Răscolind colindele…

Nu prea știu cum ar trebui să vorbim despre colinde. Colindele au ceva de abur – mâna-l scapă, obrazul parcă-parcă-l simte, doar inima îl poate cuprinde – și asta dacă e bine acordată, ceea ce, hai să recunoaștem, nu ni se întâmplă prea des.

Colindele dau și cer tihnă, cer și dau un alt ritm sufletesc.

Cer să închizi ochii, prea iritați de orgia de beculețe.

Cer să-ți cureți urechile de zoaiele radioactive al căror nume se termină de obicei cu „FM”.

Cer un alt fel de a respira.

Cer să nu fii burdușit de spiritul bulimic al zeului Xmăs.

Cer să nu fii lerofob.

Nu, colindele nu sunt „cântece de sezon”, ci invocații ce sfâșie spațiul profan și dezleagă timpul smintit în care trăim.

Nalt e cerul și adânc” – colindele pun în paranteză fantasma spațială în care trăim. Cerul este pe cât de înalt, pe atât de adânc, fiindcă existența noastră nu e, nu trebuie să fie mișcarea debilă unor puncte de pe axele oX – oY*…

… ci pulsiune paradoxală – cu cât te cobori mai temeinic, cu atât te înalți mai rodnic. La Stea nu ajungi decât din hăul Ieslei.

… și reflexie – cu cât mai adânc cerul dinăuntru, cu atât mai înalt cel de dinafară. Cu cât mai plat cerul inimii, cu atât mai sec și mai apăsător cerul de deasupra.

Așa că oaspeți cu azur în gene nu e metaforă, ci simpla descriere a celor care (pe)trec prin faldurile acestor văzduhuri, ba în pogorământ fulgerător, ba urcând pe treptele ninse ale scării lui Iacob.

Tot în aceeași colindă, se îngână: „Bacii lepădară grija / Astăzi lupii țin ajun / Porumbeii nu visează / Vânt de uliu căpcăun”. Și uite, gazdă bună, cum colinda i-a pus timpului pauză, cum eternitatea îl soarbe „într-o clipă”, cu tot cu războaiele și cinismele, cu tot cu fricile și luptele pentru supraviețuire**. Piua. Stop joc. Stop cadru. Lumea rămâne pe loc ca-ntro fotografie, își trage puțin sufletul ca să ții minte, gazdă bună, că niciunde și nicicând pacea nu se poate naște din viteză și din zbucium. Și nu e „pace albă” până când nu putem auzi rumegatul boilor din iesle, adică până nu suntem prezenți Acolo.

Astfel, nu e întâmplător că cele mai strașnice colinde sunt cele ale copiilor, monahilor și deținuților. Fiecare dintre aceste categorii are o relație proprie cu spațiul și timpul. Copiii trăiesc natural într-un NespațiuNetimp al cărui puls încă e dat de apropierea de Rai și de frăgezimea vârstei, nu de inflexibilitatea monotonă a vieții noastre civilizate & pasteurizate. Monahii își asumă abandonarea spațiutimpului lumesc pentru a pregusta NespațiulNetimpul de Dincolo. Iar deținuții, cei siliți să trăiască în afara lumii noastre, evadează prin colind din spațiutimpul închircit al celulei, odihnindu-se vreme de câteva strofe în NespațiulNetimpul unui Dincolo unde nu există gratii.

Pentru deținuți, evadare diafană.

Pentru monahi, coloana sonoră a lui Dincolo.

Pentru copii, firescul clipei.

Mai mult decât noi – cei ce suntem necopii, nemonahi și nedeținuți – ei caută mângâierea, iar în colinda-iesle e mângâiere cât să încăpem toți, la grămadă…

M-aș opri aici. Decât cuvintele mele noduroase, mai potrivite sunt cântarea și tăcerea pentru a ne apropia de colindă – acest du-te-vino misterios împletit între Gazdă și oaspete, dincolo de geografie și dincoace de istorie.

Afară e ger, prin lume bântuie irozi mari și mici, cu trup și fără trup, înstăpâniți peste spațiul profan și timpul smintit acestor vremuri. Din acest spațiu și din acest timp suntem chemați să ieșim – cu dorul pușcăriașului,

cu râvna călugărului,

cu bucuria copilului,

pentru a-L întâlni pe Cel din „scaunul de odihnă”.

Așadar, să colindăm și să ne lăsăm colindați.

Crăciun tihnit!

 

 

*iar Descartes nu cântă colinde, cugetă și există și asta-i ocupă tot timpul…

**nici Darwin nu cântă colinde, în caz că exista vreun dubiu.

 

 

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Matricea Românească vă dorește un Crăciun fericit!
Trei poezii minunate și uitate, ce pot fi dăruite copiilor de bunici sau de părinți
Metaversul lui Zuckerberg – sau despre un iad nou-nouț și intens colorat
Protos Zaharia Curteanu, despre Nașterea Domnului în zilele noastre