Tag

articol

Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni” ne învaţă azi, într-un articol privind revizionismul revanşard maghiar al perioadei interbelice, despre pericolele pe care le prezintă şovinismul, profesându-şi admiraţia faţă de vecinii noştri unguri până la un punct: acela în care arată că Ardealul nu ne-a fost dăruit de Occident, ci este parte milenară a întregului numit România.

Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre externe. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât structura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau… de ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui “Nemzeti Ujsàg”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul “Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi

Citez: “Cele scrise de ziarul «Cuvântul» sunt foarte instructive; şi de natură a tempera entusiasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dar cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – şi ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu “democraţia apuseană” şi cu “Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

Dar confratele “Nemzeti Ujsàg” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii ăştia nu sunt decât nişte… orientali; şi Dvs. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit niciodată că a nu fi occidental e o… ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară!! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica apuseană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsàg”; care ştiţi ce însemnează: Gazeta Poporului.

A nu fi occidental nu e o ruşine. Pentru că nu există civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care un popor e capabil, în virtutea componentelor lui istorice.

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă autentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, şi ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici o dată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii. Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să se ferească de acest cel mai greu păcat al unei rasse.

21 martie 1930

În episodul următor: “Ce e Predania?” (1937)

 

Sursa: Nae Ionescu, “De ce nu e bun şovinismul”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

Fiecare loc este caracterizat de o topografie specifică, ce îi conferă personalitate, dar care determină și modul în care este folosit de oameni: un loc rodnic va fi folosit ca teren agricol, locurile bune pentru pomi vor fi livezi, iar pajiștile sunt numai bune pentru a face fân. Oamenii lucrează fiecare loc în funcție de caracteristicile sale, folosindu-se deopotrivă de cunoștințele despre natură, mediul înconjurător, dar și de practicile pe care le cunosc și pe care le-au dobândit de la strămoși, ori le-au dezvoltat prin adaptarea propriilor experiențe, ori a tehnologiilor recente.

Dar un loc nu se limitează doar la proprietățile sale geografice, pentru că, în orice comunitate, teritoriul care este ocupat de aceasta este unul personalizat: toate locurile sunt cunoscute de către localnici, cu numele pe care le au și, mai ales, cu poveștile care le sunt atribuite. Numele fiecărui loc poate să fie reflexia tipului de relief, cum îmi amintesc, de exemplu, de locul unde bunicii materni aveau pământul, și care se numea, generic, „După Hulă”, termen ce local însemna pur și simplu „deal mai mare”. Numele unui loc mai poate fi asociat și unui eveniment important, ori unui element deosebit care se găsește chiar acolo. Un alt exemplu este din familia celorlalți bunici, paterni, care aveau casa în „Fața Stejarului”, iar eu, de fiecare dată când mergeam la ei, îmi imaginam un stejar imens care trebuie să se fi aflat pe-acolo, dar pe care nu l-am găsit niciodată. Tot numele locurilor amintesc de practici vechi, cum ar fi despăduririle pentru a avea terenuri agricole, astfel că de cele mai multe ori locurile denumite „Secătura” pomenesc practica de uscare a copacilor, pentru a fi mai apoi tăiați și a se curăța locul.

Iată că spațiul este unul calitativ, încărcat de memoria pe care oamenii i-o atribuie, memoria excepțională a evenimentelor care s-au petrecut acolo, a proprietarilor, a curiozităților, ori a unor elemente remarcabile cu care este asociat. Fiecare loc este simbolic și semnificativ prin povestea sa, perpetuată într-o comunitate, și care îl personalizează în ochii localnicilor. Un lucru esențial, în fond, pentru că asta face ca oamenii să aparțină unui loc: cunoașterea poveștilor și a întâmplărilor petrecute pe teritoriul comunității lor; cunoașterea, de fapt, a patrimoniului imaterial specific, ceea ce face ca un spațiu să fie unic.

Fiecare loc este simbolic și semnificativ prin povestea sa, perpetuată într-o comunitate

Orice membru al unei comunități va cunoaște foarte bine locurile bune, dar și locurile rele, pentru că, de fapt, spațiul este particularizat prin calitățile pe care le deține, iar, mai mult chiar, participă activ la evenimentele care se petrec acolo, este un spațiu calitativ și, mai ales, unul cunoscut, familiar. De aceea, poate, oamenii care trăiesc în astfel de comunități-memorie, ori comunități tradiționale, au o reținere de a călători și de a părăsi satul: nu ar mai avea cum să diferențieze locurile bune de locurile rele, așa cum dă mărturie, la început de secol XX, Ernest Bernea, în cartea sa Cadre ale gândirii populare românești. Contribuții la reprezentarea spațiului, timpului și cauzalității, publicată într-o primă ediție în 1985.

Iată că, pentru omul comunităților tradiționale, fiecare loc are și o valoare spirituală și, uneori, e impregnat de caracteristicile unor forțe supranaturale, cum se întâmplă, de exemplu, cu locurile unde se spune că au jucat Ielele, locuri considerate, mai apoi, a fi locuri rele, prin această contaminare cu sacrul.

Asta face ca oamenii să aparțină unui loc: cunoașterea poveștilor și a întâmplărilor petrecute pe teritoriul comunității lor; cunoașterea, de fapt, a patrimoniului imaterial specific, ceea ce face ca un spațiu să fie unic

Valențele spațiilor sunt cunoscute de către fiecare membru al unei comunități, iar dacă ne gândim cum s-a perpetuat această cunoaștere, atingem în această discuție problematica transmiterii tradiției orale prin intermediul narațiunilor, a întâmplărilor povestite de protagoniști, ca martori direcți ai întâmplărilor, ori ca martori indirecți, care, la rândul lor, au auzit întâmplarea povestită de altcineva, poate chiar de către protagonistul întâmplărilor, ori pur și simplu de la o altă persoană care aflase din spusele altuia despre întâmplare… Toată această încrengătură de persoane pare a fi derutantă la început, însă, e o bună modalitate de a explica modul în care apar legendele, ori miturile într-o comunitate. Din vorbă în vorbă, se transmit povești care fac trimitere la întâmplări excepționale, demne de a fi povestite, întâmplări care ies din tiparul cotidianului și care, în cazul povestirilor asociate locurilor, redefinesc și particularizează, în mod simbolic, fiecare spațiu.

Pentru omul comunităților tradiționale, fiecare loc are și o valoare spirituală și, uneori, e impregnat de caracteristicile unor forțe supranaturale

Legenda transformării fânului în piatră

Vă dau un singur exemplu, un loc pe care îl găsesc cu totul excepțional și despre care am auzit, de la mai mulți săteni, o narațiune cu totul neobișnuită, care explică denumirea locului și topografia sa. Este vorba de locul cunoscut în satul Șurdești, din zona Chioar, județul Maramureș, ca fiind „Clăile de piatră”. În primul rând, trebuie menționat că zona se află la poalele munților Gutâi și este o zona vulcanică, ce a dat naștere unui relief aparte. La poalele Pietrei Roșii, denumită așa pentru că are nuanțe cromatice roșiatice, din cauza zăcămintelor de fier din zonă, se află, în grădină la cineva, un loc folosit în mod obișnuit pentru fân, unde apar, din pământ, două stânci destul de mari, aparent rotunjite, de forma unor clăi de fân. În mod evident, nu este suficientă explicația geologilor, care explică formarea, ca urmare a erupțiilor vulcanilor, a acestor stânci, lavă vulcanică pietrificată de zeci de mii de ani. Astfel de stânci sunt denumite local și „bulbuci” și se spune în sat că sunt rămase așa de pe vremea lui Noe. Forma neobișnuită a celor două stânci de sub Piatra Roșie a stârnit imaginația localnicilor prin familiaritatea lor, forma clăilor de fân, pentru că, satul, fiind situat în zonă montană, are ca principală activitate creșterea animalelor, ceea ce face ca munca la fân să facă parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului.

La poalele Pietrei Roșii se află un loc folosit în mod obișnuit pentru fân, unde apar, din pământ, două stânci de forma unor clăi de fân

Despre acest loc am cules, împreună cu colegi, dar și alături de familie, câteva legende etimologice, mai sintetice, ori mai dezvoltate, care povestesc despre un om pedepsit de Sfântul Petru pentru că a lucrat într-o zi de sărbătoare. Cel mai des mi s-a povestit întâmplarea într-o manieră foarte scurtă, fără multe detalii. Sunt spuse doar lucrurile esențiale. Nu e ceva neobișnuit: în multe zone pe unde am mai călătorit și unde întrebam de ce se numește un loc într-un fel, mi se dădea o explicație scurtă, sintetizată într-o manieră de invidiat. Iată ce se spune frecvent despre aceste clăi de piatră: „Spunea bătrânii că le-o făcut [stâncile – n.n.] clăi; o fo’ de fân. Și-apăi le-o făcutu-le în ceva sărbătoare. Duminică sau când. Și-apoi s-o făcut de piatră” (A. F., 78 ani, 2006, culeasă împreună cu Georgeta Iuga).

Aceeași întâmplare este mult mai complexă în cazul povestirii înregistrate de la V. P. (75 ani, 2005) și culeasă împreună cu Viorelia Avram: „Acolo o fost așa: Piatra Roșie, o cheamă Piatra Roșie, da’ asta nu știu de unde vine denumirea. Că p-acolo, sub Piatra Roșie, la vreo 600 metri […] sunt câmpii, și acolo pe câmpiile celea făce[au] oamenii fân, pă vremea asta [iunie – n.n.]. Și-o lucrat într-o sărbătoare religioasă. […] Lucra cu fânul, făcea clăi de fân. În jurul acesta, în jur de Sânpetru. Și o lucrat fân și-o zis o femeie bătrână: «Măi, ce lucrați astăzi, că-i sărbătoare mare!» «Să fie tăt sărbătoare, că eu îmi fac fânu’». Era grăbit și se temea de ploaie. Și-o zis femeia: «Coboară-te di pă claie și urcă-te pă ceialaltă, termină pă ceialaltă». N-o fo ajuns a coborî, da’ n-o apucat a termina ceialaltă claie, c-o venit ploaia și-o apucat și-o fo cu trăsnete și cu fulgere. […] Și o zîs femeia aceea bătrână […]: «Te-a bate Dumnezo, ce lucrați? Că-i sărbătoare mare astăzi!» O fo ceva sărbătoare. «Apăi să hie tăt sărbătoare, că mi-am făcut fânu’». Și pă când s-o dus să beie apă la un pom, la un stejar o avut cofă de lemn cu apă, s-o dus să beie apă din cofa aceea de lemn și-o băut apă și o fo punând cofa înapoi, și o zis femeia: «No, măi Petre, ce s-o făcut din claia ta! Du-te acum și termină claia».

Oamenii care trăiesc în astfel de comunități-memorie, ori comunități tradiționale, au o reținere de a călători și de a părăsi satul: nu ar mai avea cum să diferențieze locurile bune de locurile rele

O vorbit femeia în glumă cătă om, «Du-te mai termină claia». Atuncea el o picat la pământ de spaimă și n-o vrut să creadă că ce s-o-ntâmplat cu claia. S-o sculat, o lăsat apa și o mers a pipăi, că din claie de fân, o fost stâncă de piatră. Și-i acolo și astăzi. Una-i cât o claie de fân și una-i cât o jumătate de claie de fân, cât o fost făcut atunci, așe o rămas. […] Și femeia o zis «Petre, azi îi sărbătoare și tomna azi te-ai apucat să lucri». O lucrat și n-o avut grijă de sărbătoare. O vorbit cam contra lui Dumnezeu și apoi Dumnezeu i-o arătat și o făcut claia de piatră. Și apoi o prins boii la car și-o venit acasă, apăi vinind acasă, o tot bătut boii și o zis: «Amu-ți mânca», o zis așe, «îți mânca bolovani la iarnă, c-oi vini și-oi duce, oi încărca bolovani și v-oi da bolovani, că pintru voi s-o făcut claia de piatră». No, bun, și cu asta s-o terminat. […] Clăile de piatră îs în grădină la un om”.

Clăile de piatră din satul Şurdeşti (Maramureş) au o legendă fascinantă

Clăile de piatră din satul Şurdeşti (Maramureş) au o legendă fascinantă

Apariţia clăilor de piatră din Şurdeşti este atribuită, de către localnici, intervenţiei divine

Munca de sărbătoare, în zadar

Narațiunea este importantă nu doar prin complexitatea sa, faptul că există două personaje destul de bine conturate, un dialog și o activitate departe de a fi monotone, ci și prin faptul că face parte din bogatul patrimoniu imaterial prezent în comunitate, și care este asociat sărbătorilor „mânioase cu fânul”. Adică zile când e interzis să se lucreze la fân, sărbători care se țin în luna iulie: începând cu sărbătoarea Sfântul Ilie – 20 iulie, sărbătoare trecută cu roșu în calendar, o sărbătoare de poruncă, așadar, dar și alte sărbători care nu sunt de poruncă, cum sunt: Sfânta Maria Magdalena – 22 iulie, Sfântul Foca – 23 iulie, Adormirea Sfintei Ana – 25 iulie și Sfântul Pantelimon (Pintilie) – 27 iulie.

Munca la fân face parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului

Munca la fân face parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului

Asociate acestor sărbători sunt narațiuni povestite de protagoniști, dar și de cunoscuți ai protagoniștilor, ceea ce accentuează veridicitatea întâmplărilor. Sunt narațiuni cu o mare putere moralizatoare, pentru că în toate, încălcarea interdicției de a munci la fân se finalizează cu o pedeapsă, așa cum a fost și în povestirea clăilor de piatră. Uneori sunt pedepsiți protagoniștii înșiși, cum a fost cazul unei persoane care a fost lovită de fulger fiindcă a lucrat de Sfânta Maria Magdalena la fân, la munte; dar de cele mai multe ori este afectat produsul final al muncii, accentuându-se, cumva, faptul că munca din ziua oprită a fost în zadar: se iscă un vânt puternic ce împrăștie fânul imediat, ori când iarna vin proprietarii să transporte fânul acasă; ori se pornește o furtună puternică, iar un trăsnet lovește parul de la claie, ori claia, care arde.

Faptul că, în perioada contemporană, încă se mai consideră importantă o tradiție și un stil de viață specific determină întărirea legăturilor dintre membrii comunității și fortificarea coeziunii comunității în sine. Respectarea unui sistem de norme și valori întărește deopotrivă și legătura între generații

Povestea clăilor de piatră nu face altceva decât să întărească și să certifice autenticitatea celorlalte întâmplări care se mai povestesc prin sat. Perpetuarea acestor povestiri în interiorul comunității accentuează importanța pe care valorile tradiționale o deține în rândul localnicilor. Faptul că, în perioada contemporană, încă se mai consideră importantă o tradiție și un stil de viață specific determină întărirea legăturilor dintre membrii comunității și fortificarea coeziunii comunității în sine. Respectarea unui sistem de norme și valori întărește deopotrivă și legătura între generații.

Perpetuarea legendelor locale în interiorul comunității accentuează importanța deţinută de către valorile tradiționale în rândul localnicilor

Atâta vreme cât aceste valori încă mai sunt de actualitate în sânul unei comunități, aceasta va rămâne, în continuare, puternică și rezistentă, cu o identitate particulară, spre deosebire de acele comunități în care continuitatea culturală a fost erodată, uneori întreruptă de evenimente recente dramatice, cum a fost colectivizarea, ce a dus la depopularea mediului rural și întreruperea activităților comunale specifice grupurilor sociale.

Îmi amintesc de o reclamă care era la televizor în anii trecuți, o reclamă la un produs de curățat parchetul. La finalul acesteia, gospodina arunca pe fereastră un covor minunat cu motive ornamentale geometrice, ce părea a fi un chilim turcesc. De multe ori m-am gândit la această reclamă ca la metafora omului care nu mai are nevoie de obiecte, oricât de frumoase, ori sofisticate ar fi, pentru că se definește pe sine folosindu-se de alte criterii. Spre deosebire de acest tip de om, majoritatea dintre noi ne folosim de lucruri pentru a ne exprima identitatea, în fața celorlalți: îmbrăcămintea pe care o avem, aparatura pe care o folosim, bijuteriile pe care le purtăm, dar și multe alte lucruri, cum ar fi casa în care locuim, obiectele care o decorează. Toate acestea vorbesc despre gustul nostru estetic, dar și despre poziția noastră socială.

Mai sunt, mai apoi, obiectele pe care le păstrăm cu grijă, uneori în dulap, ca să nu se deterioreze cumva, pentru că ne aduc aminte de cineva drag, ori de un moment anume din viața noastră. Acestea sunt obiecte cu o valoare adăugată, dată de afectivitatea noastră, dar și de propria noastră biografie. Sunt obiecte care poate pentru alții nu valorează nimic, însă pentru noi, cei care le știm povestea, au o valoare inestimabilă, pentru că știm cum au fost create, ori cum au ajuns în posesia noastră.

Majoritatea dintre noi ne folosim de lucruri pentru a ne exprima identitatea, în fața celorlalți: îmbrăcămintea pe care o avem, aparatura pe care o folosim, bijuteriile pe care le purtăm, dar și multe alte lucruri, cum ar fi casa în care locuim, obiectele care o decorează

Ca să fie mai ușor de înțeles obiectele cu valențe sociale, dar și obiectele afective, iată și câteva exemple. În zona Maramureșului lucrurile făcute de către localnici intră, de cele mai multe ori, în categoria obiectelor considerate de specialiștii etnografi a fi „artă populară”, ori „artă țărănească”, „artă tradițională”. E vorba, de exemplu, de țesături făcute în casă cu multă grijă, care respectă specificul local, ceea ce este considerat a fi reprezentativ pentru comunitate.

Țesăturile lucrate de către țărani sunt considerate parte a artei populare

Pentru oamenii care le folosesc, însă, aceste țesături fac parte din viața lor cotidiană. Chiar dacă sunt înconjurați de multe obiecte moderne, care le facilitează viața (aparatură casnică, veselă foarte modernă etc.), ori care sunt pur și simplu frumoase din punct de vedere al valorilor comunității (mobilă nouă, covoare noi, haine moderne etc.), în fiecare casă maramureșeană se mai găsesc și obiecte țărănești, și mai ales țesături făcute în casă, cum sunt cergi groase din lână, covoare, ștergare, fețe de masă. Acestea sunt făcute de gazda casei, au fost pregătite ca zestre din timp, iar uneori, au fost date mai departe fetelor, când vine vremea căsătoriei, tot ca parte din zestrea lor.

„Camera îmbrăcată ţărăneşte”, spaţiul sărbătorescului

Sunt obiecte aranjate cu grijă în toate camerele, dar mai ales în „odaia de parade”, în „camera bună”, ori, cum i se spune mai nou, „camera îmbrăcată țărănește”, adică în spațiul în care nu se petrece nimic din ce ar însemna viață cotidiană, în spațiul dedicat sărbătorescului, cea mai frumoasă încăpere din casă, iar, mai demult, cea mai spațioasă. O sufragerie în termeni tradiționali.

Aceste încăperi sunt ticsite de țesături ce fac parte din zestrea fetelor: pe perete sunt păretare; mesele sunt împodobite de câte două fețe de masă puse cu grijă una peste alta; în casele bătrânești se întâlnesc și covoare special țesute pentru a fi puse pe masă, dar care de cele mai multe ori nu mai sunt folosite ca atare; paturile sunt acoperite de cergi colorate și bogat ornamentate; iar deasupra paturilor, în multe case încă se mai păstrează „ruda”, adică un ansamblu de țesături aranjate cu grijă pe o bârnă de lemn, în straturi suprapuse, alternând țesături de lână (cergi, covoare, pânză din care se fac de regulă desagii), cu cele de cânepă (cearceaf, fețe de masă).

Pereții acestei încăperi sunt ticsiți de păretare, articole importante pentru zestrea tinerelor

Evident, fiecare sat prezintă particularități în ceea ce privește aranjarea ruzii. Fie diferă modul de aranjare: țesăturile în satele de pe Valea Cosăului se pun pe lungime, pe când, de regulă, în satele de pe Valea Izei, se pun pe lățime. Dar mai poate fi diferit și numărul straturilor de țesături. Pot să fie patru straturi de țesături, cum ar fi cergă, urmată de cearceaf cu dantele în capăt („lepedeu cu colți”), ori fețe de masă înnădite („fățoi”), mai apoi fiind pus covorul, iar deasupra, până în tavan, perne cu fețele de pernă ornamentate în capete, cum e specific în Săliștea de Sus, ori Ieud, de exemplu. Mai pot, însă, să fie adăugate și un strat de cearceaf „cu colți” și unul format din pânza de desagi, cum e specific în Dragomirești, ceea ce îmbogățește ruda și o face mai complexă.

Țesăturile care sunt afișate în această încăpere spun povestea a patru generații de femei

Ce este important, însă, este faptul că ansamblul de țesături reprezentat de rudă are în comunitate o valoare socială importantă: cu cât sunt mai multe straturi de țesături, înseamnă că familia în care se găsește ruda era mai avută. După cum îmi spun sătenii, care fată era mai „de gazde”, avea chiar și unul dintre starturi dublate, avea un strat în plus de covoare, de exemplu, țesăturile cele mai apreciate în sat, din cauză că sunt cele mai migăloase și sunt considerate cele mai frumoase. Mai demult, poate cu 40-50 de ani în urmă, când încă se mai țineau șezători iarna, feciorii care vizitau șezătorile erau atenți la aceste detalii în alegerea casei pe la care să treacă: „Îi rudă, și asta se întreba, îi rudă în casă, da[r] cu câte rânduri?”, după cum își amintește G.T., 62 ani, 2008, Dragomirești.

O țesătură poate spune povestea mai multor generații de femei

Cele mai frumoase „camere țărănești” le-am văzut în Dragomirești, unde țesăturile aveau, în general, motive ornamentale geometrice și unde am întâlnit multe case în care încă se mai face ruda. Dragomireștiul a fost satul în care am aflat poveștile multor țesături și, astfel, poveștile de viață a multor femei, încă foarte atașate de tradiții.

Ţesăturile din zestre reflectă hărnicia fetei de măritat

În primul rând am aflat multe despre importanța țesăturilor ce fac parte din zestre, cât de însemnate sunt ele pentru că reflectă hărnicia fetei ce urmează să se mărite. Astfel, Maria (49 ani în 2008) îmi povestește cu amuzament cum și-a pregătit și țesut zestrea înainte de căsătorie: „Eu când m-am măritat, m-am măritat la 17 ani, și eu am vrut să îmi fac rudă. M-o ajutat mama. Alegeam tătă noaptea în t’eară [război de țesut – n.n.]. Mere[a]u bărbații în pădure, auzeam tăt val cum erau cu carăle pă uliță și noi nu eram durmite. Alegeam [țeseam – n.n.] tătă noaptea ca să-mi gat ruda. Și bărbatu-mio m-o așteptat un an până ce mi-am terminat ruda, ca să nu-mi scoată ochii că n-am avut eu zestre. Da. Și mi-am gătat ruda și apoi m-am măritat”. Maria are grijă și de muzeul local din sat, Muzeul Țărăncii Maramureșene, de care se îngrijește ca de propria sa casă, pentru că, așa cum spune, „Mai multă lume îmi intră aici, ca acasă la mine”. Acolo, însă, țesăturile care decorează încăperea sunt preluate ca donații, ori cumpărate, de la mai multe femei. Totuși, aranjamentul ruzii este special, pentru că e tot o rudă „de fată de gazdă”, adică o rudă cu două straturi de covoare.

Legăturile dintre generații au fost întărite de obiecte: pentru Elisabeta valora mai mult țesătura moștenită decât cea făcută de propriile sale mâini

Un alt exemplu este povestea Elisabetei (80 ani în 2008), care trăia într-o casă bătrânească foarte îngrijită, de oameni „de gazdă”. Pentru că avea mereu rudă în casă, și încă și cu un strat în plus de covoare, casa a atras atenția în comunitate și a fost mereu dată ca exemplu. A fost una dintre primele case pe care le-am văzut când, în timpul documentării de teren, am poposit în sat ca să vorbesc cu oamenii despre importanța acestor încăperi. Elisabeta mi-a spus chiar că atunci când veneau în sat televiziuni locale, ori naționale, pentru a filma momente specifice lumii țărănești, primarul întotdeauna trimitea echipajul de filmat la ea acasă, până a nu se inaugura muzeul local, puțin mai în jos, pe drum. Dar ce face specială această încăpere este nu doar faptul că respectă, încă, specificul local și, împotriva curentului actual de a strica ruzile, încă mai are o rudă frumoasă, ci mai este și faptul că țesăturile pe care le are afișate în această încăpere spun povestea a patru generații de femei. Aici sunt țesături pregătite de Elisabeta însăși pentru a face parte din zestrea sa, dar mai sunt și unele moștenite de la mama sa, de la bunica sa, dar și de la străbunica sa, ori strămoașa sa, așa cum îmi spune.

Casa Elisabetei este un „muzeu” al tradiției românești

În primul an în care am fost în casa domniei sale am remarcat cele două covoare frumoase, cu motive geometrice, pe care le avea pe rudă. Mi-a spus cum le-a pregătit din timp, pentru a avea zestrea completă când s-a măritat. Sub aceste două covoare, însă, mai era un strat de covoare, cum e bine să fie în casele de gazde, cu două covoare cu motive ornamentale structural diferite de cele de deasupra. Bucuria cea mai mare am avut-o în momentul în care Elisabeta mi-a spus că sunt păstrate de la strămoașa sa. Atunci m-am gândit cât de importante sunt aceste obiecte moștenite pe linie maternă și cât de prețuite sunt ele în această casă. Peste câțiva ani când am mai fost în casa Elisabetei, am văzut o schimbare: cele două covoare țesute cu grijă de gazdă pentru a fi parte din zestrea sa fuseseră înlocuite de un covor cu motive florale amplasat pe lungime, atipic satului respectiv, pentru că așa văzuse într-un alt sat și i s-a părut frumos. Totuși, cele două covoare moștenite de la străbunica sa erau acolo. Legăturile dintre generații au fost întărite de obiecte: pentru Elisabeta valora mai mult țesătura moștenită decât cea făcută de propriile sale mâini.

Țesătura moștenită este cea mai valoroasă

Obiectele poartă cu sine memoria creatorilor ori a utilizatorilor

Gestul său mi s-a părut exemplar, pentru că, în fond, la fel procedăm cu toții: de cele mai multe ori decidem să păstrăm un obiect sau altul, pentru că ne aduce aminte de cineva drag. Obiectele poartă cu sine memoria creatorilor, ori a utilizatorilor lor, o memorie activată de fiecare dată când ochii noștri întâlnesc lucrul respectiv. Cumva, lucrurile pot fi identificate cu creatorul lor, prin povestea lor, adică prin memoria și afectivitatea care le sunt asociate. Fiecare obiect, așadar, prinde viață odată cu poveștile oamenilor. De aceea, poate, în reclama de care aminteam mai sus, pentru a o accepta, mi-a fost mai ușor să cred că poate acel covor nu mai spunea nimic proprietarului său pentru că nu avea o poveste, nu era personalizat în vreun fel, nu amintea de nimeni drag. Iar astfel de obiecte, oricât de frumoase ar fi, da, sunt sortite uitării.

Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca fiind dinamică, chiar dacă uneori schimbările sunt mai puțin perceptibile: pe de o parte continuitatea și transmiterea tradiției locale, care include valori și norme specifice, iar pe de altă parte, continua adaptare la noi valori, integrate și adaptate în permanență.

În rândurile care urmează, doresc să vă vorbesc despre schimbare, pentru că este o dominantă a culturilor tradiționale. Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai degrabă progresiste, dornice să adopte schimbările. Evident, totul în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale.

Alături de modificările tradiției care apar din interiorul comunității, o influență importantă o au și cele care apar din exteriorul ei, cum ar fi schimbările politice. De cele mai multe ori, acestea determină schimbări neacceptate de comunitate, la care se formează o rezistență, care, însă, la un moment dat, cedează. Acesta a fost pentru numeroase comunități momentul când în România postbelică s-a instaurat regimul comunist. Impunerea colectivizării și punerea, forțată, a terenurilor deținute de către țărani în comun în cadrul C.A.P.-urilor, ori a fermelor de stat a determinat nu doar schimbări sociale și de proprietate, la care oamenii s-au opus, uneori fiind sancționați prin privarea de libertate, ci a însemnat și dezagregarea comunității rurale în sine, desființarea și abandonarea unor valori care le erau proprii și care contribuiau la consolidarea coeziunii sociale a grupului.

Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai progresiste, dornice să adopte schimbările. Totul, în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului general descris mai sus, voi da exemplul unui obicei care se numește generic „Plugarul” și care, așa cum a fost studiat el în perioada interbelică de către Traian Gherman, un etnograf transilvănean, avea o răspândire destul de mare în Ardeal și Maramureș.

Cel mai harnic om din sat era sărbătorit de comunitate

Obiceiul presupune sărbătorirea în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, sau a doua zi de Paști, a celui mai harnic om din sat, cel care a ieșit primul la arat. În logica mentalității tradiționale, acest om era cel dintâi care a perturbat liniștea naturii, după anotimpul rece, când câmpurile sunt în repaus, astfel că se considera că bunăstarea comunității ar putea fi în pericol, dacă nu s-ar performa obiceiul, menit să îmbuneze forțele supranaturale.

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Obiceiul presupune mai multe etape simbolice, cum ar fi anunțarea publică a sărbătoritului și a feciorilor care participă activ la obicei, ascunderea sărbătoritului, ori a unui bănuț, pe care feciorii trebuie să îl găsească, altfel fiind sancționați prin plata muzicanților și a băuturii ce urmează a fi consumată după ce se încheie obiceiul, ducerea sărbătoritului pe plug, ori pe grapă, până la râu, unde este udat și, mai apoi, sunt udați feciorii, iar uneori și oamenii care stau pe margine.

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

În drum spre casa celui sărbătorit

În drum spre casa celui sărbătorit

În momentul udării la râu a plugarului se rostesc urări, ce sunt menite să asigure rodnicia pământului și recolte bogate. Aceasta, pentru că, așa cum se crede în societățile tradiționale, acțiunile omului influențează în mod direct prosperitatea comunității. După acest moment important, începea o petrecere sătească, la care, în unele localități, se pedepseau cei care au încălcat regulile postului mare, prin „bricelare”, adică lovirea în talpă cu un lemn, denumit „mai”.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul: pământul nu mai era în proprietatea lor, astfel că nu ei decideau, de cele mai multe ori, ce anume se cultivă; de asemenea, terenurile erau arate cu tractorul pentru că oamenii nu mai aveau animale ori unelte cu care să poată ara singuri terenul, acestea fiind confiscate de către autorități. Așadar, în multe localități unde avea loc obiceiul Plugarului, cu denumirile locale („Udătoriul”, „Tânjaua”, „Cu căruțul”, „Crai nou”, „Pogănici” etc.), acesta a fost abandonat și a intrat în memoria pasivă a oamenilor.

Renunţarea la obicei, asociată interzicerii bisericii greco-catolice

În zona Chioarului, județul Maramureș, în satul Șurdești, obiceiul se numește „Udătoriul”, iar renunțarea la obicei este asociată și interzicerii din acea perioadă a bisericii greco-catolice, cu atât mai mult cu cât o bună parte din cutumă se derula la vechea biserică de lemn din sat, în prezent monument UNESCO. Multă vreme nu a mai fost ținut, chiar dacă în Șurdești colectivizarea a avut o formă specială: pământurile au rămas în proprietatea oamenilor, care trebuiau să dea statului o cotă din tot ceea ce produceau ei. O influență importantă în pierderea obiceiului a avut și confiscarea, de către autorități, a utilajelor țărănești (pluguri, grape), dar și a cailor, animalele folosite pentru muncile câmpului. Astfel, obiceiul nu a mai fost performat pentru foarte mult timp.

În 1967, un cercetător din București de la Institutul de Folclor al Academiei Române, Eugenia Cernea, în timpul unei documentări de teren, a înregistrat într-o localitate din Maramureș un cântec ritualic ce se cânta în momentul în care plugarul sărbătorit era udat la râu, un cântec în care se ura recoltă bogată și un rod bun câmpurilor. Intrigată de acest cântec, etnologul a continuat cercetările și a înregistrat, chiar în satul Șurdești, foarte multe descrieri ale obiceiului, așa cum era el performat înainte să dispară în anii 1950.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul sărbătoririi „Plugarului” a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul

Eugenia Cernea publică în anul următor și un articol despre obiceiul din Șurdești. Astfel, interesul cercetătorilor devine și mai intens, iar conducerea institutului decide să se realizeze o filmare cu o reconstituire a obiceiului, astfel că în 1969, pentru prima dată după mulți ani, obiceiul este performat din nou, pentru a fi filmat de o echipă a Institutului de Folclor. După acest moment, însă, obiceiul intră din nou în uitare, până în 1990, după Revoluția decembristă, când regimul comunist este înlăturat de la putere.

Un obicei reînviat după 26 de ani

În anul 1995, la inițiativa unor localnici, care au cerut și sprijinul autorităților județene, prin implicarea, timp de mai mulți ani, a Centrului Creației Populare (județul Maramureș), obiceiul a fost performat pentru prima dată după 26 de ani. Pentru că de data aceasta performerii obiceiului au trebuit să învețe obiceiul, s-a apelat la memoria celor care îl performaseră pentru reconstituirea din 1969, dar și la memoria bătrânilor, care își aduceau aminte cum se derula obiceiul înainte de a fi abandonat. De atunci, în fiecare an, prin implicarea activă a comunității, dar și a autorităților locale (primăria Șișești), se ține obiceiul „Udătoriul”. O vreme s-a numit „Festivalul Udătoriul”, probabil după modelul festivalurilor locale moștenite din perioada comunistă, dar în timp s-a renunțat la denumirea pompoasă. În 2003 apare pentru prima dată scena, pe care se urcă, la finalul obiceiului, nu doar localnicii pentru pedepsirea cu „maiul” a celor care au încălcat interdicțiile din post, dar și grupurile locale de copii și tineri care s-au format între timp, precum și grupurile folclorice invitate din alte localități, uneori, chiar din alte țări.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare. Pe an ce trece, în cadrul obiceiului se implică tot mai mulți localnici, iar pentru tineri a însemnat, în mare măsură, o bună ocazie de a se afirma ca grup social distinct.

Un fenomen foarte interesant rezultat în urma reluării obiceiului este faptul că acesta a favorizat și revigorarea costumului tradițional local, abandonat în mare parte în anii 1980. La început, în primii ani după 1995, cei care participau activ la obicei împrumutau costumele specifice zonei Chioar de la Centrul Creației Populare din Baia Mare, reședința de județ. Dar din 2003, când sărbătoritul din acel an a decis că dorește să își facă propriul său costum popular, fără să mai fie nevoit să împrumute și în anii care urmează, au început tot mai mulți săteni să îi preia exemplul. Două femei, pricepute în a croi și a coase au început să primească tot mai multe comenzi pentru a pregăti costume tradiționale; totodată, multe dintre femei și-au adus aminte cum făceau, mai de demult costumele, așa că s-au apucat să le facă din nou.

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Costumul tradiţional local, revigorat la rândul său

În câțiva ani, din ce în ce mai mulți săteni se îmbracă în straie de sărbătoare cu ocazia obiceiului, urmând ca, mai apoi, să îmbrace portul local nu doar de Udători, ci și în alte zile de sărbătoare. Dintr-o dată, prin reluarea obiceiului, a fost resemantizat și portul local și a fost încărcat cu semnificații. Șurdeștenii au reintegrat și acest element de cultură materială în specificul local, adică în ceea ce îi face diferiți pe ceilalți.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare

Astfel, obiceiurile contribuie activ la întărirea spiritului comunității locale. Iar obiceiul „Udătoriul” este un bun exemplu în acest sens: cu o dinamică aparte, fiind abandonat – din cauze externe – de comunitate, și intrând în memoria pasivă a localnicilor, a găsit suficientă motivație și forță pentru a fi reluat. Marele câștig nu este, însă, doar continuarea, sub o formă modificată și adaptată valorilor contemporane, mult mai permisive schimbărilor, ci și faptul că a devenit emblematic pentru comunitate, singura care a reușit performanța de a relua obiceiul, atât de puternic înrădăcinat în identitatea locală.

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc pe scenă

Joc pe scenă

Cu siguranță sunt multe alte exemple care pot fi date, ceea ce trebuie să reținem este faptul că noi, ca ființe sociale, aparținem unei comunități. Cu cât este mai închegată și cu cât valorile la care aderă sunt mai bine afirmate și valorizate de către membrii săi, cu atât o comunitate este mai viabilă și mai puternică.

Locuri de poveste ale României. Clăile de piatră din Maramureş

14 Octombrie 2016 |
Fiecare loc este caracterizat de o topografie specifică, ce îi conferă personalitate, dar care determină și modul în care este folosit de oameni: un loc rodnic va fi folosit ca teren agricol, locurile bune pentru pomi vor fi livezi, iar pajiștile sunt numai bune...

Povestea obiectelor

28 Septembrie 2016 |
Îmi amintesc de o reclamă care era la televizor în anii trecuți, o reclamă la un produs de curățat parchetul. La finalul acesteia, gospodina arunca pe fereastră un covor minunat cu motive ornamentale geometrice, ce părea a fi un chilim turcesc. De multe ori...

Cum a reînviat tradiţia “Udătoriului” în Maramureş

13 Septembrie 2016 |
Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca...