Ștefania nu vorbește despre muzică în termeni tehnici, ci mai degrabă ca despre un drum de viață. Pentru ea, cântecul nu începe și nu se termină pe scenă, ci în amintiri, în felul de a trăi al oamenilor de la sat, în micile întâmplări de zi cu zi. A crescut la oraș, „între betoane”, cum spune cu un zâmbet, dar și-a găsit reperele în folclor și în povestirile celor care încă păstrează tradiția vie. Are o privire directă care ascunde profunzime și emoție, un fel de a explica lucrurile simplu, fără artificii. Spune că portul popular e „cea mai prețuită rochie de gală” din garderoba ei, dar nu pentru a idealiza trecutul, ci pentru că vede în el o mărturie a unor vieți trăite cu migală și decență. Își recunoaște emoțiile, îndoielile și chiar greșelile – experiența de la Vedeta populară, de pildă, o povestește cu aceeași naturalețe cu care își descrie primele spectacole din copilărie. Între studiile riguroase de la Conservator și întoarcerea acasă, la Sighișoara, Ștefania și-a definit locul: un artist care nu se rupe de comunitatea sa și care privește cântecul ca pe o formă de a păstra identitatea, dar și ca pe o punte către cei din jur. Nu caută să pară altfel decât este și tocmai în această simplitate stă autenticitatea ei. Iar asta îmi place foarte tare la ea încă din momentul în care ne-am cunoscut. Să fii real, autentic și natural în 2025, pot spune că se numără printre darurile venite de Sus.

„Înainte de a începe această serie de întrebări și răspunsuri, am simțit nevoia să îmi spăl mâinile. Cumva am simțit că trebuie să vin spre această discuție cu o curăție pe care, în sufletul meu, trebuia neapărat să o ofer trăirilor pe care știam că urmează să le resimt aici, în acest interviu.”

Țin neapărat să încep prin a exprima bucuria cu care am primit invitația ta, dragul meu prieten, de a fi și eu parte din povestea Matricea Românească. Faptul că încă mai sunt oameni asemeni ție și celor care „se fac vinovați” de asemenea lucruri faine mă face să mă gândesc că încă identitatea românească are viitor, nu doar prezent și trecut.

Va trebui să încep cu o mărturisire, pentru că reacția mea m-a uimit chiar și pe mine. Înainte de a începe această serie de întrebări și răspunsuri, am simțit nevoia să îmi spăl mâinile. Cumva am simțit că trebuie să vin spre această discuție cu o curăție pe care, în sufletul meu, trebuia neapărat să o ofer trăirilor pe care știam că urmează să le resimt aici, în acest interviu.

Dacă ai închide ochii, ce chip sau ce loc din copilărie ți-ar apărea primul, ca un refren?

Când închid ochii cu gândul la copilărie, văd o fetiță micuță și foarte energică privind în sus spre o scenă pe care se desfășoară un spectacol. Cu ochii mari, parcă înlăcrimați, plini de admirație față de toate sunetele, imaginile și energia ce o emană tot ce se întâmplă pe scenă, nu îi poate distrage atenția nimeni. Clipesc o secundă și o revăd pe acea fetiță în mijlocul scenei, având-o de mână pe mama ei și spunându-i „Uite, mami! Sunt aici și eu. Aici vreau să mai rămân puțin. Tu stai acolo jos și când am terminat, bați din palme ca la dansuri mai devreme!”. Recunosc și scena, e scena căminului cultural din satul Seleuș, comuna Daneș, unde mi s-a oferit pentru prima dată oportunitatea de a cânta.

Sunt rare momentele când povestesc asta, însă fiecare prim pas pe care îl fac pe orice scenă este cu gândul la Dumnezeu și la acea fetiță care a avut un vis. Cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru visul ei – eu, când eram copil – încerc zi de zi să îmi depășesc varianta care am fost ieri.

Cum arăta „scena” ta de atunci – o curte, o clasă, un deal, un pat improvizat în loc de podium?

În copilărie, când încă visam că totul este posibil, nu știam să spun „vreau să devin artistă”. Însă la întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare?” mereu răspundeam rostind numele artiștilor din Generația de Aur a folclorului românesc – cumva îmi ofereau cele mai fascinante exemple de ocupație pentru viitor. Aveam o chemare spre a avea ocupația similară cu artiștii pe care îi vedeam la spectacolele unde părinții mei ne duceau pe mine și pe fratele meu.

Încercând să copiez ceea ce vedeam că fac dumnealor, îmi amenajam pe balconul apartamentului unde locuiesc un spațiu unde păpușile erau spectatori de seamă, iar eu artistul din fața lor. Cântam, dansam, dar îmi pregăteam mereu cu grijă momentele artistice – să nu cumva să îmi dezamăgesc publicul!

„Cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru visul ei – eu, când eram copil – încerc zi de zi să îmi depășesc varianta care am fost ieri.”

Unde se naște cântecul în tine – în amintire, în dor, în rana neauzită… sau într-un timp mai vechi decât tine însăți?

Cântecul meu nu se naște în mine. Cântecul pe care îl aduc în fața publicului s-a născut de mult…în dorul, în bucuria, în supărările și în activitățile de zi cu zi ale omului de la țară. Cântecul pe care eu îl aduc în fața oamenilor este trăirea autentică a celor care dimineața erau treziți de cântecul cocoșului, și nu de alarma telefonului, este inspirat de omenia celor care trecând pe stradă încă mai dau binețe, chiar dacă salută necunoscuți, este, sau cel puțin îmi doresc să fie, un cumul de povești ale comunității pe care vreau să o reprezint.

Sunt conștientă că dacă eu aduc un cântec pe scenă, cu acompaniament de orchestră, nu are aceeași valoare a autenticității pe care o are același cântec dacă ar fi cântat în șezătoare de femeile și fetele din sat. Îi anulez un procent din autenticitate. Noi azi trăim diferit sentimentele exprimate prin cântec – într-adevăr vorbim tot de dor, de jale, de supărare, sau din contră, de bucurie, iubire împlinită și bucuria de a merge la joc, însă dorul atunci se alina cu cântec, și poate cu o poză tipărită ce a rămas drept amintire a iubirii, în timp ce în prezent dorul se poate alina printr-un apel sau deplasarea noastră în diferite locații ale lumii.

Ca să răspund mai precis întrebării, cântecul meu se naște în empatia și cunoașterea față de ce însemna viața țăranului român în vremea când iarna se purta zeghe, iar vara pălărie de paie și opinci, pe deoparte, însă și în proiecția vieții și trăirilor mele în ceea ce vreau să exprime un cântec. Mi se spunea adesea când eram adolescentă că nu voi putea transmite suficient dintr-o melodie de dor și dragoste neîmplinită (ca exemplu) până nu voi ajunge să simt acestea, și deși atunci nu înțelegeam, acum remarc diferențe semnificative în această direcție.

„Cântecul pe care eu îl aduc în fața oamenilor este trăirea autentică a celor care dimineața erau treziți de cântecul cocoșului, și nu de alarma telefonului, este inspirat de omenia celor care trecând pe stradă încă mai dau binețe…”

 

Ce ascunde o doină dincolo de cuvinte? Ce nu poate rosti glasul, dar se aude ca o mărturisire nerostită?

La nivel analitic, doina este un cântec specific folclorului românesc, cântec lent, cântat aritmic, autor necunoscut, și lista de caracteristici poate continua. DAR… printre cuvinte și sunete, tehnici și aranjamente muzicale, doina reprezintă sufletul – orice zvâcnire a sufletului unui omul care își pune suferința, amarul, revolta, necazul, dorul și neîmplinirea în cântec, sperând că astfel își va ușura durerea.

Dacă ar fi să fac o paralelă între doină și cuvintele noastre de zi cu zi, doina se aseamănă cu „te iubesc”, „mulțumesc” și „iartă-mă” spune din tot sufletul către cine vrea să asculte. Aceste cuvinte îmi umplu mintea în primele secunde ale interpretării unei doine.

 

„Eleganța, atenția la cele mai mărunte detalii și decența portului popular reprezintă mărturie a femeii de la țară care și-a pus toată priceperea în realizarea celor mai dichisite piese vestimentare pentru ea și pentru familia ei.”

 

Portul popular – o haină care te acoperă sau o oglindă care te dezvăluie?

Aș spune: portul popular – o haină a oamenilor de la țară care te gătește de gală. Spun des, și aș spune chiar mai des de atât…cea mai prețuită rochie de gală din dulapul meu este și va rămâne portul popular.

Eleganța, atenția la cele mai mărunte detalii și decența portului popular reprezintă mărturie a femeii de la țară care și-a pus toată priceperea în realizarea celor mai dichisite piese vestimentare pentru ea și pentru familia ei. Încercând să mă îndeletnicesc și eu cu aceste activități, mă surprind frecvent gândindu-mă „Doamne, ce minte o fi avut cine o cusut/țesut aici!”. Nu contenește să mă fascineze buna-cuviință cu care se croia, cosea și purta portul popular care urma să acopere, dar nu și să șteargă identitatea persoanei care o poartă, păstrând și elementul de feminitate/masculinitate al purtătoarei/purtătorului. Astfel că mi-ar fi greu să încadrez portul popular românesc (și nu numai) strict în una dintre aceste două categorii.

„…vorbele alor mei care ne repetau acasă mie și fratelui meu „Voi puteți! Voi trebuie să puteți. Orice ar fi, oriunde ați fi!”. Când singura bază erau forțele mele proprii, mi-am dat seama că într-adevăr, dacă visăm ceva și muncim suficient pentru asta, putem realiza orice.”

În anii de studiu, ce ai învățat despre tine însăți, lecții care nu apar în niciun manual de muzică?

Plecarea mea la București unde am fost studentă a Universității Naționale de Muzică, Facultatea de Compoziție, Muzicologie și Pedagogie Muzicală, m-a ajutat să înțeleg multe despre mine ca om pe acest pământ și despre scopul cu care am ajuns aici. Am plecat la studii ca orice tânăr, dornică să plec de acasă, din Sighișoara, să îmi croiesc un rost al meu singură, independentă de familie și oamenii din jurul meu.

În acea perioadă am înțeles, în primul rând, ce însemnau vorbele alor mei care ne repetau acasă mie și fratelui meu „Voi puteți! Voi trebuie să puteți. Orice ar fi, oriunde ați fi!”. Când singura bază erau forțele mele proprii, mi-am dat seama că într-adevăr, dacă visăm ceva și muncim suficient pentru asta, putem realiza orice.

De asemenea, am plecat la București cu gândul de a îmi creea un rost acolo. Însă de oricâte bucurii și împliniri am avut parte, simțeam că din mine lipsește ceva – lipsea „acasă” lipsea Sighișoara, lipsea folclorul Văii Târnavei Mari, astfel am decis că, după formarea mea profesională, trebuie neapărat să mă întorc la „acasă” al meu.

„… am plecat la București cu gândul de a îmi creea un rost acolo. Însă de oricâte bucurii și împliniri am avut parte, simțeam că din mine lipsește ceva – lipsea „acasă” lipsea Sighișoara, lipsea folclorul Văii Târnavei Mari …”

 

Munca șlefuiește talentul sau invers?

În calitate de artist, dar și în calitate de profesor, spun și susțin că talentul neșlefuit prin muncă susținută la un moment dat se pierde. Darul pe care l-a primit un artist, acela de a vorbi cu cuvinte lumești și de a fi pe înțelesul sufletului care înțelege doar trăirile, este unul neprețuit, însă asemeni Pildei talanților, dacă nu lucrăm cu acest dar, la un moment dat îl vom pierde.

„… asemeni Pildei talanților, dacă nu lucrăm cu acest dar, la un moment dat îl vom pierde.”

 

Există o singurătate a artistului, ascunsă între note și tăceri. Cum o porți, cum o domolești, cum o transformi în cântec?

Singurătatea aceasta a artistului este cumva o condiție pe care o acceptăm ca plată a tuturor bucuriilor care ne sunt date de această pasiune. Eu personal îmi regăsesc liniștea și sensul în această stare, mă reconectez total cu eul meu, îmi ofer pacea și îmi întăresc credința, cotrobăi în interiorul meu după puterea și empatia necesară să îmi continui drumul. Nu văd aceasta ca o povară, și ca pe un moment de răgaz. Iar din răgazul acela izvorăște treptat sau uneori izbucnește din interiorul meu muzica: mai clară, mai sinceră, mai autentică trăirilor personale.

Ștefania, dacă nu ai fi cântat, prin ce altă formă de artă s-ar fi făcut auzită chemarea ta lăuntrică?

Am avut mereu o reticență profundă legată de întrebarea „dacă nu aș fi cântat?”, indiferent ce ar urma după aceasta. Am avut nenumărate momente până acum când am simțit că, dacă nu eliberez emoțiile din mintea și sufletul meu, acestea mă vor copleși, iar singurul mod în care m-am alinat a fost prin cântec.

Totuși, primul contact cu folclorul (pe care îl simt ca parte din identitatea mea) se leagă de dansurile populare românești, pe care le-am practicat încă de mic copil la ansamblurile de jocuri populare locale. Dacă nu mi-ar fi fost îngăduită interpretarea vocală, tind să cred că pasiunea pentru folclor mi-aș fi exteriorizat-o prin intermediul jocului tradițional.

„se împământenise ideea de a te avea bine cu vecinii, „că pân’ a veni mama, tata sau mătușa din alt sat sau din oraș, ei ți-s acolo, copilă”. Ajutorul acesta în micro-comunități, până și faptul că mergea peste gard la vecinul când mai avea nevoie de un ou sau o cană de făină, devin obiceiuri care se pierd, noi devenim străini oamenilor de lângă noi.”

 

La Vedeta populară ți-ai dus cântecul în fața unei țări întregi. În adâncul inimii, ce ți-ai dorit, de fapt, să le spui oamenilor prin el? Cum a fost experiența? Ce ai luat cu tine acasă în urma acesteia?

Experiența Vedeta populară a fost cu adevărat o amintire de pus în ramă.
Reprezentând în concurs o subzonă cu o identitate culturală bogată, dar abordată cu multă luare-aminte – Valea Târnavei Mari la interferență cu Valea Hârtibaciului și Sibiul – m-am înscris în cadrul acestui prestigios concurs cu gândul de a reprezenta în cel mai bun mod personal această subzonă. Cântecele prezentate în primele două probe, învârtite din Sudul Transilvaniei, mai exact învârtita șchioapă, reprezintă jocul nostru tradițional, parte din identitatea locurilor. Cumva depunctată în multe festivaluri deoarece vin din județul Mureș și cânt ceva ce asemănător cu Sibiul, am avut în gând o readucere aminte în memoria celor care urmăresc emisiunea că un mic fragment din județul Mureș este pe Valea Târnavelor, unde se joacă învârtita, hațegana, jiana, și folclorul se aseamănă cu cel din Nordul județului Sibiu.

Experiența a fost complexă, experimentând stări și emoții diverse. Am simțit bucuria și emoția scenei participând la probe, bucuria revederii cu colegi de scenă și prieteni dragi, onoarea și responsabilitatea de a ne întâlni cu artiștii consacrați care ne-au fost alături în proba cu numărul doi, dar și dezamăgirea – mi-am reproșat personal multe greșeli de la această emisiune, și uneori încă o fac.

Însă după toate acestea, am adunat în sufletul meu momente deosebite, amintiri dragi, încununate de încurajările oamenilor care m-au urmărit și apreciat, cu care după această experiență, prin intermediul rețelelor de socializare sau chiar în viața reală, am legat prietenii. Recomand călduros supunerea personală la această experiență inedită tuturor artiștilor la început de drum.

„Acest sentiment de apartenență la o comunitate, la un loc al cărui nume în sine „Sighișoara” este atât de impunător, prezintă atâta impozantă… iar eu vin de acolo. Nu pot descrie în cuvinte această mândrie.”

 

Cum trăiești tradiția în contextul modern? E o punte către trecut sau începutul unor reinterpretări proprii?

Recunosc de câte ori mi se oferă contextul, regret că nu am avut bucuria de a crește în vatra satului românesc. Atât cât se mai păstrează obiceiurile și tradițiile locale, să am bucuria să le învăț, să mi le însușesc și să mi le asum în interiorul meu ca fiind normalități. Și aici nu mă refer doar la obiceiuri cu o anumită tematică, ci de activitățile de zi cu zi care sunt uzuale la sat, dar fascinante prin elementul de noutate pentru o tânără care a crescut la bloc, „între betoane”. Am ocazia și bucuria să beneficiez de prietenia unor oameni care au trăit multe și au văzut multe în viețile dumnealor, care locuiesc în satele dimprejurul Sighișoarei. Mergând la dumnealor în vizită, nu plec niciodată fără o povață, o amintire care se leagă de identitatea satului respectiv, sau chiar câte o glumă, un vers satiric sau o povestioară veselă. De la dumnealor am învățat că înainte în memoria colectivă se împământenise ideea de a te avea bine cu vecinii, „că pân’ a veni mama, tata sau mătușa din alt sat sau din oraș, ei ți-s acolo, copilă”. Ajutorul acesta în micro-comunități, până și faptul că mergea peste gard la vecinul când mai avea nevoie de un ou sau o cană de făină, devin obiceiuri care se pierd, noi devenim străini oamenilor de lângă noi.

În acest context modern, eu încă mă regăsesc undeva prinsă între cotidian și toate beneficiile contemporane, și simplitatea vieții despre care citim, dar mai ales pe care o descoperim în oamenii simpli de la țară, oameni de la care avem zi, după zi, după altă zi ce învăța. Cu toate acestea, contextul actual nu mai permite viața pe care oamenii o aveau în urmă cu 40-50 de ani, astfel că tot ce am putea trăi în prezent ca fiind tradiție, consider că ne este doar o reinterpretare a ceea ce a fost, un exemplu din care noi să luăm ce considerăm necesar și pe care să îl aplicăm în prezentul în care trăim.

„… tradiție, continuitate, rânduială, și educație – noutate, metamorfozare, actualizare, nu evit și nu anulez nici păstrarea cât mai aproape de rădăcini, dar nici transformarea și abordarea folclorică în diverse alte genuri. Apreciez spiritul îndrăzneț și simțul estetic pentru noile forme de includere a folclorului în alte stiluri și genuri.”

Cum îți imaginezi cântecul tău peste zece ani – mai aproape de rădăcini sau mai îndrăzneț către noi forme?

Fiind cumva între două lumi: folclor – tradiție, continuitate, rânduială, și educație – noutate, metamorfozare, actualizare, nu evit și nu anulez nici păstrarea cât mai aproape de rădăcini, dar nici transformarea și abordarea folclorică în diverse alte genuri. Apreciez spiritul îndrăzneț și simțul estetic pentru noile forme de includere a folclorului în alte stiluri și genuri, însă cântecul meu peste cinci, zece, cincisprezece ani îl văd ca fiind asemenea celui din prezent, aceasta nu doar pentru statornicie, ci și pentru că înaintea noastră au luptat generații întregi de artiști pentru păstrarea folclorului românesc în forme cât mai aproape de origini, și astfel să oferim generațiilor viitoare atât varianta folclorului moștenit, cât și aceea a folclorului metamorfozat în diversele forme în care se poate exploata acesta.

Pentru tine, Sighișoara este un spațiu al moștenirii sau un tărâm al inspirației? Ce înseamnă să cânți pentru comunitatea ta, aici, în cetate?

Pentru mine, Sighișoara înseamnă acasă. Nu neapărat „acasă” care să definească o clădire, dar simt de multe ori o profunzime aparte a sentimentului de mândrie când urc pe scene din România sau din străinătate și în prezentarea mea aud spunându-se „vine din Sighișoara” sau „din Cetatea Medievală a Sighișoarei vine …”. Acest sentiment de apartenență la o comunitate, la un loc al cărui nume în sine „Sighișoara” este atât de impunător, prezintă atâta impozanță… iar eu vin de acolo. Nu pot descrie în cuvinte această mândrie – un patriotism local pe care nu-l pot defini în cuvinte, oricât aș încerca. Același sentiment pe care îl trăiesc când membri ai comunității îmi spun cu privirea și cu sufletul mai grăitor decât cu vorba „sighișoreanca noastră”. Dacă ai tăi se mândresc cu tine, ce bucurie mai mare să îți facă?

Acest oraș, acest loc, această zonă reprezintă pentru mine sursă de inspirație, dar și de motivare, un loc de unde am moștenit identitatea, un loc unde mi-am format identitatea de artist, un loc care mă obligă și mă responsabilizează.

Iar să cânt în și pentru comunitatea din care fac parte este cel mai greu test pe care îl susțin de fiecare dată când am ocazia. Pentru că mai mult decât oriunde altundeva, aici acasă pun în scenă mai mult decât un moment artistic, pun în scenă imaginea identității culturale a tuturor oamenilor în fața cărora cânt.

„ …mai mult decât oriunde altundeva, aici acasă pun în scenă mai mult decât un moment artistic, pun în scenă imaginea identității culturale a tuturor oamenilor în fața cărora cânt.”

 

Cum percepi rolul tinerilor artiști în a menține vie cultura scrisă și vorbită a locului?

Consider că probabil unul dintre cele mai importante roluri în conservarea și perpetuarea culturii locale este al tinerilor pasionați de folclor. Interdepentența între cei care știu și cei care trebuie să învețe este semnificativă, dacă nu chiar esențială. Pentru că este un proces imposibil de realizat dacă tinerii nu au persoane mai în vârstă de la care să învețe, dar de asemenea degeaba sunt oameni care ar vrea să transmită generațiilor următoare informații legate de obiceiuri și tradiții, dacă nu au cui transmite. Astfel, cred că tinerii, cu precădere cei care aspiră la titlul de „artist”, trebuie să își asume acest rol întrucât cultura locală face parte din identitatea noastră, diferențiindu-ne și ieșind în evidență prin intermediul acesteia.

„Susținând ora de educație muzicală la 20 de clase, mi-e dat să descopăr mulți copii talentați. Eu, probabil deluzoriu uneori, văd potențial în fiecare elev care își dorește să știe mai mult, mă implic în a procura tot ce e necesar pentru inițierea în tainele muzicii vocale și în special folclorului.”

Că tot vorbim de tineri, în rândul elevilor cărora le predai, descoperi talente care merită șlefuite? Mai este oare o luptă între materiile de bază și educația muzicală în concepția societății astăzi?

Educația muzicală a devenit una dintre materiile, să le spunem așa, de relaxare sau chiar de agrement, și nu consider acest fapt ca fiind un lucru rău. Dacă prin intermediul muzicii elevii se pot destinde între orele în timpul cărora alte materii le încorsetează spiritul creativ, eu consider ca fiind un beneficiu adus educației muzicale. Mi-e dat să lucrez în primul rând cu copii și adolescenți, să urmăresc dezvoltarea acestora, să mă bucur de realizările lor, să mă întristez alături de ei la vreun eșec, și astfel să ne dezvoltăm împreună. Avem atât de multe de învățat de la ei! Am uitat să fim azi, probabil aceasta este prima lecție pe care o primesc la fiecare început de an. Copiii nu ai grijile zilelor ce vor veni, au ziua de azi și se bucură de ea, ceva ce am putea să ne amintim și noi din când în când.

Susținând ora de educație muzicală la 20 de clase, mi-e dat să descopăr mulți copii talentați. Eu, probabil deluzoriu uneori, văd potențial în fiecare elev care își dorește să știe mai mult, mă implic în a procura tot ce e necesar pentru inițierea în tainele muzicii vocale și în special folclorului. Asta probabil se datorează și faptului că nici eu, la rândul meu, în muzică nu am fost cea mai strălucită elevă la început de drum, și totuși am primit o șansă să progresez. Și vreau să cred că am profitat de ea. Iar dintre elevii cu care mi-a fost dat să lucrez, mă pot mândri cu elevi deosebiți care participă la evenimente culturale, concursuri de profil (și obțin rezultate deosebite), dar și mici cercetători și colecționari de obiecte vechi, sau chiar elevi care se îndeletnicesc cu recondiționarea de piese de port popular.

„Omul adult care sunt azi se datorează alegerii mele de a porni pe acest drum, dar și încăpățânării de a rămâne pe făgașul meu!”

Dacă ai putea transmite un mesaj tinerilor care își caută drumul în muzică, ce le-ai spune – nu ca profesoară, ci ca femeie care a crescut prin cântec?

Omul adult care sunt azi se datorează alegerii mele de a porni pe acest drum, dar și încăpățânării de a rămâne pe făgașul meu!

Drumul cântecului formează artistul care vei deveni, însă de multe ori uităm că artistul este la rândul său un om. Așa că le-aș repeta la nesfârșit tuturor, nu doar tineri, nu doar la început de drum, dar în special lor, că muzica nu este doar tehnică și teorie, nu doar structuri muzicale și dicție, muzica este puls, trăire, emoție, sentiment, toate puse în interpretare. Muzica înseamnă să empatizez cu oricine vine în fața mea și mă ascultă. Muzica înseamnă să fiu eu sinceră cu mine și să văd această artă ca pe o exteriorizare a sufletului meu, și nu ca pe o sursă sigură de venit. Muzica înseamnă că eu, ca artist, să încerc pe cât posibil să îmi păstrez valorile într-o lume în care acestea se zdruncină.

De asemenea, le-aș spune să aibă încredere și răbdare cu ei înșiși. Niciun drum ușor nu duce departe! Și niciun artist consacrat nu a ajuns „mare” peste noapte. Să își amintească zi de zi visul cu care au început și motivul pentru care au ales asta, și indiferent de cât de ușor sau cât de greu le va fi la un moment dat, chiar dacă se vor raporta la progresul altora și li se va părea că ei nu progrezează suficient, să știe că muncind, muncind și muncind mai mult, va fi imposibil să nu obțină rezultate.

Dacă ar fi să lași o singură melodie, a oricui, drept carte de vizită a ta, care ar fi și de ce?

La această întrebare am scăpat un zâmbet și mă gândeam să răspund cu o altă întrebare: tu dacă ai avea mai mulți copii, pe care l-ai alege?

Dar dacă ar fi să las o melodie care mi-a marcat parcursul artistic, mi-ar trece prin minte probabil imaginea următoare: Pe bufetul din bucătărie stă un casetofon ceva mai vechi, lângă acesta așezate atent aproximativ 12 casete cu diferite genuri muzicale. Eu, având trei sau patru ani, îmi aduc un scăunel de lemn până lângă bufet și mă cațăr astfel încât să ajung la casete. Nu știu să citesc, dar găsesc exact caseta doamnei Lucreția Ciobanu și fără să stau pe gânduri, aleg melodia numărul trei de pe casetă „Cine n-are dor pe vale”, iar împreună cu Doamna Munților o cânt, cât știu și cum știu eu, copil fiind.

De asemenea, mi-ar trece prin minte toată perioada când participam la concursuri – 14-19 ani, când melodia pe care o duceam cu mine peste tot, „Pe la noi pe vale-n sus”, sau cum îmi spuneau colegii „zi și tu aia cu cucuruzu”, mi-a adus nenumărate bucurii. Ajunsesem în punctul în care la repetiții, colegii instrumentiști îmi spuneau „Păi cântarea asta a ta, faină cântare…dacă mă suni la noapte să ți-o cânt, așa somnoros și o cânt. Nu te stresa!”. Între atâtea melodii pe care o orchestră le interpretează în fiecare zi, pe a mea o știau și fără partitură, și în orice condiții.

Mi-ar fi greu să numesc o singură melodie, pentru că o serie de melodii mi-au marcat parcursul artistic. Ascult cu luare-aminte cântecele artiștilor consacrați, ale tinerilor interpreți, discurile vechi din fonoteca României, și găsesc ceva ce mă reprezintă – un vers, un cuvânt, un sentiment, un aranjament muzical – în oricare dintre acestea.

 

„Să își amintească zi de zi visul cu care au început și motivul pentru care au ales asta, și indiferent de cât de ușor sau cât de greu le va fi la un moment dat, chiar dacă se vor raporta la progresul altora și li se va părea că ei nu progrezează suficient, să știe că muncind, muncind și muncind mai mult, va fi imposibil să nu obțină rezultate.”

 

 

„Sunt un „artist- arheolog”, dacă vrei. Îmi place să sap după povești și cântece vechi pentru că știind cine au fost cei dinaintea mea, pot afla cine sunt eu.”

 

Raluca Radu este o voce care nu doar cântă folclor, ci îl descoperă, îl înțelege și îl reinterpretează cu respect și sensibilitate. Originară din Vaslui, formată la sat și rafinată la oraș, este absolventă de etnologie, antropologie culturală și folclor, cu un master în management cultural. Se autodefinește ca „artist-arheolog”, pentru că muzica ei pornește din cercetare, din nevoia de a înțelege cine au fost cei dinainte pentru a răspunde la întrebarea: „Cine sunt eu?”. Proiectul său de suflet, ALAI, este o călătorie inițiatică prin tradiții, sunete și rădăcini, o punte între generații, între sat și oraș, între trecut și prezent.

Raluca, mă bucur tare mult să împletim o poveste despre parcursul tău artistic și mai ales despre cel mai recent proiect al tău, ALAI. Cine este Raluca Radu, de unde vine și … unde își lasă amprentele în această Românie?

Ai început cu o întrebare care la care caut răspunsul de câțiva ani. Încă am multe necunoscute, dar pot răspunde așa: Dacă ar fi să mă iau după cartea de identitate, sunt Raluca Radu, 28 de ani, originară din Vaslui, acum cu viză de flotant pe București. Dacă e să mă iau după studiile pe care le-am făcut, sunt specialist în studii culturale- etnologie, antropologie culturală și folclor- cu un master în management cultural, iar dacă ar fi să mă iau după activitatea mea artistică de până acum, pot spune că sunt o artistă îndrăgostită de folclor și de a cunoaște cât mai multe despre cei dinaintea mea ca mai apoi să-mi traduc într-un mod personal tot ceea ce am descoperit. Sunt un „artist- arheolog”, dacă vrei. Îmi place să sap după povești și cântece vechi pentru că știind cine au fost cei dinaintea mea, pot afla cine sunt eu. Cât despre unde îmi las amprentele, aici cred că doar timpul ne va răspunde.

Cum te-a format copilăria în raport cu ceea ce ai devenit ca artistă atât de preocupată de patrimoniu? Cum ți-au fost acești ani de formare?

Cred că faptul că am copilărit la țară cu acele obiceiuri de iarnă care pe la noi, prin Vaslui, sunt asemenea unui carnaval ori cu muzica de fanfară care m-a făcut să înțeleg forța crudului din muzică, a avut un cuvânt de spus în alegerile pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Cred că ce a adus experiența creșterii la sat a fost o curiozitate pentru a cunoaște motivul pentru care moșii și strămoșii respectau cu sfințenie anumite lucruri. Mereu m-am întrebat „De ce?”, iar răspunsul „Că așa se face!” nu m-a mulțumit niciodată, așa că am început să studiez.

„Mereu m-am întrebat „De ce?”, iar răspunsul „Că așa se face!” nu m-a mulțumit niciodată, așa că am început să studiez.”

 

Oprește-ți gândul pentru câteva minute și du-te acolo unde timpul avea timp, ce vezi?

O văd pe Raluca mică, cea care obișnuia să se urce în prunii din grădină și să cânte. Aveam un lan mare de lucernă în față și-mi imaginam că acela e publicul și, crede-mă, puteam să stau acolo cu orele și să cânt și nu-mi trebuiau de nici unele. Îl văd pe frate-meu și pe verii mei cu care îmi petreceam verile, jucându-ne de-a orice ne trecea prin minte. Apoi o văd pe bunica Didina care știa că vin cu trenul de 12 și mă aștepta cu pâine caldă și, deși îi spuneam că nu vreau decât 2 sarmale, ea îmi punea 6. Mai văd sala de la Palatul Copiilor unde mergeam la cor și unde mi se părea că cineva se joacă cu timpul pentru că niciodată nu înțelegeam cum pot să treacă atât de repede 2 ore în care repetam. Sunt multe imagini care îmi apar acum în minte și , uite, ce chestie.. acum că scriu despre toate astea, mi se pare că timpul îmi acordă timp.

„Raluca mică, cea care obișnuia să se urce în prunii din grădină și să cânte. Aveam un lan mare de lucernă în față și-mi imaginam că acela e publicul și, crede-mă, puteam să stau acolo cu orele și să cânt și nu-mi trebuiau de nici unele.”

Ai ales să studiezi etnologia, antropologia culturală și folclorul, ce te-a chemat către acest domeniu atât de frumos și tot mai rar studiat astăzi și ce gând le-ai transmite acelora care își doresc să îți calce pe aceste urme universitare?

Pe lângă curiozitatea de a-i cunoaște pe cei dinaintea mea pentru a mă cunoaște mai bine pe mine, a mai fost un motiv care m-a adus la București să studiez Etnologie.

Începusem să cânt de mică și de prin perioada liceului am și mers la concursuri de muzică populară. La acele concursuri auzeam aproape fără excepție, de la oameni cărora li se oferea posibilitatea să vorbească, „folclor autentic tradițional românesc” și multe alte formulări de acest tip din care nu înțelegeam absolut nimic. Auzind cu recurență, a apărut întrebarea: „bine, dar ce înseamnă folclor autentic tradițional și unde mai pui că trebuie să fie și românesc??”. Și am început să întreb și când am întrebat, am primit explicații de tipul „așa se zice” care nu m-au mulțumit deloc. Apoi am aflat de specializarea Etnologie de la Facultatea de Litere din București către care am ales să mă îndrept pentru a-mi lămuri toate necunoscutele astea.

Ce rol are cercetarea etnografica în procesul tău creativ? Ce te-a impresionat cel mai tare în acest demers de cercetare, și ți-a rămas în minte drept ,,woow”?

”Cercetare” mi se pare un cuvânt mare. O să o numesc „căutare etnografică” și are un rol extrem de important pentru că scopul meu e ca proiectele mele (fie că sunt muzicale, fie că sunt de altă natură) să fie punți între generații. Între cei de dinainte și cei de acum și, de ce nu, cei din viitor. Mi se pare că acum, poate- mai mult ca înainte, e important să accesăm moștenirea culturală pe care am primit-o. Cred că e important pentru noi să începem să ne întrebăm de-ai cui suntem pentru a ne conecta cu rădăcini reale, nu numai cu ecrane.

„Cred că e important pentru noi să începem să ne întrebăm de-ai cui suntem pentru a ne conecta cu rădăcini reale, nu numai cu ecrane.”

 

Cum transmiți în muzica ta, nuanțele folclorului ,,crud” și ale celui ,,copt”?

Trebuie să nuanțez puțin niște termeni. Pentru mine „folclor crud” e muzica aceea care se simte asemenea unei plimbări desculț prin iarbă verde. Am avut nevoie să ascult și să cânt multe cântece până să reușesc să definesc atât de clar ideea de  „crud” în muzică, dar când am ajuns la ea, multe lucruri s-au schimbat în interiorul meu pentru că de fiecare dată când cânt un cântec „crud”, se simte ca și cum aș putea călători în timp și spațiu, ca și cum nu există bariere și  pot merge chiar la rădăcină.

Pe de altă parte, „folclorul copt” este traducerea personală a crudului într-o limbă muzicală pe care să o poată înțelege cei de azi pentru a-i ajuta să intre în contact cu rădăcinile.

Aceste părți fac parte, în egală măsură, din mine și una fără alta, n-ar exista pentru că așa sunt eu construită: din paradoxuri. De aceea, având atât de clar așezat în minte și în suflet, vocea mea face spațiu acestor două nuanțe în fiecare cântec.

„ALAI, este răspunsul pe care l-am găsit la două nevoi care mi-au consumat foarte multă energie. Prima e nevoia de apartenență, cea de-a doua este nevoia de natură muzicală.”

Ce este acest proiect atât de frumos intitulat: ALAI? De unde ai pornit și unde vrei să ajungi?

Este răspunsul pe care l-am găsit la două nevoi care mi-au consumat foarte multă energie. Prima e nevoia de apartenență. Uite, eu am crescut la sat. Pe acolo toată lumea știa „de-a cui sunt”, chiar și eu știam cine sunt, știau cine au fost cei dinaintea mea; se simțea ca un mic trib din care știam că fac parte. Mutată la București, într-un oraș care e mereu în mișcare, nu m-a mai întrebat nimeni de-a cui sunt și am început să mă las purtată de val până n-am mai știut unde sunt și nici de-a cui. Atunci mi-am dat seama că am nevoie de un alai pe care să-l adun pentru a fi cu picioarele pe pământ, conectată la rădăcini.

Cea de-a doua nevoie era cea de natură muzicală. De-a lungul timpului am explorat mult prin muzică și am descoperit zone la care nici nu puteam visa (când am cântat prima dată o piesă blues am fost atât de surprinsă de ce auzeam că nu-mi venea să cred că vocea mea poate emite sunetele în această formă), dar acest proces a adus și multă confuzie pentru că nu mă mai încadram nicăieri. De aceea, a fost nevoie să creez un proiect care să fie potrivit pe măsurile mele, un proiect în care să îmbin dragostea și curiozitatea pentru explorarea etnologică, cu marea pasiune pentru explorarea muzicală.

Astfel că ALAI este o călătorie inițiatică prin 6 locuri din România, de unde am căutat diverse forme de alaiuri (tradiții care însoțesc alaiurile) și cântece specifice fiecărui loc- folclorul crud. Întoarsă la București, am păstrat un nucleu din crud pe care l-am lăsat să stea în sufletul meu, atâta cât să pot crea o muzică coaptă de măsurile mele, iar produsul final va fi un vinil care va avea folclorul crud- oamenii pe care i-am întâlnit în sate cu cântecele și poveștile lor, împletit cu folclorul copt- muzica mea care păstrează doar un nucleu din crud, dar care e plină de energie și viață nouă.

Mutată la București, într-un oraș care e mereu în mișcare, nu m-a mai întrebat nimeni de-a cui sunt și am început să mă las purtată de val până n-am mai știut unde sunt și nici de-a cui. Atunci mi-am dat seama că am nevoie de un alai pe care să-l adun pentru a fi cu picioarele pe pământ, conectată la rădăcini.

În demersurile tale, vreau să îmi spui cum arată pentru tine o comunitate VIE, iar dintre cele 6 comunități pe care le-ai studiat pentru proiectul ,,Alai” care dintre acestea ți s-a părut a fi cea mai plină de viață?

O comunitate vie e una sinceră care se arată așa cum e; fără artificii, fără a fi cosmetizată pentru că n-are nevoie. E atât de multă frumusețe în firesc, încât orice lucru adăugat, strică.

Alaiul cel mai plin de viață este cel format din toate cele 6 opriri. Fiecare a adus o nuanță nouă care face ca alaiul mare să fie asemenea unui foc viu — hrănit de rădăcini, dar aprins de fiecare suflet care intră în cerc.

Cum îmbraci cântecele culese din țară, cum aduci acest folclor crud, viu la inima publicului tânăr?

Lăsându-le la copt. Folclorul meu copt este spațiul în care îmi dau voie să explorez pentru a arăta, de fapt, cât de versatil poate fi un cântec cules dintr-un sat căruia i se adaugă povestea din spate. Încerc să păstrez din cântece fix lucrul care face sufletul meu să vibreze pentru că acolo e esența, apoi îl îmbrac în ritmuri moderne care să îmi permită să călătoresc în interior și în exterior și care, îmi doresc mult, să aibă același efect și asupra celor care ascultă.

„Încerc să păstrez din cântece fix lucrul care face sufletul meu să vibreze pentru că acolo e esența, apoi îl îmbrac în ritmuri moderne.”

Ce rol joaca ALAI în evoluția muzicii tradiționale românești în context contemporan?

N-am idee. La întrebarea asta probabil timpul ne va răspunde. Ce pot eu să zic e că, în ceea ce privește evoluția muzicală a mea, ALAI este un punct cheie. Este primul moment în care am fost sinceră cu mine și cu ceilalți și am spus că nu știu și că ăsta e motivul pentru care (mă) caut, iar această explorare aduce, de la cântec la cântec, o formă din ce în ce mai rafinată a muzicii mele.

Ce planuri de viitor ai cu acest proiect? Mă gândesc că până acum a fost începutul și nu te vei opri curând.

Îmi doresc foarte tare să-l scot în lume. Simt că l-am ținut ascuns mult timp și acum e momentul să ajungă la cât mai multe urechi curioase de cum sună crudul și coptul. De asemenea, mi-ar plăcea mult să continui chiar în această formă, dar să fie alte alaiuri pe care să le explorez.

Cum reinterpretezi tradiția fără să o ,,trădezi”? Unde trasezi granița între păstrare și inovație?

Dacă ar fi să mă duc în zona de etnologie, conform lui Mihai Pop, granița asta o trasează chiar comunitatea (este ceea ce în cărțile de specialitate se numește „cenzura comunității”). Ea decide ce intră în folclor și ce nu, dar ca artist, uneori acționez în afara acestei cenzuri — nu ca să trădez tradiția, ci ca s-o ascult în altă cheie. Caut esența ei, nu forma fixă. Dacă un cântec vechi vorbește despre dor, durere sau dorință, încerc să-i păstrez adevărul, chiar dacă îi schimb linia, ritmul sau îl pun pe un beat electronic.
Granița dintre păstrare și inovație se mișcă, e vie. Atâta timp cât o port cu respect, cu căutare sinceră și cu dorința reală de a crea punți, nu ziduri, cred că reinterpretarea poate fi o formă de continuare — nu de trădare.

„Granița dintre păstrare și inovație se mișcă, e vie. Atâta timp cât o port cu respect, cu căutare sinceră și cu dorința reală de a crea punți, nu ziduri, cred că reinterpretarea poate fi o formă de continuare — nu de trădare.”

 

Cum ai vrea să vadă lumea cultura tradițională românească peste 30 de ani?

Mi-a plăcea să o vadă, să știe de existența ei. Să fie curioși să o descopere. E cea mai mare declarație de dragoste față de cei care au creat drumul pe care pășim noi acum. Mi-ar plăcea mult să caute esența, nu doar ambalajul și parte din ce fac acum și voi continua să fac, își propune să fie o incredibil de mică parte din acest proces.

Spuneai odată că trebuie să privim către cei dinaintea noastră ca să ne înțelegem. Lasă-le un mesaj aici acelora care au fost ,,dinainte ta” și care te-au adus în punctul în care te înțelegi, știi cine ești și ce îți dorești.

Aș minți dacă aș spune că mă înțeleg sau că știu cine sunt. Mă caut și de la zi la zi, aflu lucruri noi despre mine care mă ajută să mai adaug încă ceva la a-mi răspunde la această întrebare. De asta am creat și ALAIul – pentru a-i cunoaște mai bine pe cei dinaintea mea. Simt că mai am mult de explorat, de aceea acum pot doar să mă uit la ei și să-i văd fără filtre, reali. Acum le aflu poveștile. Acum doar ascult.

„Simt că mai am mult de explorat, de aceea acum pot doar să mă uit la ei și să-i văd fără filtre, reali. Acum le aflu poveștile. Acum doar ascult.”

Invitata de azi poartă un nume cu rezonanță, dar puterea din vocea ei o recomandă. Deși pare o tânără timidă, a cucerit scenele internaționale. Surprinde cu fiecare notă cântată. Slujește partiturilor ce trec dincolo de cuvinte. Rămâi fără grai când o auzi cântând. Nu pe tărâmul nostru s-a întâmplat prima dată, debutul său operistic având loc în Italia cu șase ani în urmă.

Martiniana Antonie este la început de carieră, dar seriozitatea cu care parcurge traseul său profesional e mare. Ar părea liniar, dar nu. Și totuși, se hrănește zilnic cu aplauzele primite la scenă deschisă. De curând, a concertat la Ateneul Român în cadrul concertului regal caritabil, organizat de Federația Regală Margareta  a României. Să o cunoaștem!

Martiniana, ce nume puternic purtați! Un nume care răsună la fel ca și glasul dumneavoastră. Știți care este povestea numelui?

Vă mulțumesc! Este meritul mamei. Ea a auzit acest nume și a știut că trebuie să aibă o fată pentru a o numi Martiniana. Numele este inspirat de Cuviosul Martinian, sărbătorit în Calendarul Ortodox pe 13 februarie.

Dar povestea traseului  artistic, cum o puteți scrie pentru noi, cititorii, în câteva rânduri, aici?

Primele amintiri pe care le am (de la vârsta de 3 ani) sunt “spectacolele” din sufragerie, pe care le ofeream părinților și invitaților, atunci când le recitam și cântam întreaga serbare de la grădiniță. Mama a înțeles rapid această chemare și m-a înscris într-un club de muzică pentru copii. De atunci nu am mai încetat niciodată să cânt, trecând de la cântece pentru copii, la muzica pop și puțin jazz. Mama îmi încuraja această pornire, însă doar la nivel de hobby. Totuși, această chemare striga neîncetat, așa că, mai târziu, a fost de acord să dau admitere pentru gimnaziu la Colegiul Național de Artă “Octav Băncilă” din Iași. Am ales ca instrument chitara clasic, însă nu am reușit să ne împrietenim de-a lungul celor patru ani. Știam că la liceu îmi doresc să studiez canto, iar singura opțiune valabilă era secția de canto clasic. Nu știam ce presupune acest nou stil de cânt, însă odată ce l-am descoperit, am înțeles că aceasta este calea pe care doresc să o urmez.

Debutul l-ați avut în orașul Iași, cel de-al doilea mare oraș universitar de la noi? Ne puteți povesti puțin despre asta?

Debutul meu operistic a avut loc la Pesaro, în Italia, în vara anului 2017. Un an mai târziu am debutat și în România, invitată fiind după ce am câștigat Concursul Internațional AsLiCo de la Como, în Italia. Spectacolul “Bărbierul din Sevilla” de la Iași are un loc foarte special în inima mea, deoarece a fost prima și ultima dată când ambii mei părinți m-au văzut interpretând un rol pe scena unui Teatru de Operă. Pe 25 octombrie, grație Fundației Regale Margareta a României și a invitației ce îmi face onoare, voi reveni, în fața publicului român, pe scena Ateneului, alături de tenorul Ioan Hotea și a Orchestrei Române de Tineret, sub bagheta maestrului Gabriel Bebeșelea.

Care a fost momentul când v-ați spus că vreți să deveniți solistă de operă și ați luat totul în mâini?

Odată ce am făcut cunoștință cu opera, prin spectacolele live, dar și prin videoclipurile de pe internet, unde descopeream ușor, ușor legendele mondiale ale operei, am fost vrăjită, din ce în ce mai puternic, de această lume fascinantă, încărcată atât de armoniile superbe ale muzicii, cât și de intensitatea dramatică a personajelor. După primul concurs la care am participat în clasa a X-a, i-am spus mamei că aceasta este calea pe care doresc să o urmez. Această realizare nu își avea însă rădăcinile în dorința de competitivitate. Sunt, în continuare, o persoana emotivă, care nu adoră deloc concursurile. Însă, pentru mine acel moment de pe scenă, interpretând pentru prima dată diverse personaje în scurtele minute ale ariilor, m-a făcut să realizez cât de liberă mă simt pe scenă și mi-a oferit o oglindă a emoțiilor pe care le pot transmite prin intermediul acestor caractere complexe.

Care au fost persoanele care v-au încurajat talentul și au contribuit la șlefuirea lui?

În primul rând, nu aș fi fost aici fără susținerea părinților care și-au dedicat timpul și au investit mare parte din câștigurile financiare în creșterea mea artistică. Odată cu venirea mea la București, pentru studiile superioare, tatăl meu a plecat la muncă în străinătate, pentru a-mi putea susține financiar traiul la București. Mutarea a fost de bun augur, pentru că de la acest punct înainte am întâlnit persoane care mi-au fost alături și m-au ajutat să cresc pe calea artistică. Le mulțumesc tuturor profesorilor de canto pe care i-am avut încă de la început. Nu aș dori să dau nume, pentru a nu omite pe cineva, însă îmi exprim recunoștința personal față de ele, oricând am ocazia. Fiecare pedagog și-a pus amprenta în evoluția mea muzicală și mi-a întărit convingerea că acesta este drumul meu.

Cum ați ajuns să vă fructificați talentul și pe scenele internaționale?

Am avut șansa ca pe drumul meu să întâlnesc artiști și muzicieni care m-au ghidat, m-au inspirat, mi-au oferit din cunoașterea lor și m-au ambiționat să continui “lupta” și să cred în talentul meu. Unul dintre acești mentori este chiar dirijorul Gabriel Bebeșelea, cu care am deosebita plăcere de a colabora pentru Concertul Regal Caritabil. Prima noastră întâlnire a avut loc în 2016, în cadrul unui mentorat, în vremea când eram bursieră a programului Tinere Talente, derulat de Fundația Regală Margareta a României. Aici am auzit pentru prima dată de existența Academiei Rossini și a Festivalului Rossini din Pesaro. La finalul mentoratului, am discutat cu maestrul despre interesul meu față de repertoriul rossinian, iar dumnealui a fost foarte deschis în a-mi oferi partituri și informații necesare în vederea unei viitoare audiții la Pesaro. Un an mai târziu, îmi făceam debutul operistic pe scena Teatrului Rossini din Pesaro, revenind în Festival, ca invitat, pentru alte patru ediții. În colaborare cu Festivalul Rossini, am avut și extraordinara ocazie de a reprezenta anul trecut o producție din ediția 2020 (“La Cambiale di Matrimonio”) pe scena Royal Opera House din Muscat, Oman. Este foarte posibil ca toate aceste realizări să nu se fi întâmplat dacă nu aș fi fost bursiera programului Tinere Talente sau dacă nu m-aș fi aflat la respectivul mentorat, în ziua cu pricina. Îi sunt extrem de recunoscătoare maestrului Bebeșelea pentru deschiderea și ajutorul oferite, iar Fundației Regale pentru că a făcut posibilă această specială și de impact întâlnire.

S-au adunat multe experiențe, întâmplări, premii, titluri. Ce înseamnă toate acestea pentru dumneavoastră?

Fiecare reușită este o atestare a faptului ca sunt pe drumul cel bun, iar asta nu mă face decât să fiu extrem de fericită că evoluția mea continuă și este apreciată și de profesioniștii din domeniu. Cu ajutorul programului Tinere Talente am participat la primele mele concursuri internaționale unde am câștigat Marele Premiu al Concursului “Jeunes Espoirs Raimond Duffaut” din Avignon, Franța și premiul al II-lea al Concursului “George Enesco” din Paris. Cele mai frumoase experiențe le-am trăit în cadrul producțiilor, acolo unde, de multe ori, am întâlnit și am legat noi prietenii cu cântăreți proveniți de pe toate continentele. Am avut și ocazia de a lucra alături de staruri internaționale, precum Juan Diego Florez, Pretty Yende, dirijorul Michele Mariotti și regizorul Graham Vick. Alături de ei am observat și învățat multe din tainele interpretării muzicale și teatrale. Toate aceste experiențe și reușite m-au ajutat să cresc, mi-au oferit curajul de a mă încrede în darul pe care îl posed și m-au încurajat să merg mai departe.

Care este rolul pe care l-ați interpretat cel mai des și credeți că vă apropiați de imaginea acestuia cel mai bine?

Rosina, din opera “Bărbierul din Sevilla”, este rolul pe care l-am interpretat cel mai des. Am fost, încă de la început, atrasă de muzica lui Rossini, pe care am descoperit-o prin intermediul acestei opere. Nu știu, însă, dacă acest personaj se apropie neapărat de imaginea mea. Dar tocmai din acest motiv iubesc atât de mult să interpretez personaje din operă. E un proces de macerare, în care caut să dau viață personajului din personalitatea mea, dar și personajul ajunge să mă îmbogățească și să îmi arate o nouă fațetă, ascunsă, până atunci, în interiorul meu. Orice rol nou este o provocare, pe care o primesc cu brațele deschise.

Care este dorința cea mai arzătoare a dumneavoastră în ceea ce privește cariera? Care este punctul în care doriți să ajungeți?

Îmi doresc să am șansa de a performa pe scenele mari ale lumii sau măcar ale Europei (Milano, Londra, Munich, Berlin, Paris), să lucrez cu artiștii de top din domeniu și să îmi perfecționez tehnica vocală, astfel încât să pot ajuta, la rândul meu, tineri soliști la început de drum. Un alt vis este acela de a face parte dintr-o producție-film a unei opere, poate chiar cu un rol principal. Aceste proiecte nu sunt însă des întâlnite, dar visurile nu ar trebui sa aibă bariere.

Ce înseamnă muzica pentru sufletul dumneavoastră?

Muzica a avut mereu o magie a cărei vrajă mă cuprindea. În copilărie simțeam că îmi oferă libertatea de a mă exprima. A rămas, până în prezent, cea mai puternică formă de exprimare pe care o accesez. În momentele când sunt pe scenă, spațiul exterior dispare și mă las transpusă într-un tărâm paralel, conectat undeva la miezul sufletului, din care, mai apoi, transmit ceea ce îmi doresc sau îmi este insuflat de către personajul pe care îl interpretez. Are și o valență terapeutică, deoarece prin cânt îmi pot exprima atât bucuriile, cât și tristețile sau dezamăgirile.

Muzica unește suflete. Înainte de a fi cântată, ea este trăită. Adevărat?

Absolut. Muzica este magie, este vibrație, energie hipnotizantă. Dincolo de toate detaliile tehnice și fuga arzătoare către atingerea Perfecțiunii, stă, în fapt, emoția pură emanată, care ne aduce împreună. Muzica este limbajul universal care reușește să depășească orice barieră cultură sau lingvistică, este în fiecare dintre noi și are puterea de a ne inspira și vindeca.

Oare se poate trăi fără muzică? Dumneavoastră ați trăi fără muzică?

Nu îmi pot imagina o viață fără muzică, fără cânt. Am decis să mă dedic în totalitate acestui drum, decizie care vine însoțită de asumarea unor eforturi și provocări constante, precum stabilitatea personală, financiară și stresul aduse de lumea spectacolului. Totuși, pasiunea pentru muzică mă face mereu să mă reîntorc în sala de studiu și să continui căutarea. Fiecare realizare face ca toate eforturile să merite din plin.

Care este împlinirea dumneavoastră sufletească? Poate găsirea unui sens în viață?

Pentru moment, îmi trăiesc visul și mă simt împlinită prin ceea ce fac. Muzica este binecuvântarea mea.

Foto credit: Marcus Rebmann

Îşi poartă cu mândrie rădăcinile bucovinene prin capitala României. Este una dintre cele mai apreciate tinere voci din peisajul muzicii autohtone şi încearcă, prin arta ei, să valorifice într-un context modern moştenirea noastră spirituală. Este Ana-Cristina Leonte, într-un interviu pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Când auzi “Matricea Românească”, ce înțelegi sau prin ce o definești?

Ana-Cristina Leonte: Când vorbeşti despre Matrice, vorbești despre un şablon, despre un arhetip și asta te duce cu gândul la ce înseamnă un simbol românesc, care sunt simbolurile autohtone, ce reprezintă spiritul românesc. La asta mă gândesc auzind sintagma care dă numele platformei Dvs. culturale – la tradiție și la firul pe care evoluează ea.

Matricea Românească: Cum ai descrie România în câteva cuvinte?

Ana-Cristina Leonte: Nu vreau să dau o notă posomorâtă întrebării, răspunsului sau interviului general. România e o țară cu mulți oameni, foarte valoroși, care nu sunt puși în lumină. E o țară cu un potențial extraordinar, care nu este suficient valorificat.

Matricea Românească: Tu de ce cânți?

Ana-Cristina Leonte: (râde) Nici nu mai știu! Am început să cânt când nici măcar nu eram conștientă că exist. Doi ani cred că aveam când cântam imnul României de la televizor. Nu erau așa de multe lucruri pe care le auzeam. Și cred că, mai târziu, ceva colinde. La 4 ani am urcat prima oară pe scenă. Deci, aproape că nici nu mai știu de ce cânt. Face parte din mine, e ceea ce sunt. Am stat de multe ori să mă gândesc și mi-ar plăcea ca, pe lângă muzică, să mai fac altceva. Mă gândeam ce, și efectiv nu găsesc alternativa. Pentru asta m-am pregătit toată viața. Asta îmi place să fac și prin asta îmi place să mă exprim.

România e o țară cu mulți oameni, foarte valoroși, care nu sunt puși în lumină. E o țară cu un potențial extraordinar, care nu este suficient valorificat

Matricea Românească: Există o tendinţă a artiştilor români de a cânta în engleză, desigur pentru o expunere mai mare. Tu ce limbă preferi?

Ana-Cristina Leonte: Depinde de proiect. Am multe compoziții și în engleză. Româna este, în cântec, mult mai «capricioasă» decât engleza. Unele chestiuni, care poate «sună bine» în engleză, nu se verifică în română. Limba română mi se pare o limbă foarte «sensibilă», foarte poetică. Cumva, atunci când îmi vine să cânt în română, textul trebuie să fie mai «poetic» decât atunci când scriu în engleză. Nu știu de ce.

Ana-Cristina Leonte, fotografiată de Adi Bulboacă

Matricea Românească: Consideri că porți și valorile zonei din care provii – Bucovina – în cântecul tău?

Ana-Cristina Leonte: Singura influență muzicală din familie sau singurul membru al familiei care mai cântă este bunica mea – și cântă extraordinar de frumos. Dar nu a făcut niciodată carieră. Este, efectiv, femeia de la țară, din mediul rural, care cântă pe prispă, pentru familie sau pur și simplu. Mereu mi-a plăcut această muzică, dar recunosc că nu m-am gândit de multe ori să cânt folclor. Chestiunea aceasta a venit mai târziu. Cred că ţine şi de maturitate să-ți dai seama că lucrurile autentice, tradiționale, sunt extrem de valoroase. De chestiunea aceasta mi-am dat seama mai târziu.

Contactul cel mai intens cu muzica autentică românească… Îmi place să-i spun autentică, pentru că, de multe ori se poate confunda cu etno, cu lucrurile care sunt la televizor, cu felul cum se promovează muzica. Multe lucruri nu sunt atât de valoroase ca muzica aceasta autentică, ce chiar este culeasă «de la rădăcini». E foarte interesant: o culegere de Constantin Brăiloiu [celebru etnomuzicolog român, n.r.] chiar aşa se numeşte: Rădăcini.

Am intrat în contact cu muzica aceasta prin intermediul unui prieten foarte drag din Sfântu Gheorghe, de origine secuiască. El este un mare iubitor de etnografie, în general, nu doar de muzică. De asemenea, cântă la foarte multe instrumente de suflat tradiționale, de mai multe feluri – unele sunt românești, unele nu. Altele chiar sunt împrumutate din alte culturi.

Îmi amintesc o poveste foarte drăguță, de când am cântat noi în Ungaria la un festival, și acolo mai era un grup de asiatici, dintr-o subcultură asiatică. Ei bine, unul dintre ei a făcut schimb de niște instrumente de suflat tradiționale cu prietenul meu din Sfântu Gheorghe! Asiaticul i-a dat instrumentul lui și prietenul meu i-a dat instrumentul său. A fost foarte drăguță chestiunea aceasta. Bineînțeles, instrumentele populare, în general, au multe lucruri în comun, pentru că funcționează după aceleași principii. Dar mi s-a părut foarte frumos gestul de schimb între artişti. Chiar învățau, pe loc, să cânte fiecare la instrumentul celuilalt. Tehnicile la instrumentele de suflat sunt, oricum, comune.

Revenind, prietenul amintit m-a adus în contact cu muzica aceasta, mi-a propus acest proiect și așa m-am apropiat și așa am ajuns să cânt cântecele românești de care m-am îndrăgostit. Şi nu doar de cele pe care le cânt. Sunt o mulțime și ar trebui, într-un fel sau altul, să fie mult mai popularizate decât sunt.

E un pic ciudat să spui asta, nu? Faci parte dintr-o țară și muzica ți se pare inedită, atunci când auzi pe cineva cântând-o

Matricea Românească: Oamenii de la oraș cum simt muzica asta? E o extravaganță, e ceva ce sună bine sau chiar o înțeleg?

Ana-Cristina Leonte: Cred că, într-un fel, e ceva un pic chiar exotic pentru ei. E un pic ciudat să spui asta, nu? Faci parte dintr-o țară și muzica ți se pare inedită, atunci când auzi pe cineva cântând-o. Dar da, mulți români nu au contact cu rădăcinile lor. Cred că în asta rezidă noutatea: pui muzica în lumină, într-un «ambalaj» un pic mai actual.

Matricea Românească: În străinătate, când oamenii află că ești româncă, cum te percep?

Ana-Cristina Leonte: În Ungaria, cred că proiectul acesta chiar a avut mai mult succes decât aici! (râde) Oamenii erau absolut încântați de proiect și, în afară de el, am participat la niște ateliere, în cadrul un proiect european care includea trei țări principale – Italia, Ungaria și România. Eu am reprezentat România. Am inclus, în proiectul respectiv – care presupunea colaborarea dintre muzicieni de origine romă și muzicieni de origine neromă și crearea unui proiect muzical – și piese românești. Trebuie să recunosc că eram vedeta spectacolului, pentru că oamenii chiar apreciau foarte mult cântecele cu care veneam eu. Am învățat de asemenea să cânt în ungurește. Mai stâlcit, dar am făcut lucrul acesta, iar efortul meu a fost foarte apreciat.

Matricea Românească: E un purtător de identitate, pentru români, cântecul?

Ana-Cristina Leonte: Sigur că da! Cântecele s-au transmis din generație în generație, dar s-au și transformat. La nivel de contur melodic, sunt multe piese inspirate unele din altele. Totodată, textele se transmit, dar se și modifică. De exemplu, unele tematici, care la început erau mioritice, de păstorit, de dor. De exemplu, acum câțiva ani am rugat-o pe bunica mea să îmi cânte ceva – și am auzit multe cântece legate de mersul în armată. Oamenii chiar cântau despre experiențele lor iar asta e ceva foarte real, e ceva adevărat, pe care îl poți simți. E ceva care transmite o stare – nu e o poveste, nu e o fabulație.

Matricea Românească: Artiștii români tineri care cântă cum se pot remarca? Ce crezi că ar trebui făcut mai mult pentru ei?

Ana-Cristina Leonte: Cred că e o chestiune care pornește un pic mai de departe. Într-un fel, degradarea aceasta, pe care eu o simt că se întâmplă, vine și din educație, din ce se întâmplă în școli. Trăim într-o epocă în care copiii sunt bombardați din toate direcțiile cu informație și nu cred că cineva trebuie să le spună ce să facă. Nu cred în chestiunea asta, nu cred în genul acesta de abordare, dar cineva trebuie să îi ghideze, să le arate și să îi ajute să trieze informația, să o folosească în avantajul lor. Nu știu dacă asta se întâmplă.

Dacă s-ar produce chestiunea aceasta, și populația ar răspunde mult mai ușor la actele culturale. Da, artiștii de astăzi trebuie să fie ajutați să se ridice deasupra acestui amalgam de informații. Te lupți cu o presă care nu e corectă, care manipulează într-o direcție sau alta. Te lupți cu monopolul unor case de discuri sau al unor radiouri care merg pe o singură linie și nu ai cum să intri în lumea lor.

Matricea Românească: Face parte cântecul din Matricea Românească?

Ana-Cristina Leonte: Cântecul popular se transmite, este o moştenire, dar în același timp nu văd matricea ca fiind ceva foarte rigid. Cred că matricea – dacă vorbim despre matricea românească, și o matrice în general, reprezentanta unei societăți, a unui popor – trebuie să fie elastică. Ea împrumută și se unduiește după cum evoluează și după ce pun în ea oamenii care vor să o ducă mai departe.

Te lupți cu monopolul unor case de discuri sau al unor radiouri care merg pe o singură linie și nu ai cum să intri în lumea lor

Matricea Românească: Pentru tine, ce înseamnă un bun român? Ce calități ar trebui să aibă?

Ana-Cristina Leonte: Suntem, totuși, în 2016 și nu cred într-un patriotism orb. Trebuie să fii, în primul rând, om şi, dacă trăiești într-o societate, să încerci să faci ceva pentru ea, ceva bun pentru oamenii care te înconjoară. Asta, până la urmă, înseamnă să fii om. Pe mine mă întristează și mă doare că ne îndepărtăm de esența noastră umană, și asta nu ajută la nimic. Trăim pe pământul acesta ca români, trăim într-un spațiu în care, atunci când moștenim ceva, nu trebuie să-l abandonăm. Ar fi frumos să valorificăm ce primim și să ducem mai departe.

Matricea Românească: Ce te-a făcut să rămâi în România?

Ana-Cristina Leonte: Nu știu, n-am avut niciodată suficient curaj sau tragere de inimă și am construit niște lucruri aici pe care nu vreau să le las în paragină. Mi se pare important, în momentul acesta, să rămân. În același timp, mi-ar plăcea foarte mult să cânt în străinătate. Dar, trăim într-o epocă în care e atât de simplu să călătorești. Mi-ar plăcea, desigur, să am o activitate în străinătate mai intensă decât am în momentul acesta. Dar nu vreau să plec nicăieri.

Matricea Românească: Ce cântec românesc te-a impresionat cel mai mult? Sau, unul despre care crezi că ar cuprinde cel mai bine sufletul nostru.

Ana-Cristina Leonte: Toate cântecele pe care le-am ales pentru proiectul de muzică românească îmi sunt foarte dragi. Toate au niște texte absolut superbe. Unul dintre preferatele mele este Dorul meu pe unde umblă, pe care îl și cânt, care are o lirică absolut răvășitoare și întruchipează frumusețea simplității. Cred că aceasta este una dintre calitățile principale ale sufletului românesc. Zice aşa cântecul: „Dorul meu pe unde umblă / Nu-i pasăre să-l ajungă”. În același timp, are o construcție melodică în oglindă, cu niște motive foarte simple, despre care pot spune că ar fi un fel de matrice pentru o parte din folclorul românesc.

O tânără interpretă de muzică populară românească din Craiova consideră că „în cântecul nostru poți să găsești pilde de viață adevărate, care ne arată cum este românul”. Zorina Bălan (32 de ani) este o artistă care s-a îndrăgostit de cântecul popular încă din fragedă copilărie și, din momentul în care a înțeles că rostul ei în viață este să bucure spiritul omului, cântă cu pasiune, ori de câte ori urcă pe scenă. Zorina Bălan a discutat cu Matricea Românească despre harul „ce nu se găseşte la mall” al artiştilor, şi despre o experienţă care a marcat-o în diaspora.

Matricea Românească: Ce ne poți spune despre tine, în câteva cuvinte?

Zorina Bălan: În primul rând, sunt un om pasionat de ceea ce face. Îmi place foarte mult această latură a artei. Cânt de când eram copil – la 3 ani am urcat pe scena grădiniței, iar apoi, la 14 ani, am urcat pe o scenă adevărată. Am participat și la festivaluri de muzică populară, precum Festivalul Național „Corabia de Aur” din Corabia, locul unde m-am născut – atunci a fost prima mea întâlnire cu „adevărul” acestui domeniu. Acolo am avut un juriu competent, un public adevărat și o scenă pe măsură. Se pare că momentul acela a declanșat drumul către lumea „mare”.

Matricea Românească: Ce reprezintă muzica pentru tine?

Zorina Bălan: Cred că muzica este cea mai frumoasă parte a vieții mele. Aici mă găsesc și mă regăsesc de fiecare dată. Muzica este cea care m-a ridicat întotdeauna din fundul Iadului. Pentru că, atunci când ai un necaz, ai impresia că ai ajuns direct în Iad. Dar muzica este cea care, pur și simplu, mi-a „pus” o pereche de aripi și m-a făcut să zbor. Cine simte cu adevărat ceea ce face, îmi dă dreptate, pentru că asta face arta – este un balsam al sufletului. Spun lucrurile acestea, pentru că este pasiunea mea, pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu.

Cântăreața Zorina Bălan, în discuție cu Matricea Românească Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Muzica populară este un instrument extraordinar prin care ne promovăm cultura, identitatea și promovăm cine suntem noi, ca români. Cum reacționează oamenii la ea?

Zorina Bălan: Cât mă bucur că m-ai întrebat lucrul acesta! Eu sunt încântată că am reușit să îi aduc pe oameni în punctul în care pot să recunoască diferența între comercial și artă. Într-o discuție cu doi miri, am dat exemplul unei piese pe care eu doar am scris-o, pentru că ea a venit de undeva. Artistul nu creează, lui doar i se șoptesc anumite cuvinte, pentru că „simțul” acesta nu l-a cumpărat de la mall, de la piață sau de la târg. Eu am scris „Răbdarea pământului”: „Dă-o, Doamne, omului / Că nici grâul nu se coace / Când căldura nu-i dă pace. / Că nimenea, pe pământ, nu s-a născut priceput. / Cu răbdarea a învățat / Tot ce mama lui i-a dat”. Aceasta este introducerea cântecului cu care am reușit să smulg aplauzele oamenilor în momentul în care erau cei mai tensionați.

Artistul nu creează, lui doar i se șoptesc anumite cuvinte, pentru că «simțul» acesta nu l-a cumpărat de la mall, de la piață sau de la târg

Matricea Românească: Ascultam deunăzi melodii de-ale Mariei Tănase, și am conchis că pot fi ascultate de nenumărate ori, fără a plictisi, spre deosebire de cele comerciale. De ce crezi că se întâmplă acest lucru?

Zorina Bălan: Nu i-am citit cartea Mariei Tănase, pentru că mi-e frică de ea. Eu vreau să fiu eu însămi. Cum o simt eu pe Maria Tănase… Cred că este o cale deschisă pentru toți cei care au auz fin, ca de catifea. Glasul ei nu trebuie decât ascultat. Ea a fost atât de curată în exprimare și atât de pătimașă! Nu poți să transmiți cântecul popular până nu ai iubit cu adevărat. Cântecul poate fi cel mai bun sfat, de aici poți lua cea mai bună învățătură. Sunt atâtea piese despre care am spus: „În cântecul acesta am găsit un an de școală!”.

Matricea Românească: Ce concentrează cântecul popular românesc?

Zorina Bălan: Aş spune că toate trăirile omului. În cântecul popular poți să găsești pilde de viață adevărate, care ne arată cum este românul. Arta este cea care unește cu adevărat sufletele.

Matricea Românească: Tu cânți în fața multor români, ajungi să stabilești o legătură cu ei, se transferă o energie. Cum îi simți?

Zorina Bălan: Am avut posibilitatea să cânt și în fața străinilor. Românii sunt de două feluri: cei de acasă și cei din străinătate. Românii de acasă sunt relaxați în ceea ce privește muzica populară, sunt mai împăcați. Românii din străinătate… Anul trecut am fost în Torino și am reușit să ridic sala în picioare. A fost pentru prima oară când am reușit acest lucru. Pentru că s-au ridicat în picioare pentru mine, au fost ai mei, așa i-am simțit. Conexiunea pe care am întâlnit-o acolo am regăsit-o și la satele mai îndepărtate, la oamenii triști. Când le cânți melodii dramatice, ei încep să plângă și ți-au spus tot. Asta face cântecul popular, scoate în evidență toate simțirile omului, le pune pe tavă.

Zorina Bălan, în portul popular românesc Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Pentru tine, ce este matricea românească, prin prisma muzicii?

Zorina Bălan: Dacă am iubi cu adevărat, fără nici un dram de interes, lumea ar fi mai bună, și totul s-ar lega, ca într-un lanț, pentru că nu se poate o za, fără alta. Așa am fi. Dar totul se rezumă la Dumnezeu. Prin artă reușim să aducem bunătatea pe pământ. Dacă am fi mai uniți și am iubi cu adevărat, sunt convinsă că urmele noastre pe pământ ar fi și mai adânci. Din păcate, suntem foarte diferiți, și lupta este destul de grea.

https://youtu.be/v4IwG5VwYGQ