Tag

Biserica Ortodoxa

Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, mitologia chineză mustea de zeități, eroi, strămoși și dragoni. În 1685, apar primele comunități ortodoxe formate din ruși siberieni. Încet, dar sigur, noua credință începe să prindă rădăcini, iar la Beijing se ridică prima biserică. Un moment de cotitură apare în anul 1900, Miliția Ihetuană declanșează răscoala boxerilor. La început pașnici, apoi tot mai virulenți, boxerii fac prăpăd și decapitează dint-un foc 70 de chinezi ortodocși în frunte cu familia preotului Mitrofan.    

 

Creștinismul în țara dragonilor

Taoismul și confucianismul, pecetluiseră viața religioasă a Chinei. Peisajul politeist, nu suporta concurență. Cu toate acestea, creștinismul își face apariția timid în anul 635, prin strădaniile unei misiuni a Bisericii Asiriene de Răsărit. Mult mai târziu, pe la 1685, Împăratul Kangxi, afiliază Chinei un număr mare de locuitori din orașele rusești aflate la graniță. Ortodoxia începe să se facă simțită. În prima fază, contextul social era de partea creștinilor, care au reușit să ridice o biserică la Beijing. Timpul se scurge, iar după un secol și jumătate comunitatea ortodocșilor rămâne o rămășiță. În 1860, nu erau mai mult de 200 de creștini pe întreg teritoriul Beijingului.

 

Tabăra misiunii ortodoxe ruse din Beijing

Tabăra misiunii ortodoxe ruse din Beijing

 

Biserica Ortodoxă Rusă nu a fost descurajată de numărul mic de adepți. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ocârmuirea bisericească decide să desfășoare o evanghelizare mai organizată. Sunt aleși cei mai buni clerici și trimiși în inima Beijingului. Slujbele încep să fie traduse în limba chineză, iar taberele misionarilor împânzesc orașul.

 

Mitrofan, primul preot chinez

Pe 10 decembrie 1855, vine pe lume Yang Ji, viitorul părinte Mitrofan. Nici nu apucă să îndruge primele cuvinte că își pierde tatăl. Puștiul este crescut cu mari sacrificii de către bunică și mamă. La acea vreme, șeful misiunii era arhimandritul Paladie, care îl luase în vizor pe tânărul Yang. Prelatul simțise o sclipire, așa că a pus un profesor să se ocupe de formarea lui. Învață repede, iar la nici douăzeci de ani, primește postul de catehet. Era doar prima fază, pentru că Paladie visa să scotă un viitor preot. Yang se socotește nevrednic pentru acest rang și se opune.

 

În 1882, părintele Mitrofan participă la Consiliul Clericilor. Al șaselea din stânga, rândului doi

În 1882, părintele Mitrofan (rândul doi, al șaselea din stânga) participă la Consiliul Clericilor

 

Arhimandritul Flavian preia ștafeta și face noi presiuni, în urma cărora are câștig de cauză. La 25 de ani, Yang Ji este uns preot de către episcopul Nicolae al Japoniei. Era pe deplin conștient că drumul pe care a plecat nu va fi deloc ușor. Nu stă prea mult pe gânduri și purcede la traducerea cărților bisericești. A fost căsătorit cu Tatiana, care i-a dăruit trei copii.

 

Cronica unei crime în masă

La sfârșitul secolului XIX-lea, politica economică a Chinei, era la cheremul Japoniei și al țărilor occidentale. Rușinea era prea mare, așa că o mare parte a populației se organizează în asociații revoluționare precum, Societatea pumnilor drepţi şi armonioşi sau Societatea armoniei juste. De aici și numele de boxeri pe care englezii l-au dat hoardelor barbare. Inițial s-au manifestat pașnic, construiau lăcașuri cu scopul de a aduce jertfe diferitelor zeități. Problemele încep în momentul în care Împărăteasa Țîsi poruncește forțelor armate să intervină în taberele răsculaților. Boxerii o iau razna și încep să atace misiunile evanghelice, distrug locuințele diplomaților străini, devastează ambasade și biserici.

 

Poza nr 3

 

Într-o seară de iunie a lui 1900, incendiază tabăra misionarilor ruși. Biblioteca, arhiva, veșminte preoțești sunt făcute scrum, nu mai rămâne nimic în picioare. Părintele Mitrofan și alte șaptezeci de suflete se adăpostesc de furia tiranilor. La un moment dat se aud strigăte, sunt înconjurați. De frica morții, cei mai voinici o rup la fugă unde văd cu ochii, în urmă rămân femeile și copiii. Încep să îi tortureze fără milă. Primul pe listă este Mitrofan, boxerii îi străpung pieptul și-l lasă lat sub un curmal. Soția și doi dintre copii sunt decapitați pe loc în uralele călăilor. Soarta lui Ioan, cel de-al treilea, avea să fie mult mai cruntă. Pruncul avea doar opt ani când i-au ciopârțit umerii, nasul, urechile și degetele de la picioare. După, l-au aruncat în drum, unde la puțină vreme și-a dat ultima suflare.

 

Situația în zilele noastre

Pe 14 august 1900, răscoala boxerilor a fost înfrântă definitiv de trupe militare formate din japonezi, europeni și americani. Doi ani mai târziu, în China existau 32 de biserici ortodoxe și aproape 6000 de credincioși. După măcel, trupul părintelui Mitrofan și al celorlalți martiri au fost așezate la temelia unei biserici zidite în memoria lor. În 1903, mărturisitorii au fost înscriși în calendarul creștin, cu prăznuire pe 11 iunie.

 

Biserica ridicată în cinstea martirilor chinezi

Biserica ridicată în cinstea martirilor chinezi

 

Sfios, biserica și-a reluat activitatea. Au fost ridicate școli și orfelinate, dar nu a mai fost ca înainte. Astăzi, în China sunt recunoscute cinci comunități religioase, dar ortodocșii nu-s printre ele. Singurul loc în care biserica se poate manifesta liber este în regiunea autonomă Hong Kong, unde există Mitropolia Ortodoxă de Hong Kong și a Asiei de Sud-Est.

 

 

Continuăm aclamata serie de autor Nae Ionescu printr-o binevenită pastilă de spiritualitate: Ce e Predania, articol despre Biserica Ortodoxă Română şi tradiţia ei, scris la 1937.

Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească – și cu ea însăș așezarea spirituală a poporului nostru în structura lui intimă – este nevoia de „înoire” pe care o simt din ce în ce mai stăruitor anumite cercuri teologice de la noi. Dacă această nevoie s’ar face simțită numai în unele personagii ridicule, scăpate în bălăriile teologiei rumânești, cari s’ar simți dezonorate dacă nu ar fi în stare să valorifice pe Fouillée sau chiar pe Ernst Haeckel pentru învățătura dumnezeiască, chestiunea nu ar fi tocmai așa de gravă. Se întâmplă însă că o problemă a „înoirii” există realmente în orice viață religioasă. Astfel încât o cercetare atentă a situației, obligată a se ține deopotrivă departe atât de „științificitatea” inovatorilor, cât și de „ortodoxia” habotnicilor, e datoare să stabilească cu precisie sensul și limitele acestei înoiri.

Îmi îngădui să cred că, în ciuda frecvenței și gravității excepționale a erorilor în cari a căzut neliniștea reformatorilor, există un îndreptar sigur, aș zice: infailibil, în problema „actualizării” bisericii; și că numai ignorarea acestui îndreptar a făcut, aiurea și la noi, posibile toate greșelile pe cari le-am trăit sau le ispășim. Acest îndreptar este PREDANIA. Adică sfânta tradiție a Bisericii.

1. Orice învățătură religioasă, deci și învățătura lui Christos, este trăită de oameni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spațială și timporală, constitue într’un fel viața însăș a învățăturii. Căci învățătura nu este un adevăr oarecare, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într’o tablă de aramă și l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el – sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânță; care e pusă în pământ, încolțește și dă roadă. La învățătura lui Christos se adaugă, deci, într’un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învățătură pur și simplu, ci învățătura care a rodit în noi, învățătură rodită.

Astfel fiind însă, învățătura este un fapt, cu o istorie a lui, cu diverse momente cari se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăș legea de desfășurare a posibilităților cuprinse în învățătură. Iar înscrierea la conștient, formularea diverselor momente, e ceia ce numim noi PREDANIE sau TRADIȚIE.

2. Dacă însă orice așezare religioasă se definește prin învățătura inițială plus formula de identificare a creșterii ei, două primejdii amenință, permanent, o asemenea definiție: a) se poate ca o învățătură să crească strâmb; b) se poate ca o învățătură, chiar normal crescută, să fie fals formulată. Există oare garanții împotriva unor asemenea primejdii, și cari ar fi ele?

Răspundem: în creștinătatea ortodoxă ele există. Și anume, iată-le: adevărurile religiei creștine ortodoxe nu sunt adevăruri individuale. Viața lor se desfășoară într’o comunitate, – și anume în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcționează normal, este exclus ca creșterea învățăturii să fie strâmbă.

Asta despre creștere. Dar formularea? Formularea se face, la noi, în sinoade, de către sinoade, plecându-se de la principiul absolut just că adevărul creștin, chiar atunci când e vorba de înțelegerea cuvântului lui Christos e de natură conciliară, și nu rațională – rațiunea individuală neavând nimic de spus într’o asemenea problemă. Cum însă un sinod funcționând normal nu poate da formulări eronate, și cum în biserica noastră există indicațiuni precise în privința condițiilor în cari trebue să funcționeze un sinod, însemnează că noi putem ști care formulare e justă și care nu.

Creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. (…) Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație

Garanția creșterii drepte a învățăturii și a formulării juste a acestei creșteri stă, deci, în normalitatea funcționării comunității de iubire și a sinodului, normalitate care este suficient indicată în ortodoxie. Iar dacă, prin imposibil, asta nu e încă deajuns, atunci mai există încă o garanție.

În adevăr: spuneam că viața, creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. Curba aceasta, chiar dacă nu poate fi calculată, poate fi în orice caz desemnată, cel puțin pentru ceea ce se leagă cu trecutul. Fiecare moment al ei trebue să stea, structural, într’un raport organic cu toate celelalte, să se integreze în unitatea organică a curbei. Nu e locul să stăruim aci asupra chestiunii. Cine a făcut însă morfologie istorică sau mecanică, își dă seama cât de ușor e să stabilești dacă un moment oarecare se integrează organic într’o curbă sau nu. Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație.

Cu alte cuvinte: garanția valabilității creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșteri stă în organicitatea ei, – adică în concordanța ei cu tradiția.

3. Inaderența structurală a unui neam sau unei culturi la o formulă de viață religioasă sfârșește, mai curând sau mai târziu, prin desprinderea acelui neam sau acelei culturi de religia respectivă. Ea poate lua însă, provizoriu, și alte forme, cum ar fi de pildă încercarea de a reface învățătura. Așa au făcut, de pildă, protestanții, – cari au luat drumul întoarcerii la origine.

Întoarcerea la origine este, însă, o operație imposibilă pentrucă ea însemnează pur și simplu înlăturarea predaniei, adică ignorarea caracterului viu și deci a creșterii învățăturii. E ca și cum, punând în pământ un bob de grâu și părânduți-se ție că a crescut rău, ai vrea să anulezi creșterea și… să te întorci la bobul neîncolțit. Încercând întoarcerea la origine protestanții ignorează faptul elementar că învățătura lui Christos nu mai este astăzi ceea ce stă scris în Evanghelie, ci această Evanghelie așa cum este ea înfățișată de Biserică, adică de sfinții părinți, de sinoadele ecumenice, – cu alte cuvinte: Evanghelia trăită și crescută normal în comunitatea de iubire a Bisericii.

4. Acum știm însă ce e înoire: înoire nu poate să însemneze schimbare pur și simplu, ci creștere firească. Introducerea luminii electrice o fi înoire, – dar creșterea firească nu e. Pentru că lumânarea care arde în biserică nu este un instrument de luminare (altfel nu ar arde și ziua!), ci o jertfă omagială. Și nici retipărirea bibliei, ca promovare a religiozității, nu e creștere firească, – pentru că nu biblia ne mântuiește, ci Biserica.

Știm, deci, acum ce e înoire firească, pentru că știm ce e predania, măsura ori cărei înoiri, legea de creștere a învățăturii creștine.

1 Martie 1937

În episodul următor: “Muntenia care unifică” (1928)

 

Sursa: Nae Ionescu, “Ce e Predania”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

Matricea Românească vă aduce un articol despre Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil din Durlești, Basarabia, un exemplu de credință și evlavie.

Credința este o virtute dăruită poporului românesc, întru regăsirea acelui punct de sprijin axiologic numit identitate națională. De-a lungul timpului, aceasta a parcurs transformarea de la una dintre puterile statale la statutul de ”exilat” în adâncurile trecutului. Despre această ultimă etapă se vorbește și acum cu anumite rețineri. Acest fapt este cu atât mai accentuat dincolo de Prut, în Basarabia, unde perioada comunistă mai face obiectul unei nostalgii de generație.

Și pentru că Biserica este exponentul principal al religiei ortodoxe, având prerogativa propovăduirii, a avut practic cel mai mult de suferit în perioada sovietică. Unde și unde pe harta basarabeană, au mai rămas locașuri neatinse, nepângărite de flamura roșie. Unul dintre aceste bastioane, care au supraviețuit cu demnitate și adevăr, este Locașul Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil* din orășelul Durlești, una dintre suburbiile cele mai mari ale capitalei Republicii Moldova.

Istoria lui, începută cam  pe la 1800, spune că pe locul actualei biserici a existat un locaș din lemn, timp de circa 60 de ani.

Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil, la 150 de ani de la târnosire

Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil, la 150 de ani de la târnosire, în 2015 Foto sursă: mitropolia.md

În anul 1863, preotul duhovnic Iacob Arviniev a adresat Consistoriului o cerere, prin care solicita acordul de a înălța o biserică din piatră. În document se nota: ”Consistoria duhovnicească a cercetat cererea şi a aprobat-o la 30 aprilie 1863, pentru ca biserica «Sfinţii Voievozi» să fie construită conform proiectului înaintat de arhitectul Lozinschi”. Documentul mai conține și faptul că locașul sfânt a fost construit în urma cererii locuitorilor, fiind amplasat lângă biserica veche, care era din lemn”.

Au urmat ani buni de slujire în fața Domnului întru credință și evlavie, până când asupra țării s-a înălțat pumnul amenințător al vecinului roșu, așa cum numeau comunismul oamenii de rând. Primii care au resimțit amenințarea au fost preoții, care în marea lor majoritate au fost arestați sau persecutați. Deși nu există o atestare în acest sens, se zvonește de prin bătrâni că, în acea perioadă, în apărarea preotului paroh al Bisericii Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil au sărit până și oamenii de rând, intimidându-i activ pe ofițerii sovietici.

Preotul Vasile Doncilă și-a găsit sfârșitul în Gulag

Cu toate acestea, cronica acelor vremuri cunoaște și istorii nefericite. Un caz aparte este cel fiului dascălului de la Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil, un anume Vasile Doncilă. Tatăl său a fost conducătorul corului bisericesc din Durlești de prin 1880. Fiul său, la fel, a mers pe linia duhovnicească, terminând Facultatea de Teologie din Cernăuți și fiind în 1917 înrolat în Regimentul I de Husari al Republicii Democratice Moldoveneşti. Un timp a fost protopop al Garnizoanei Chişinău. Preotul Vasile Doncilă a participat la lucrările Sfatului Ţării, dar nu a fost deputat în organul legislativ al Basarabiei. Acolo i-a cunoscut pe toţi liderii Sfatului Ţării, printre prietenii săi, numărându-se Pantelimon Halippa şi Anton Crihan. În 1926 a devenit membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iar în 1928 a fost ales senator în Parlamentul României pe listele acestui partid. La divizarea partidului, în 1931, a aderat la gruparea condusă de Constantin Stere.

Vasile Doncilă a fost arestat la 16 iulie 1940. A fost acuzat de „agitaţie şi propagandă antisovietică“ şi „luptă împotriva clasei muncitoare“. A fost învinuit că păstrează literatură antisovietică: în urma percheziţiilor, la el a fost găsit un conspect al unei lecţii ţinute de către mitropolitul Nectarie Cotlearciuc, pe care a ascultat-o pe vremea când era student la Cernăuţi; cartea scriitorului rus Nicolai Markov „Războaiele forţelor oculte” apărută la Paris în anul 1928, o carte editată cu ocazia jubileului de 300 de ani al dinastiei Romanov în Rusia, precum şi câteva exemplare ale revistei „Învăţătorul de religie” din anul 1915. După arest, acesta a fost interogat vreme de doar trei zile, după care i-a fost formulat rechizitoriul  și a fost expediat în Gulag, împreună cu familia sa. Justiția oarbă a Femidei i-a făcut totuși dreptate, dar cu o întârziere de jumătate de secol, preotul Vasile Doncilă fiind reabilitat abia în 1988 de către Procuratura Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.

Formularul condamnatului Vasile Doncilă

Formularul preotului Vasile Doncilă, condamnat la Gulag Foto sursă: adevărul.md

Revenind însă la starea de lucruri a Bisericii în perioada stalinistă, este interesant să observăm unele focare de rezistență, de exemplu cazul unui anume Consiliu Bisericesc fondat în pripă de câțiva săteni și care, din umbră, continuau activitățile spirituale. Unde mai pui că, pe lângă Biserică, mai activa și organizația Oastea Domnului, mișcare fondată încă de prin 1923 și care reprezenta o părticică din Biserica Ortodoxă Română de atunci. Și dacă, după moartea în 1953 a lui Stalin, se considera că va începe un adevărat dezgheț, de facto am avut parte exact de contrariu, intensificându-se acut tăvălugul comunist și prigoana împotriva Bisericii.

Ordinul Oastea Domnului din Basarabia

Ordinul Oastea Domnului din Basarabia. Foto sursă: medaliireligioase.wordpress.com

Cu toate acestea, credința localnicilor nu a scăzut prea mult, ci dimpotrivă, a luat parcă un avânt. Din mărturiile localnicilor reiese că se respectau cu strictețe posturile și ritualurile. Una dintre enoriașele acelei vremi, ajunsă la frumoasa vârsta de 90 de ani, își amintește: ”Noi la părinți eram mulți copii, dar autoritatea tatei era de neclintit și când ne spunea cu asprime: «Pe mine nu mă interesează ce vă spun la școală – că Dumnezeu nu există, că nu trebuie să credeți. La școală ascultați ce vă spun învățătorii, dar acasă eu sunt stăpân și vorba mea e lege!», atunci știam că din cuvântul lui nu vom ieși”.

Tata ne spunea cu asprime: «Pe mine nu mă interesează ce vă spun la școală – că Dumnezeu nu există, că nu trebuie să credeți. La școală ascultați ce vă spun învățătorii, dar acasă eu sunt stăpân și vorba mea e lege

La 1960, când încă mergea în plin toi furtuna comunistă și exterminarea bisericească, s-a mai încercat o dată închiderea bisericii, dar fără sorți de izbândă, deoarece a răbufnit populația localnică. Este demn de menționat, câtă virtute au avut localnicii, încât s-au găsit dintre cei curajoși care au tras chiar și clopotul ca să dea de știre despre pericolul iminent! Cităm din arhiva păstrată la Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil: ”Emilian Damian, un omuleț josuț și îndesat a tras clopotele Bisericii și s-a urcat pe scaun ca să se facă auzit și văzut la adunarea satului. Acesta a fost însoțit de alt consătean, Ilie Neagu. Deși Miliția se afla la porțile Bisericii, ofițerii sovietici nu s-au încumetat să pătrundă pe teritoriu”.

În ciuda tuturor acestor eforturi, puterea comunistă nu se lăsa bătută și continua asediul, invitând la Sovietul sătesc membrii Consiliului Parohial, unde încercau să îi intimideze, propunându-le să semneze o declarație anti-ecleziastică. Dacă persoana refuza, atunci era amenințată cu repercusiuni de ordin economic (că îi vor fi impuse taxe duble sau triple) sau social (că fiul sau fiica îi va fi exmatriculat/ă).

Puțini însă au căzut pradă acestor ispite. Seara, se adunau la părintele paroh de atunci, Gheorghe Belous, și făceau planuri de activitate, fiind îndrumați de Duhul Sfânt și de Bunul Dumnezeu. Răbdarea lor a fost răsplătită, Biserica numărându-se printre puținele care au ținut piept intemperiilor, fapt pentru care merită toată lauda, mai ales dacă ținem cont de faptul că aproape o mie de biserici și mănăstiri au fost închise în toată țara.

În prezent, Biserica este administrată de către părintele protoiereu Zosima Toia, care este și mâna dreaptă a Mitropolitului Moldovei. Acesta reușește în continuare să propovăduiască cuvântul Domnului și să atragă atenția la importanța educației în rândul fețelor bisericești.

*nota autorului: Denumirea de ”Voievozi” din titulatura Bisericii reflectă ierarhia militară a Arhanghelilor Mihail și Gavriil, și rolul lor de conducători ai cetelor îngerești

Foto deschidere: mitropolia.md

Construită la 1792, Biserica „Maica Precista Mântuleasa” din Craiova a fost martora multor frământări, dar şi mediul de împlinire a nenumărate minuni. Ea rămâne astăzi, ca odinioară, un reper inconfundabil în peisajul spiritual şi cultural al capitalei Olteniei, fiind deopotrivă locaş de închinare, adăpostind un admirabil muzeu-mărturie şi oferind un refugiu vital de furtunile vieţii. Matricea Românească a discutat cu preotul paroh Ion Resceanu despre legătura indisolubilă dintre Biserică şi cultura română, dar şi despre modelele la care ar trebui să ne raportăm într-o societate globalizată. „Nu trebuie să ne fie jenă, să căutăm exemple, modele, în afara spațiului nostru cultural, ci să uzăm de aceste modele pe care noi putem să le dăm lumii contemporane”, crede preotul Resceanu.

Matricea Românească: Părinte, o să vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte.

Pr. Ion Resceanu: Sunt preotul Ion Resceanu de la Biserica Mântuleasa din Craiova. Aș pleca de la celebra rostire a lui Mihai Eminescu, cel care spune că „Biserica este mama spirituală a poporului nostru, a poporului român”. Într-adevăr, Biserica a fost cea care, ca o mamă bună, s-a îngrijit de copiii ei, de credincioșii ei, s-a îngrijit de acest neam, dându-i nu numai educația religioasă, spirituală de care avea nevoie, ci îngrijindu-se ca acești copii ai ei să fie oameni educați, să aibă prin intermediul Bisericii și al învățăturii ei, acces la valorile culturale ale lumii. Are o tradiție profundă la care nu ne întoarcem, doar ne referim, cea a Imperiului Bizantin. Acest „Bizanț după Bizanț” din Țările Române, despre care amintește Nicolae Iorga, nu este în fapt decât o prelungire în istoria noastră modernă a acestor tradiții și valori culturale pe care le moștenim pe filiera Răsăritului ortodox, al cărui centru principal a fost Constantinopolul. Și vedem că și cultura română își află rădăcinile în spațiul răsăritean, în mare măsură în cultura bizantină, care se prelungește mai apoi în spațiul de cultură slav, sud-dunărean, iar după veacul al XVII-lea și de influență rusă.

Şi iată că și noi reușim să reprezentăm această sinteză originală care preia toate aceste valori de cultură ale întregului context sud-est european și într-o formă proprie le dă poporului român. Iar Biserica este unul dintre instrumentele fundamentale care realizează, reușește să preia, să sintetizeze și să dea mai departe aceste valori poporului nostru. Încerc să generalizez, dar cred că este necesar, pentru că nimic nu apare la întâmplare, ci totul se dezvoltă, evoluează, progresează într-un context de valori religioase și culturale bine definit.

Biserica a fost cea care, ca o mamă bună, s-a îngrijit de copiii ei, de credincioșii ei, s-a îngrijit de acest neam, dându-i nu numai educația religioasă, spirituală de care avea nevoie, ci îngrijindu-se ca acești copii ai ei să fie oameni educați, culţi

Dacă este să vorbim despre rolul pe care l-a avut Biserica în cultura română, să ne aducem aminte de primele tipărituri, de primele cărți care stau la baza culturii, la baza limbii literare române, care provin pe filon slav dar, la un moment dat, această cultură de sorginte slavă vedem că este înlocuită de cultura română propriu zisă – și tot Biserica este cea care are un rol determinant, la sfârșitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea, atunci când apar primele tipărituri în limba română, în special cărți de cult. Dar mai apoi, în 1688, se tipărește Biblia lui Șerban Cantacuzino, un monument de limbă literară, care va genera, practic, această uniformizare a limbii la nivelul tuturor spațiilor locuite de români.

Se mai întâmplă un fenomen foarte interesant, atunci când vorbim de rolul pe care Biserica l-a avut în planul unității poporului român. Nu numai limba, ci şi circulația cărților de cult a generat această unitate lingvistică, această puternică așezare unitară a limbii și culturii române în întreg spațiul locuit de români. O carte de cult care era, de exemplu, Psaltirea, tipărită la Iași, intra în acest circuit al Bisericii române din toate cele trei țări – din Transilvania, din Moldova, din Țara Românească. Nu este întâmplător faptul că, în Transilvania, întâlnim mai multe Cazanii, tipărite la Iași în 1644, de către Mitropolitul Varlaam, decât în Moldova. Ceea ce ilustrează dinamica pe care a reușit să o dea Biserica, prin activitatea ei culturală – mă refer la tipărituri, la cartea de cult, care devine un instrument cultural, care leagă cultural poporul nostru.

Biserica Mântuleasa din Craiova, la 1898

Biserica Mântuleasa din Craiova, la 1898 Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Cum stăm astăzi, din acest punct de vedere, al creării identităţii culturale în şi prin Biserică?

Pr. Ion Resceanu: Astăzi trăim o dublă realitate. Pe de o parte, Biserica are o perspectivă locală, încearcă să fie prezentă în spațiul public, prin diverse manifestări culturale, simpozioane, manifestări mai mari sau mai mici, evenimente locale sau naționale. Iar pe de altă parte, are și o perspectivă mult mai largă, europeană în care, din păcate, se regăsește mai puțin. Nu pentru că nu-și dorește lucrul acesta, ci pentru că ea este restrânsă din ce în ce mai mult la spațiul ei ecleziastic. Trăim această dihotomie în ceea ce privește prezența Bisericii în realitatea socială. Biserica… se dorește ca ea să rămână la nivelul spațiului privat, și nu se dorește ca ea să fie prezentă activ în spațiul public, ca ea să poată să-și promoveze valorile în spațiul public. Iar această dihotomie afectează prezența Bisericii în mod concret și în viața Cetății. Cred că aceasta este o problemă cu care ne vom confrunta ani mulți de acum înainte. Ea, bineînțeles, vine și pe fondul secularizării vieții noastre de zi cu zi. Dar cred că, în momentul în care Biserica va avea cu adevărat viață autentică, bune intenții, personalități potrivite care să vorbească, ea va vorbi și va vorbi constructiv și cu folos pentru credincioșii noștri, în primul rând, dar și pentru lume.

Lumea are nevoie de Biserică. Un mare teolog spunea despre lume că ea este precum o mare învolburată. Biserica este precum o corabie care trebuie condusă pe valurile învolburate ale acestei lumi. Și trebuie să fim prezenți în realitatea socială. Oamenii așteaptă ca noi să fim mai mult implicați din punct de vedere social, însă Biserica nu este doar atât. Biserica este o realitate care vizează, în primul rând, devenirea noastră spirituală, fără să uite nici un moment de faptul că această devenire spirituală se petrece în această lume și ținând cont de realitățile în care noi trăim.

Matricea Românească: Pentru că vorbim despre matricea românească, Dvs. cum înțelegeți conceptul ce dă numele platformei noastre culturale, și unde este rolul Bisericii în această construcție spirituală?

Pr. Ion Resceanu: Nu este o întrebare ușoară. Biserica încearcă să-și definească ceea ce unii teologi au numit o doctrină socială, alții au spus o gândire socială a Bisericii. Dar cred că cel mai potrivit titlul ar fi o definire a slujirii sociale a Bisericii. Perspectiva Bisericii nu poate fi decât una slujitoare la adresa societății, după chipul Mântuitorului, care spune: „N-am venit în lume să Mi se slujească, ci Eu să slujesc și să-mi dau sufletul pentru cei mulți”. În momentul în care noi ne aflăm în raport cu lumea, cu cultura, în acest raport dihotomic, „eu sunt o entitate și am de-a face cu o altă entitate”, deja avem problemă de raportare. Trebuie gândit, mai degrabă: „Eu sunt prezent în cultură, eu sunt parte a realități vieții și pot să o transform, pot să o îmbunătățesc numai prin această așezare a mea în postura celui care slujeşte lumea, slujeşte pe oameni”. În felul acesta, pot să schimb, pot să transform, pot să am ceea ce Dvs. numiţi, în sensul autentic, o matrice. O matrice care încearcă atât cât este posibil, să spiritualizeze cultura.

Lumea are nevoie de Biserică. Un mare teolog spunea despre lume că ea este precum o mare învolburată. Biserica este precum o corabie care trebuie condusă pe valurile învolburate ale acestei lumi

S-a mai încercat, sunt diverse apariții editoriale, de dată relativ recentă – Teodor Baconschi, de exemplu, este unul dintre numele consacrate în ceea ce privește discursul despre relația dintre Biserică și cultură, Biserică și lume. Se încearcă punerea în practică a acelei teorii legate de euro-bizantinismul nostru. Eu cred că nu trebuie să căutăm în altă parte forme de relaționare. Trebuie să ne dezvoltăm propria noastră matrice culturală, trebuie să vorbim despre valorile noastre specifice. Trebuie să vorbim în termenii noștri, despre ceea ce noi avem cu adevărat. Nu trebuie să ne fie jenă, să căutăm exemple, modele, în afara spațiului nostru cultural, ci să uzăm de aceste modele pe care noi putem să le dăm lumii contemporane.

Oamenii, credincioșii noștri, oamenii de cultură au însă nevoie de un lucru elementar – dialogul cu Biserica, iar acest dialog trebuie să fie angajat de către noi, de către Biserică, trebuie să fie unul real și, în felul acesta, vom putea să contribuim și noi la această matrice culturală românească. Eu cred că, în momentul de față, cultura română a depășit acea fază despre care amintea Alex Ștefănescu, cunoscut în istoria literaturii contemporane, “renașterea confuză”, de după 1989. Cultura română cred că a traversat ad integrum această perioadă de renaștere confuză și are nevoie să se așeze. Însă, ea refuză. Încearcă să refuze valorile creștine, ale ortodoxiei noastre, cele promovate la nivelul Bisericii noastre. Și văd că, într-un fel sau altul, nu face altceva decât să-și amputeze din posibilitățile de afirmare pe care le are. Dar pentru asta este nevoie ca și noi să fim în dialog, ca împreună să cunoaștem și să ajungem la posibilitatea de a ne cunoaște reciproc și de a interfera în planul valorilor și de a le cultiva în mod sănătos.

Preotul Ion Resceanu: "Noi avem hramul «Adormirea Maicii Domnului». Dacă pe linia influenţei occidentale este Madona, la noi devine Maica Domnului Mântuitoare, şi de aici avem şi Mântuleasa, sau Madona Mântuleasa"

Preotul Ion Resceanu: „Noi avem hramul «Adormirea Maicii Domnului». Dacă pe linia influenţei occidentale este Madona, la noi devine Maica Domnului Mântuitoare, şi de aici avem şi Mântuleasa, sau Madona Mântuleasa”

Matricea Românească: Dvs., preoții, îi cunoașteți poate cel mai bine pe români…

Pr. Ion Resceanu: E destul de greu să ai operă filantropică fără o participare personală, fără o implicare personală. Altfel, rămân opere de filantropie formale, de ziar, de imagine. Scopul principal al filantropiei, și termenul grecesc φιλανθρωπία nu înseamnă altceva decât „iubire, dragoste de oameni”, este de a-i determina pe oameni, de a-i sensibiliza, astfel încât cei care au să îi ajute pe cei care nu au – cei care sunt în suferință, să fie ajutați de către cei care au posibilitatea de a-i ajuta. Pentru asta, este nevoie ca Biserica să aibă mesaj, preoții ei să aibă credibilitate, preoții ei să dea încredere celor care pot să ajute. Având această bază de pornire, poți să vorbești despre filantropie. Altfel, poți să ai bani la un moment sau altul, poți să faci o lucrare, ai bifat că ai reușit să faci ceva, dar după aceea lucrurile rămân practic la același stadiu. Deci, în primul rând, când vorbim de operă filantropică, vorbim de această transformare personală lăuntrică. Noi trebuie să cultivăm această dragoste față de om, compasiunea față de cei aflați în nevoie. Dacă vom face lucrul acesta, cu siguranță vom avea și operă filantropică.

În al doilea rând, trebuie ca Biserica să-și asume mai multe responsabilități în planul activității ei sociale. Are nevoie de bani – fără bani, fără finanțări, ea nu poate să facă lucrul acesta. Din păcate, obține din ce în ce mai puține finanțări, pentru că Biserica este izolată tot mai mult în spațiul vieții private. Însă, cu toate acestea, reușește cu ajutorul oamenilor de suflet, cu ajutorul celor pricepuți, care fac proiecte, care accesează fonduri. Putem vorbi despre proiecte viabile. De exemplu, biserica noastră se îngrijește de un centru de informare și de consiliere pentru persoane cu dizabilități. Acum o săptămână (n.r. – interviul a fost realizat în această vară), am organizat pentru ei un pelerinaj la mănăstirile din nordul Olteniei. Sunt peste 40 de tineri, persoane cu handicap care nu au posibilitatea să iasă din casă, să socializeze, nu au posibilitatea de a se face vizibili, iar biserica noastră le poartă de grijă, nu numai duhovnicește.

Un alt proiect la care și biserica noastră a contribuit, dar de care s-a ocupat în mod deosebit Mitropolia Olteniei, a fost pictarea saloanelor Secției de Oncopediatrie de la Spitalul Județean din Craiova, pentru a schimba ambianța acelui loc pentru copiii bolnavi de cancer, greu încercați de suferință, proiectul fiind realizat cu ajutorul studenților de la secția de Artă Sacră a Facultății de Teologie.

Oamenii de cultură au nevoie de un lucru elementar – dialogul cu Biserica. Iar acest dialog trebuie să fie angajat de către noi, de către Biserică, trebuie să fie unul real și, în felul acesta, vom putea să contribuim și noi la această matrice culturală românească

Biserica noastră încearcă să sprijine, acordând un ajutor financiar medicilor care au în grijă acești copii, familiile respective. Gândiți-vă că sunt copii și familii care vin în spitalele de stat și se îngrijesc aici, pentru că nu au posibilitatea să meargă la o clinică privată, iar problemele lor sunt cu atât mai mari. Și tratamentele, și toate medicația necesară, de multe ori nu sunt asigurate de către spital, astfel că trebuie să contribuie ei, și nu au. Aici în biserică, avem cutia milei, dedicată acestor copii. Încercăm să aducem aminte nu numai nouă, ci tuturor, de problemele pe care le avem, și să stârnim această compasiune a lor față de cei aflați în suferință. Există în Craiova, de asemenea, un centru care se intitulează „Best Life”, pentru copiii cu probleme sociale. În el se fac diverse activități de pregătire a lor pentru școală. De asemenea, există un centru pentru copiii bolnavi de SIDA, un centru pentru bătrâni, un așezământ de noapte. Toate acestea sunt susținute de către Mitropolia Olteniei. Din păcate, pare că sunt în obligația noastră de serviciu, dar pentru a întreține toate aceste centre este nevoie de sprijinul celorlalți. Fără inima bună a celorlalți, la un moment dat, Biserica nu va mai putea să susțină aceste instituții. De aceea, permanent, noi trebuie să fim în contact cu oamenii de suflet care pot să sprijine, să ajute și să dea sustenabilitate acestor centre sociale.

Matricea Românească: Discutam cu un istoric care îmi făcea observaţia următoare: cultura, în general, trebuie înțeleasă ca o aderență la niște instituții – inclusiv Biserica – ce au marcat istoria unui popor. Din punctul acesta de vedere, care e specificul românilor?

Pr. Ion Resceanu: Matricea noastră culturală este strâns legată de Biserica Ortodoxă și de valorile ortodoxiei, de valorile creștine. În momentul în care eu încerc să desprind întru totul această matrice care încearcă să sintetizeze toate aceste elemente și valori culturale, să le desprind de cele spirituale, de Biserică, de cea care a păstrat tradiții, de cea în jurul căreia gravitează încă tradiții și obiceiuri care încă s-au mai păstrat ale poporului nostru, cu siguranță că eu amputez această matrice, o secătuiesc, iar ea devine din de în ce mai searbădă. Nu e un păcat, nu trebuie să copiem alte matrice.

În celebrul dicton pe care îl auzim: „Vrem o țară ca afară!” – acest „afară” se referă în special la lumea europeană. Încercăm să copiem și să aplicăm acea matrice, matricei culturale românești. Ea nu se potrivește întotdeauna

E foarte greu. În momentul în care noi ne definim astăzi identitatea națională și culturală, ne raportăm la Vestul Europei, la Uniunea Europeană și, în felul acesta, încercăm să definim o identitate: „Noi suntem așa, pentru că nu suntem întru totul ca ceilalți. Am putea să fim și ca ceilalți”. În celebrul dicton pe care îl auzim: „Vrem o țară ca afară!” – acest „afară” se referă în special la lumea europeană. Încercăm să copiem și să aplicăm acea matrice, matricei culturale românești. Ea nu se potrivește întotdeauna, dar ce ar fi să încercăm să aplicăm această matrice la spațiul răsăritean – și să ne definim identitatea noastră în raport cu cultura rusă, de pildă? Ar ieși cu totul altceva și matricea noastră ar fi de cu totul altă natură. Depinde în ce raporturi culturale ne încadrăm. De regulă, identitatea culturală se referă în raport cu altceva, cu altcineva. Problema nu e aceasta, ci cum reușim noi să păstrăm ceea ce e al nostru, să identificăm ce e al nostru și în felul acesta să spunem: „Aceasta este matricea noastră culturală!”.

Interviu Pr. Ion Resceanu pentru Matricea Romaneasca foto interior14

Povești de pe meleagurile creștine ale Asiei. Mitrofan, primul preot martir pe care l-a dat China. Călăii au incendiat tabăra, i-au omorât familia și au executat șaptezeci de creștini

7 Iunie 2020 |
Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, mitologia chineză mustea de zeități, eroi, strămoși și dragoni. În 1685, apar primele comunități ortodoxe formate din ruși siberieni. Încet, dar sigur, noua credință începe să prindă rădăcini, iar la Beijing se...

Nae Ionescu: "Ce e Predania"

21 Februarie 2018 |
Continuăm aclamata serie de autor Nae Ionescu printr-o binevenită pastilă de spiritualitate: Ce e Predania, articol despre Biserica Ortodoxă Română şi tradiţia ei, scris la 1937. Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească – și cu...