De către

Corina Moisei

Românii sunt probabil unicul popor care iartă purtând ranchiună. Și când scriu asta mi-o asum, deoarece și eu îmi port mie ciudă pentru tăcerea îndelungată. De când nu am mai scris pe Matricea Românească, am avut timp să mă gândesc asupra naturii noastre umane. Fie aici, în Basarabia, fie dincolo de Prut avem unități de măsură a iertării. O ajustăm față de politicienii noștri, pe care îi tot credităm, față de penuria cu care am învățat să trăim, dar mai ales față de trecut, pe care preferăm să îl tot ascundem sub preș, în speranța că acesta va dispărea de la sine.

Am decis să scriu acest material după ce am participat la o lansare de carte inedită. Este vorba despre volumul semnat de istoricul, profesorul și cercetătorul Octavian Țîcu, Homo Moldovanus Sovietic. Dincolo de stratul academic al lucrării, acesta este o reflectare recalcitrantă a adevărurilor demult trecute sub tăcere. Și pentru că am pornit de la conceptul de iertare, ar trebui să argumentez care este legătura dintre prezenta lucrare și maniera în care noi, românii, suntem în stare să iertăm, să acceptăm schilodirea la care am fost supuși.

Prezentul volum dezvăluie, dând la o parte stratul de praf ideologic, realitățile apariției și formării conceptului de moldovenism, așa cum acesta ne-a fost inoculat de-a lungul întregii perioade sovietice. De la instaurarea puterii bolșevice și până la ultima respirație a marelui Imperiu roșu, autorul disecă problematica, scoțând la iveală repercusiunile asupra genezei noastre identitare. Așa se face că natura noastră mioritică (da, acest lucru poate suna sarcastic, dar nu am intenția să scuz o atitudine asumată timp de decenii) a favorizat cumva creșterea germenelui ideologic al moldovenizării, transformând spațiul dintre Nistru și Prut într-un adevărat laborator politic, un sistem de marcare spirituală și culturală.

Vă veți întreba ce semnifică atunci iertarea? Judecând după realitățile acelor vremuri și după prezentul nostru, iertarea este cumva egalată cu resemnarea, cu acceptarea tacită a unui viitor incert, lipsit de adevăr și deformat în ultimul hal. Cu toate că am tot iertat mâna tâlharului de spirite, am mocnit în noi și am răbufnit doar când și alți asupriți au făcut-o. Probabil am luat porunca biblică de a întoarce obrazul prea în serios…

lansare de carte peste Prut homo moldovanus despre iertarea la români interior

Homo Moldovanus Sovietic, o lectură esențială pentru cei care vor să afle cum peticul de pământ românesc, Basarabia, a devenit experimentul reușit al unui călău, care i-a înstrăinat capacitatea de a ierta Foto: arhiva personală Corina Moisei

Iertarea din prezent s-a transformat cumva, în spațiul românesc, într-un act de complezență, de curtoazie, prin care facem schimb de politețuri. Nu mai punem în sensul acestui mecanism nimic din încărcătura spirituală care ar trebui să subziste și, în momentul când ni se întoarce aceeași monedă, ne plângem de fariseism. Poate că ar fi cazul să ne iertăm pe noi înșine? Să iertăm slăbiciunile pe care le-am avut de-a lungul istoriei, pentru a regăsi calea corectă? Sau poate trebuie să încetăm a ne considera victime ale alegerilor greșite, ale acțiunilor incoerente și să începem a percepe iertarea ca pe o obligație morală?

Iertarea acum şi aici

Revenind la cartea lui Octavian Țîcu, aș spune că aceasta este un prim pas spre iertare, spre acceptarea nonșalantă, firească a faptului că noi, basarabenii, în mod labil, am devenit parte a unei mașinării ideologice, care ne-a tot alimentat idealurile existențiale, hrănindu-ne cu firimiturile de la masa boierilor. Da, acest lucru nu exclude suferința pe care am trăit-o, nici nu scuză puterea excesivă a călăilor, dar cel puțin ne aduce o urmă de demnitate și verticalitate națională, de care avem atât de multă nevoie în prezent.

Deci, ce e cu această iertare din spațiul românesc? Avem sau nu nevoie de ea? Cu siguranță ea este necesară acum și aici, când observăm frenetica schimbare a vectorilor morali, când societatea se mulează pe tot mai multe scheme occidentale, crezând că se apropie de perfecționismul străin. Iertarea este, de fapt, prima etapă a reconcilierii dintre trecut și viitor, un soi de spovedanie pentru urmași, iar cunoașterea istoriei este acel confesoriu în care ne refugiem întru înțelegerea corectă a eului colectiv. În acest sens, cartea Homo Moldovanus Sovietic este o lectură esențială pentru cei care vor să afle cum acest petic de pământ zbuciumat, Basarabia, a devenit experimentul reușit al unui călău, care i-a înstrăinat capacitatea de a ierta.

Matricea Românească a sărbătorit un 27 martie istoric pentru Ţară aproape de tinerii români basarabeni, dându-le în dar gânduri bune şi un crâmpei – tangibil – de speranţă.

Scriam zilele trecute despre riscul Centenarului, despre formula inedită a unui nou produs bun de vândut, și chiar mă apăsa această realitate, care se dovedește parțial a fi adevărată. De ce spun  parțial? Pentru că, astăzi, am avut o revelație, care aidoma unei guri proaspete de aer mi-a redat speranța.

Am pășit din nou pragul Liceului în care am învățat. Lăcaș de studiu în cele mai bune tradiții, Liceul Teoretic „Hyperion” este un loc în care revin mereu cu mult entuziasm și drag de oameni. De această dată mi-am îndeplinit, sper cu brio, misiunea de mesager, aducându-le unor adolescenți dornici de carte Revista inaugurală Matricea Românească, la fericita ocazie a Centenarului Unirii Basarabiei cu România (27 martie 1918 – 2018). Nu cred că am fi putut găsi un prilej mai prielnic, mai încărcat de simbolism.

Matricea Românească le-a făcut o surpriză de 27 martie elevilor basarabeni. Ascultă aici scrisoarea transmisă de către conducerea Asociaţiei tinerilor de la Liceul Teoretic „Hyperion” din Durleşti

Și pentru că venisem la alma mater-ul unde m-am format doisprezece ani, m-am pregătit ca la carte, însă am renunțat la discurs în favoarea unei discuții lejere cu copiii, care s-au dovedit a fi atât de curați, de simpli și de prietenoși încât, preț de câteva clipe, m-am mândrit de viitorul nostru. Am văzut în privirile lor niște scântei jucăușe, niște frânturi de optimism care cu siguranță va da roade pe un teren fertil.

Le-am vorbit copiilor despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului

Le-am vorbit despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului.

Știți de ce scriu aceste lucruri? Deoarece ele fac diferența, ele ne asigură un loc în posteritate. Nici banii, nici corporațiile, nici chiar promisiunea unui viitor asigurat nu aduc atâta satisfacție cât niște copii luminoși care vor realiza schimbarea, vor aduce viitorul și progresul la ei acasă. Sunt niște pui de români mândri, alimentați cu dragoste și multă credință, care vor revendica vreodată ceea ce ni se cuvine pe bună dreptate și vor purta în inimi însemnele demnității române, reîntregind o țară și dăruind speranță.

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Care sunt și care vor fi marile ispite ale acestui Centenar al Marii Uniri? De câtă răbdare și onoare va trebui să dăm dovadă? Răspunsul, într-o opinie scrisă, din Basarabia, de către Corina Moisei, pentru Matricea Românească, la 100 de ani după istoricul 27 martie ce a consemnat unirea vechiului pământ românesc cu Ţara-Mamă, România.

Ce înseamnă să ai răbdare? Să fii corect? Sau poate să lași balanța evenimentelor să se miște în inerția firească? Nu am un răspuns univoc, și nici nu încerc să îl găsesc în acest moment. Mai degrabă îmi doresc să scriu despre aceasta vitală resursă omenească în contextul anului fundamental pe care îl traversăm: Anul Centenarului Marii Uniri.

De ce este important să avem răbdare? În primul rând, pentru că acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, cu multe goluri care trebuie să fie completate în mod urgent, indiferent că au sau nu un fundament istoric veridic. Spre marele meu regret, aceste manifestări plăsmuite pe avânt și pe perorații vor avea o urmă imperceptibilă, fără impact, dar și fără rezultate.

Acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, atât în Ţară cât şi în Basarabia

La rând vine și riscul apariției pseudo – istoricilor care fie ridică în slăvi trecutul, fie anulează cu o singură mișcare de condei realitățile evidente. O să fiți martorii apariției pe bandă rulantă a materialelor publicistice și editoriale care consecvent, în marș militar, vor suplini datoria noastră cucernică. La acest Centenar, fiecare român se va simți îndreptățit să arunce câte o pietricică, păcat însă că în mod haotic, neordonat și în lipsa unei constructivități colective, căci, spre marele meu regret, anume acea esenţială comuniune spirituală lipsește cu desăvârșire neamului nostru (nu vă grăbiți să mă judecați pentru aceste gânduri, doar observați ce se întâmplă în jur).

Veți avea nevoie de o neasemuită răbdare, pentru că acest Centenar vine la pachet și cu imixtiunea politică, în care se vor cumula tot soiul de „notorietăți” ale momentului. Cel puțin aici, în Basarabia, cu siguranță măcar un partid politic va transforma acest subiect într-un punct de pe lista priorităților electorale.

2018 va fi un an al încercărilor, al eșecurilor și al planurilor strategice în stilul inconfundabil al cincinalelor, căci fiecare instituție va trâmbița reușita stahanoviștilor în materie ideologie. O să regret nespus dacă anume acest moment istoric va deveni nimic altceva decât încă un produs publicitar, încă o manevră de captare a atenției și, de ce nu, a buzunarelor noastre.

Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Să ne punem totuși încrederea în bunăvoința și credința neamului românesc, care nu se va preta unui joc anapoda și va reuși să își mențină o linie fermă, renunțând la pomenile grase ale companiilor publicitare, în favoarea unui elogiu veritabil, de calitate, memorabil pentru multe generații viitoare. Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Îmi pun speranța că această răbdare se va materializa într-o dovadă a faptului că România și neamul românesc, în întreaga sa diversitate, va reuși să onoreze amintirea unui eveniment de o importanță majoră pentru noi, urmașii Romei.

Foto deschidere: Pinterest

Ce legătură există între fizică şi mecanica cuantică, pe de o parte, credinţă și Dumnezeu, pe de alta? Întrebarea poate suna bizar într-o lume aparent condusă exclusiv de practica științifică, dar ea și-a găsit totuşi răspunsul în cadrul primei întruniri din 2018 a Centrului de Dialog și Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință, organizate de Facultatea de Teologie Ortodoxă din București.

De la tribuna științifică ne-a vorbit Adrian Ștefan Cârstea, cercetător științific de gradul I la Institutul de Fizică Atomică, respectiv la Institutul de Matematică al Academiei Române. Specialistul a disecat ideile fundamentale regăsite în sfera teologiei și cea a fizicii, enunțând cele mai interesante teorii cu privire la regăsirea principiilor fizice generale în învățăturile Sfinților Părinți.

Acest punct al discuției mi s-a părut absolut inedit, deoarece dimensiunea „uscată” a principiilor fizice nu ne prea lăsa loc de astfel de interpretări, dar Ștefan Cârstea, bazându-se eminamente pe scrierile unor Mari Stâlpi ai credinței, precum Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfântul Andrei cel nebun întru Hristos, a reușit să dea explicații firești unor fenomene științifice de anvergură.

În mod firesc, grație acestor teze științifico-teologice, cercetătorul a adăugat încă o piatră de temelie la puntea dintre știință și credinţă, animozitatea cărora durează de secole. În cele ce urmează, vă oferim câteva intercalări de valoare ale principiilor dominante din fizică și ale poruncilor creștine.

De la credinţă, la ştiinţă: Cele Zece Porunci, explicate ştiinţific

Pornind în ordinea cronologică exactă, specialistul Ștefan Cârstea menționează mai întâi raporturile dintre Cele Zece Porunci date de Dumnezeu lui Moise și principiile generale ale fizicii. Astfel, prima poruncă „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău” ar putea fi echivalată cu principiul raționalității lumii, adică explicația firească și intangibilă a originilor noastre. În cazul celei de-a doua porunci „Să nu ai alți dumnezei afară de mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești” avem de a face cu principiul transcendenței divinității față de natură, care presupune dimensiunea diafană și superioară a lui Dumnezeu față de creația sa.

În cazul celei de-a treia porunci, „Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui” cercetătorul Ștefan Cârstea denotă legătura cu principiul universalității legilor naturii, care sunt recunoscute unanim și fără loc de dezbatere.

„Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești” este cea de-a patra poruncă și merge pe aceeași undă, din spusele cercetătorului, cu principiul de limitare, care de altfel are și o menire de conservare a integralității fizice a lucrurilor.

În cazul celei de-a cincea porunci, „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău”, omul de știință punctează importanța originii interconectată la principiul cauzalității, adică din mamă și tată, lumină și materie se trag toate lucrurile.

Regula de a nu ucide, care se regăsește în Cele Zece Porunci date lui Moise şi poporului evreu, reprezintă nimic altceva decât principiul conservării, adică păstrării intacte a substanței.

Nici îndemnul de a nu preacurvi nu a scăpat atenției omului de știință, care face referire la principiul limitării, ale cărui efecte sunt prezente la gaura neagră. Decompresia și uzarea spirituală însoțesc această autodistrugere morală.

Interdicția a nu fura este de facto întruchiparea principiului de excluziune, care demonstrează imposibilitatea prezenței unui lucru în două locuri, în același timp.

Nici regula de a nu minți nu face excepție și vine în sprijinul principiului optimizării sau al minimei acțiuni, căci natura așa cum a fost creată nu este predispusă la minciună, iar omul mincinos face uz de propriile forțe pentru a menține vie o legendă, astfel consumându-se.

Ultimul, dar nu și cel de pe urmă principiu, cel al luptei contrariilor, se reflectă în interdicția a nu pofti, căci tot ce ne este străin nu se încadrează în echilibrul nostru lăuntric.

Observăm astfel că Ștefan Cârstea a identificat cele mai inedite dimensiuni ale fizicii în fireștile legi ale credinței, cu care am fost crescuți și educați de-a lungul veacurilor. Cert este că această inedită prelegere nu a făcut uz de improvizații, ci per a contrario a dezvoltat adevărurile unanim cunoscute într-o altfel de restrospectivă a cărei înțelegere stă în seama fiecărui om.

Grație conferinţei la care am asistat, s-au estompat limitele existente între știință și credinţă, devenind vizibilă conexiunea dintre valorile credinţei și legitățile fizice de organizare a lumii.

 

Foto deschidere: o imagine a Pământului, surprinsă de sonda Voyager 1 la 14 februarie 1990, fotografie devenită celebră sub denumirea „Palidul punct albastru” (în original, „Pale Blue Dot”). Sursă: Imgur.

O opinie pertinentă despre ce înseamnă să obții o educație, dar și să îți găsești definitoria vocație în România, cât de utile sau desuete sunt studiile de licență, master sau doctorat, dar și despre importanța regăsirii sinelui, publică pe Matricea Românească o tânără de douăzeci și cinci de ani.

Se spune că omul începe să mediteze asupra realizărilor sale la treizeci de ani, deși această cifră, cu vagi conotații biblice, nu ne scutește de gânduri eliberate și direcționate spre o meditație constructivă. Ce ne face să alegem o cale sau alta? Ce ne motivează să decidem că vrem să fim avocațimedici sau scriitori? Nu există un răspuns evident și nici măcar un algoritm precis de selecție a viitorului, care așa cum dictează legile firii trebuie să fie imprevizibil, o veritabilă surpriză.

Îmi amintesc cum, în ultimul meu an de liceu, m-am trezit cu vaga dorință de a ajunge un jurist remarcabil. Aveam pentru asta toate calitățile și condițiile necesare întrunite. Olimpică, premiantă, cu note și conduită impecabilă, proaspăt absolventă, mi-am luat inima în dinți ca să ajung acolo, unde naivitatea mea credea că sălășluiește mama tuturor cunoștințelor, alma mater-ul chișinăuian. Mare mi-a fost surpriza, dar și decepția, să mă văd încătușată în rigorile unei fabrici de licențe.

Să nu credeți că este un reproș către profesori, ci mai degrabă este o neînțelegere a sistemului per ansamblu, care nu doar alimentează discipolii cu tehnici desuete și idei fixe, dar care mai și încearcă să plieze pe calapod gândirea studenților. Prin anul trei de facultate, căzusem pradă unei sporadice apatii, care îmi ghilotina constant entuziasmul, așa că mă refugiasem în lectură, încercând să înlocuiesc educația formală, sedimentată de-a lungul anilor, cu un studiu continuu, non-formal, bazat exclusiv pe experiențele mele senzoriale.

Ce poate fi mai frumos decât un vis îndeplinit acasă? Decât posibilitatea de a intra cu inima curată și mintea limpede într-o posteritate luminoasă?

Se știe că toată viața învățăm, dar oare o facem corect? Câți dintre dumneavoastră și-au ales corect studiile, locul de muncă, dar – cel mai important – vocația? Căci anume aceasta din urmă face cu adevărat diferența.

La capitolul „educație” suntem cel mai des mânați de moda facultăților potrivite, deoarece societatea noastră, în mod eronat, nu mai merge pe linia selecției utilității normale a studiilor obținute, ci pe sonoritatea unor titluri academice. „Dă bine” să ai o licență în Administrarea Afacerilor, deși n-ai habar de comunicare și relații interpersonale sau nu îți poți gestiona banii. Este potrivit să faci un masterat în Relații Internaționale, chiar dacă rămâi rece la dezvoltarea diplomatică a propriului Stat. Dar cel mai de bonton este să faci un doctorat, căci asta îți asigură un loc „la căldurică” până la adânci bătrâneți.

România studiilor pe „bandă rulantă”

A nu mi se lua în nume de rău, dar unde ați mai auzit în trecutul nu foarte îndepărtat să aibă fiecare al treilea om un doctorat și fiecare al doilea un masterat? Doar pentru a vă stârni interesul, iată ce date statistice circulă în această sferă: în România perioadei 1900-1989 s-au acordat doar 1500 titluri de doctor. După Revoluție și până în prezent s-au dat… circa 67.000. Să fie asta încă o formă de antreprenoriat? Posibil, și se pare că merge într-o permanentă ascensiune.

La acest moment, cu mare greutate în suflet, este cazul să afirm că asistăm la un colaps, care nu doar înghite vertiginos speranța în ziua de mâine, ci ne mai și lipsește de cadre profesionale de înaltă pregătire și calitate. Sunt ferm convinsă că, din aceste cifre exorbitante, cel puţin jumătate au ales acest drum mânați doar de necesitatea unei diplome universitare, dar și de moda ambianței în care trăim.

Acest lucru este valabil și în Basarabia, unde meritocrația a fost demult înlocuită cu astfel de fenomene pentru cumătrismul și reciprocitatea (n.r. variațiuni la tema pilelor). Cel mai trist, însă, nu este această „bandă rulantă” de multiplicare a absolvenților, ci faptul că acești oameni nu şi-au exersat liberul arbitru în găsirea vocaţiei.

„Dă bine” să ai o licență în Administrarea Afacerilor, deși n-ai habar de comunicare și relații interpersonale sau nu îți poți gestiona banii. Este potrivit să faci un masterat în Relații Internaționale, chiar dacă rămâi rece la dezvoltarea diplomatică a propriului Stat.

Cel mai probabil, fireasca dumneavoastră reacție va fi să spuneți că acesta ne e destinul, că acestea sunt unicile modalități de supraviețuire. Eu, însă, sunt ferm convinsă că o gură de aer proaspăt în educație, nu strică. Să o luăm de la începuturi. Absolvim liceul la o vârstă, dacă vreți, târzie, de circa 17 – 18 ani, dar chiar și așa suntem cel mai ades infantili în decizii și ne orientăm după veșnicul flux al turmei, că doar de aceea suntem mioritici. Dacă prietena mea merge la Facultatea de Economie, cu ce sunt eu mai rea? Revenim la veșnica înțelepciune cu capra vecinului.

După ce am trecut cu brio de cei patru ani în care am încercat, vorba rușilor, să rod granitul învățării, am absolvit licența și a venit vremea masteratului, care din punct de vedere al utilității academice, mi se pare mai degrabă o prelungire inutilă a chinurilor, căci nu presupune o aplicare practică a cunoștințelor acumulate, ci mai degrabă consolidează tradiționalismul academic riguros.

opinie educație România masterat doctorat vocație

Există riscul de a nu-ți găsi niciodată vocația, dar este mai lamentabil să încetezi căutările

Și după ce ieși în sfârșit cu diploma mult – râvnită de pe băncile facultății, primești o lovitură în plin, dând peste o piață a muncii suprasaturată, unde au câștig de cauză doar profesiile tehnice, așa numite prestigioase, deși calificativul mi se pare exagerat. Dacă veți decide însă să vă reprofilați, asta presupunând noi studii, muncă și răbdare, societatea nu o să vă mângâie pe cap, ci o să vă treacă în catastiful celor eșuați, care nu au putut face față dificultăților și au decis să „dezerteze”. Desigur, nu veți avea parte de o spânzurătoare, dar blamarea vă este asigurată.

Prin muncă, spre vocație

Va urma punctul zero: găsirea vocației. Din acest moment, care poate surveni la douăzeci și cinci, treizeci sau chiar cincizeci de ani, o să vă puneți tot mai multe întrebări. Această cotitură bruscă va fi ca un duș rece, căci nu scutește nimic și pe nimeni. Munca o să pară o îndeletnicire cazonă, prietenii vor deveni încă o dovadă vie a propriului eșec, iar viața în sine poate să piardă din culoare. Dar, aici este important să luăm o pauză. Să încercăm a ne regăsi dincolo de fundalul zgomotos al unui destin care ne transformă în proscriși. Preț de câteva clipe trebuie să revenim în copilărie, să dezgropăm de sub maldărul grijilor visele, și să le ordonăm.

În România perioadei 1900-1989 s-au acordat doar 1500 titluri de doctor. După Revoluție și până în prezent s-au dat… circa 67.000. Să fie asta încă o formă de antreprenoriat?

Care este sensul acestui termen de vocație? Este suma viselor, așteptărilor și speranțelor noastre, toate transformate într-o menire. Chiar dacă aceasta poate e scrisă în stele, la ea se merge cu râvnă, cu osteneală și cu destoinicie, prin educație și formare continuă. Ea presupune nu diplome de onoare, nu premianți pe liste pustii, ci minunate stări de visare transformate în realitate, aici, în România. Ce poate fi mai frumos decât un vis îndeplinit acasă? Decât posibilitatea de a intra cu inima curată și mintea limpede într-o posteritate luminoasă?

Sigur, nu există o rețetă prestabilită și nici un termen de realizare imediat. Poate că veți ajunge la această concluzie tocmai la adânci bătrâneți, dar asta nu înseamnă să vă lăsați doborâți, ci din contra, să vă mișcați înainte nu din inerție, ci prin convingere, căci doar aceasta asigură calea către vocație, către succes. Iar restul lumii poate să aștepte, undeva departe, înainte de linia startului, pe care l-ați depășit.

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui George Coșbuc, cu o poezie românească despre popoare, despre credință și despre Dumnezeu, intitulată sugestiv „ Psalm ”.

Poezia lui George Coșbuc este simbolică nu doar pentru literatura română, în care s-a înscris cu naturalețe, ci și pentru spiritul românesc, care așa cum a demonstrat istoria, are o vie necesitate de simboluri, de credință și de venerație. Grație acestei firi deosebite a românului, versurile lui Coșbuc au devenit un soi de talisman, numai bun de pus la inimă în momente de restriște.

În lirica sa, poetul construiește punți legate, pe de o parte, de vitalele simboluri ale poporului, transpuse în muncă, glie, soare, iar pe de altă parte, de firea smerită a poporului român. Este și cazul poemului Psalm, parte a celui mai vestit volum de poezie românească semnat de către George Coșbuc, Fire de tort.

De această dată, George Coșbuc lansează un îndemn, punând în capul mesei figura atemporală a soarelui și a Divinității, care păstoresc oamenii, simbolizând o comuniune eternă. Poetul declamă: „Închinați-vă, popoare! Dumnezeu e bun…”. Coșbuc încearcă astfel să tulbure dormitarea în care plutesc spiritele umane, aducându-le aminte de necesitatea imperioasă de dreptate și de valori, întruchipate în figura mesianică a lui Dumnezeu, pe care poetul o descrie în condiție tripartită: e bun, e drept, e sfânt.

George Coșbuc nu se sfiiește să dezvăluie speranța în Înviere prin smerenie, care în versurile poemului Psalm îmbracă dimensiunea unei renașteri, unei regăsiri: „El renaște-a sa viață, dintr-al său mormânt!”. Poetul învie flacăra credinței, unind popoarele într-o permanentă și asiduă rugă, de parcă acest Psalm ar fi o ultimă șansă la veșnicie.

Psalm

Închinați-vă, popoare!
Dumnezeu e bun –
El a pus în soare focul
Verii – a tot încălzitoare.
Inima – i e sfântul soare,
Și – alte lumi el pune – n locul
Lumilor ce-apun.

Închinați-vă, popoare!
Dumnezeu e drept –
Binecuvânta – va anii
Celui ce-n dreptate moare.
Însă jalnic plângătoare
Vor avea-o-n veci tiranii
Inima din piept!

Închinați-vă popoare!
Dumnezeu e sfânt –
Cel ascuns e-n veci de față,
Cel etern într – una moare!
Vă-nchinați, ca-nvingătoare
El renaște – a sa viață
Dintr-al său mormânt!

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Fire de tort”, ediție îngrijită de Ioan Pintea și apărută la Editura Cartier, 2016, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

Matricea Românească a participat la prezentarea unor cărți – document de o valoare istorică incontestabilă și de o importanță majoră pentru reîntregirea tabloului nostru istoric: „ Foametea în Moldova sovietică (1946-1947) ”, semnată de către cercetătorul științific Anatol Țăranu și „ Rädda Barnen și Securitatea ”, semnată de către istoricul și diplomatul Vadim Guzun.

Omul este una dintre ființele cele mai adaptabile dificultăților. Nu se știe dacă acest fapt poate fi pus pe seama evoluției biologice, a rădăcinilor adânci în istorie sau, pur și simplu, se datorează unei rezistențe psihologice deosebite. Cu toate acestea, el, acest homo sapiens modern, rămâne a fi un soldat nedeclarat, dar înrolat în armata existenței proprii.

Cu toate acestea, câteva episoade sângeroase din istoria umanității au dat lovitura de grație popoarelor slabe, decimându-le populația cu o viteză fulminantă. Printre cele mai acute crize care au atins vertiginos fața omenirii se numără și foametea de la 1946 – 1947, cea care a „măturat”, vorba contemporanilor, podurile românilor din dreapta și din stânga Prutului, dar nu numai.

Despre acest subiect foarte sensibil, de astfel nerecunoscut nici până acum de unul dintre vectorii majori ai apariției acestui fenomen, fosta nomenclatură sovietică, dar și de urmașii săi, au fost duse discuții în cadrul unui eveniment de o deosebită importanță, organizat de către Facultatea de Litere a Universității din București cu sprijinul Cristinei Bogdan, prodecan al Facultății gazdă. A fost vorba despre prezentarea volumelor Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), semnat de către cercetătorul științific cordonator al Academiei de Științe din Republica Moldova Anatol Țăranu, respectiv Rädda Barnen și Securitatea: Documente româno-suedeze, 1946-1949, semnat de către istoricul Vadim Guzun.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Evenimentul a fost găzduit de către Facultatea de Litere a Universității din București, și moderat de prodecanul Cristina Bogdan. Foto: Facultatea de Litere

Aceste două cărți-document, căci anume această catalogare este propice, reprezintă fațetele în reflexie simetrică a unei probleme de ordin istoric, care încă necesită elucidare completă, ținând cont de adevărurile istorice. Așa precum a menționat și Cristina Bogdan, evenimentul a avut scopul de a dezvălui realități despre situația populației afectate de foamete de pe ambele maluri ale Prutului, dar și despre curajul unei fundații de dincolo de Cortina de Fier, venite să ofere o mână de ajutor indispensabilă victimelor.

Importantă pentru înțelegerea noastră este reprezentarea nemijlocită a acestui fenomen de foamete colectivă, care nu doar a lovit în fizicul românilor, ci și a accelerat acel proces de dirijism social, numit sovietizare. În aceeași ordine de idei, această molimă, care de altfel s-a vrut a fi o metodă de înfierare a populației băștinașe, s-a dezvoltat în proporții și maniere diferite, deoarece Basarabia se afla atunci în componența nemijlocită a U.R.S.S., pe când România era situată doar pe poziția de republică – satelit.

Basarabia înfometată. Un studiu de Anatol Țăranu

Antiteza sângeroasă pe care românul a resimțit-o în acele vremuri era, așa cum a menționat Excelența sa Mihail Gribincea, Ambasadorul Republicii Moldova la București, că soarele, cu care poporul se însoțise de secole, a devenit în vara secetoasă a anului 1946 echivalentul morții, al suferinței. Idee reluată în discursul dumneai și de către filologul și profesorul de Istoria artei Ileana Stănculescu, ce a menționat: „Soarele pe care românii îl iubesc atât de mult a devenit pentru ei un inamic„.

Ce nu știau, dar posibil intuiau, oamenii acelor vremuri era faptul că acel gigantic mecanism, acea frustrantă și malefică mașinărie sovietică își arogase rolul decident în privința lor. Datele istorice completează și confirmă aceste spuse, deoarece în timp ce românii mureau răpuși de foamete, chipurile din cauza secetei, plătind un tribut al roadelor muncite, în haznalele de la Moscova putrezeau peste 1.000.000 tone de grâne.

Intervine aici întrebarea firească: oare nu am avut de a face cu un genocid? Cu riscul de a fi atacată de specialiștii în Drept, voi răspunde afirmativ, căci în ciuda lipsei unei componențe unitare din punct de vedere etnic, au fost uciși oameni aflați în aceeași clasă socială, egalată atunci de sovietici. În favoarea acestei afirmații ne vin datele de ordin fiscal, care de facto au și provocat marea criză alimentară a acelor ani.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Cercetătorul Anatol Țăranu expune, în noul său volum „Foametea în Moldova sovietică”, o compilație de acte de importanță istoriografică majoră. Foto: Facultatea de Litere

Anatol Țăranu a menționat în speță despre situația existentă în Basarabia acelor vremi: „Faptul majorării volumului colectărilor de cereale pentru anul 1945 este confirmat și de deficitul cronic de material de însămânțare în Republică. Conform situației de la începutul anului 1946, nivelul de asigurare cu semințe a colhozurilor era doar de 88%, iar al gospodăriilor individuale – de 71%. Deficitul de semințe era compensat prin împrumut de la stat. Pentru asigurarea semănatului din primăvara anului 1946 statul le-a împrumutat colhozurilor din Republică 4857 de tone de cereale, iar gospodăriilor țărănești individuale – 7200 de tone. E relevant dezechilibrul împrumuturilor acordate colhozurilor și gospodăriilor țărănești în condițiile în care nouă din zece hectare de pământ din raioanele din dreapta Nistrului erau lucrate de gospodării individuale”.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Tabel din volumul „Foametea în Moldova sovietică”, în care se reflectă bilanțul colectivizării forțate începând cu 1945

Desigur, nu infirmăm prezența unor condiții climaterice nefavorabile, dar acest fapt nu justifică rea voința guvernării comuniste, care încerca de fapt, în defavoarea propriului popor (situația nu era mai propice nici în alte enclave sovietice) să colecteze o cantitate impunătoare de bunuri agricole, care urma să fie exportată. Datele statistice demonstrează că, în timp ce o foamete crâncenă „mătura” viețile oamenilor, indiferent de vârstă, gen și activitate, puterea centrală de la Kremlin exporta circa 6.000.000 tone de grâne.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu, Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Extras din volumul cercetătorului Anatol Țăranu, „Foamea în Moldova sovietică (1946-1947), în care se regăsește bilanțul mortalității în urma foametei din anii 1946-1947

A nu se înțelege că acei călăi s-au rezumat doar la cereale. În același volum Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Anatol Țăranu scoate în vileag cifre înspăimântătoare, astfel: „În afară de cereale statul sovietic a stors din țăranii Moldovei în anul foametei 1946, 25.659 de mii de ouă, 419,9 tone de brânză, 12.792 tone de lapte, 8607 tone de fructe, 4477 de tone de legume, 10.082 tone de sfeclă de zahăr și alte produse agricole”.

Și pentru că o foamete dură tulbură mințile și lipsește de discernământ victimele, Basarabia a fost lovită în plin și de canibalism, o halucinantă dorință de a păstra vie flacăra vieții. Cercetătorul Anatol Țăranu menționează în volumul său câteva cifre, care în prezent ar părea rupte de realitate și oripilante: „Per ansamblu, în Republică, din ianuarie până la 15 februarie 1947, au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism, cu 40 de victime”.

Rädda Barnen și Securitatea, un volum despre filantropie și despre luptă

Dacă Anatol Țăranu ne-a prezentat un compendiu de documente de certă valoare istorică incontestabilă, care pe bună dreptate ar servi drept probă într-un potențial proces al umanității, în cazul istoricului Vadim Guzun și al volumului său Rädda Barnen și Securitatea avem în față unul dintre puținele episoade luminoase ale acelei dificile perioade, întruchipat în asistența umanitară acordată de asociația „Salvați copiii” din Suedia, direcționată către populația din regiunea Moldovei din dreapta Prutului, prin crearea cantinelor sociale, prin distribuția de alimente, de medicamente, dar și de haine persoanelor afectate.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Istoricul Vadim Guzun a efectuat cercetări chiar în arhivele suedeze, unde se păstrează mărturiile acțiunii umanitare efectuate de misiunea „Salvați Copiii”. Foto: Facultatea de Litere

Cu vaste incursiuni în arhivele suedeze, autorul demonstrează importantele reușite ale unei acțiuni de caritate care a salvat nenumărate vieți românești nu doar de efectele imediate provocat de foamete, ci și de cele ulterioare.

Însoțit și de o proiectare a filmului documentar realizat de misiunea suedeză, volumul lui Vadim Guzun dezvăluie munca acerbă și eforturile inedite pe care societatea „Salvați copiii” și le-a asumat prin sosirea în imediata apropiere a lagărului ideologic comunist.

Documentar realizat de către misiunea suedeză „Salvați copiii”, despre acțiunile de caritate întreprinse în zona Moldovei de pe malul drept al Prutului

Evenimentul de prezentare a acestor două cărți – document, care a fost găzduit în data de 21 februarie de biblioteca Facultății de Litere, cu sprijinul și efortul prodecanului Cristina Bogdan, era o necesitate de ordin moral, deoarece trecutul ne oferă cele mai veridice lecții despre cât de malefic poate fi omul pornit împotriva omului și cât de morbid poate să devină un regim politic cu aspirații pozitive. Aceste volume cu cifre pe post de mărturie sunt rezultatul unei munci de cercetare impresionante, fapt pentru care merită deplina admirație și necesită a fi introduse pe listele de cărți obligatorii spre lectură. Matricea Românească salută admirabilul efort pentru Adevăr, reflectat în cele două cărți.

În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu, aflat în Bucureşti, de la Iaşi, unde iubita sa îl aștepta.

Să ne lăsăm moștenire cuvântul, să ne scriem epistole amoroase, să ne trăim iubirea printre rânduri, ascunși sfios în spatele literelor. Acestea și alte asemenea îndemnuri se potrivesc minunatului roman epistolar dintre marele geniu din poezia românească, Mihai Eminescu, și aleasa inimii sale, Veronica Micle. Dragostea lor, balansată între extremele unor stări ambigue, ne-a rămas moștenire nouă, celor care citim poezia românească eminesciană cu respect și evlavie.

Se pare că a le înțelege spiritul și savoarea cu care s-au iubit în filele acestui roman epistolar, implică multă delicatețe și candoare. Continuând analiza misivelor pe care cei doi, Mihai Eminescu și Veronica Micle, și le adresau, am selectat o scrisoare datată 24 martie 1880, care pornește de la Iași către marele poet, aflat atunci la București, unde lucra în redacția cotidianului „Timpul”.

Misiva, scrisă cu disperare de Veronica Micle, este o rugăciune, o implorare pentru necesitatea de hotărâre, necesitate declanșată de șovăielile lui Mihai Eminescu, poetul ezitând să revină în Iași pentru iubita sa, dar și să o ceară în căsătorie. Veronica încarcă misiva cu propriile frustrări, notând: „Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei…”.

Acest mesaj de la Veronica Micle pentru Mihai Eminescu are și o tentă confuză, apărută din impetuoasa necesitate de echilibru sentimental pe care o resimțea o femeie a acelor vremuri în fața incertitudinii statutului său. Această scrisoare reflectă adevărul despre posibilele repercusiuni ale unei relații cu un poet, Micle spunând: „…și cu îndoială  în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt astfel?”.

Misiva dezvăluie starea emoțională pe care o traversează Veronica Micle și care va duce ulterior la o nouă despărțire între cei doi:

Scumpul meu Eminescu,

Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura și indiferența oamenilor, lipsa și depărtarea ta, iubirea mea nespusă (sic), toate aceste își împart rând pe rând ființa mea, și în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic și acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată?

Și te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând – tu care spuindu-mi că mă iubești m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav – te întreb și te rog să-mi răspunzi face-mă-vei fericită, adecă să ne înțelegem, eu înțeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta.  La aceasta te rog să-mi răspunzi serios, să-mi răspunzi astfel după cum tu vei simți, în fine răspunsul tău să fie expresiunea sinceră a sufletului tău oricum ar fi, numai să fie hotărâtoare, să fie astfel încât să mă pot baza pe spusele tale și totodată să mai pot spera și lupta.

Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei astfel că mă doare în suflet că nu pot să le răspund decât cuvinte aproape fără sens, căci sensul nici eu nu-l am încă clar.

Eminescule, te întreb cu durere, cum poți tu trăi în București când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine? Iartă-mă dacă mă refer la timpuri trecute, în care timpuri, poate, puțin șiretlic mi-ar fi fost mai de priință!

Iartă, repet, dacă îți fac rău cu această scrisoare, dar am citit „La confession d’un enfant du siècle”, scriere bolnavă care îmbolnăvește de moarte, și trebuie să știi e de Alfred de Musset Poët, și cu îndoială în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt la fel?

Răspunde-mi te rog însă te conjur nu ca să mă menajez pentru moment, nu pentru ca să astâmperi un necaz pentru care ai compătimi, dar pentru a-mi lămuri starea pentru ca să știu ceva pozitiv, fie chiar dureros numai să știu ce-i și cum.

Recunoaște, scumpul meu, că legătura mea cu tine în condițiunile în care mă aflu e din cele mai triste, o țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea, astfel că trebuie numai să plâng singură și să confiez hârtiei câte ceva din câte se petrec în sufletul meu și care poate tu nici nu le mai cetești.

27 martie 1880 Iași                                                 Te sărut din suflet

                                                                                           Veronica

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Matricea Românească se întreabă ce mai înseamnă pentru un om de presă din România acțiunea de a scrie și vă oferă mai jos cinci potențiale răspunsuri.

Secolul în care trăim ne impune tot mai multe criterii de activitate. Începem cu imparțialitatea și terminăm cu libertatea de exprimare. Avem condeiele încătușate de abstracta nevoie a aprecierilor constante, cu precădere în mediul virtual. Dar oare care este adevărata misiune a jurnalismului? La această întrebare nu există un răspuns ferm sau cel puțin nu avem un algoritm precis de înțelegere, așa că iată câteva concluzii pe care le-am receptat eu, om fără studii în domeniu, dar pentru care presa de calitate și publicistica fac diferența.

1. A scrie înseamnă a educa

Cu fermitate pun semnul egalității între aceste două acțiuni, care, dincolo de subtextul interpretabil, merg mână în mână. Fiecare jurnalist, scriitor sau, folosind titlul comun, om de litere, de îndată ce pune primele rânduri pe foaie își asumă poziția, adeseori ingrată, de a fi mentor, în primul rând, pentru cititorii săi, iar ulterior pentru posteritate, căci ce scrii cu penița, nu tai cu bărdița (proverb cu atât mai potrivit în epoca tehnologiilor informaționale).

2. A scrie înseamnă a forma elite (sau anti-elite) în România

Nu în zadar am menționat această opoziție, care de cele mai multe ori apare pe fundalul incapacității ori relei voințe a unor pseudojurnaliști în a aborda unele subiecte cu adevărat sensibile. Înțeleg că este mult mai ușor să arunci noroi și să creezi spectacole de duzină, atât timp cât te ascunzi în spatele unei redacții sau al unui pseudonim, dar câți dintre cei pe care îi citiți reușesc să aducă lumină, să creeze elite fără pic de fanatism, exclusiv pe meritocrație?

3. A scrie înseamnă a respecta

Și nu mă refer în speță la tot mai modernele campanii de peste Ocean, dar și din Europa, în care se angajează jurnaliști de calibru. Respectul de care trebuie să dea dovadă un jurnalist nu se măsoară în etichetele pe care și le asumă, ci în ideile pe care le propagă. A ironiza niște realități, a arăta metaforic cu degetul la probleme nu presupune respectarea cititorului, ci dimpotrivă, semnifică un oportunism cras. Or, mesajele pe care le transmite un jurnalist de calitate sunt vitale pentru un stat democratic, mai ales unul cum este România, în care, din nefericire, este la modă critica, de orice fel și de orice manieră.

4. A scrie înseamnă a crede

De fiecare dată când se abordează o situație în presă, se merge tot mai des pe varianta contrastului, presupunând un pesimism adus la limita morbidului. Nu-mi doresc ca în fiecare dimineață, la cafea, să fiu inundată de știri negative, nu pentru că nu accept realitatea, ci pentru că nu înțeleg tendința crescândă de a pune într-o lumină nefastă chiar și problemele care au o soluție. Sau poate asta ține de plăcerea noastră, a tuturor românilor, de a ne plânge de milă, în loc să ne suflecăm mânecile și să ne punem pe treabă?

5. A scrie înseamnă a spera

Cu riscul de a fi numită o veșnică adolescentă, eu cred în misiunea nobilă pe care un jurnalist sau scriitor o are, cea de a sădi speranță. Ne ajung tot răul care ne inundă, tonurile gri și petele întunecoase din istorie. Poate este momentul oportun de a privi acea clasică parte plină a paharului, în care sunt toate scenariile pozitive ale vieții? Mi se pare deplasată maniera în care jurnalistul modern ațâță spiritele, voit sau poate involuntar, făcând din subiectele sale niște „arme ale manipulării” care, între noi fie spus, au mai degrabă un rol nefast, decât unul pozitiv.

a scrie jurnalist presă România

A scrie de calitate în România implică respect și devotament. Este misiunea foii noastre de cultură, Matricea Românească. Foto: ebay.com

De ce am decis să pun aceste idei pe hârtie? Pentru că am obosit să descopăr că în România, dar și în Basarabia, sunt la mare căutare doar scandalurile, veștile proaste, că lumina nu mai are loc în spiritele umane, că foarte puțini caută refugiul în slova scrisă, dând întâietate unor programe de prost gust sau unor publicații de cea mai joasă speță.

Este mult mai ușor să arunci noroi și să creezi spectacole de duzină, atât timp cât te ascunzi în spatele unei redacții sau al unui pseudonim, dar câți dintre cei pe care îi citiți reușesc să aducă lumină, să creeze elite fără pic de fanatism, exclusiv pe meritocrație?

Eu nu-mi doresc să trăiesc într-o lume construită pe cancan-uri, în care tot ce este perfid este pus la loc de cinste. Refuz să accept moda, de altfel trecătoare, a specialiștilor în ironii pentru și despre România. Poate că societatea noastră nu va mai naște publiciști precum Eminescu, dar potențialul de care dispunem ne obligă, vorba dictonului francez, să dăm la iveală ce este mai bun, mai sincer și mai clar, asta dacă ne pasă cu adevărat de viitorul urmașilor noștri. Alegerea vă aparține.

Foto deschidere: fundatiactf.ro

Ion Druță, autorul unor lucrări de anvergură pentru literatura română de peste Prut, din Basarabia, precum „ Frunze de dor ”, „ Casa mare ” sau „ Povara Bunătății Noastre ” este subiectul unui portret literar pe Matricea Românească.

A citi este înainte de toate o virtute, o prerogativă care implică respect și apreciere față de munca scriitorului, dar și față de truda acestuia, căci cine dacă nu el stă nopți întregi deasupra foii, încercând să construiască lumi în care să ne topim sufletele. Iar autorii care definesc apetitul unui cititor sunt, de regulă, cei de la începutul drumului. În cazul meu, acel scriitor care mi-a trezit pasiunea pentru carte a fost Ion Druță, de loc din Basarabia, devenit ulterior membru de onoare al Academiei Române.

Dar să începem cu începutul, căci așa se cuvine să intrigăm cititorul. Ion Druță s-a născut la 3 septembrie 1928 într-un frumos sat românesc numit Horodiște, în acele vremuri parte componentă a județului Soroca al României mari. A văzut lumina zilei în familia lui Pentelei Druță, zugrav bisericesc, și al Soficăi, de origine ucraineană. După instaurarea puterii comuniste, Ion Druță a absolvit școala de silvicultură și cursurile superioare (n.r. pe atunci echivalentul facultății) de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S..

Druță va debuta la începutul anilor ’50, creând într-un final o colecție de patru volume cu diferite nuvele, povestiri și un roman. Anume aceste patru volume le-am descoperit în biblioteca mamei mele și le-am savurat încă în anii de gimnaziu. Este foarte important să înțelegem că lucrările lui Ion Druță nu au vârstă și nici nu au intenția să delimiteze cititorul printr-un plafon de percepție. Bătrân sau tânăr, cititorul va simți aromele scriiturii lui din care transcend cele mai firești trăiri umane. M-aș încumeta să afirm că acest autor a reușit să focalizeze atenția cititorului pe satul basarabean, drept punct major de reper.

Chiar dacă a scris într-o perioadă istorică dificilă, Ion Druță s-a încumetat să meargă dincolo de aranjamentul superficial al claselor sociale, punând în capul mesei munca, meritocrația și râvna basarabeanului de la sat. Am crescut cu drag de țară grație lucrărilor sale, care parcă respiră prin adevăr. Aș merge până la punctul în care aș spune că Druță este unul dintre cei mai sinceri prozatori din spațiul românesc din Basarabia.

Totodată, trebuie apreciată maniera în care autorul și-a îmbrăcat personajele în naturalețe, fără a le colora sau șlefui unghiurile. Ion Druță recompune tradițiile, transformând scrisul într-un mesaj de anvergură. Opera sa completă, adunată în patru volume, include titluri precum: Frunze de dor, Balade din cîmpie, Ultima lună de toamnă, Povara Bunătății Noastre, Clopotnița, Horodiște, Întoarcerea țărânii în pământ, Biserica albă, Toiagul păstoriei. Ele fac parte, pe bună dreptate, din fondul de aur al literaturii române contemporane din Basarabia.

Între „ Frunze de dor ” și „ Casa mare ”: Ion Druță despre satele din Basarabia

Sensibilitatea și emoțiile pe care Ion Druță le pune în imaginile din lucrările sale se resimt cu fiecare rând. Drept exemplu, iată un fragment din emblematica și prima sa lucrare Frunze de dor, apărută la 1957, ce a avut în total douăsprezece reeditări:

Se varsă-n lăicer bătătura, zîmbeşte ghiveciul cu flori, dar fuge urzeala, fuge urzeala şi ce greu se mişcă sulul – Doamne, Doamne, Doamne! Ca să n-o apuce pe neprins de veste, de la o vreme a început să-şi ascundă sub plapumă rochiţa – poate să vie pe la zori badea Gheorghe după topor ori după scară, şi ce-a crede, văzînd-o dormind?

Câtă omenie și cumsecădenie a pus pe urmerii personajelor sale Ion Druță! Acest lucru a transformat scrierile sale într-o minunată cronică a vremii, din care putem afla cu ușurință cum trăia și respira satul basarabean de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Ion Druță Basarabia Frunze de dor Casa Mare Povara Bunătății Noastre

„Frunze de dor”, primul roman druțian, cu peste 12 reeditări. Foto: cartier.md

Totodată, Ion Druță îmbină drama socială cu tradițiile locale, transformându-și cadrul literar într-un tablou al epocii. Este și cazul dilogiei Povara Bunătății Noastre (1968), care urmărește destinul unui sat din câmpia Sorocii, Ciutura, în anii de dinainte de Primul Război Mondial și până în 1945 (prima parte), apoi în primii ani ai regimului sovietic instaurat după cel de-al Doilea Război Mondial (cea de-a doua parte). În această bijuterie literară, autorul descrie un incendiu, spunând, prin vocea personajului:

A ars Ciutura ? Să tot ardă mult și bine, n-a văzut el pojaruri prin Rusia? De atâta vreme lumea e numai foc și pară — mare lucru dacă mai ard două sute de căsuțe ? O fi ars Ciutura, nu-i vorbă, dar cerul de deasupra satului a rămas? Vatra satului, acolo, la încheietura celor două dealuri, stă pe loc? Și dacă ai un cer frumos și două dealuri împreunate, e greu să-ți sufleci mânecile și să dregi un sat de iznoavă?!

Dramaturgia lui Ion Druță parcurge, la rându-i, rectiliniu evoluția principalelor sale teme, ajungând să oglindească stări firești pentru oameni simpli, căci anume simplitatea a devenit carte de vizită pentru acest autor. Și ce poate fi mai sfânt și mai simplu decât „ Casa Mare ”? Pe această idee și-a construit piesa de teatru cu titlu omonim, care a fost montată pentru prima dată în anul 1961, la Teatrul Central al Armatei Sovietice de la Moscova, iar în 1962 la Teatrul Muzical-Dramatic “A. S. Puşkin” din Chișinău.

Ion Druță Basarabia Frunze de dor Casa Mare Povara Bunătății Noastre

Piesa „Casa Mare” s-a bucurat de câteva reprezentații de succes, fiind jucată inclusiv la Teatrul Național din București. Foto: tnme.md

Casa Mare este o lucrare profund poetică, unde personajele își trăiesc tristețile într-o comuniune spirituală. O avem, pe de o parte, pe văduva Vasiluța, care se condamnă la singurătate, iar pe de altă parte pe flăcăul Păvălache, fustangiul clasic întors pe drumul bun.

Casa mare este o metaforă în care se cuprinde drama tuturor satelor golite de viața lor firească, în urma războaielor, drama oamenilor a căror soartă se înscrie sub însemnul neîmplinirii dragostei autentice. Chiar și ultima replică a Vasiluței reliefează profunda tristețe, dar și speranța pe care o încearcă: „Ce păcat că avem numai un singur pământ şi un singur cer deasupra lui…”.

Ion Druță a reușit să intre în inimile cititorilor săi, și nu mă refer aici doar la impunătorul număr de traduceri ale operelor sale, ci la angajamentul pe care l-a creat, căci odată ce începi să îi citești o lucrare, fii sigur că nu te vei opri până nu vei savura fiecare pagină, cu sete și ardoare.

Iar dacă românii din dreapta Prutului îi au pe George Coșbuc, Marin Preda sau Liviu Rebreanu drept portavoce a satului românesc, atunci românii din Basarabia, exact ca într-o oglindă, îl au pe Ion Druță.

Fabula românească și-a luat un tot mai mare avânt de-a lungul istoriei, condiționată fiind fie de realitățile vremii, fie de coloritul social tot mai vivace. Cert este că această specie a reușit să adune sub umbrela sa cei mai renumiți și mai atenți condeieri ai criticii umane. Continuând șirul oamenilor faimoși care au reinventat, au luminat fabula românească, astăzi a venit rândul lui Alecu Donici (1806 – 1865), fabulistul din Basarabia care a fost numit, de către Mihai Eminescu, „cuib de-nțelepciune”.

Alecu Donici se naște la 1806, în Orhei, regiune din Basarabia, în familia clucerului Dimitrie Donici și a Elenei, născută Lambrino. Este cel mai mare fiu dintre cei patru, astfel că, respectând canoanele vremii, alege educația militară, absolvind liceul de profil din Sankt Petersburg. În 1825 va fi detașat ca sublocotenent în regimentul „Ekaterinburg”, în Sudul Basarabiei. Invocând anumite motive familiale, Alecu Donici va reveni pentru scurt timp la baștina sa, activând o perioadă la Chișinău, apoi la Iași și la Piatra Neamț.

Alecu Donici fabula românească traduceri Basarabia

Casa memorială Alecu Donici din Orhei, Basarabia

Devenit în timp, mare exponent pentru fabula românească, Alecu Donici va debuta literar cu traduceri din Alexandr Sergheevici Pușkin și Ivan Andreievici Krâlov, fiind menționat în 1835 drept traducător în revista moscovită „Teleskop”. În aceeași ordine de idei, Donici va colabora cu Constantin Negruzzi, efectuând traduceri ale unor opere precum „Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, poemul lui Pușkin „Țiganii” (scris de poetul rus după vizitarea Basarabiei), „Torentele și oamenii” de Mihail Lermontov, „Tunsul” de Aleksandr Veltman și alte creații ale clasicilor literaturii universale, preponderent ruse.

Despre Alecu Donici se va spune că reușea să observe cele mai ascunse metehne ale firii umane, iar fabulele sale, inspirate cu precădere din traduceri ale lucrărilor lui Ivan Andreievici Krâlov, poartă nu doar conotația uzuală a acestor opere, ci per a contrario, merg pe maniera parabolelor, cu morală adaptată direct de autor după bunul său plac. Probabil acel curaj cu care figurile literaturii ruse jonglau, l-a inspirat pe Donici să iasă dincolo de tiparele cu care era obișnuită fabula românească.

În anii 1840, respectiv și 1842 editează, în două ediții succesive, volumul „Fabule”, conținând opere proprii și traduceri din patrimoniul fabulistic universal. Astfel, cele două ediții îi vor aduce faima încă în timpul vieții, consacrându-l drept un autor tenace, căruia nu îi scapă cele mai atente detalii ale caracterului uman. În portofoliul său se numără titluri de mare impact literar, precum sunt: Antereul lui Arvinte, Musca la arat, Racul, broasca și știuca, Doi cîini.

Alecu Donici, activistul civic emblematic pentru fabula românească

Dincolo de activitatea sa literară, Alecu Donici a avut și o carieră importantă în domeniul administrativ și publicistic. La Iași, a deținut o funcție în Epitropia școlilor, apoi una de asesor (n.r. asistent de judecător) al Curții de Apel, activând și în calitate de membru al divanului obștesc.

Donici se va alătura inițiativelor culturale legate de dezvoltarea învățămîntului public, a presei periodice, a teatrului național din perioada sa. A întreținut legături strânse cu aproape toți literații moldoveni, colaborând la periodicul „Albina Românească”, condus de către Gheorghe Asachi, „Dacia literară”, „Propășirea” și la alte publicații periodice. În afară de fabule, acesta a compus poezii și piese de teatru. Creația lui Donici a fost înalt apreciată de Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri și alți contemporani. Însuși Mihai Eminescu îl situa printre scriitorii care „și-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului…”.

Este important să observăm cum Alecu Donici a reușit să conserve limbajul popular românesc din Basarabia, îmbinând caracterele specifice omului cu întruchipări de animale, clădind astfel o barieră între realitate și morală. Un astfel de exemplu este fabula „Vulturul și paingul” (n.r. paing – păianjen, regionalism din zona moldavă):

Pin nouri, vulturu, spre muntele Ceahlău,
Întinsă zborul său.
Pe cea mai naltă stâncă a lui, el se așază
Și lumea dedesupt privind se desfătează.

Un șir de munți măreți, Moldova de o parte;
A ei câmpii, păduri; a ei frumoase sate!
Și ape: Bistrița, Moldova și Siret,
Pe șăsuri vesele, se văd curgând încet.

– Să fie lăudat al tău, o, Joe! nume,
Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat;
Cu care mă ridic la înălţimea lumei,
Pe unde nimene a fi n-au cutezat!

Aceste vulturul rosteşte bucuros.
– Da’ ştii, prietene, că eşti lăudăros!
Paingul de pe muşchi atunce îi răspunde.
Dar uită-te de vezi: şi eu sunt oare unde?
Se uită vulturul şi vede, înadins,

Paingul lângă el, cum mreaja a întins.
– De unde te-ai luat?
Întreabă el mirat.
Şi cum te-ai târâit?

– Să-ţi spun adevărat,
Paingul au răspuns,
Pe coadă-ţi am venit,
Tu însuţi m-ai adus;

Cu-a mea putere, eu nici aş fi îndrăznit,
Iar de acum nu am de tine trebuinţă.
Aici, statornica să-mi fac vreau locuinţă!
El bine n-au sfârşit şi un vârtej de vânt,
Cu mreaja lui cu tot, îl suflă la pământ.

Cum socotiţi şi dumneavoastră;
Dar eu gândesc că-n lumea noastră,
Sunt mulţi asemene ca şi paingul meu,
Ce fără ostenele se trag în sus mereu,
De coada unui mare;
Şi cărora le pare
Că singuri vrednicesc şi că li s-au căzut;
Când spre căderea lor
Nu trebuie mai mult,
Decât un vântişor.

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, dar și a volumului V din „Eminescu. Opere”, apărut la editura Gunivas (Chișinău) în 2008, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

Viața lui Neagu Djuvara (1916-2018) a fost pe cât de spectaculoasă, pe atât de dificilă. Descoperiți cum și-a petrecut douăzeci și trei de ani din viața sa în îndepărtatul Niger, în Africa noilor vremuri, în secunda recenzie a volumului de memorii Amintiri din pribegie.

După cum vă povesteam în prima parte a recenziei volumului Amintiri din pribegie, Neagu Djuvara a trăit o viață tumultuoasă în inima mediului diplomatic românesc din diasporă. Dacă în primul episod am elucidat parcursul său din perioada franceză, în cel de-al doilea a venit momentul oportun să vedem cum și-a trăit Djuvara douăzeci și trei de ani de activitate în inima Africii, tocmai în Niger.

Un interludiu important este faptul că Neagu Djuvara a sosit aici în 1961, în calitate de consilier economic pe lângă Ministerul Economiei de la Niamey, metropola nigeriană. Această parte a cărții sale dezvăluie impresiile personale pe care le va trăi în imediata apropiere a unei civilizații importante a umanității.

Neagu Djuvara a descoperit în acel nou loc toate contrastele izbitoare dintre Africa, juvenilul continent în care răbufneau mișcările de independență, și bătrâna Europă, sfâșiată de Războiul Rece. Diplomatul Neagu Djuvara s-a ciocnit nu doar de intrasigența poporului african, în care tradițiile și credințele se păstrau cu rigurozitate, ci și de mediocritatea administrativă, care în Niger era la ea acasă. De-a lungul celor douăzeci și trei de ani, Djuvara a fost martorul nașterii unor noi popoare, a traversat războaie de secesiune și a trăit din plin boemul african, născut din pulberea unui trecut colonial.

Amintiri din pribegie Neagu Djuvara memorii Africa Niger

Neagu Djuvara, în fața biroului său de la Niamey. Pe perete, un covor indochinez din secolul al XVII-lea

A doua parte a cărții Amintiri din pribegie este, înainte de toate, o confesiune a propriilor dificultăți, o retrospectivă a existenței în Niger, nu doar pentru el ca anassara (n.r. termen aplicat creștinilor de către africani, în traducere exactă: fiul lui Iisus), ci și pentru localnici, care într-un timp relativ scurt s-au trezit în poziția popoarelor eliberate, cărora le lipsea cu desăvârșire conștiința propriei independențe și autonomii.

Un episod care vine să dezvăluie întreaga discrepanță dintre civilizația africană și cea europeană, Neagu Djuvara l-a surprins la o înmormântare. Iată cum l-a descris:

S-a săpat groapa, nu adâncă, la vreun metru. Ca la o palmă de fund, sunt puse câteva scândurele, ca un grătar, pentru ca trupul să nu atingă de-a dreptul pământul. Trupul, învelit doar într-un giulgiu alb, e coborât pe acel grătar, apoi se rostogolește iar pământul. În jurul moviliței care s-a făcut, se așază câteva pietricele albe. Marabutul (n.r. preot sau conducător de ceremonie în triburile africane musulmane) a bolborosit câteva versete coranice. Atât. Femeile au stat acasă.

Neagu Djuvara a fost pus față în față cu condițiile vitrege ale unui stat nou format, întrucât la acel moment Niger se considera a fi o fostă enclavă de anvergură a Franței, cu administrație școlită pe vechiul continent. Tot în această parte a volumului Amintiri din pribegie, Djuvara pomenește despre lucruri atât de firești, de bizare, încât noi, cititorii, ne trezim în exact febra vieții africane. Am apreciat scena unei nunți africane, atât de diferite de cele cu care am crescut:

O nuntă din acestea tradiționale – am asistat la mai multe – nu avea nimic spectaculos. Familiile, prietenii, toată asistența ședea în cerc pe rogojini. În centru, o tigvă mare cât un lighean. Câte un reprezentant al fiecărei părți mima o târguială, ca și când nu s-ar fi înțeles încă asupra zestrei. Își aruncau mâinile cu degetele deschise unul către celălalt, ca și când ar fi jucat la zaruri și strigând cifre din ce în ce mai mari.

Atenția la detalii, dar și maniera în care Neagu Djuvara a descris cele mai importante momente ale activității sale pe un continent atât de ostil, și nu mă refer doar la aspectele de ordin climateric, ci și la dimensiunea antropologică sau comportamentală a băștinașilor, au făcut ca această lectură să fie interactivă, jovială, cu subtile nuanțe de umor și bonton. Djuvara și-a răscolit cele mai tainice amintiri și nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume, catalogându-și trăirile drept o aventură de pomină. Volumul Amintiri din pribegie este înainte, de toate, o scriere sinceră, lipsită de prezumția unor memorii foarte serioase. Cred chiar că autorul a compus-o ca pe un caiet școlăresc, ca pe un jurnal în care și-a îngrămădit anii și oamenii cu care a trăit și împărțit decenii.

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Figura filosofului Emil Cioran bulversează chiar și după trecerea timpului atenția publicului, acest fapt datorându-se, pe bună dreptate, ideilor importante pe care le-a lansat de-a lungul vieții sale cu privire la schimbările necesare pentru reinventarea statului român. Iată de ce câteva decenii mai târziu, mediul academic bucureștean s-a întrunit, în data de 16 februarie 2018, în conferința, ce a dat spațiu de dialog și de meditație, cu tema Filosofia culturii la Emil Cioran, susținută de către doctorandul în istorie Andrei Avram. Matricea Românească vă aduce mai jos impresii de la acest eveniment academic.

Întreaga conferință s-a axat pe analiza perioadei, pe care însuși Emil Cioran o va numi etapa divagațiilor, cuprinsă între 1931-1941, interval în care nu doar fața Europei a suportat schimbări majore, ci și societatea românească a traversat dificultăți de ordin social, politic și economic. Andrei Avram a punctat cele mai relevante lucrări ale perioadei semnate de către Emil Cioran, care l-au și consacrat pe acesta în materie de eseistică, de jurnalism și de gândire românească.

Emil Cioran, între Spengler și „Floarea de Foc”

Este importantă divizarea pe care specialistul Andrei Avram a realizat-o în discursul său, remarcabilă fiind absența cu desăvârșire a subtextului politic, cu excepția normelor de percepție a climatului în care s-a aflat Emil Cioran în acea perioadă dificilă, inclusiv pentru cultura și filosofia românească. Avram a reliefat impactul pe care l-a avut opera filosofului și gânditorului german Oswald Spengler (1880-1936) asupra formării ideilor și tezelor emanate de către Emil Cioran în primele sale lucrări eseistice și publicistice.

Andrei Avram a subliniat și temele pe care Emil Cioran a insistat în lucrările sale: „decadența, ruina și damnarea României, emoții transfigurate în lucrarea, pe care acesta din urmă o va renega, Schimbarea la față a României (1936). Despre acestă ultimă lucrare, Andrei Avram a notat: „Schimbarea la față a României este practic unica lucrare sistemică a lui Cioran, dar nu una în sensul canoanelor academice”. Cu toate acestea, din cele enunțate de Avram se observă că Emil Cioran este „un anti-sistemic, un filosof care condamnă cu vehemență standardele unei filosofii academice”, pretextând că nu există ordine și totul este haos. Paradoxal, în acea perioadă a anilor 1931-1941, Emil Cioran a condamnat literatura franceză și implicațiile acesteia în cultura românească, deși ulterior, a notat cercetătorul nostru, „devenind unul dintre cei mai mari eseiști francezi”.

Critica s-a datorat, potrivit lui Andrei Avram, respectului crescând față de cultura germană, care în acele vremuri însemna o tentativă de revoltă, de reînnoire. Totodată, Emil Cioran și-a dorit combaterea viziunilor aparținând „generației bătrâne”, care rămânea în acele timpuri o reminiscență a unui „trecut franțuzit”.

Cioran și rolul său în publicistica interbelică

De admirat este minuțiozitatea specialistului Andrei Avram, cu care acesta a analizat, în plan comparativ, publicistica interbelică, aplecându-și atenția asupra unor apariții ziaristice, precum publicația lui Sandu Tudor, „Floarea de Foc”.

Periodicul „Floarea de Foc”, devenit un soi de tribună a tuturor gânditorilor români, era, așa cum a susținut și Profesorul Universitar Doctor Habilitat Florin Müller, „un mixaj ideologic”, judecând după componența celor care activau în cadrul redacției. Vom regăsi pe lista redactorilor și admiratori ai ideologiilor de stânga, dar și acelor de dreapta. Nume răsunătoare ale epocii, printre care se număra și Emil Cioran, au activat în cadrul redacției „Floarea de foc”, oferind în acele vremuri sinteze de anvergură asupra unor probleme de amploare.

Andrei Avram, în mai sus amintita conferință Filosofia culturii la Emil Cioran, a analizat articole precum „Comuniștii și moartea individului”, semnat de către Arșavir Acterian și apărut la 27 februarie 1932, sau „Prolog pentru ceasul acesta”, semnat de către Sandu Tudor. Specialistul a reușit să observe interacțiunile dintre Emil Cioran și fluxul ideatic specific perioadei interbelice. Practic, am fost prezenți la o analiză a formării filosofiei culturale în lucrările lui Cioran, culminate, așa cum a menționat profesorul Florin Müller, cu lucrarea Schimbarea la Față a României.

Conferința Filosofia culturii la Emil Cioran a fost, pe bună dreptate, una cu un spectru ideatic pe măsură, respectând canoanele studiului științific și aducându-ne un suport metodologic pe măsură. Doctorandul Andrei Avram a elucidat tema fără a apela la speculații, ci în deplină cunoștință de cauză, urmând rigorile documentării și oferindu-ne nouă reperele necesare pentru ample meditații ulterioare. În cazul meu, evenimentul „s-a prelungit” într-o listă interesantă de lecturi viitoare.

Din fericire, acest expozeu deschide un șir amplu, și sperăm lung, de conferințe, care vor permite tinerilor specialiști să ne transmită cele mai interesante studii de la tribuna universitară. Dacă sunteți în căutarea unui itinerariu cultural, atunci cu siguranță astfel de evenimente din mediul academic trebuie să se regăsească pe agenda dumneavoastră.

conferința Filofosia culturii la Cioran Emil Cioran Schimbarea la față a României

Conferința susținută de doctorandul Andrei Avram deschide o serie importantă de evenimente culturale în mediul academic românesc

În continuarea seriei dedicate corespondenței celebre a celor mai sonore nume din literatura română și nu numai, Matricea Românească publică o scrisoare sensibilă pentru Liviu Rebreanu, de la cea care îi devenise soție și muză, Fanny Rădulescu, cu ocazia finalizării romanului său fundamental, „ Ion ”.

Liviu Rebreanu este un nume de prim rang în literatura română, fiind cel care a reușit să aducă prin scrierile sale realiste cele mai intime simțăminte specifice pentru poporul român, începând cu problemele satului transilvănean, în romanul său Ion, și terminând cu propria dramă, pierderea fratelui, condamnat la moarte, în monumentala sa Pădurea Spânzuraților.

Dincolo de meritele sale scriitoricești, Liviu Rebreanu a fost, așa cum îl catalogau contemporanii, un om smerit, blând și lipsit de orice urmă de vanitate. Născut la 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud), acesta a fost primul dintre cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). Obișnuit din fragedă copilărie cu dificultățile și lipsurile unei vieți împărțite la mai multe guri, Liviu Rebreanu a fost pus în situația de a munci asiduu pentru a se căpătui. Va urma cursurile școlii primare începând cu 1891, Rebreanu notând despre acea epocă: „Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume”.

Liviu Rebreanu Fanny Rădulescu scrisoare Ion literatura română

Liviu Rebreanu era descris ca fiind un om modest, gentil și de o cumsecădenie aparte. Foto: Casa Memorială „Liviu și Fanny Rebreanu”, București

Au urmat anii de educație la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897, Rebreanu s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița, cunoscută sub numele de Gimnaziul superior german (n.r. instituție care astăzi îi poartă numele), unde a învățat încă trei clase. Eminent în toți anii următori de școlarizare, Liviu Rebreanu a trecut și prin dificultățile armatei austro-ungare, de unde a demisionat, spun sursele, din două potențiale cauze: pentru activitatea sa publicistică sau din cauza unei înfrângeri la o banală partidă de poker, golind resursele popotei.

Trecut prin dificultățile vieții, dar hotărât să răzbată cu orice preț, Liviu Rebreanu își va dedica viața literei scrise și marii sale iubiri, Fanny Rădulescu, unica și scumpa sa adorațiune, care i-a fost alături de-a lungul întregii sale existențe. Multe scrisori vor circula între cei doi, unele mai siropoase, altele uzuale unui trai în doi, iar altele pline de recunoștință pentru munca lor, căci reușita lui Liviu Rebreanu s-a datorat, în mare măsură, eforturilor pe care Fanny Rădulescu le-a depus în vederea menținerii unui echilibru în căminul familial.

Scrisoare despre „ Ion ”, anunţând ascensiunea lui Liviu Rebreanu în literatura română

Ceea ce vă oferă astăzi Matricea Românească este o scrisoare specială, deoarece punctează un moment istoric din cariera lui Liviu Rebreanu, dar și a culturii românești, și anume finalizarea romanului Ion. Epistola va parveni, de la Techirghiol, la 20 iulie 1920, din partea efervescentei Fanny Rădulescu către soțul ei. Misiva este încărcată de sentimente, de mândrie și de recunoștința unei reușite speciale, care îl va plasa pe Liviu Rebreanu în rândurile inovatorilor din literatura română, drept creatorul romanului realist.

Această scrisoare consolidează veridicitatea sentimentelor de care cuplul dădea dovadă cu o deosebită sinceritate. Fanny Rădulescu scrie: „Sunt însetată să citesc tot ce-mi dai”, transpunând astfel siguranța și încrederea sa în forțele creatoare ale iubitului ei. Ea ajunge în situația unei sublime desfătări față de munca pe care Liviu Rebreanu reușise să o realizeze, numindu-l, poate șocant pentru unii, mai puritani: „Tu ești Dumnezeul meu!”. Ce demonstrație de amor mai poate accede la astfel de cuvinte? Cu siguranță doar una sinceră:

Liviu meu,

Nici o emoție din viața mea nu poate egala vijelia de sentimente care m-a încercat la primirea vestei terminării lui „ Ion ”.

Zile și nopți, luni și ani mi-ai împletit iubirea în sufletul tău, alături de acest „ Ion ”.

Aș vrea să-ți sărut mâna, care ani întregi, fără preget, în mijlocul bucuriilor și a grijilor, a așternut pe hârtie, la comanda geniului tău, slovă lângă slovă, ca să-mi dăruiești mie neasemuitul tău „ Ion ”.

Sunt mândră!

Mândria mea este atât de puternică, încât aș vrea să-ți trimet o scrisoare lungă, dar vai, sunt atât de neîndemânatică.

Tu ești acela care a trezit în mine viață nouă.

Sunt însetată să citesc tot ce-mi dai.

Sunt ca pământul scorojit, care primește ploaia sorbind-o cu toată lăcomia fierbințelii lui.

Liviu meu, aș vrea să fac pentru tine tot ce dorești și nu dorești.

Tu ești Dumnezeul meu!

Îți mulțumesc.

Este oare expresie mai potrivită, mai aleasă? Nu știu. Știu doar că tu ai înțeles tot gândul meu, tot sufletul meu, de aceea îți dăruiesc cu smerenie, pe veci, toată iubirea mea.

Fanny

F.R către L.R, Techirghiol, 20.VII.1920

https://www.instagram.com/p/BfJXqSLBRw0/?taken-by=matricearomaneasca

 

Cu mulțumiri și deosebite considerațiuni pentru muzeograful Adrian David, cel care ne-a ghidat prin casa și viața soților Rebreanu.

Religia este o experiență care a întovărășit omenirea încă din leagănul ei și i-a trasat o traiectorie definitorie în materie de individualism și de comuniune, de comportament și de socializare, de prejudecăți și de respect. Cu bune și cu rele, acest fenomen, căci anume acesta este apelativul corect, a dictat tonul unor evenimente istorice majore în societate, a definit formarea unor popoare, vezi poporul român, și a „crescut” pe drojdii ideologice personalități marcante. Despre cât de pozitivă sau poate negativă este religia, se poate doar specula, existând argumente valabile, nu neapărat absolute, de ambele părți ale baricadei.

Grație universalității sale în materie de teorii, religia este și va continua să fie un subiect aprins în dezbaterea publică. Cotidianul The Perspective lansează, în acest sens, spre conversație, un articol ce vorbește publicului despre existența a două fețe ale aceleiași monede. Având la bază un studiu semnat de către antropologul grec Dimitris Xygalatas (Universitatea din Connecticut), el vine să răspundă la întrebarea: este religia bună sau rea pentru societate?

Iată, mai jos, argumentele:

Religia este bună pentru societate, deoarece:

1. Religia îi motivează pe oameni să facă lucrul corect

Toate marile religii ale lumii sunt preocupate de moralitate și își îndeamnă adepții să fie cât mai virtuoși. Fie că este vorba de inspirație, de promisiunea unei recompense în lumea de apoi sau de amenințarea cu pedeapsa veșnică, religia rămâne o forță socială puternică. Marii lideri spirituali, precum Mahatma Gandhi, Martin Luther King Jr. și Desmond Tutu, au fost cu toții motivați de credința lor să îi ajute pe cei neputincioși și să se opună nedreptății. Prin acțiunile lor, aceștia au reușit să schimbe atitudinile culturale, să pună capăt politicilor guvernamentale opresive și să le dea o voce celor defavorizați. Inspirați de religie, acești lideri, dar și mulți alții asemenea lor, au îmbunătățit viața a milioane de oameni și au schimbat lumea modernă în bine.

Chiar dacă religia nu ar inspira neapărat contribuții majore în societate, ea face diferența inclusiv la o scară mică. Până la urmă, religia le oferă adepților săi consolare și o perspectivă amplă asupra vieții, mai mare decât cea a provocărilor sau a greutăților de zi cu zi.

2. Religia a inspirat mari realizări culturale

Unele dintre cele mai înalte forme de expresie ale omenirii au fost inspirate de către religie. Piramidele din Egipt, Parthenon-ul grec, Taj Mahal-ul din India, dar și mănăstirile din Bucovina și multe alte asemenea minuni ale arhitecturii universale au fost construite în primul rând drept locuri de cult. Operele lui Bach au fost concepute ca imnuri religioase. Iar capodoperele lui Michelangelo descriu scene biblice. Secole mai târziu, aceste capodopere continuă să fie sursă de uimire și de inspirație, nu numai pentru credincioși, ci pentru întreaga omenire, adăugând bogăție și înțeles lumii în general.

3. Religia promovează coeziunea socială

Una dintre cele mai importante funcții ale religiei este că acționează ca un adeziv social. Credințele religioase ne dau un sens al misiunii comune. Mai mult, ritualurile religioase îi adună pe oameni în comuniune, permițându-le să socializeze, să uite de problemele lor și să se simtă parte din ceva mai mare decât ei înșiși. Studiile antropologice arată că participarea la evenimentele religioase sporește legăturile dintr-un grup și promovează comportamentele pro-sociale. Grație acestei capacități de a promova cooperarea, religia a jucat un rol esențial în menținerea unei coeziuni a societăților omenești și a contribuit la creșterea civilizației umane.

Religia este nocivă pentru societate, deoarece:

1. Religia promovează prejudecățile

Chiar dacă religia promovează comportamente pro-sociale, acestea se reflectă doar asupra membrilor adepți ai aceluiași grup religios. În același timp, ea promovează prejudecăți și suspiciuni față de cei din afară. Martin Luther, fondatorul Protestantismului, a cerut exterminarea poporului evreu din cauza manifestărilor sale religioase, o viziune care a fost împărtășită de către mulți creștini și musulmani timp de secole. Prin cultivarea unor standarde morale arbitrare, religia duce adesea la discriminarea sau la crearea „țapului ispășitor” din mari părți ale populației. Iată de ce, în multe țări, femeile sunt tratate ca cetățeni de mâna a doua, minoritățile sexuale se tem pentru viața lor, iar ateii se confruntă cu mari prejudecăți.

2. Religia duce adesea la atrocități

Unele dintre cele mai violente crime din istoria umanității au fost determinate de fanatismul religios. De la Cruciade și Sfânta Inchiziție până la atentatele din 11 septembrie 2001, religia a alimentat în dese rânduri violența, războiul și masacrele. Într-adevăr, studiile psihologice arată că oamenii sunt mai înclinați să își justifice actele de violență și agresiune atunci când li se oferă un „alibi” religios.

3. Religia este «opiul poporului»

Religia dă întâietate credinței oarbe și supunerii, în defavoarea rațiunii și gândirii critice. Acest lucru ar promova ignoranța sau negarea problemelor științifice (vezi alt punct de vedere aici), împiedicând progresul. Promițând recompense într-o altă viață, religia distrage oamenii de la problemele cu care se confruntă în viața de zi cu zi. Acest lucru o face să fie un instrument periculos în mâinile elitelor religioase și politice, care o folosesc pentru a-și menține statutul privilegiat sau pentru a-i face pe alții să-și sacrifice viața, convingându-i să bea Kool-Aid (n.r. cianură), așa cum s-a întâmplat în 1978 în Guyana, unde 900 de membri ai unei secte, numite Templul Popoarelor, au comis o sinucidere colectivă, prin ingerarea „sucului” letal. În timp ce milioane de credincioși trăiesc în sărăcie, iar unii sunt chiar de acord să poarte veste sinucigașe, liderii religioși tind să se bucure de o viață fără griji, cu bogăție și lux, ceea ce li se impută adesea.

Concluzii

Religia, așa cum am menționat și la începutul articolului, ne-a însoțit de-a lungul întregii noastre evoluții. Strâns legată de identitatea noastră, de moralitate, dar și de alte lucruri esențiale pentru noi, ea este o forță motrice de motivare a comportamentului uman, fie în bine, fie în rău. Religia poate scoate în lumină fie binele, fie răul din noi, ne poate aduna în comuniune – sau divide așa cum nici o forță existentă nu o poate face.

Sursă: The Perspective

 

Foto deschidere: bucurestifm.ro

Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet, dedicate celor mai scumpe ființe din scurta sa viață. 

Astăzi este o zi deosebită. Nu pentru că ar fi acea invenție modernă a zilei îndrăgostiților, ci pentru că astăzi, în îndepărtatul an 1935, venea pe lume un poet deosebit, un bărbat care prin versurile sale pline de patos a cucerit inimile tuturor femeilor, tuturor mamelor: Grigore Vieru.

Poezia românească în interpretarea lui este un dar frumos, o recunoștință pe care femeile întregii lumi o meritau cu prisosință. Și aici nu încape modestie sau smerenie, deoarece Grigore Vieru le „cântă” pentru nopțile nedormite, pentru cămășile spălate, pentru copiii alinați la sânul lor și pentru truda mâinilor lor.

poet Grigore Vieru poezia românească femeie mamă

Grigore Vieru a transpus în versuri cele mai sincere sentimente față de condiția de femeie și mamă. Foto: emancipareafemeii.blogspot.com

El, din postura sa de bărbat, a înțeles condiția dificilă de a fi femeie într-o lume dictată, cu precădere, de reguli patriarhale. A înțeles că nu puterea fizică împinge fericirea la destinatarii săi, ci grija atentă cu care orice femeie, aidoma unei furnici, își construiește căminul familial.

Despre obiectul adorației sale a scris Grigore Vieru în poezia Femeie, o mostră a gentileții și a neprihănirii de îndrăgostit:

Îmi place
să te ghemui la pieptu-mi
când pe cer tunetul
se dă fioros de-a dura.
Îmi place
să văd cum se sperie buzele tale
când, rușinoase,
ating băutura.
Îmi place
când te sperii de nimică…
Bunăoară, de-o furnică
nimerindu-ți după gât.
Ești gingașă, mică –
mugur înveselind copacii…
și totuși
pe umerii tăi
se reazămă
cerul de pace!

Tot cu delicatețe și fidelitate Grigore Vieru va scrie și această lucrare, Cântec de femeie, prinos în poezia românească, adus frumuseții de femeie în rol de soție:

Sărută-mă mereu, mereu,
Să nu văd fața mării eu.

Sărută-mă neîncetat,
Să nu văd malul sidefat.

Sărută-mă necontenit,
Să nu văd cerul înflorit.

Sărută-mă așa frumos,
Să nu văd nici un chiparos –

Să-mi spui pe urmă, tu, bărbate,
Ce mândre sunt aceste toate.

În lucrările sale, Grigore Vieru nu a detașat figura maternă de postura-i de femeie, ci dimpotrivă a reușit să le unească, demonstrând lumii întregi că și femeia obosită, trudită este obiect al iubirii și al respectului.

Pentru a exemplifica această naturalețe, iată lucrarea Aer verde, matern, în care marele poet român unifică cele două ipostaze într-un simbol curat, al ploii:

După mamă,
după copii
și după iubită
n-am mai aproape pe nimeni
ca ploaia.
Numai de obrazul mamei
mă lipesc așa
ca de ploaie.
Numai pe copii
îi las să mi se urce așa
în spate.
Și numai cu iubita
mă împletesc în dragoste
așa.
Am sentimentul că dacă orbesc,
aș putea să văd cu stropi de ploaie.
Cu ploaia
aș putea să-mi cânt plaiul
de mi-ar seca graiul.

Ploaie, tu –
Aerul meu verde, matern!
Nu știu alții cum sunt,
dar eu,
Fără tine, mă usuc
ca o foaie.
Toate
cântecele mele neînțelese
sunt rugăciuni pentru ploaie.

Grigore Vieru a trecut, în scrierile sale, prin toate etapele metamorfozei pentru o femeie, de la inocenta iubită până la consoarta cu care bărbatul își împarte viața, transpunând această evoluție în poezia Joc de familie, o frumoasă odă a fericirii diurne:

Duminică dimineața,
Copiii noștri amândoi
Se urcă în pat
Între noi.
Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Și se uită la mama și tata
Prin ele.
O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De văzul copiilor luminos
Și-n toată lumea
Nu există joc mai frumos!

Și, desigur, Vieru nu a scăpat ocazia de a alinia frumos în familie rolul de femeie, împărțit cu același respect cuvenit între soție și mamă, în lucrarea „Inel rotund”:

Ar trebui alături
De-al iubitei nume,
În sclipetul verigii,
Să-l scriem și pe-al mumei.

Ca, supărați, vreodată –
Crescut inelu-n carne –
Furia să nu-l smulgă
Și-n hăuri să-l răstoarne.

Ca să-l purtăm statornic
Pân’ când prin el, spre soare,
Răzbi-va grâul verde
Și curge-vor izvoare.

Ar trebui alături
De-al iubitei nume,
În sclipetul verigii,
Să-l scriem și pe-al mumei.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Aproape”, ediție îngrijită de Emilian Galaicu-Păun și apărută la Editura Cartier, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

Măsura iertării la români. Studiu de caz

19 septembrie 2018 |
Românii sunt probabil unicul popor care iartă purtând ranchiună. Și când scriu asta mi-o asum, deoarece și eu îmi port mie ciudă pentru tăcerea îndelungată. De când nu am mai scris pe Matricea Românească, am avut timp să mă gândesc asupra naturii...

Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric

27 martie 2018 |
Matricea Românească a sărbătorit un 27 martie istoric pentru Ţară aproape de tinerii români basarabeni, dându-le în dar gânduri bune şi un crâmpei - tangibil - de speranţă. Scriam zilele trecute despre riscul Centenarului, despre formula inedită a unui...

Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române

27 martie 2018 |
Care sunt și care vor fi marile ispite ale acestui Centenar al Marii Uniri? De câtă răbdare și onoare va trebui să dăm dovadă? Răspunsul, într-o opinie scrisă, din Basarabia, de către Corina Moisei, pentru Matricea Românească, la 100 de ani după...

Cum se explică Cele Zece Porunci, prin intermediul Fizicii

1 martie 2018 |
Ce legătură există între fizică şi mecanica cuantică, pe de o parte, credinţă și Dumnezeu, pe de alta? Întrebarea poate suna bizar într-o lume aparent condusă exclusiv de practica științifică, dar ea și-a găsit totuşi răspunsul în cadrul primei...

Despre vocaţie

27 februarie 2018 |
O opinie pertinentă despre ce înseamnă să obții o educație, dar și să îți găsești definitoria vocație în România, cât de utile sau desuete sunt studiile de licență, master sau doctorat, dar și despre importanța regăsirii sinelui, publică pe...



Din corespondența clasicilor culturii românești. Veronica Micle lui Mihai Eminescu: „O țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea"

22 februarie 2018 |
În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu,...







Religia: este bună sau rea pentru societate?

15 februarie 2018 |
Religia este o experiență care a întovărășit omenirea încă din leagănul ei și i-a trasat o traiectorie definitorie în materie de individualism și de comuniune, de comportament și de socializare, de prejudecăți și de respect. Cu bune și cu rele, acest...

Cinci poezii cu și despre femeie semnate de către Grigore Vieru

14 februarie 2018 |
Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet,...