Tag

bolșevism

Românii sunt probabil unicul popor care iartă purtând ranchiună. Și când scriu asta mi-o asum, deoarece și eu îmi port mie ciudă pentru tăcerea îndelungată. De când nu am mai scris pe Matricea Românească, am avut timp să mă gândesc asupra naturii noastre umane. Fie aici, în Basarabia, fie dincolo de Prut avem unități de măsură a iertării. O ajustăm față de politicienii noștri, pe care îi tot credităm, față de penuria cu care am învățat să trăim, dar mai ales față de trecut, pe care preferăm să îl tot ascundem sub preș, în speranța că acesta va dispărea de la sine.

Am decis să scriu acest material după ce am participat la o lansare de carte inedită. Este vorba despre volumul semnat de istoricul, profesorul și cercetătorul Octavian Țîcu, Homo Moldovanus Sovietic. Dincolo de stratul academic al lucrării, acesta este o reflectare recalcitrantă a adevărurilor demult trecute sub tăcere. Și pentru că am pornit de la conceptul de iertare, ar trebui să argumentez care este legătura dintre prezenta lucrare și maniera în care noi, românii, suntem în stare să iertăm, să acceptăm schilodirea la care am fost supuși.

Prezentul volum dezvăluie, dând la o parte stratul de praf ideologic, realitățile apariției și formării conceptului de moldovenism, așa cum acesta ne-a fost inoculat de-a lungul întregii perioade sovietice. De la instaurarea puterii bolșevice și până la ultima respirație a marelui Imperiu roșu, autorul disecă problematica, scoțând la iveală repercusiunile asupra genezei noastre identitare. Așa se face că natura noastră mioritică (da, acest lucru poate suna sarcastic, dar nu am intenția să scuz o atitudine asumată timp de decenii) a favorizat cumva creșterea germenelui ideologic al moldovenizării, transformând spațiul dintre Nistru și Prut într-un adevărat laborator politic, un sistem de marcare spirituală și culturală.

Vă veți întreba ce semnifică atunci iertarea? Judecând după realitățile acelor vremuri și după prezentul nostru, iertarea este cumva egalată cu resemnarea, cu acceptarea tacită a unui viitor incert, lipsit de adevăr și deformat în ultimul hal. Cu toate că am tot iertat mâna tâlharului de spirite, am mocnit în noi și am răbufnit doar când și alți asupriți au făcut-o. Probabil am luat porunca biblică de a întoarce obrazul prea în serios…

lansare de carte peste Prut homo moldovanus despre iertarea la români interior

Homo Moldovanus Sovietic, o lectură esențială pentru cei care vor să afle cum peticul de pământ românesc, Basarabia, a devenit experimentul reușit al unui călău, care i-a înstrăinat capacitatea de a ierta Foto: arhiva personală Corina Moisei

Iertarea din prezent s-a transformat cumva, în spațiul românesc, într-un act de complezență, de curtoazie, prin care facem schimb de politețuri. Nu mai punem în sensul acestui mecanism nimic din încărcătura spirituală care ar trebui să subziste și, în momentul când ni se întoarce aceeași monedă, ne plângem de fariseism. Poate că ar fi cazul să ne iertăm pe noi înșine? Să iertăm slăbiciunile pe care le-am avut de-a lungul istoriei, pentru a regăsi calea corectă? Sau poate trebuie să încetăm a ne considera victime ale alegerilor greșite, ale acțiunilor incoerente și să începem a percepe iertarea ca pe o obligație morală?

Iertarea acum şi aici

Revenind la cartea lui Octavian Țîcu, aș spune că aceasta este un prim pas spre iertare, spre acceptarea nonșalantă, firească a faptului că noi, basarabenii, în mod labil, am devenit parte a unei mașinării ideologice, care ne-a tot alimentat idealurile existențiale, hrănindu-ne cu firimiturile de la masa boierilor. Da, acest lucru nu exclude suferința pe care am trăit-o, nici nu scuză puterea excesivă a călăilor, dar cel puțin ne aduce o urmă de demnitate și verticalitate națională, de care avem atât de multă nevoie în prezent.

Deci, ce e cu această iertare din spațiul românesc? Avem sau nu nevoie de ea? Cu siguranță ea este necesară acum și aici, când observăm frenetica schimbare a vectorilor morali, când societatea se mulează pe tot mai multe scheme occidentale, crezând că se apropie de perfecționismul străin. Iertarea este, de fapt, prima etapă a reconcilierii dintre trecut și viitor, un soi de spovedanie pentru urmași, iar cunoașterea istoriei este acel confesoriu în care ne refugiem întru înțelegerea corectă a eului colectiv. În acest sens, cartea Homo Moldovanus Sovietic este o lectură esențială pentru cei care vor să afle cum acest petic de pământ zbuciumat, Basarabia, a devenit experimentul reușit al unui călău, care i-a înstrăinat capacitatea de a ierta.

În cele mai grele momente ale istoriei, umorul ne-a salvat de la implozie. Căci, dacă n-ar fi această constatare a absurdului în care trăim şi care ne şicanează adesea viaţa, în sine o expresie a credinţei în Dumnezeu şi în reversibilitatea situaţiei, ce ne-ar mai rămâne? Această atitudine superioară a românului îngenuncheat de Destin şi de Istorie a ieşit la iveală şi pe 28 iunie 1940, când s-a produs anexarea Basarabiei de către URSS.

Episodul a făcut obiectul unei evocări a istoricului Anatol Ţăranu, în cadrul unei conferinţe desfăşurate zilele trecute, la Facultatea de Litere din Bucureşti.

“După anexarea Basarabiei, la 28 iunie 1940, ruşii nu puteau crede câtă varietate de produse exista în Basarabia românească, faţă de ascetismul de la ei. Era o altă lume. (…)

Atunci a avut loc un episod pe cât de ilar, pe atât de sugestiv. Nevestele ofiţerilor ruşi au împânzit Chişinăul şi, văzând în vitrine cămăşi de noapte bogat ţesute, în contrast cu stilul cazon bolşevic, le-au luat de rochii de zi.

A doua zi, toate nevestele ofiţerilor ruşi se plimbau în cămaşă de noapte pe Bulevardul Central din Chişinău. Au râs basarabencele şi toţi românii cu lacrimi…”

Deşi sună azi ca o anecdotă, episodul este unul veridic, consemnat în analele istoriografice de peste Prut, a confirmat şi membra de origine basarabeană a echipei Matricea Românească, Corina Moisei.

S-au convins după câteva zile, cei care aşteptau ruşii, cât de prieteni le-au fost!

„Prietenii” bolşevici au trimis imediat grânele românilor peste Nistru

Cercetătorul Anatol Ţăranu a mai spus că, în pofida primirii entuziaste pe care unii locuitori basarabeni le-au făcut-o ruşilor, adevăratele sentimente ale „eliberatorilor” s-au văzut rapid:

“S-au convins după câteva zile, cei care aşteptau ruşii, cât de prieteni le-au fost!”

Prezent la rândul său la eveniment, istoricul şi diplomatul Vadim Guzun, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti, a subliniat că abundenţa din Basarabia, la mijlocul anului 1940, i-a frapat pe ruşi, care au golit repede “cornul abundenţei” româneşti:

“După anexarea din 1940, una dintre primele măsuri ale ruşilor a fost să strângă şi să ducă cerealele peste Nistru”, a precizat Guzun.

Matricea Românească vă prezintă un articol despre Biserica Ortodoxă Rusă, lovită de prigoană în comunism, temă dezbătută la Congresul Internațional de Teologie (București, 23-29 octombrie), la care participăm în aceste zile.

Evoluția societății a cunoscut în drumul său atât urcușuri, cât și coborâșuri. Pentru unele pagini ale istoriei resimțim o mândrie ferventă, iar pentru altele – o repulsie unanimă. Cazul prigoanei comuniste contra Bisericii și a credincioșilor se încadrează în cea din urmă categorie. De ce am decis să rememorăm aceste evenimente, demult apuse în bezna trecutului? Deoarece, în perioada 23-29 octombrie, sub egida Patriarhiei Române, are loc la București Congresul Internațional de Teologie, cu tema: Viața Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului: persecuție, rezistență și mărturisire. Un generic mai mult decât dureros, dar deosebit de relevant în această epocă a uitării. Matricea Românească este invitată specială a manifestării și vă va oferi, periodic, impresii și relatări de la fața locului.

În deschiderea întrunirii înalților prelați, precum și a reprezentanților mediului academic și ai instituțiilor statului, am avut parte de un discurs sensibilizant al reprezentantului Bisericii Ortodoxe Ruse, care, în mod firesc, reprezintă portavocea Ortodoxiei Estice. De la microfon, cu o sobrietate smerită, a vorbit Pr. Prof. Alexander Mazyrin de la Universitatea Ortodoxă Sfântul Tikhon din Moscova. Acesta a tranșat date statistice și a oferit o cronologie aparte, începând cu apariția bolșevismului (1917) și până la apogeul socialismului (1960-1970), enunțând efectele acestora asupra Ortodoxiei ruse.

Ceea ce impresionează și doare acut este dimensiunea tragediei, care s-a întins pe întreg teritoriul U.R.S.S, adică un spațiu imens, aruncat pe două continente. Biserica Ortodoxă Rusă și enoriașii ei au fost un focar al rezistenței contra molimei roșii, dar și cei care au suportat consecințele cele mai sângeroase ale acesteia. Începând cu 1917, adică din momentul izbucnirii Revoluției Bolșevice, și odată cu răsturnarea puterii țariste, Biserica a devenit subiect al represiunii și oprobriului din partea puterii de stat.

Deşi, inițial, bolşevicii au militat pentru separarea Bisericii de Stat, pe parcurs, s-a dovedit că urmăreau dispariţia oricărei activități religioase

Prima etapă, care a pus la pământ stabilitatea Ortodoxiei ruse, a fost modificarea cadrului legislativ, care a cuprins în fază inițială, ca măsură de constrângere, exproprierea bunurilor, aparținând corpului clerical. La 23 ianuarie 1918, SOVNARKOM (Sovietul Comisarilor Poporului) al guvernului bolşevic a făcut public „Decretul privind separarea Statului şi a Educaţiei de Biserică”. Acest document, vădit ilegal, răpea Bisericii calitatea sa de persoană juridică, dar și posibilitatea de a se întreține economic. La 8 mai 1918, Sovietul în cauză a desemnat un Comitet permanent, care să pună în aplicare hotărârile luate cu privire la Biserică. Este vorba despre Departamentul al VIII-lea (mai târziu, al V-lea), cunoscut ca Departamentul Epurării. Menirea acestuia era să îndeplinească directivele Partidului în materie de eradicare a religiei și a elementelor supranumite contra-revoluționare, în persoana fețelor bisericești. Şeful acestui departament, P. A. Krasikov, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai credinţei creştine.

Și pentru că istoria nu este doar o sumă de date și de cifre, ci și o împletire de durere și de lacrimi, Pr. Prof. Alexander Mazyrin a adus și câteva exemple, care au ilustrat realitățile acelei vremi, cum ar fi devastarea Lavrei (Schitului Mănăstiresc) de la Petrograd sau asasinarea unor înalți prelați. Printre ei se numără Mitropolitul Kievului, Vladimir Bogoyavlenski, cel care, în noaptea de 25 ianuarie 1918, a fost scos din casă de către cinci comunişti beţi, dus la o margine de drum și executat, aceștia furându-i crucea şi engolpion-ul, pe care le purta la gât mereu. Un alt caz este cel al Episcopului de Tobolski, Ermoghen Dolganev, cel care, din 1903 până în 1912, fusese mitropolit de Saratov. Acesta a fost înecat în râul Tura, fiindu-i legată o piatră de gât.

Pe fundalul tuturor acestor atrocități, a luat naștere și un punct de rezistență, în primul rând, în persoana Patriarhului Tihon, cel care, fiind un diplomat convins, a încercat mai întâi aplanarea pașnică a conflictelor existente.

Patriarhul Tihon - un model de credință și smerenie

Patriarhul Tihon (1856-1925) – un model de credință și de smerenie. Foto: ortodoxinfo.ro

În martie 1918, Tihon afirma: „Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească: orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborând asupra ei binevoirea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat «slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiţi» (apelând la un fragment din Epistola către Romani, n.r.)“. Totuși, la 19 ianuarie 1919 i-a dat anatemei pe „inamicii deschişi sau deghizaţi ai lui Hristos“, chemând pe credincioşi să apere Biserica cu armele spiritului. El nu a condamnat însă guvernul, păstrând în plan politic o poziţie de neutralitate. Ba chiar a mers și pe calea unor dialoguri cu puterea statală, dar nici acestea nu au fost de folos. Mașina CEKA (Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului) continua secerișul său monstruos în rândurile arhipăstorilor Bisericii, a mai arătat Pr. Prof. Alexander Mazyrin.

În 1941, doar patru episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul U.R.S.S.

Date statistice din acea perioadă provoacă stupoarea, Patriarhia Rusă oferind, în acest sens, cifre șocante. Astfel, până în anul 1941, au fost supuse represiunii, din motive religioase, 350.000 de persoane, dintre care 150.000 au fost arestate doar în 1937, şi dintre acestea 80.000 au fost împuşcate. Conform datelor făcute publice în 1995, cifra ajunge la aproximativ 200.000 de clerici ortodocşi condamnaţi la moarte între 1917 şi 1980. Doar între 1937 şi 1938 au fost arestaţi 165.000 de preoţi ortodocşi, dintre care 105.000 au fost împuşcaţi. Peste 300 de episcopi ar fi suferit de pe urma persecuţiilor şi peste 250 au fost executaţi sau au decedat în mașinăriile infernale ale Gulagului. În 1941, doar patru episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul U.R.S.S. Locașurile sfinte în activitate se cifrau, în 1939, la doar 500.

Icoana tuturor sfinților din Biserica Ortodoxă Rusă, care au căzut în prigoana comunismului, evocați la Congresul Internațional de Teologie de la București

Icoana tuturor mucenicilor din Biserica Ortodoxă Rusă, care au fost prigoniți în comunism. Foto: pemptousia.ro

Deși moartea lui Stalin, în 1953, a marcat un dezgheț, acesta a fost doar unul de suprafață, credincioșii find în continuare marcați de pecetea ilegalității. Doar în 1989, Biserica Ortodoxă Rusă, alături de alte Biserici creștine din fostul lagăr comunist, inclusiv Biserica Ortodoxă Română, a reușit să taie nodul gordian al ideologiei și să își continue firescul destin: propagarea valorilor creștine.

Foto deschidere: Detonarea Clopotniței Bisericii ”Nașterea Domnului” din orașul Murom, U.R.S.S, în 1929, de către autoritățile sovietice. Sursa: pikabu.ru

Măsura iertării la români. Studiu de caz

19 Septembrie 2018 |
Românii sunt probabil unicul popor care iartă purtând ranchiună. Și când scriu asta mi-o asum, deoarece și eu îmi port mie ciudă pentru tăcerea îndelungată. De când nu am mai scris pe Matricea Românească, am avut timp să mă gândesc asupra naturii...