive; şi de natură a tempera entusiasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dar cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – şi ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu “democraţia apuseană” şi cu “Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

View this post on Instagram

La mulți ani, România! Să ne trăiești! Îți aducem în dar un editorial-declarație de dragoste pentru neam și viitor. Vezi link în profil. #cultură #istorie #MareaUnire #MatriceaRomaneasca #RomâniaMare

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 1, 2017 at 1:51am PST

Dar confratele “Nemzeti Ujsàg” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii ăştia nu sunt decât nişte… orientali; şi Dvs. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit niciodată că a nu fi occidental e o… ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară!! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica apuseană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsàg”; care ştiţi ce însemnează: Gazeta Poporului.

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă autentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, şi ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici o dată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii. Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să se ferească de acest cel mai greu păcat al unei rasse.

21 martie 1930

În episodul următor: “Ce e Predania?” (1937)

Sursa: Nae Ionescu, “De ce nu e bun şovinismul”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

View this post on Instagram

Dăm startul seriei #NaeIonescu pe @matricearomaneasca. Urmăriţi-ne! #SerieDeAutor #NaeIonescu #Generația27 #filosofieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 14, 2018 at 3:05am PST

Fiecare loc este caracterizat de o topografie specifică, ce îi conferă personalitate, dar care determină și modul în care este folosit de oameni: un loc rodnic va fi folosit ca teren agricol, locurile bune pentru pomi vor fi livezi, iar pajiștile sunt numai bune pentru a face fân. Oamenii lucrează fiecare loc în funcție de caracteristicile sale, folosindu-se deopotrivă de cunoștințele despre natură, mediul înconjurător, dar și de practicile pe care le cunosc și pe care le-au dobândit de la strămoși, ori le-au dezvoltat prin adaptarea propriilor experiențe, ori a tehnologiilor recente.

Dar un loc nu se limitează doar la proprietățile sale geografice, pentru că, în orice comunitate, teritoriul care este ocupat de aceasta este unul personalizat: toate locurile sunt cunoscute de către localnici, cu numele pe care le au și, mai ales, cu poveștile care le sunt atribuite. Numele fiecărui loc poate să fie reflexia tipului de relief, cum îmi amintesc, de exemplu, de locul unde bunicii materni aveau pământul, și care se numea, generic, „După Hulă”, termen ce local însemna pur și simplu „deal mai mare”. Numele unui loc mai poate fi asociat și unui eveniment important, ori unui element deosebit care se găsește chiar acolo. Un alt exemplu este din familia celorlalți bunici, paterni, care aveau casa în „Fața Stejarului”, iar eu, de fiecare dată când mergeam la ei, îmi imaginam un stejar imens care trebuie să se fi aflat pe-acolo, dar pe care nu l-am găsit niciodată. Tot numele locurilor amintesc de practici vechi, cum ar fi despăduririle pentru a avea terenuri agricole, astfel că de cele mai multe ori locurile denumite „Secătura” pomenesc practica de uscare a copacilor, pentru a fi mai apoi tăiați și a se curăța locul.

Iată că spațiul este unul calitativ, încărcat de memoria pe care oamenii i-o atribuie, memoria excepțională a evenimentelor care s-au petrecut acolo, a proprietarilor, a curiozităților, ori a unor elemente remarcabile cu care este asociat. Fiecare loc este simbolic și semnificativ prin povestea sa, perpetuată într-o comunitate, și care îl personalizează în ochii localnicilor. Un lucru esențial, în fond, pentru că asta face ca oamenii să aparțină unui loc: cunoașterea poveștilor și a întâmplărilor petrecute pe teritoriul comunității lor; cunoașterea, de fapt, a patrimoniului imaterial specific, ceea ce face ca un spațiu să fie unic.

Orice membru al unei comunități va cunoaște foarte bine locurile bune, dar și locurile rele, pentru că, de fapt, spațiul este particularizat prin calitățile pe care le deține, iar, mai mult chiar, participă activ la evenimentele care se petrec acolo, este un spațiu calitativ și, mai ales, unul cunoscut, familiar. De aceea, poate, oamenii care trăiesc în astfel de comunități-memorie, ori comunități tradiționale, au o reținere de a călători și de a părăsi satul: nu ar mai avea cum să diferențieze locurile bune de locurile rele, așa cum dă mărturie, la început de secol XX, Ernest Bernea, în cartea sa Cadre ale gândirii populare românești. Contribuții la reprezentarea spațiului, timpului și cauzalității, publicată într-o primă ediție în 1985.

Iată că, pentru omul comunităților tradiționale, fiecare loc are și o valoare spirituală și, uneori, e impregnat de caracteristicile unor forțe supranaturale, cum se întâmplă, de exemplu, cu locurile unde se spune că au jucat Ielele, locuri considerate, mai apoi, a fi locuri rele, prin această contaminare cu sacrul.

Asta face ca oamenii să aparțină unui loc: cunoașterea poveștilor și a întâmplărilor petrecute pe teritoriul comunității lor; cunoașterea, de fapt, a patrimoniului imaterial specific, ceea ce face ca un spațiu să fie unic

Valențele spațiilor sunt cunoscute de către fiecare membru al unei comunități, iar dacă ne gândim cum s-a perpetuat această cunoaștere, atingem în această discuție problematica transmiterii tradiției orale prin intermediul narațiunilor, a întâmplărilor povestite de protagoniști, ca martori direcți ai întâmplărilor, ori ca martori indirecți, care, la rândul lor, au auzit întâmplarea povestită de altcineva, poate chiar de către protagonistul întâmplărilor, ori pur și simplu de la o altă persoană care aflase din spusele altuia despre întâmplare… Toată această încrengătură de persoane pare a fi derutantă la început, însă, e o bună modalitate de a explica modul în care apar legendele, ori miturile într-o comunitate. Din vorbă în vorbă, se transmit povești care fac trimitere la întâmplări excepționale, demne de a fi povestite, întâmplări care ies din tiparul cotidianului și care, în cazul povestirilor asociate locurilor, redefinesc și particularizează, în mod simbolic, fiecare spațiu.

Legenda transformării fânului în piatră

Vă dau un singur exemplu, un loc pe care îl găsesc cu totul excepțional și despre care am auzit, de la mai mulți săteni, o narațiune cu totul neobișnuită, care explică denumirea locului și topografia sa. Este vorba de locul cunoscut în satul Șurdești, din zona Chioar, județul Maramureș, ca fiind „Clăile de piatră”. În primul rând, trebuie menționat că zona se află la poalele munților Gutâi și este o zona vulcanică, ce a dat naștere unui relief aparte. La poalele Pietrei Roșii, denumită așa pentru că are nuanțe cromatice roșiatice, din cauza zăcămintelor de fier din zonă, se află, în grădină la cineva, un loc folosit în mod obișnuit pentru fân, unde apar, din pământ, două stânci destul de mari, aparent rotunjite, de forma unor clăi de fân. În mod evident, nu este suficientă explicația geologilor, care explică formarea, ca urmare a erupțiilor vulcanilor, a acestor stânci, lavă vulcanică pietrificată de zeci de mii de ani. Astfel de stânci sunt denumite local și „bulbuci” și se spune în sat că sunt rămase așa de pe vremea lui Noe. Forma neobișnuită a celor două stânci de sub Piatra Roșie a stârnit imaginația localnicilor prin familiaritatea lor, forma clăilor de fân, pentru că, satul, fiind situat în zonă montană, are ca principală activitate creșterea animalelor, ceea ce face ca munca la fân să facă parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului.

Despre acest loc am cules, împreună cu colegi, dar și alături de familie, câteva legende etimologice, mai sintetice, ori mai dezvoltate, care povestesc despre un om pedepsit de Sfântul Petru pentru că a lucrat într-o zi de sărbătoare. Cel mai des mi s-a povestit întâmplarea într-o manieră foarte scurtă, fără multe detalii. Sunt spuse doar lucrurile esențiale. Nu e ceva neobișnuit: în multe zone pe unde am mai călătorit și unde întrebam de ce se numește un loc într-un fel, mi se dădea o explicație scurtă, sintetizată într-o manieră de invidiat. Iată ce se spune frecvent despre aceste clăi de piatră: „Spunea bătrânii că le-o făcut [stâncile – n.n.] clăi; o fo’ de fân. Și-apăi le-o făcutu-le în ceva sărbătoare. Duminică sau când. Și-apoi s-o făcut de piatră” (A. F., 78 ani, 2006, culeasă împreună cu Georgeta Iuga).

Aceeași întâmplare este mult mai complexă în cazul povestirii înregistrate de la V. P. (75 ani, 2005) și culeasă împreună cu Viorelia Avram: „Acolo o fost așa: Piatra Roșie, o cheamă Piatra Roșie, da’ asta nu știu de unde vine denumirea. Că p-acolo, sub Piatra Roșie, la vreo 600 metri […] sunt câmpii, și acolo pe câmpiile celea făce[au] oamenii fân, pă vremea asta [iunie – n.n.]. Și-o lucrat într-o sărbătoare religioasă. […] Lucra cu fânul, făcea clăi de fân. În jurul acesta, în jur de Sânpetru. Și o lucrat fân și-o zis o femeie bătrână: «Măi, ce lucrați astăzi, că-i sărbătoare mare!» «Să fie tăt sărbătoare, că eu îmi fac fânu’». Era grăbit și se temea de ploaie. Și-o zis femeia: «Coboară-te di pă claie și urcă-te pă ceialaltă, termină pă ceialaltă». N-o fo ajuns a coborî, da’ n-o apucat a termina ceialaltă claie, c-o venit ploaia și-o apucat și-o fo cu trăsnete și cu fulgere. […] Și o zîs femeia aceea bătrână […]: «Te-a bate Dumnezo, ce lucrați? Că-i sărbătoare mare astăzi!» O fo ceva sărbătoare. «Apăi să hie tăt sărbătoare, că mi-am făcut fânu’». Și pă când s-o dus să beie apă la un pom, la un stejar o avut cofă de lemn cu apă, s-o dus să beie apă din cofa aceea de lemn și-o băut apă și o fo punând cofa înapoi, și o zis femeia: «No, măi Petre, ce s-o făcut din claia ta! Du-te acum și termină claia».

Oamenii care trăiesc în astfel de comunități-memorie, ori comunități tradiționale, au o reținere de a călători și de a părăsi satul: nu ar mai avea cum să diferențieze locurile bune de locurile rele

O vorbit femeia în glumă cătă om, «Du-te mai termină claia». Atuncea el o picat la pământ de spaimă și n-o vrut să creadă că ce s-o-ntâmplat cu claia. S-o sculat, o lăsat apa și o mers a pipăi, că din claie de fân, o fost stâncă de piatră. Și-i acolo și astăzi. Una-i cât o claie de fân și una-i cât o jumătate de claie de fân, cât o fost făcut atunci, așe o rămas. […] Și femeia o zis «Petre, azi îi sărbătoare și tomna azi te-ai apucat să lucri». O lucrat și n-o avut grijă de sărbătoare. O vorbit cam contra lui Dumnezeu și apoi Dumnezeu i-o arătat și o făcut claia de piatră. Și apoi o prins boii la car și-o venit acasă, apăi vinind acasă, o tot bătut boii și o zis: «Amu-ți mânca», o zis așe, «îți mânca bolovani la iarnă, c-oi vini și-oi duce, oi încărca bolovani și v-oi da bolovani, că pintru voi s-o făcut claia de piatră». No, bun, și cu asta s-o terminat. […] Clăile de piatră îs în grădină la un om”.

Clăile de piatră din satul Şurdeşti (Maramureş) au o legendă fascinantă

Munca de sărbătoare, în zadar

Narațiunea este importantă nu doar prin complexitatea sa, faptul că există două personaje destul de bine conturate, un dialog și o activitate departe de a fi monotone, ci și prin faptul că face parte din bogatul patrimoniu imaterial prezent în comunitate, și care este asociat sărbătorilor „mânioase cu fânul”. Adică zile când e interzis să se lucreze la fân, sărbători care se țin în luna iulie: începând cu sărbătoarea Sfântul Ilie – 20 iulie, sărbătoare trecută cu roșu în calendar, o sărbătoare de poruncă, așadar, dar și alte sărbători care nu sunt de poruncă, cum sunt: Sfânta Maria Magdalena – 22 iulie, Sfântul Foca – 23 iulie, Adormirea Sfintei Ana – 25 iulie și Sfântul Pantelimon (Pintilie) – 27 iulie.

Munca la fân face parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului

Asociate acestor sărbători sunt narațiuni povestite de protagoniști, dar și de cunoscuți ai protagoniștilor, ceea ce accentuează veridicitatea întâmplărilor. Sunt narațiuni cu o mare putere moralizatoare, pentru că în toate, încălcarea interdicției de a munci la fân se finalizează cu o pedeapsă, așa cum a fost și în povestirea clăilor de piatră. Uneori sunt pedepsiți protagoniștii înșiși, cum a fost cazul unei persoane care a fost lovită de fulger fiindcă a lucrat de Sfânta Maria Magdalena la fân, la munte; dar de cele mai multe ori este afectat produsul final al muncii, accentuându-se, cumva, faptul că munca din ziua oprită a fost în zadar: se iscă un vânt puternic ce împrăștie fânul imediat, ori când iarna vin proprietarii să transporte fânul acasă; ori se pornește o furtună puternică, iar un trăsnet lovește parul de la claie, ori claia, care arde.

Faptul că, în perioada contemporană, încă se mai consideră importantă o tradiție și un stil de viață specific determină întărirea legăturilor dintre membrii comunității și fortificarea coeziunii comunității în sine. Respectarea unui sistem de norme și valori întărește deopotrivă și legătura între generații

Povestea clăilor de piatră nu face altceva decât să întărească și să certifice autenticitatea celorlalte întâmplări care se mai povestesc prin sat. Perpetuarea acestor povestiri în interiorul comunității accentuează importanța pe care valorile tradiționale o deține în rândul localnicilor. Faptul că, în perioada contemporană, încă se mai consideră importantă o tradiție și un stil de viață specific determină întărirea legăturilor dintre membrii comunității și fortificarea coeziunii comunității în sine. Respectarea unui sistem de norme și valori întărește deopotrivă și legătura între generații.

Atâta vreme cât aceste valori încă mai sunt de actualitate în sânul unei comunități, aceasta va rămâne, în continuare, puternică și rezistentă, cu o identitate particulară, spre deosebire de acele comunități în care continuitatea culturală a fost erodată, uneori întreruptă de evenimente recente dramatice, cum a fost colectivizarea, ce a dus la depopularea mediului rural și întreruperea activităților comunale specifice grupurilor sociale.

Îmi amintesc de o reclamă care era la televizor în anii trecuți, o reclamă la un produs de curățat parchetul. La finalul acesteia, gospodina arunca pe fereastră un covor minunat cu motive ornamentale geometrice, ce părea a fi un chilim turcesc. De multe ori m-am gândit la această reclamă ca la metafora omului care nu mai are nevoie de obiecte, oricât de frumoase, ori sofisticate ar fi, pentru că se definește pe sine folosindu-se de alte criterii. Spre deosebire de acest tip de om, majoritatea dintre noi ne folosim de lucruri pentru a ne exprima identitatea, în fața celorlalți: îmbrăcămintea pe care o avem, aparatura pe care o folosim, bijuteriile pe care le purtăm, dar și multe alte lucruri, cum ar fi casa în care locuim, obiectele care o decorează. Toate acestea vorbesc despre gustul nostru estetic, dar și despre poziția noastră socială.

Mai sunt, mai apoi, obiectele pe care le păstrăm cu grijă, uneori în dulap, ca să nu se deterioreze cumva, pentru că ne aduc aminte de cineva drag, ori de un moment anume din viața noastră. Acestea sunt obiecte cu o valoare adăugată, dată de afectivitatea noastră, dar și de propria noastră biografie. Sunt obiecte care poate pentru alții nu valorează nimic, însă pentru noi, cei care le știm povestea, au o valoare inestimabilă, pentru că știm cum au fost create, ori cum au ajuns în posesia noastră.

Majoritatea dintre noi ne folosim de lucruri pentru a ne exprima identitatea, în fața celorlalți: îmbrăcămintea pe care o avem, aparatura pe care o folosim, bijuteriile pe care le purtăm, dar și multe alte lucruri, cum ar fi casa în care locuim, obiectele care o decorează

Ca să fie mai ușor de înțeles obiectele cu valențe sociale, dar și obiectele afective, iată și câteva exemple. În zona Maramureșului lucrurile făcute de către localnici intră, de cele mai multe ori, în categoria obiectelor considerate de specialiștii etnografi a fi „artă populară”, ori „artă țărănească”, „artă tradițională”. E vorba, de exemplu, de țesături făcute în casă cu multă grijă, care respectă specificul local, ceea ce este considerat a fi reprezentativ pentru comunitate.

Pentru oamenii care le folosesc, însă, aceste țesături fac parte din viața lor cotidiană. Chiar dacă sunt înconjurați de multe obiecte moderne, care le facilitează viața (aparatură casnică, veselă foarte modernă etc.), ori care sunt pur și simplu frumoase din punct de vedere al valorilor comunității (mobilă nouă, covoare noi, haine moderne etc.), în fiecare casă maramureșeană se mai găsesc și obiecte țărănești, și mai ales țesături făcute în casă, cum sunt cergi groase din lână, covoare, ștergare, fețe de masă. Acestea sunt făcute de gazda casei, au fost pregătite ca zestre din timp, iar uneori, au fost date mai departe fetelor, când vine vremea căsătoriei, tot ca parte din zestrea lor.

„Camera îmbrăcată ţărăneşte”, spaţiul sărbătorescului

Sunt obiecte aranjate cu grijă în toate camerele, dar mai ales în „odaia de parade”, în „camera bună”, ori, cum i se spune mai nou, „camera îmbrăcată țărănește”, adică în spațiul în care nu se petrece nimic din ce ar însemna viață cotidiană, în spațiul dedicat sărbătorescului, cea mai frumoasă încăpere din casă, iar, mai demult, cea mai spațioasă. O sufragerie în termeni tradiționali.

Aceste încăperi sunt ticsite de țesături ce fac parte din zestrea fetelor: pe perete sunt păretare; mesele sunt împodobite de câte două fețe de masă puse cu grijă una peste alta; în casele bătrânești se întâlnesc și covoare special țesute pentru a fi puse pe masă, dar care de cele mai multe ori nu mai sunt folosite ca atare; paturile sunt acoperite de cergi colorate și bogat ornamentate; iar deasupra paturilor, în multe case încă se mai păstrează „ruda”, adică un ansamblu de țesături aranjate cu grijă pe o bârnă de lemn, în straturi suprapuse, alternând țesături de lână (cergi, covoare, pânză din care se fac de regulă desagii), cu cele de cânepă (cearceaf, fețe de masă).

Evident, fiecare sat prezintă particularități în ceea ce privește aranjarea ruzii. Fie diferă modul de aranjare: țesăturile în satele de pe Valea Cosăului se pun pe lungime, pe când, de regulă, în satele de pe Valea Izei, se pun pe lățime. Dar mai poate fi diferit și numărul straturilor de țesături. Pot să fie patru straturi de țesături, cum ar fi cergă, urmată de cearceaf cu dantele în capăt („lepedeu cu colți”), ori fețe de masă înnădite („fățoi”), mai apoi fiind pus covorul, iar deasupra, până în tavan, perne cu fețele de pernă ornamentate în capete, cum e specific în Săliștea de Sus, ori Ieud, de exemplu. Mai pot, însă, să fie adăugate și un strat de cearceaf „cu colți” și unul format din pânza de desagi, cum e specific în Dragomirești, ceea ce îmbogățește ruda și o face mai complexă.

Țesăturile care sunt afișate în această încăpere spun povestea a patru generații de femei

Ce este important, însă, este faptul că ansamblul de țesături reprezentat de rudă are în comunitate o valoare socială importantă: cu cât sunt mai multe straturi de țesături, înseamnă că familia în care se găsește ruda era mai avută. După cum îmi spun sătenii, care fată era mai “de gazde”, avea chiar și unul dintre starturi dublate, avea un strat în plus de covoare, de exemplu, țesăturile cele mai apreciate în sat, din cauză că sunt cele mai migăloase și sunt considerate cele mai frumoase. Mai demult, poate cu 40-50 de ani în urmă, când încă se mai țineau șezători iarna, feciorii care vizitau șezătorile erau atenți la aceste detalii în alegerea casei pe la care să treacă: „Îi rudă, și asta se întreba, îi rudă în casă, da[r] cu câte rânduri?”, după cum își amintește G.T., 62 ani, 2008, Dragomirești.

Cele mai frumoase „camere țărănești” le-am văzut în Dragomirești, unde țesăturile aveau, în general, motive ornamentale geometrice și unde am întâlnit multe case în care încă se mai face ruda. Dragomireștiul a fost satul în care am aflat poveștile multor țesături și, astfel, poveștile de viață a multor femei, încă foarte atașate de tradiții.

Ţesăturile din zestre reflectă hărnicia fetei de măritat

În primul rând am aflat multe despre importanța țesăturilor ce fac parte din zestre, cât de însemnate sunt ele pentru că reflectă hărnicia fetei ce urmează să se mărite. Astfel, Maria (49 ani în 2008) îmi povestește cu amuzament cum și-a pregătit și țesut zestrea înainte de căsătorie: „Eu când m-am măritat, m-am măritat la 17 ani, și eu am vrut să îmi fac rudă. M-o ajutat mama. Alegeam tătă noaptea în t’eară [război de țesut – n.n.]. Mere[a]u bărbații în pădure, auzeam tăt val cum erau cu carăle pă uliță și noi nu eram durmite. Alegeam [țeseam – n.n.] tătă noaptea ca să-mi gat ruda. Și bărbatu-mio m-o așteptat un an până ce mi-am terminat ruda, ca să nu-mi scoată ochii că n-am avut eu zestre. Da. Și mi-am gătat ruda și apoi m-am măritat”. Maria are grijă și de muzeul local din sat, Muzeul Țărăncii Maramureșene, de care se îngrijește ca de propria sa casă, pentru că, așa cum spune, „Mai multă lume îmi intră aici, ca acasă la mine”. Acolo, însă, țesăturile care decorează încăperea sunt preluate ca donații, ori cumpărate, de la mai multe femei. Totuși, aranjamentul ruzii este special, pentru că e tot o rudă „de fată de gazdă”, adică o rudă cu două straturi de covoare.

Legăturile dintre generații au fost întărite de obiecte: pentru Elisabeta valora mai mult țesătura moștenită decât cea făcută de propriile sale mâini

Un alt exemplu este povestea Elisabetei (80 ani în 2008), care trăia într-o casă bătrânească foarte îngrijită, de oameni “de gazdă”. Pentru că avea mereu rudă în casă, și încă și cu un strat în plus de covoare, casa a atras atenția în comunitate și a fost mereu dată ca exemplu. A fost una dintre primele case pe care le-am văzut când, în timpul documentării de teren, am poposit în sat ca să vorbesc cu oamenii despre importanța acestor încăperi. Elisabeta mi-a spus chiar că atunci când veneau în sat televiziuni locale, ori naționale, pentru a filma momente specifice lumii țărănești, primarul întotdeauna trimitea echipajul de filmat la ea acasă, până a nu se inaugura muzeul local, puțin mai în jos, pe drum. Dar ce face specială această încăpere este nu doar faptul că respectă, încă, specificul local și, împotriva curentului actual de a strica ruzile, încă mai are o rudă frumoasă, ci mai este și faptul că țesăturile pe care le are afișate în această încăpere spun povestea a patru generații de femei. Aici sunt țesături pregătite de Elisabeta însăși pentru a face parte din zestrea sa, dar mai sunt și unele moștenite de la mama sa, de la bunica sa, dar și de la străbunica sa, ori strămoașa sa, așa cum îmi spune.

În primul an în care am fost în casa domniei sale am remarcat cele două covoare frumoase, cu motive geometrice, pe care le avea pe rudă. Mi-a spus cum le-a pregătit din timp, pentru a avea zestrea completă când s-a măritat. Sub aceste două covoare, însă, mai era un strat de covoare, cum e bine să fie în casele de gazde, cu două covoare cu motive ornamentale structural diferite de cele de deasupra. Bucuria cea mai mare am avut-o în momentul în care Elisabeta mi-a spus că sunt păstrate de la strămoașa sa. Atunci m-am gândit cât de importante sunt aceste obiecte moștenite pe linie maternă și cât de prețuite sunt ele în această casă. Peste câțiva ani când am mai fost în casa Elisabetei, am văzut o schimbare: cele două covoare țesute cu grijă de gazdă pentru a fi parte din zestrea sa fuseseră înlocuite de un covor cu motive florale amplasat pe lungime, atipic satului respectiv, pentru că așa văzuse într-un alt sat și i s-a părut frumos. Totuși, cele două covoare moștenite de la străbunica sa erau acolo. Legăturile dintre generații au fost întărite de obiecte: pentru Elisabeta valora mai mult țesătura moștenită decât cea făcută de propriile sale mâini.

Obiectele poartă cu sine memoria creatorilor ori a utilizatorilor

Gestul său mi s-a părut exemplar, pentru că, în fond, la fel procedăm cu toții: de cele mai multe ori decidem să păstrăm un obiect sau altul, pentru că ne aduce aminte de cineva drag. Obiectele poartă cu sine memoria creatorilor, ori a utilizatorilor lor, o memorie activată de fiecare dată când ochii noștri întâlnesc lucrul respectiv. Cumva, lucrurile pot fi identificate cu creatorul lor, prin povestea lor, adică prin memoria și afectivitatea care le sunt asociate. Fiecare obiect, așadar, prinde viață odată cu poveștile oamenilor. De aceea, poate, în reclama de care aminteam mai sus, pentru a o accepta, mi-a fost mai ușor să cred că poate acel covor nu mai spunea nimic proprietarului său pentru că nu avea o poveste, nu era personalizat în vreun fel, nu amintea de nimeni drag. Iar astfel de obiecte, oricât de frumoase ar fi, da, sunt sortite uitării.

Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca fiind dinamică, chiar dacă uneori schimbările sunt mai puțin perceptibile: pe de o parte continuitatea și transmiterea tradiției locale, care include valori și norme specifice, iar pe de altă parte, continua adaptare la noi valori, integrate și adaptate în permanență.

În rândurile care urmează, doresc să vă vorbesc despre schimbare, pentru că este o dominantă a culturilor tradiționale. Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai degrabă progresiste, dornice să adopte schimbările. Evident, totul în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale.

Alături de modificările tradiției care apar din interiorul comunității, o influență importantă o au și cele care apar din exteriorul ei, cum ar fi schimbările politice. De cele mai multe ori, acestea determină schimbări neacceptate de comunitate, la care se formează o rezistență, care, însă, la un moment dat, cedează. Acesta a fost pentru numeroase comunități momentul când în România postbelică s-a instaurat regimul comunist. Impunerea colectivizării și punerea, forțată, a terenurilor deținute de către țărani în comun în cadrul C.A.P.-urilor, ori a fermelor de stat a determinat nu doar schimbări sociale și de proprietate, la care oamenii s-au opus, uneori fiind sancționați prin privarea de libertate, ci a însemnat și dezagregarea comunității rurale în sine, desființarea și abandonarea unor valori care le erau proprii și care contribuiau la consolidarea coeziunii sociale a grupului.

Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai progresiste, dornice să adopte schimbările. Totul, în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului general descris mai sus, voi da exemplul unui obicei care se numește generic „Plugarul” și care, așa cum a fost studiat el în perioada interbelică de către Traian Gherman, un etnograf transilvănean, avea o răspândire destul de mare în Ardeal și Maramureș.

Cel mai harnic om din sat era sărbătorit de comunitate

Obiceiul presupune sărbătorirea în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, sau a doua zi de Paști, a celui mai harnic om din sat, cel care a ieșit primul la arat. În logica mentalității tradiționale, acest om era cel dintâi care a perturbat liniștea naturii, după anotimpul rece, când câmpurile sunt în repaus, astfel că se considera că bunăstarea comunității ar putea fi în pericol, dacă nu s-ar performa obiceiul, menit să îmbuneze forțele supranaturale.

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Obiceiul presupune mai multe etape simbolice, cum ar fi anunțarea publică a sărbătoritului și a feciorilor care participă activ la obicei, ascunderea sărbătoritului, ori a unui bănuț, pe care feciorii trebuie să îl găsească, altfel fiind sancționați prin plata muzicanților și a băuturii ce urmează a fi consumată după ce se încheie obiceiul, ducerea sărbătoritului pe plug, ori pe grapă, până la râu, unde este udat și, mai apoi, sunt udați feciorii, iar uneori și oamenii care stau pe margine.

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

În drum spre casa celui sărbătorit

În momentul udării la râu a plugarului se rostesc urări, ce sunt menite să asigure rodnicia pământului și recolte bogate. Aceasta, pentru că, așa cum se crede în societățile tradiționale, acțiunile omului influențează în mod direct prosperitatea comunității. După acest moment important, începea o petrecere sătească, la care, în unele localități, se pedepseau cei care au încălcat regulile postului mare, prin „bricelare”, adică lovirea în talpă cu un lemn, denumit „mai”.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul: pământul nu mai era în proprietatea lor, astfel că nu ei decideau, de cele mai multe ori, ce anume se cultivă; de asemenea, terenurile erau arate cu tractorul pentru că oamenii nu mai aveau animale ori unelte cu care să poată ara singuri terenul, acestea fiind confiscate de către autorități. Așadar, în multe localități unde avea loc obiceiul Plugarului, cu denumirile locale („Udătoriul”, „Tânjaua”, „Cu căruțul”, „Crai nou”, „Pogănici” etc.), acesta a fost abandonat și a intrat în memoria pasivă a oamenilor.

Renunţarea la obicei, asociată interzicerii bisericii greco-catolice

În zona Chioarului, județul Maramureș, în satul Șurdești, obiceiul se numește „Udătoriul”, iar renunțarea la obicei este asociată și interzicerii din acea perioadă a bisericii greco-catolice, cu atât mai mult cu cât o bună parte din cutumă se derula la vechea biserică de lemn din sat, în prezent monument UNESCO. Multă vreme nu a mai fost ținut, chiar dacă în Șurdești colectivizarea a avut o formă specială: pământurile au rămas în proprietatea oamenilor, care trebuiau să dea statului o cotă din tot ceea ce produceau ei. O influență importantă în pierderea obiceiului a avut și confiscarea, de către autorități, a utilajelor țărănești (pluguri, grape), dar și a cailor, animalele folosite pentru muncile câmpului. Astfel, obiceiul nu a mai fost performat pentru foarte mult timp.

În 1967, un cercetător din București de la Institutul de Folclor al Academiei Române, Eugenia Cernea, în timpul unei documentări de teren, a înregistrat într-o localitate din Maramureș un cântec ritualic ce se cânta în momentul în care plugarul sărbătorit era udat la râu, un cântec în care se ura recoltă bogată și un rod bun câmpurilor. Intrigată de acest cântec, etnologul a continuat cercetările și a înregistrat, chiar în satul Șurdești, foarte multe descrieri ale obiceiului, așa cum era el performat înainte să dispară în anii 1950.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul sărbătoririi “Plugarului” a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul

Eugenia Cernea publică în anul următor și un articol despre obiceiul din Șurdești. Astfel, interesul cercetătorilor devine și mai intens, iar conducerea institutului decide să se realizeze o filmare cu o reconstituire a obiceiului, astfel că în 1969, pentru prima dată după mulți ani, obiceiul este performat din nou, pentru a fi filmat de o echipă a Institutului de Folclor. După acest moment, însă, obiceiul intră din nou în uitare, până în 1990, după Revoluția decembristă, când regimul comunist este înlăturat de la putere.

Un obicei reînviat după 26 de ani

În anul 1995, la inițiativa unor localnici, care au cerut și sprijinul autorităților județene, prin implicarea, timp de mai mulți ani, a Centrului Creației Populare (județul Maramureș), obiceiul a fost performat pentru prima dată după 26 de ani. Pentru că de data aceasta performerii obiceiului au trebuit să învețe obiceiul, s-a apelat la memoria celor care îl performaseră pentru reconstituirea din 1969, dar și la memoria bătrânilor, care își aduceau aminte cum se derula obiceiul înainte de a fi abandonat. De atunci, în fiecare an, prin implicarea activă a comunității, dar și a autorităților locale (primăria Șișești), se ține obiceiul „Udătoriul”. O vreme s-a numit „Festivalul Udătoriul”, probabil după modelul festivalurilor locale moștenite din perioada comunistă, dar în timp s-a renunțat la denumirea pompoasă. În 2003 apare pentru prima dată scena, pe care se urcă, la finalul obiceiului, nu doar localnicii pentru pedepsirea cu „maiul” a celor care au încălcat interdicțiile din post, dar și grupurile locale de copii și tineri care s-au format între timp, precum și grupurile folclorice invitate din alte localități, uneori, chiar din alte țări.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare. Pe an ce trece, în cadrul obiceiului se implică tot mai mulți localnici, iar pentru tineri a însemnat, în mare măsură, o bună ocazie de a se afirma ca grup social distinct.

Un fenomen foarte interesant rezultat în urma reluării obiceiului este faptul că acesta a favorizat și revigorarea costumului tradițional local, abandonat în mare parte în anii 1980. La început, în primii ani după 1995, cei care participau activ la obicei împrumutau costumele specifice zonei Chioar de la Centrul Creației Populare din Baia Mare, reședința de județ. Dar din 2003, când sărbătoritul din acel an a decis că dorește să își facă propriul său costum popular, fără să mai fie nevoit să împrumute și în anii care urmează, au început tot mai mulți săteni să îi preia exemplul. Două femei, pricepute în a croi și a coase au început să primească tot mai multe comenzi pentru a pregăti costume tradiționale; totodată, multe dintre femei și-au adus aminte cum făceau, mai de demult costumele, așa că s-au apucat să le facă din nou.

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Costumul tradiţional local, revigorat la rândul său

În câțiva ani, din ce în ce mai mulți săteni se îmbracă în straie de sărbătoare cu ocazia obiceiului, urmând ca, mai apoi, să îmbrace portul local nu doar de Udători, ci și în alte zile de sărbătoare. Dintr-o dată, prin reluarea obiceiului, a fost resemantizat și portul local și a fost încărcat cu semnificații. Șurdeștenii au reintegrat și acest element de cultură materială în specificul local, adică în ceea ce îi face diferiți pe ceilalți.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare

Astfel, obiceiurile contribuie activ la întărirea spiritului comunității locale. Iar obiceiul „Udătoriul” este un bun exemplu în acest sens: cu o dinamică aparte, fiind abandonat – din cauze externe – de comunitate, și intrând în memoria pasivă a localnicilor, a găsit suficientă motivație și forță pentru a fi reluat. Marele câștig nu este, însă, doar continuarea, sub o formă modificată și adaptată valorilor contemporane, mult mai permisive schimbărilor, ci și faptul că a devenit emblematic pentru comunitate, singura care a reușit performanța de a relua obiceiul, atât de puternic înrădăcinat în identitatea locală.

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc pe scenă

Cu siguranță sunt multe alte exemple care pot fi date, ceea ce trebuie să reținem este faptul că noi, ca ființe sociale, aparținem unei comunități. Cu cât este mai închegată și cu cât valorile la care aderă sunt mai bine afirmate și valorizate de către membrii săi, cu atât o comunitate este mai viabilă și mai puternică.