Tag

carte românească

Viața lui Neagu Djuvara (1916-2018) a fost pe cât de spectaculoasă, pe atât de dificilă. Descoperiți cum și-a petrecut douăzeci și trei de ani din viața sa în îndepărtatul Niger, în Africa noilor vremuri, în secunda recenzie a volumului de memorii Amintiri din pribegie.

După cum vă povesteam în prima parte a recenziei volumului Amintiri din pribegie, Neagu Djuvara a trăit o viață tumultuoasă în inima mediului diplomatic românesc din diasporă. Dacă în primul episod am elucidat parcursul său din perioada franceză, în cel de-al doilea a venit momentul oportun să vedem cum și-a trăit Djuvara douăzeci și trei de ani de activitate în inima Africii, tocmai în Niger.

Un interludiu important este faptul că Neagu Djuvara a sosit aici în 1961, în calitate de consilier economic pe lângă Ministerul Economiei de la Niamey, metropola nigeriană. Această parte a cărții sale dezvăluie impresiile personale pe care le va trăi în imediata apropiere a unei civilizații importante a umanității.

Neagu Djuvara a descoperit în acel nou loc toate contrastele izbitoare dintre Africa, juvenilul continent în care răbufneau mișcările de independență, și bătrâna Europă, sfâșiată de Războiul Rece. Diplomatul Neagu Djuvara s-a ciocnit nu doar de intrasigența poporului african, în care tradițiile și credințele se păstrau cu rigurozitate, ci și de mediocritatea administrativă, care în Niger era la ea acasă. De-a lungul celor douăzeci și trei de ani, Djuvara a fost martorul nașterii unor noi popoare, a traversat războaie de secesiune și a trăit din plin boemul african, născut din pulberea unui trecut colonial.

Amintiri din pribegie Neagu Djuvara memorii Africa Niger

Neagu Djuvara, în fața biroului său de la Niamey. Pe perete, un covor indochinez din secolul al XVII-lea

A doua parte a cărții Amintiri din pribegie este, înainte de toate, o confesiune a propriilor dificultăți, o retrospectivă a existenței în Niger, nu doar pentru el ca anassara (n.r. termen aplicat creștinilor de către africani, în traducere exactă: fiul lui Iisus), ci și pentru localnici, care într-un timp relativ scurt s-au trezit în poziția popoarelor eliberate, cărora le lipsea cu desăvârșire conștiința propriei independențe și autonomii.

Un episod care vine să dezvăluie întreaga discrepanță dintre civilizația africană și cea europeană, Neagu Djuvara l-a surprins la o înmormântare. Iată cum l-a descris:

S-a săpat groapa, nu adâncă, la vreun metru. Ca la o palmă de fund, sunt puse câteva scândurele, ca un grătar, pentru ca trupul să nu atingă de-a dreptul pământul. Trupul, învelit doar într-un giulgiu alb, e coborât pe acel grătar, apoi se rostogolește iar pământul. În jurul moviliței care s-a făcut, se așază câteva pietricele albe. Marabutul (n.r. preot sau conducător de ceremonie în triburile africane musulmane) a bolborosit câteva versete coranice. Atât. Femeile au stat acasă.

Neagu Djuvara a fost pus față în față cu condițiile vitrege ale unui stat nou format, întrucât la acel moment Niger se considera a fi o fostă enclavă de anvergură a Franței, cu administrație școlită pe vechiul continent. Tot în această parte a volumului Amintiri din pribegie, Djuvara pomenește despre lucruri atât de firești, de bizare, încât noi, cititorii, ne trezim în exact febra vieții africane. Am apreciat scena unei nunți africane, atât de diferite de cele cu care am crescut:

O nuntă din acestea tradiționale – am asistat la mai multe – nu avea nimic spectaculos. Familiile, prietenii, toată asistența ședea în cerc pe rogojini. În centru, o tigvă mare cât un lighean. Câte un reprezentant al fiecărei părți mima o târguială, ca și când nu s-ar fi înțeles încă asupra zestrei. Își aruncau mâinile cu degetele deschise unul către celălalt, ca și când ar fi jucat la zaruri și strigând cifre din ce în ce mai mari.

Atenția la detalii, dar și maniera în care Neagu Djuvara a descris cele mai importante momente ale activității sale pe un continent atât de ostil, și nu mă refer doar la aspectele de ordin climateric, ci și la dimensiunea antropologică sau comportamentală a băștinașilor, au făcut ca această lectură să fie interactivă, jovială, cu subtile nuanțe de umor și bonton. Djuvara și-a răscolit cele mai tainice amintiri și nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume, catalogându-și trăirile drept o aventură de pomină. Volumul Amintiri din pribegie este înainte, de toate, o scriere sinceră, lipsită de prezumția unor memorii foarte serioase. Cred chiar că autorul a compus-o ca pe un caiet școlăresc, ca pe un jurnal în care și-a îngrămădit anii și oamenii cu care a trăit și împărțit decenii.

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Amintiri din Pribegie este volumul de memorii, care l-a consacrat pe Neagu Djuvara în calitate de observator fin al realităților din exilul românesc. Cartea descrie perioada activității sale în Franţa, ca membru activ în diaspora română. Mai jos descoperiți o recenzie Matricea Românească despre acest volum de memorii.

Viața este o călătorie cu sens unic, în care ne purtăm bagajul de speranțe și de iluzii. Unii preferă să facă acest voiaj în compania propriilor griji și resentimente, alții încearcă să răzbată la lumină prin energie și entuziasm. Istoria de astăzi este despre un om care a prins în coperțile vieții sale două Războaie Mondiale, dar și schimbarea la față a Europei: regretatul Neagu Djuvara.

Născut în 1916, într-un punct crucial al istoriei mondiale, Neagu Djuvara (1916-2018) își trage originile dintr-o familie aristocratică de sorginte aromână, care a dăruit României oameni iluștri în științele politice, juridice, dar și în medicină. Din frageda sa copilărie, Neagu Djuvara a fost prins în vârtejul evenimentelor istorice, de parcă însăși destinul decisese să îi dea o misiune. Astfel la vârsta de doar un an pleacă împreună cu mama sa, coana Tinca, și fratele său Răzvan, de doar 4 ani, spre Bruxelles, acolo unde se afla bunicul său de pe linie paternă.

Copilul din diaspora română

Acest episod este viu amintit în volumul Amintiri din Pribegie, unde Neagu Djuvara scrie: „Călătoria însemna turul Europei prin nord, străbătând Rusia. Așa se face că, la sfârșit de 1917, mama cu un fișic de napoleoni și cele câteva bijuterii, a purces în spectaculoasa călătorie, împreună cu cei doi copii (de patru, și respectiv, un an), sora mai tânără, fratele bolnav și bona micuților…”. Ajunși în inima unei Rusii în prag de Revoluție bolșevică, aceștia sunt prinși pe acel teritoriu dușmănos, exact în momentul izbucnirii defulării populare. Doar Dumnezeu și puterea maternă i-au scos cu viață din încurcătură.

Dar, așa precum destinul joacă feste, salvarea lor a venit la pachet cu moartea tatălui lui Neagu Djuvara, care decisese să rămână în România, dar căzu răpus de gripa spaniolă, care făcea ravagii pe atunci.

Probabil acel sânge albastru care le curgea prin vene, le dăduse Djuvăreștilor speranța într-un viitor mai bun, chiar dacă începuturile acestui destin întins pe un secol au fost din cele mai dificile. În aceleași Amintiri din Pribegie, Neagu Djuvara își amintește, cu înțelegerea de rigoare și cu un deosebit respect, decizia mamei de a-i plasa pe el și pe fratele său într-un internat de pe lângă Liceul din Nisa.

Cu certitudine, acest plasament educațional în inima unui stat precum era Franţa acelor vremi, l-a impulsionat pe tânărul Neagu Djuvara să își dedice viața studiilor, el ajungând să fie licențiat în litere la Sorbona (Istorie, 1937) și Doctor în drept (Paris, 1940).

Acasă, până în fatidicul ’44

Reîntors în România, Djuvara a fost implicat în campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie – noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa. Cariera sa profesională ia startul în mai 1943, când se angajează pe bază de concurs la Ministerul de Externe al României.

Neagu Djuvara Amintiri din Pribegie diaspora română Franţa exilul românesc

Neagu Djuvara scriind epistole de pe front. Foto: flux24.ro

Fatală sau poate norocoasă, în dependență din ce perspectivă tratăm problema, i-a fost data de 23 august 1944, când va fi trimis în calitate de curier diplomatic la Stockholm pentru negocieri cu Aleksandra Kollontay, ambasadoarea sovietică. În volumul Amintiri de Pribegie, autorul își împărtășește cele mai vii memorii, dar fără a avea pretenția unei exactități istorice, iar episodul întâlnirii cu atașatul sovietic este cu atât mai interesant, cu cât Djuvara preferă să o descrie pe interlocutoarea sa sub aspect uman: „…Aleksandra Kollontay, celebra revoluționară, acum o bătrânică scofâlcită și pipernicită, adusă în scaunul ei rulant de paralitică”.

O evadare în Franţa

Va fi rechemat în țară, după lovitura de stat de la 23 august 1944 dar, pus în fața necesității de supraviețuire, va lua calea pribegiei, la 1947, din Stockholm spre Paris. La acest punct al unei istorisiri sincere, Neagu Djuvara rememorează starea învinșilor din Război. Iată cum vede dezastrul ce înghițise Germania:

Trecusem o dată prin Germania, cu un an înainte, cu mașina unui prieten. Spectacolul halucinant al orașelor distruse de bombe! Hamburg!… Grămezi de moloz pe maidane de asfalt deșert; ziduri afumate, aparent fără acoperișuri, dar cu uși de lemn proaspăt, arătând o locuință improvizată; șiruri de femei în doliu mergând cu coșnița într-un no man’s land; bărbați invalizi – ciunți sau cu un picior de lemn; copii cu fața trasă, cu ochi mari și triști, întinzând mâna pentru un colț de pâine sau o bucățică de ciocolată… Iată ce rămăsese din marele Reich care urma să stăpânească Europa pentru o mie de ani!

Memoriile cumulate într-o viață de om (1948 – 1990) și adunate în cartea Amintiri din Pribegie sunt în primul rând o suită de impresii, mai mult sau mai puțin subiective, pe care tânărul, dar și adultul Neagu Djuvara le-a colecționat pe două continente: Europa și Africa. Sosirea în Franţa și activitatea profesională, ca refugiat în diaspora, creată în exilul românesc sistematic, i-au călit nervii și l-au făcut să înțeleagă importanța majoră a cauzei naționale.

„Cinstitele obrazuri” din exilul românesc

Despre dificultățile refugiaților români, Neagu Djuvara scrie: „românul n-a avut tendința de a se expatria, oricare ar fi fost condițiile în țara lui”. În argumentarea acestei teze, autorul aduce statistici ale emigrației române de până la cel de-al doilea Război Mondial, date ce ne situau în coada civilizațiilor europene sub aspectul exodului de populaţie.

Neagu Djuvara nu se sfiește să dea în vileag, așa cum le numește, „cinstite obrazuri” – și câteva mai puțin cinstite – din rândul conaționalilor cu care a împărțit exilul românesc. Amintește, printre altele, episoade de dialog cu Emil Cioran, pe care: „Mă dusei deci să-l văd, puțin după sosirea mea la Paris, în cămăruța lui mansardată din rue Monsieur le Prince. Era înaintea apariției cărții care l-a lansat, Précis de décomposition. L-am găsit într-o stare de angoasă care nu era doar metafizică! N-avea nici un mijloc de trai”.

Tot la profilul lui Emil Cioran, Neagu Djuvara adaugă: „Cioran își iubea țara cu patimă, dar era dezamăgit peste măsură de cusururile pe care le găsea la compatrioții săi”. Și cu Mircea Eliade va ajunge să aibă raporturi, însă unele mult mai distante, dezvoltate pe marginea încercării de a-i edita nuvelele prin Fundația Universitară „Carol I”, la care Neagu Djuvara a activat în calitate de secretar general.

Acel periplu pe care l-a trăit în perioada franceză a exilului său s-a împărțit între activitățile de la CAROMAN (n.r.Comitetul de asistență al românilor), pe care Neagu Djuvara le include în cei mai grei ani ai săi, o scurtă aventură jurnalistică la Radio Europa Liberă și perioade de voluntariat. Problemele țării, drama mamei pe care nu a întâlnit-o preț de douăzeci și patru de ani, ea fiind rămasă după Cortina de Fier, și dorul nesecat i-au acutizat emoțiile, transformându-l într-un campion fervent al cauzei naționale.

Un episod emoționant și copleșitor, pe care orice cititor, care ar lua în mână Amintiri din Pribegie, l-ar resimți acut:

Țin minte o dimineață: e frig în cele două odăi, în casa veche. Am coborât în pivniță, să urc un coș de lemne pentru soba de fontă […] Aprind radioul, că vine ora informațiilor. Minune! Se dă «Poema română» a lui Enescu, care după un șir de arii populare, se încheie cu primele acorduri ale imnului național «Trăiască Regele»… Am lăsat coșul la pământ și am luat instinctiv poziția de drepți în fața aparatului. […] Mi-am ascuns fața în palme și am plâns cu hohote, în ascuns.

Volumul Amintiri din Pribegie respiră prin sinceritate, prin nonșalanța, cu care autorul Neagu Djuvara resimte cele mai dificile momente ale existenței sale în diaspora română, departe de casă, de Patrie și de familie. În egală măsură, unele pasaje sunt adieri de boemie, demult apuse în negura vremurilor. Neagu Djuvara a fost un observator atent al oamenilor, al stărilor, dar și un expat temerar, care s-a încumetat să ajungă chiar și în Africa.

Va urma

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

În redacția Asociației Culturale Matricea Românească a parvenit un poem de dimensiuni impresionante, care ne-a captat atenția și pe care ne-am dorit să îl publicăm pentru cititorii noștri. Mihai Șteț, român emigrat tocmai la Londra, este tânărul debutant care ne aduce în atenție o lucrare inedită, un tribut adus țării, dar și regiunii sale natale, „ Legenda Ardealului ”, un veritabil mit al genezei ardelene.

Orice început presupune un efort, o implicare spirituală într-o dimensiune a incertitudinilor. Acestea devin cu atât mai acute, cu cât persoana pe care o încearcă devine scriitor. Asociația Culturală Matricea Românească deschide tribuna și aprinde lumina pe scena tinerelor talente scriitoricești autohtone, care nu doar merită să fie sprijinite, ci și necesită toată atenția și sensibilitatea noastră, mai ales pe motiv de cordialitate națională.

În această deschidere a seriei, prin care sperăm să dăm tonul tinerilor care își țin ascunse manuscrisele de teamă sau din modestie, am avut fericita ocazie să îl cunoaștem pe tânărul autor român emigrat Mihai Șteț. Mihai își pune pasiunea pentru scris pe seama unei copilării frumoase, în care a reușit să prindă cele mai mici bucurii din cele mai esențiale trăiri.

Ca orice vlăstar al neamului, acest român emigrat doar trupește în Londra rămâne cu sufletul prins în glia țării, care de altfel i-a stimulat inspirația și pofta de a scrie. Obârșia sa și respectul față de părinți transcend din paginile lucrărilor sale, el menționând pentru Matricea Românească: „Din partea tatălui provin dintr-o mică familie nobiliară din țara Chioarului, care, ca multe altele, a fost măturată de vâltoarea cumplitului secol al XX-lea, iar din partea mamei am origini țărănești sălăjene. Legenda întemeierii satului ei natal, Iapa (n.r. numit astăzi Fântânele-Rus, comuna Rus, județul Sălaj)  figurează și ea printre poemele puse în acest volum. De altfel, majoritatea poemelor sunt legate de amintirile copilăriei și adolescenței petrecute în acest sat și care reprezintă, de departe, cea mai frumoasă parte a vieții mele”.

Debutantul Mihai Șteț, autorul unui poem dedicat etnogenezei Ardealului

Debutantul Mihai Șteț, autorul unui poem dedicat etnogenezei Ardealului. Foto: arhiva personală

Reprezentant al diasporei române tocmai în Marea Britanie, Mihai Șteț a decis să ne trimită o nouă interpretare mitologică a apariției unei regiuni românești încărcate de semnificații profunde: Ardealul. Poetul în devenire și autorul lucrării Legenda Ardealului menționează despre apartenența sa: „Contactul profund cu trecutul familiei mele, dar și influența unor oameni deosebit de puternici, care m-au crescut, m-au făcut să-mi dezvolt această sensibilitate artistică, dragostea pentru viață și natură, dar și apetența pentru istorie și clasicism. Așa cred că am ajuns să am un simț aparte al propriei identități, dar mereu imprimat de moderație și umanitate”.

Legenda Ardealului este un poem de amploare, cu caracteristici folclorice, care respectă canoanele stilului și încercă să ne poarte în vremuri de basm, trezindu-ne mândria și respectul pentru origini, strămoșeşti și istorie. În egală măsură, prezentul poem reînvie necesitatea de mit fondator, ținând cont de importanța legendelor în spațiul românesc:

Legenda Ardealului

Cândva demult, prin văi și munți
Trăiau țărani cinstiți și mulți
Și ei munceau din zi în seară,
Din primăvară-n primăvară,
În sate traiul și-l duceau,
Iar satele îi așteptau,
Din codri, de pe câmp să vină,
Cum stupu-așteaptă o albină.

Și-n țara-aceea n-aveau rege,
Ori alt stăpân care să-i lege,
De sărbători ei dănțuiau,
Se-nțelegeau, se ajutau,
Într-una viața lăudând
Și despre ea mereu cântând.

Dar liniștea nu dăinui
Și pacea lor se război,
Când răsăritul luminos
Se preschimbă în cer noros,
Cu vânt năprasnic de furtună,
Cu fulgere ce-apoi detună,
Fiertură crâncenă, răzleață,
Ce-aduce ploi, ce-aduce gheață.

Căci din abisul de câmpie
Veni o neagră, rea solie,
Dintr-un ținut neîmblânzit,
Furiile au cotropit
Cu cavalcada lor pământul,
Tot pârjolindu-l, despicându-l,
Lăsând doar sânge-n urma lor
Lovind popor după popor.

Un han înalt și aspru tare
Pătrunse într-a lor hotare
Peste țărani se năpusti
Cu oastea lui și-i înrobi.

Munți, sate și păduri vuiră,
De urlete se împânziră,
Când săbii și săgeți tăiară,
În carnea vie de intrară
Și-apoi în viscere și spate,
Lovind în oasele crăpate
Ca frigul iernii ce cuprinde,
Suflu de gheață și fierbinte,
Tot ce în cale i se-arată,
Iar firea piere-ndurerată.

La fel de neîndurătoare,
Cruzimea hoardei călătoare
Zdrobi cu zgomot țara toată
Ce sta acum îngenuncheată.

Satele toate se-nchinară,
Barbarii ceia de-i prădară,
Măcelul, ura, umilința
Și spaima, chinul, suferința
Erau acum înfipte-n lume
Cu colții strânși, mânjiți cu spume,
Iar zeii, sfinții toți fugiră,
Nădejdea-n ceruri o pitiră
Și spiritele de țărână
Se întâlniră și-mpreună,
Prin codrii umezi speriate,
Se-ascunseră spre-a fi uitate –
Iar muritorii părăsiți,
În lanțuri grele pironiți,
Trăgeau pentru ai lor stăpâni
Barbarii crunți, flămânzi și spâni.

Așa trecură anii lungi,
Lăsând în carne-amare dungi
Și pungi soioase de puroaie
Care slăbesc și-apoi înmoaie,
Iar satele se învățară
Să se supună-n a lor țară.

Dar undeva sub coaja lor,
Se mai zbătea înc-un fior.
El neînțeles ca umbra morții,
Jelind mereu obida sorții
Și pe țăranii împilați
Și asupriți și sfărâmați,
Îi mistuia în mădulare
Precum o larvă mișcătoare
Și se rotea sub un îndemn
Ca viermele ce roade-n lemn,
Nu avea nume, chip și glas
Neînțeles, de tot retras,
El se zbătea în ei uscat,
Dar se cerea descătușat…

Era o zi cu soare cald,
Sus în palatul de smarald
Al hanului cu ochi frumoși,
Când un bărbat cu pumnii groși
Veni la el privindu-l drept
Rostind curat și înțelept:
”Te rog pe tine, împărate,
Cum l-aș ruga pe al meu frate,
Ia-ți lanțul de pe-a noastă țară
În dezrobire să fim iară,
Cum furăm noi aci cândva,
Când nimeni nu ne stăpânea,
La marginea pădurilor,
Sub soarele dogoritor,
Căci asuprirea-ți ne omoară,
Te du de-acia, așadară!”

Dar hanul, din grădina lui,
Din mijlocul palatului,
Unde pe tronu-i argintat,
Ședea înfipt și nemișcat,
Râzând, el îl privi uimit
Pe omul ce-i părea smintit,
Zicând cu glasul-i cristalin
Suav și mândru, cald și fin:
”Dar ce-i cu tine, măi străine!
Și ce-ți veni să vii la mine,
Ce-s gândurile astea goale,
Ori poate moartea-ți dă târcoale!
Ce-mi ceri tu astăzi, măi bărbate,
Și ce mă rogi ca pe un frate
Și ții să iau eu cunoștință,
Ca să-mplinesc a ta dorință…
Ei bine, frate, nu se poate!
Prin luptă le-am luat pe toate
Și le-am impus a mea domnie,
Doar sub puterea mea să fie,
Păduri și ape, munți și sate.”

”Ce-i omul fără libertate?!”
Se opinti țăranul iar
”…Își duce viața în zadar
Ce om e-acela înrobit?!
El veșnic e nefericit!
Așa că azi, sub sfântul soare,
Îți cer, arată îndurare,
Te du de tot în altă țară,
Noi nu mai vrem a ta povară.”

Privind pierdut într-o firidă,
Un gând pe loc să îl ucidă
În mintea hanului zvâcnește,
Dar mai apoi se răzgândește
Și caută să-l înjosească
Pe cel ce vrea să-l izgonească.

”Prea bine, măi, țăran vânjos,
Cu ochi blajini și cap pletos,
În tine multe-s adunate,
Ești fără pată ori păcate,
Ești cumpătat, ești așezat
Și-mi ești la vorbă măsurat.

Ai multe daruri, toate rare,
Ești rar pe lume, rar sub soare,
Cum n-am găsit prin munți și sate
Te cred… așa cum cred un frate.

Te-ascult și am să mă supun,
Și rămășag eu vreau să pun,
Dar toate-acum cu-n preț sunt date,
Or pentru-a fi răscumpărate,
Ce-ți cer în schimbul dezrobirii
E poate peste darul firii.

Ori foarte greu de-nfăptuit,
Dar tu îmi pari om chibzuit,
Iar de cumva vei izbuti
Și dacă zeii-ți vor zâmbi
Și-n munca ta tu vei răzbate,
Pe plac îți fac atunci în toate.

Ascultă dară cu răbdare
Acum și-aici sub sfântul soare…
De ai puterea într-o noapte,
Când glasul se preface-n șoapte,
Tu dealu-acela-n depărtare
Din fața muntelui cu sare,
Doar singur, prin a ta tărie
Și fără sprijin ea să fie,
Să-l ari cu plugul până-n zori,
Când roua cade peste flori,
Din hățuri am să-i las pe-ai tăi…
Și mari și mici și buni și răi.

De nu, în moarte te cobori,
Dar nu fărʼ de însoțitori
Ci cu trei sute de feciori.
Frumoși ca zvelții căpriori.
Da, cu trei sute de flăcăi!
Toți căsăpiți de-ai mei călăi!”

”Ar dealul cela, împărate!
Îl ar cu râvnă cât se poate!”
Strigă aprins spre el țăranul,
De se-ngrozi curtea și hanul.

”Ar dealul singur și de mor
Și nu-ntr-o noapte ți-l dobor,
Din noapte ia-mi o jumătate,
Îl ar pe brânci, îl ar pe coate
Îl ar cu dor, îl ar cu spor,
Îl ar tot dealul roditor.

Ar dealul singur, ai să vezi,
O lună dă-mi ș-ai să mă crezi,
O lună doar și dealul mare
Îl ar sub muntele cu sare.”

Ori mândrul han ușor zâmbi
Și cu vrăjmașu-i se tocmi,
Spre poart-apoi cei doi pășiră
Când stelele pe cer ieșiră.
Plecă țăranul pe-al său drum,
Spre satu-i învelit cu fum.

2.
A curs grăbit timpul rămas,
Sorocul vremii, fără glas,
Din zi în zi se împlini
Și așteptarea risipi.

Când într-o noapte, caldă, lină,
Urcând pe cer o lună plină,
Rotundă, mare, de-alabastru,
Pe cerul înstelat, măiastru,
Căzu o liniște ciudată,
Întinsă peste lumea toată,
Apoi cutremurând prin vale,
Alunecând pe piatra moale,
Un scârțâit de roți de fier
Și-un tropot se lovi de cer.

Căci ia, țăranul-ncet venea,
Ca valul mării de mugea,
Pe drumuri el urnind un roi,
Cu pluguri sute și mulți boi,
Căci într-o lună întregită,
Trecuse țara ca prin sită,
Umblă prin sate și vorbi,
El pe țărani îi lămuri,
Să-i dea acolo ascultare,
Și boii toți și multe care
Pe toate-n lațuri să le prindă
Și dealul mare să-l cuprindă.

Și-așa cu ele-ntr-o strânsoare,
Să taie dealu-ntr-o mișcare,
Să-l taie-n multe brazde vii,
Cu boii ceia, două mii.
Și-a dus cortegiul mugitor,
Tot pus la poala munților.

El plug cu plug frumos legă
Și boii-n jug îi fluieră
Mânându-i înșirați spre vale,
Dar să-i clintească nu fu cale,
Căci boii ceia ne-nvățați
Să dea la plug cu-atâția frați
Nepricepuți ei înlemniră,
Ba nici un pas nu se clintiră.

Și tare blestemă țăranul,
Cât să-i ajungă pe tot anul
Din biciul lui plesni de vai,
Dar boii se uitau niznai.

Trecu așa un ceas spurcat,
Țăranul mut și asudat
Trăgea și împingea de ei,
Dar parcă erau prinși cu clei.

Pe om necazu-l năpădi
Dar nu cedă, nu șovăi,
Și cum se face-ntr-o poveste,
Când răul tot mai mare este,
Iată că vine-o alinare,
Ce nechemată parc-apare.

Țăranul nostru mult striga,
Văzduhul tot cutremura,
Și-așa din ceruri îl văzu,
Preasfânta lună și-l plăcu,
Ea îl privi cum se zbătea
Cum colo-n dâmb el blestema,
Cu gândul doar la liberate,
Pentru el și-ale sale sate.

Și-o-nduioșă cât fu de-aprins
Ea patimă pe om a prins,
Ce dârz și tare asudat,
Era și chipeș și bărbat.
Porni dar ea dintr-un castel,
Veni spre sat, veni spre el
Și codrii toți ea-i scutură
De-a ei făptura fremătă.

Năuc, țăranul tresări,
Căci noaptea-ntreagă colcăi,
Și-oglinzi de ochi roșii-verzui,
Sclipeau acum în jurul lui,
Și fiare multe se porniră
Mistreții aprig grohăiră
Și huhurezii lung țipară,
Urlară urșii, lupii-urlară.

Iară când toate le simțiră
Că-n preajma atunci lor veniră
Legați la plug pe lângă drum
Săltat-au boii toți și: bum!…
Pământul reavăn apăsară,
De frica dinților de fiară.

Fugiră, plugurile grele
Le-au tras cu pietre stând pe ele
Și au gonit pe deal în jos,
Brăzdând ogor întins, mănos,
Căci tare fură-nspăimântați
Masculii ceia-ncornorați,
Și prin negura ceea deasă,
Trăgeau de zor gonind spre casă.

Așa ară atunci țăranul
Cu boii lui deodată lanul,
Lăsând pe culmea de sub munte,
Cu plugurile-acelea multe,
Fâșii prin glod nenumărate,
Adânci și drepte, despicate,
Dar nu trecu o-ntreagă noapte,
Să facă el acele fapte,
Vă jur că fără doar și poate
Pierdu din noapte-o jumătate.

Și cum veniră iarăși zorii,
De vesele cântau prigorii
Și mierle ciripeau mărunte,
Fu omul la palat pe punte,
De mi-l trezi pe han la șase.
Dar hanul ia, de el uitase,
Căci îl crezu țăran smintit,
Apoi, încet, și-a amintit.

Când însă se uită în zare,
Scrutând frumoasa depărtare,
Sub soare, dealul, tot lucrat,
Ședea de brazde zgâriat
Și omul cela-n fața lui,
Cerea-mplinirea târgului.

Privind mereu spre deal, mirat,
Hanul apoi s-a mâniat,
Tocmelii lor se-mpotrivi,
Pe om cercă a-l ispiti
Cu aur, dar nici că-l clinti.

Apoi scoțând un paloș lat,
La el se repezi-nciudat
Și-n pântec lama i-o roti,
Dar omul cela nu muri!

Căci ia, de dragul izbăvirii,
A biruit el legea firii
Și moartea astfel nimici,
De crudul han înmărmuri
Și-uimit de-această întâmplare
Îngenunche dar, hanul mare,
Cerând țăranului cu boi,
Cruțare și plângând apoi,
Cerși el sfântă îndurare,
Căci în miracol stă iertare.

Bunul țăran, nevătămat,
Pe han atunci l-a dezlegat
El îndemnându-l cu răbdare
Să-și strângă avuția mare,
Lăsând în urmă văi și dealuri
Și apele curgând în valuri,
Lăsând și munții plini de sare,
Să plece-n lume spre-altă zare.

Învins dar hanul ascultă,
Pe-ai săi barbari el îi luă,
Ei din castelul gol plecară
Și pe țărani îi dejugară…

Apoi hotarul se-ntremă,
De ce-a fost rău se vindecă,
Țăranii împăcați trăiră
Pământul iarăși și-l munciră,
În țara ceea îngrijită,
Bogată, largă, înverzită,
Și-Ardeal de ei atunci numită.

EPILOG

Cântarea ceasta-a-fost visată
Și scrisă-apoi și recitată,
Iar de vă place ce-am rostit
Ori de vi-e drag ce ați citit,
De mine să vă amintiți
Și doar de bine să vorbiți.
Acum povestea-o pun în cui
Și-n pat cu mâțele mă sui,
Căci iată noaptea vine iară,
S-aveți cu toții-o bună seară!

 

Despre Mihai Șteț

Român emigrat în Londra și ajuns la frumoasa vârstă de 36 de ani, Mihai Șteț s-a născut în Baia Mare și a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității Babeş-Bolyai din Cluj în 2005, iar ulterior a obținut specializarea de  tehnician dentar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”.

Legenda Ardealului, poem cu influențe istorice și folclorice, face parte din volumul intitulat Cântecele vrăjitorului, care conține 12 asemenea povești, ce se doresc a fi reinterpretări ale miturilor arhaice fondatoare românești. În volumul pe care îl construiește, Mihai Șteț împrumută scrierilor sale acele aspecte spirituale inerente spiritului ardelenesc, dar și influențele culturale ale civilizației greco-romane și, ulterior, bizantine, precum și cele pe care civilizația Europei Centrale le-a avut implicit asupra spațiului românesc. De asemenea, în acest volum ce așteaptă să vadă lumina tiparului, autorul învăluie în alură de poveste: bucurii și suferințe, dorințe și speranțe, pasiuni și credințe, încercând să ocolească dificultățile și inechitatea unui prezent ambiguu.

Foto deschidere: Tablou semnat de către Nicolae Grigorescu

Încheiem o serie de autor specială  şi un ciclu de filosofie românească marca Matricea Românească dedicate lui Constantin Noica, cu o discuție în jurul uneia dintre cele mai interesante opere ale sale, atât din punct de vedere al contribuției pe care această carte a avut-o, cât și din punct de vedere al conținutului pe care aceasta o aduce conștiinței publice.

Este vorba despre Jurnal de idei, o carte, după cum spuneam, cu un traseu foarte interesant. Cartea a fost reconstituită de către Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Sorin Vieru și publicată imediat după Revoluția din `89.

Căile întortocheate ale ideilor

După cum putem citi în prefața acestui volum, textul reconstituit și stabilit de către cei enumerați anterior a trecut prin mai multe etape, atât de creație, cât și de selecție.

Constantin Noica a început să țină jurnale în care să își consemneze ideile încă din 1939 și se pare că și-a menținut acest obicei până la sfârșitul vieții. Tot din nota introductivă aflăm și că, până în anul arestării (1958), adunase nouă caiete de astfel de însemnări și că îl începuse pe al zecelea. Este lesne de dedus ce s-a întâmplat cu toate aceste caiete în momentul arestării. Din cel de-al zecelea caiet s-au păstrat cinci pagini, cu care începe ediția reconstituită de discipolii săi.

Jurnalele sunt reluate după ieșirea din închisoare și continuate, cum afirmam anterior, până în 1987.

Diaristica ideilor

După lectura acestor însemnări, ne dăm seama de complexitatea demersului întreprins de către Constantin Noica: este vorba, în paginile jurnalului, de radiografierea unei ființe intelectuale, a unui om care trece totul prin filtrul gândirii și al filosofiei.

Jurnal de idei, al lui Constantin Noica, o veritabilă carte reper pentru ceea ce înseamnă filosofie românească

Jurnal de idei, al lui Constantin Noica, o veritabilă carte reper pentru ceea ce înseamnă filosofie românească

Nu este vorba despre autenticitatea „tipică” jurnalului, de autenticitatea relatărilor unor evenimente anodine sau, din contră, excepționale. Nu este vorba despre viața de zi cu zi a unei ființe în carne și oase. Este vorba despre viața de zi cu zi a unei „ființe de hârtie” (împrumutând un concept impus de Roland Barthes, dar neutilizându-l în sensul lui originar și complet), a unui „personaj” intelectual / a unei personalități intelectuale.

După cum ne dăm seama și din numele ales de către editori, Jurnal de idei, ideile sunt cele care guvernează paginile acestui „document”. Ideile despre idei.

O astfel de carte nu poate fi descrisă sau „povestită” în sensul clasic al cuvântului. Și nici redusă la niște repere filosofice. De asemenea, nu ai cum să condensezi și să expui în linii mari „ideile” care împânzesc paginile cărții.

Mai jos, câteva extrase care să dea seama despre dificultatea de a rezuma / discuta / analiza / expune materia acestei mostre inedite de filosofie românească:

Reflecți lucrurile? Sau reflectezi asupra lucrurilor? («Oglinda ar face bine să reflecteze puțin înainte de-a reflecta anumite imagini.») Sau te reflectezi, kantian, în lucruri? (p. 42)

[În margine:] De ce contează la moderni individul? Pentru că nu mai e simplu individ” (p. 269)

„Prepoziționalitatea e prepoziționalitatea. În ea însăși poate fi redată doar de ceva ca muzica. Simfonii ale lui cu, fără, peste, prin… Sfîrșitul lui Tristan și Isolda este un comentar pentru întru. (A fi întru extaz, moarte, iubire, acolo…) Este ahoretie, în «întru» (nu sînt determinații noi!).” (p. 271)

… și lista este inepuizabilă, putând să cităm întreaga carte. Repetăm: una dintre cărțile care trebuie citite neapărat, neavând nicio posibilitate de a o „rezuma” fără a-i distruge construcția!

 

Constantin Noica, Jurnal de idei, text stabilit de către Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Sorin Vieru, Editura Humanitas, București, 1990, 495 p.

Vacanța de iarnă mult-așteptată vine cu pași rapizi și ne aduce răgazul unor lecturi minunate, la adăpost de intemperii și de ce nu, cu ceva dulce la pachet, în ton cu atmosfera de Crăciun.

Matricea Românească a primit și ea darurile literare de la Moș Crăciun, şi vine cu o recomandare de carte românească, ce vă va anima perfect serile de iarnă. Am ales pentru dumneavoastră patru lucrări numai bune de pus sub brad.

„În șalvari și în ișlic”, semnată de Constanța Vintilă - Ghițulescu, este un tablou al societății româneşti în secolul al XVIII-lea

„În șalvari și în ișlic”, semnată de Constanța Vintilă – Ghițulescu, este un tablou al societății româneşti în secolul al XVIII-lea

Constanța Vintilă – Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic, Editura Humanitas, 2012, 448 pag.

Constanța Vintilă-Ghițulescu este o autoare care deja s-a recomandat drept unul dintre cei mai buni istoriografi români ai momentului, aducând publicului cele mai interesante sinteze ale realităților cotidiene din secolele trecute. De această dată, ne vom transpune în secolul al XVIII-lea, unde oamenii, fie ei bogați sau săraci, negustori sau boieri, se iubeau, se despărțeau sau ajungeau în fața instanțelor vremii din pricini diverse. Autoarea cumulează rezultatele unui studiu amănunțit, făcut în arhivele micului tribunal ecleziastic de pe lângă Mitropolia Ţării Româneşti, și oferă cititorului o retrospectivă aparte a unor timpuri demult apuse, dar care au modelat simțămintele unui popor tânăr. Din paginile cărții vor transcende imaginile unui secol al luminilor.

"Amintiri din pribegie", de Neagu Djuvara, este o frumoasă călătorie în timp și în locuri exotice

„Amintiri din pribegie”, de Neagu Djuvara, este o frumoasă călătorie în timp și în locuri exotice

Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, Editura Humanitas, 2012, 656 pag.

De această dată, trecem la memorialistică, și purcedem la o pribegie pe urmele reputatului istoric român Neagu Djuvara. Naraţiunea fluentă și captivanta aventură numită viață face din această biografie o lectură obligatorie, mai ales pentru cultura generală a oricărui cititor cu portofoliu literar de calitate. Firul roșu al evocării parcurge întreg destinul istoricului, deschizând firida trecutului. Veți descoperi nu doar o poveste despre emoții, trăiri şi patriotism, ci și un frumos jurnal de călătorii și impresii, rezultat în urma exilului din Patrie.

Vă așteaptă cu siguranță un deliciu literar, numai bun pentru zilele copioase de vacanță.

Lucrarea lui Constantin Gane se apleacă asupra vieții femeilor românce din secolele XVI-XIX

Lucrarea lui Constantin Gane se apleacă asupra vieții femeilor românce din secolele XVI-XIX

Constantin Gane, Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane, Editura Corint, 2016, 490 pagini

Și pentru că istoria nu a fost dictată doar de bărbați, am decis să includem pe lista noastră o carte ce dezvăluie cititorilor destinul femeilor, care au fost la rândul lor parte a elitelor culturale și sociale autohtone. Lucrarea este o veritabilă istorie de blazon, în care se împletesc studii istorice, jurnale, memorii, monografii, evocări, reeditări sau mărturii inedite despre consoarte românce mai mult sau mai puțin cunoscute publicului larg.

Totodată, este important să menționăm că autorul Constantin Gane (1885–1962) s-a născut în vechea familie boierească moldovenească a Găneştilor, așa că a putut studia problema din chiar inima acelei societăți.

Volumul coordonat de către Vintilă Mihăilescu este o lucrare eseistică de analiză și sinteză sociologică, politologică și ideatică

Volumul coordonat de către Vintilă Mihăilescu este o lucrare eseistică de analiză și sinteză sociologică, politologică și ideatică

Vintilă Mihăilescu, De ce este România astfel?, Editura Polirom, 2017, 312 pag.

Volumul coordonat de către Vintilă Mihăilescu este un răspuns reflexiv, pe alocuri cumva ironic, la demersul lui Lucian Boia din 2013, întruchipat în controversatul eseu „De ce este România altfel”. Antropologul Vintilă Mihăilescu vine cu un compendiu de răspunsuri la această întrebare, date de către sociologi, politologi, istorici, universitari şi cercetători. Cartea se recomandă a fi o luare de poziție vis-a-vis de cele mai frecvente probleme ale națiunii române, compilând observații, note, paranteze și comentarii relevante asupra subiectului.

Volumul este partajat în câteva părți cu titluri mai mult decât sugestive: „Altfelitatea României. Comentarii la eseul profesorului Lucian Boia” sau „Tentații și înfățișări ale excepționalismului românesc”.

Sperăm că veți include această recomandare de carte în listele dumneavoastră de citit, iar vacanța va veni la pachet cu impresii livrești, de aceea vă urăm spor la lecturi și sărbători calde în compania autorilor dumneavoastră favoriți!

 

Foto deschidere: suntparinte.ro

Matricea Românească vă oferă o recenzie a cărții „ Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea ” , semnată de Nicoleta Roman, despre cum se prezenta condiția femeii române în familie și în societate acum două secole.

Condiția femeilor române în secolul al XIX-lea era dictată de o serie de circumstanțe mai mult sau mai puțin favorabile. Despre realitățile acelei vremi a scris, cu deosebită îndemânare și atenție la detalii, Nicoleta Roman în lucrarea sa Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea (Humanitas, 2016, 407 pag.). Studiul reprezintă o analiză atentă a bibliografiei de epocă, a catagrafiilor acelei vremi, dar și a legislației relevante, autoarea subliniind nu doar angelica viziune asupra rolului de femei, ci și aspectele mai puțin frumoase ale istoriei, în această ultimă categorie intrând datele despre infracționalitatea și abaterile morale ale femeilor.

Lucrarea este o compilație reușită de autohton și străin, autoarea mergând pe mărturiile celor care fie au trăit în România acelor timpuri, fie au vizitat-o cu regularitate. Un pasaj minunat este dedicat femeilor române din zona Orșovei, care se distingeau de celelalte surate prin prezența unei furci în brâu:

Au mereu aceste furci ascunse la cingătoare. Le iese mereu așa dintr-o parte, și femeile pot face orice vor ele, să mâne vite, să se preumble, să alerge până la vecina de alături, să șadă după cuptor sau să vândă fructe, firul de lână pe care îl torc din furcă, și pe care îl înfășoară de sus în jos pe un fus care se învârte mereu, nu se termină niciodată pe neașteptate.

Este imagine care ne duce cu gândul la frumusețea și hărnicia țărancelor românce, care știau să pună umărul la îndeplinirea obligațiilor casnice, dar și la consolidarea credinței în sânul familiei.

Torsul lânii. O îndeletnicire firească pentru o femeie româncă din mediul rural

Torsul lânii. O îndeletnicire firească pentru o femeie româncă din mediul rural al acelor timpuri. Foto: descoperă.ro

Această relaţie specială cu credința nu a scăpat privirii atente a călătorilor străini, printre care s-a numărat și François Recordon, om de litere francez, care nota un caz mai mult decât ciudat:

Un boier a întâlnit într-o dimineață în livada lui o femeie care umbla în patru labe și păștea iarba întocmai ca dobitoacele. Întrebând-o ce face, a răspuns că îndeplinește canonul pe care i-l dăduse duhovnicul ei ca să ispășească un păcat pe care-l săvârșise.

Femeia româncă a secolului al XIX-lea era privită ca un flux intermitent de instincte și emoții, iar înfrânarea lor cădea în obligația duhovnicilor, care deveneau în timp un dominant omniprezent în destinul lor.

Nicoleta Roman divizează în lucrarea sa femeile pe diferite categorii, începând cu orfanele și terminând cu delincventele, reliefând caracteristici ale traiului și ale adaptării lor sociale, în dependență de maleabilitatea lor la sistem. Abordează elemente indispensabile precum averea, raporturile amoroase sau incluziunea în categoriile muncitorești. Totodată, este interesantă implicarea Statului în organizarea vieții femeilor, mai ales a celor care cădeau sub incidența straturilor defavorizate.

Fetele sărace, de familie bună sau de condiție umilă, puteau fi înzestrate prin intermediul unei instituții, Cutia Milei, înființată de domnitorul Alexandru Ipsilanti în 1775. […] Fetele erau înzestrate și li se asigura un viitor, după un model italian, așa-numita zestre de caritate, care era acordată însă după anumite reguli. Trebuia întocmit un memoriu biografic care să fie însoțit de actele care demonstrau  că tânăra are nevoie de ajutor, de dovezi privind priceperea în muncă și conduita morală a viitorului soț.

Autoarea nu trece sub tăcere nici aspectele dizgrațioase ale paupertății, chiar și în cazul domnițelor sau a boieroaicelor, care din motive diferite au ajuns sub linia socială în care se încadrau. Acesta a fost și cazul văduvei poetului Barbu Paris Mumuleanu, Bălașa. Rămasă fără sprijin după moartea poetului, văduva ajunsese în prag de sărăcie, numărând în zestrea fiicei sale, doar „o icoană și o pereche de cercei de diamant”.

Interesantă este și abordarea relațiilor interfamiliale cu rudele de alianță (socri, cumnați), astfel:

La nivelul culturii populare, femeia venea în familia soțului, ea trebuind să facă efortul de a se integra și de a îndeplini cerințele acesteia. Mai precis, să preia din mers un model de conducere a gospodăriei, de relaționare cu ceilalți, inclusiv un model de comportament față de soț. Și toate, sub atenta supraveghere a socrului și a soacrei, care o atenționau verbal de fiecare dată când actele ei nu corespundeau învățăturilor primite.

Nici aspectele cotidiene nu scapă de sub lupa cercetătoarei Nicoleta Roman, aceasta ajungând să disece chiar și situația moașelor, numite adeseori „babe ignorante”, dar despre care etnosociologul francez de origine română Paul H. Stahl afirma că „moașa era aleasă de familie pentru totdeauna, intervenind în viața copiilor. În majoritatea cazurilor, ea era un membru al familiei, sau, dacă nu, era tratată ca atare, supraveghind nașterile mai multor generații”.

Este relevantă maniera în care studiul autorului Nicoleta Roman acoperă întreg spațiul românesc, elucidând probleme actuale în întreaga țară, din Moldova și până în Ardeal, din mediul rural și până la orașele mari.

Familie română, secolul al XIX-lea

Familie română extinsă. Un model de sănătate conjugală și spirituală. Foto: cotidianul.ro

Un exemplu elocvent este situația femeilor aflate sub ascultarea soților, dar care voiau să muncească:

Pentru femeile măritate vorbeau și se tocmeau bărbații, tot așa cum pentru tinere vorbeau și se tocmeau părinții. Încheierea unui contract cu nesocotirea acesei legi nescrise putea fi întotdeauna contestată.

Nici minoritățile nu sunt trecute cu vederea, autoarea notând implicațiile prezenţei țigăncilor pe moșiile boierești sau fuga lor din mănăstiri, unde erau puse în subordinea corpului duhovnicesc.

Documentele arată că stăpânii manifestau înțelegere penru păstrarea întreagă a sălașului de țigani, mergând chiar până la răscumpărarea celui care a fugit și s-a căsătorit în altă parte cu un alt rob, preferându-se vânzarea lui alături de partener.

Din paginile cărții răzbate până la noi o lume demult apusă, un mediu în care femeile creau familii, credeau în Sânziene și în vrăji, ucideau copiii născuți din flori și alergau pe urmă la duhovnic întru spălarea păcatelor.

Despre infanticid, autoarea vorbește cu delicatețe, dar punând pe tablă, în fața cititorilor, date și situații relevante. Astfel, notează Nicoleta Roman: „Într-o societate care, din punct de vedere al familiei, se mișca foarte repede, a fi mamă era un lucru ce se învăța treptat”. Iată de ce, păcatul pruncuciderii se vedea a fi o posibilă soluție de ieșire din spațiul greșelilor și al sărăciei, unde puteau nimeri femeile sau tinerele care se implicaseră în amoruri efemere.

Vedem, astfel, că autoarea a reușit să atingă temele cele mai delicate, dar și uzuale ale acelor timpuri, în care femeia era privită ca un subiect cu drepturi puține, dar cu multe metehne, care putea perturba realitățile societății patriarhale în care se vedea încadrată mai mult cu de-a sila. O retrospectivă de acest gen permite o descoperire nouă a istoriei sociale, mai ales că femeia este, în deplinătatea facultăților sale, garantul unei sănătăți și curății sociale ale familiei, de ea depinzând evoluția și progresul constant al bunăstării familiale, deziderat în care se împletesc atât virtutea cu conștiința, cât și sensibilitatea cu credința.