Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Între România şi India există afinităţi culturale unice, motiv pentru Matricea Românească să stea de vorbă cu doamna Carmen Coţovanu Pesantez, coregraf, specialist în dans clasic indian, pasionat promotor de cultură şi civilizaţie indiană.

Matricea Românească: Ce ne puteţi spune despre proiectul Centrul de Artă „Euterpe”?

Carmen Coţovanu Pesantez: Centrul de Artă „Euterpe” din Bucureşti (www.facebook.com/Centrul de Arta Euterpe/) este o instituţie privată care a luat fiinţă în anul 2003, fiind înfiinţată din iniţiativa poetului şi cantautorului Wladimir Pesantez (Ecuador), cunoscut publicului drept realizator şi prezentator al emisiunii „America Latină se prezintă” (Radio România Muzical, în perioada 2001-2012), iniţiator al proiectului muzical „L-atingere” dedicat promovării muzicii latino-americane de calitate. În ceea ce mă priveşte, munca mea este una de voluntariat, în calitate de colaborator şi promotor al obiectivelor propuse de acestă instituţie.

Între partenerii culturali ai Centrului de Artă „Euterpe” aş menţiona: Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Arcub, Asociaţia D’Aya, Casa de Cultură „Friedrich Schiller”, Centrul Cultural „Rabindranath Tagore” (organizator al Festivalului Culturii Indiene „Namaste India”, care se derulează din anul 2010), Centrul Cultural Indian „Tansen”, Editura Cununi de Stele, Editura Herald, Editura Trei ş.a.

Matricea Românească: Ce obiective asumate regăsim în spatele acestui proiect personal?

Carmen Coţovanu Pesantez: Centrul de Artă „Euterpe” a început prin a desfăşura activităţi în domeniul artistic şi cultural, punând la dispoziţia adulţilor de diferite vârste şi naţionalităţi, precum şi a copiilor, posibilitatea de a se relaxa, de a comunica şi a se exprima prin artă, creând cadrul instituţional al unui dialog şi al unui spaţiu cultural menit să ducă la cunoaşterea patrimoniului artistic internaţional. Acest centru a fost creat cu scopul de a oferi „teambuilding prin artă” şi ateliere creative în mai multe discipline – pictură, desen, teatru, dans, muzică, în limba română şi în limbi de circulaţie internaţională, folosind metode didactice interactive, sub îndrumarea unei echipe profesioniste, entuziaste şi pline de iniţiativă. De-a lungul timpului, această instituţie a organizat şi găzduit expoziţii de pictură, fotografie, sculptură, serigrafie. Un alt obiect de activitate al Centrului este legat de cursuri şi traduceri literare (engleză, franceză, spaniolă, hindi) colaborând cu poeţi, scriitori şi traducători români şi străini.

În prezent, Centrul de Artă „Euterpe” organizează evenimente şi oferă prestări servicii artistice (concerte / recitaluri de muzică şi poezie latino-americană, spectacole de dans clasic indian, flamenco, latino, fashion show, workshop-uri ş.a.), derulează şi participă la importante proiecte culturale, colaborând cu artişti de prestigiu din ţară şi din străinătate, precum şi cu alte instituţii de cultură, ambasade, companii, ONG-uri etc. Centrul de Artă „Euterpe” reprezintă un partener cultural important colaborând, prin evenimentele derulate, la promovarea artelor, a diversităţii culturale şi a valorilor universale.

Matricea Românească: Cum caracterizaţi apetenţa publicului pentru artele dansului indian? Manifestă societatea un interes exponenţial pentru arta orientală?

Carmen Coţovanu Pesantez: Există o fascinaţie, o atracţie faţă de orice formă de exotism, chiar un snobism în acest sens. Percepţia publicului românesc faţă de arta dansului indian este una trunchiată, în sensul în care nu se înţelege şi, de cele mai multe ori, nici nu se promovează dansul autentic. Mă refer aici la dansul clasic indian care se sprijină pe tratatul de artă dramatică „Natyasatra” („ştiinţa teatrului”), considerat cartea fundamentală a esteticii indiene întrucât se ocupă de toate aspectele literare, artistice şi tehnice. De-a lungul secolelor, tratatul a contribuit la formarea a generaţii de artişti, actori şi regizori în conceperea şi prezentarea artelor spectacolului, oferind totodată spectatorilor pregătirea necesară pentru aprecierea unei opere de artă. Prestigiul de care s-a bucurat acest tratat în lumea indiană a făcut ca regulile codificate aici să devină norma la care se vor raporta ideile estetice şi producţiile artistice până în secolul XX. Conform gândirii indiene, arta nu reprezintă un scop în sine, ci o cale a realizării unei experienţe lăuntrice. Istoricul de artă Ananda Coomaraswamy arăta că: „Dansul clasic indian nu este pentru divertismentul nostru, ci pentru plăcerea noastră. Şi această plăcere este ceva mai mult decât plăcere. Este extazul divin al eliberării de activitatea neliniştită a minţii şi a simţurilor care sunt vălul realităţii, transparente doar atunci când suntem în pace cu noi înşine”.

Carmen Coţovanu Pesantez MNLR 2018

Coregraful Carmen Coţovanu Pesantez, o remarcabilă promotoare a culturii indiene în spaţiul românesc Foto: arhiva personală

Din păcate, publicul românesc, şi nu numai, este înclinat spre o formă de divertisment facil – dansurile inspirate din filmele de la Bollywood, care adesea sunt lascive şi lipsite de mesaj. Maestra de dans clasic indian Sonal Mansingh făcea o analiză critică a situaţiei acestei arte, arătând că dansatorii de astăzi suferă de un ego puternic, le lipseşte devoţiunea, răbdarea şi creativitatea, transformând arta dansului într-un instrument de a câştiga rapid bani şi faimă, iar aroganţa şi atitudinea lor de atotcunoscători îi va face să se bucure de un succes de scurtă durată, după care vor dispărea fără urmă.

Consider că aici intervine lipsa de educaţie. Din păcate, nici media, cu foarte mici excepţii, nu cultivă şi nici nu promovează autenticitatea şi valorile universale. Pericolul este că publicul larg este înclinat să creadă că realitatea este aceea care se prezintă în această formă distorsionată şi are tendinţa de a emite judecăţi de valoare, fără a cunoaşte ceea ce reprezintă dansul indian în profunzimea sa. Este de salutat faptul că industria Bollywood a creat şi producţii cinematografice de calitate, unde muzica dansul, poezia, teatrul sunt tratate cu rafinament, dar este nevoie de o pregătire prealabilă pentru a distinge o operă de artă de un kitsch.

Întâlnim, desigur, în societatea românească şi un public de nişă – educat în spiritul artelor orientale (chineză, japoneză, coreeană, arabă, indiană), deschis spre cunoaştere şi spiritualitate. Din acest motiv, Centrul de Artă „Euterpe” şi partenerii săi încearcă să ofere educaţie prin artă, prin cultură. Personal, în calitate de coregraf de dans clasic indian, dar şi de specialist în cultura şi civilizaţia indiană şi de cunoscător al limbii hindi, sunt implicată în activităţi de promovare a artelor şi a creaţiilor literare transpuse prin muzică, dans, poezie şi teatru-mimă.

Matricea Românească: Care sunt principalele dificultăţi pe care le întâmpinaţi în promovarea acestei arte deosebite în spaţiul de cultură european? Cum vedeţi interesul autorităţilor şi al instituţiilor faţă de aceste forme de artă: muzică, dans, poezie ce provin sau evocă spaţii culturale mai puţin accesibile publicului român?

Carmen Coţovanu Pesantez: În primul rând, ne izbim de ignoranţă, impostură sau promovarea pseudovalorilor, infatuare, goana după câştigarea unui statut fără efort, consumism, nepăsare şi lipsa de susţinere financiară.

Pe de altă parte, mulţi dintre tinerii învăţăcei suferă de ingratitudine, uitând cine le-a îndrumat paşii în lumea artei, considerându-se superiori dascălilor. Asistăm la un soi de confort indus de noile tehnologii şi o autosuficienţă care frânge aripile creativităţii. Întâlnim adesea o competiţie lipsită de onestitate şi un egoism în a transmite mai departe din tainele cunoaşterii, uitând că orice talent este un dar ce trebuie şlefuit şi împărtăşit.

În ciuda acestor dificultăţi, încercăm să transmitem mai departe valorile unei arte unice prin tradiţie şi semnificaţii, ce-i drept unui grup restrâns de persoane, pentru că sunt mulţi entuziaşti, numai că puţini rămân până la final şi foarte puţini continuă în acest spirit. Continuăm să credem că dansul este creat să exprime trăiri, emoţii şi nu doar să impresioneze, reprezentând o revelaţie, o eliberare a spiritului prin intermediul trupului, un limbaj universal şi, nu în ultimul rând, o formă de terapie – mai ales în tumultul vieţii pe care o trăim. Pentru mine, dincolo de locul sau spaţiul unde performez, cel mai important lucru este ca mesajul pe care-l transmit prin arta mea să ajungă la inimile spectatorilor, de aceea mă străduiesc ca fiecare reprezentaţie să fie unică în felul său.

Matricea Românească: Este componenta orientală acel inefabil ce conferă specificitatea culturii româneşti în cadrul patrimoniul mondial? Vorbiţi-ne şi despre celelalte proiecte ale dumneavoastră, mai ales cele dedicate interferenţei dintre cultura indiană şi cultura românească (Tagore, Eminescu, Eliade ş.a.), din perspectiva propriilor opinii.

Carmen Coţovanu Pesantez: Există nenumărate similitudini între cultura românească şi cea indiană, ceea ce le conferă un loc aparte în cadrul patrimoniului cultural universal. Regăsim teme şi simboluri comune, mituri, legende, proverbe asemănătoare, dar mai ales acea spiritualitate pe care n-o regăsim atât de apropiată de niciuna dintre culturile lumii. Aceste similitudini au făcut ca importante personalităţi ale Indiei să se apropie de cultura românească cu respect şi admiraţie – Rabindranath Tagore, Amita Bhose.

Pe de altă parte, oameni de cultură români au manifestat un interes deosebit faţă de cultura şi civilizaţia Indiei milenare – Alecu Ghica, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Lucian Blaga, George Coşbuc, Mircea Eliade, Sergiu Al-George, Cicerone Poghirc, Nicolae Zberea ş.a.

Românii au o afecţiune specială pentru India

Un proiect de suflet este „Rabindra Natya”, o întâlnire cu poezia, muzica şi dansul clasic indian, sub semnul lui Tagore, un omagiu adus acestei personalităţi de o importanţă monumentală în India şi pretutindeni – poet, muzician, pictor şi reformator al educaţiei. Maitreyi Devi a reuşit să îi surprindă personalitatea extraordinară în câteva cuvinte: „Fără el, viaţa merge înainte; dar cu el, în compania lui, viaţa dansează prin scurgerea sa plicticoasă, veselă ca un pârâu de munte”. Tagore a călătorit în peste 30 de ţări de pe 5 continente şi a susţinut conferinţe, oferind cu simplitate din cunoaşterea sa, considerându-se doar un intermediar trimis să împărtăşească din darul cu care a fost înzestrat. Sol al civilizaţiei milenare a Indiei, Rabindranath Tagore a trecut în 1926 prin ţara noastră pentru a ne aduce cuvântul etern al Poeziei. Întreaga sa creaţie artistică reprezintă un omagiu adus iubirii, pe care o exprimă prin încercarea sa de a revela întregii umanităţi unitatea din miezul diversităţii şi printr-o manieră unică de-a reda bucuria de-a trăi. Mai puţin cunoscute publicului sunt creaţiile sale muzicale („Rabindrasangeet”) şi dramatice („Rabindra Nritya Natya” – teatru-dans), pe care am încercat să le dezvăluim publicului românesc prin intermediul unor spectacole organizate de către Centrul de Artă „Euterpe” şi partenerii săi.

Carmen Coţovanu Pesantez festivalul Namaste India 2014

Cucerind publicul român, la Festivalul “Namaste India” 2014

Ne-am aplecat şi asupra personalităţii Amitei Bhose, cea care are meritul de a fi creat o punte culturală între India şi România, fiind prima traducătoare a lui Eminescu în spaţiul asiatic şi singura traducătoare a lui Rabindranath Tagore direct din bengali. Amita Bhose a renunţat la tot şi s-a stabilit în România, ţară pe care „a iubit-o poate mai mult decât mulţi români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Este cea care a realizat prima traducere a tratatului de artă dramatică „Natyasatra”, în Europa, alături de Constantin Făgeţan. Rămân memorabile cuvintele Amitei Bhose: Prietenia între oameni şi ţări e un dar nepreţuit. Când însă prietenul rămâne cu tine pentru a te face să cunoşti şi să înţelegi mai bine lumea din care vine, atunci e vorba de un adevărat privilegiu. Este cert că atât geto-dacii cât şi indienii au o descendenţă indo-europeană comună (…) De altminteri, originea comună etnică nu explică întotdeauna fondul comun al sensibilităţii: timp de 4000 de ani, şi unii şi alţii au fost purtaţi printr-un noian de întâmplări istorice… Frapează însă că dintre toate popoarele indo-europene, doar românii au o afecţiune specială pentru India…”.

„Natyasatra – Cartea Artelor” este un proiect realizat în colaborare cu Editura Cununi de Stele, care are meritul de a fi reeditat tratatul de artă dramatică (2016), prin efortul directorului editorial Carmen Muşat-Coman, studenta Amitei Bhose. În cadrul reprezentaţiilor artistice, am exemplificat limbajul dansului: gesturile mâinilor – „mudre”, emoţiile de bază, experienţele estetice, cele două aspecte ale dansului – „tandava” (masculin, puternic, energic, tehnic) şi „lasiya” (feminin, delicat, fragil, expresiv), precum şi poveşti ale diferitelor zeităţi din panteonul hindus.

Un alt proiect la care Centrul de Artă „Euterpe” a colaborat cu succes este piesa de teatru „Maitreyi” (2011), în regia lui Chris Simion, scenografia Adinei Mastalier şi coregrafia, ilustraţia muzicală şi consultanţa de specialitate ale subsemnatei. Piesa dezvăluie publicului două opere memorabile – „Maitreyi” de Mircea Eliade şi „Dragostea nu moare” de Maitreyi Devi –, într-o distribuţie impresionantă: Maia Morgenstern, Doru Ana, Anca Sigartău, Vlad Zamfirescu şi tinerii actori Radu Micu, Marius Chivu, Aylin Cadir, Raluca Aprodu, Teodora Calagiu, Carla Maria Teaha, Cabiria Morgenstern.

Festivalul „Namaste India” este un proiect iniţiat în anul 2010 de un grup de voluntari pasionaţi de cultura indiană, care a reunit mai mulţi parteneri – Centrul Cultural „Rabindranath Tagore”, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Centrul de Artă „Euterpe”, Centrul Cultural Indian „Tansen”, Centrul Clujean pentru Studii Indiene, Casa de Cultură „Friedrich Schiller”, edituri, Ambasada Indiei, alături de comunitatea indiană din România, reprezentanţi media ş.a. Am avut onoarea să fiu directorul artistic şi scenograful primei ediţii a Festivalului, care a stârnit un real interes în rândul publicului. La fiecare ediţie am propus noi concepte pentru spectacole, care să valorifice diversitatea artei dansului clasic indian: „Gitagovinda / Cântecul lui Krishna” după Jayadeva (2010), „Yaatra – Călătorie” (2012), „Krishna Katha – Povestea lui Krishna” (2013), „Shiva Rabindra” (2014), „Milan – Confluenţe” (2015), „Kathak Sufiana” (2016), „Sunetele Naturii” (2017), „Rabindra Natya” (2018). „Namaste India” este un proiect creat de un grup de voluntari pasionaţi de cultura indiană la care am fost cooptată pentru experienţa organizatorică şi artistică.

Cu sprijinul Ambasadei Indiei la Bucureşti, am încercat să valorificăm „sari-ul între tradiţie şi modernitate”, prin intermediul unor prezentări-spectacol care să evidenţieze perenitatea acestei piese vestimentare unice prin frumuseţe, simbolistică, eleganţă şi rafinament, a cărei origini se pierde în negura timpurilor, fiind reflectată în cele mai vechi opere de artă. „Sariul întâlneşte Ia” (2017) a reprezentat o celebrare a costumelor tradiţionale din India şi România, unde au putut fi admirate ţesături unice, încărcate de istorie şi spiritualitate. Este o modalitate de a transmite mai departe moştenirea culturală a două popoare cu tradiţii şi spiritualitate inconfundabile.

Avem în pregătire şi alte proiecte, între care aş menţiona „Povestea lui Radha şi Krishna”, unii dintre cei mai iubiţi şi adoraţi zei din panteonul hindus, şi un concept Sufi-Kathak-Flamenco, prin care dorim să dezvăluim spiritualitatea Sufismului, eleganţa dansului Kathak şi frenezia ritmului Flamenco, într-o formă de fuziune ce reflectă un nou aspect al creativităţii şi inovaţiei artistice, o armonie perfectă între muzica şi dansul provenind din spaţii culturale diferite. Astfel, dorim să demonstrăm că arta nu poate fi îngrădită de religie sau de graniţe geografice, arta trăieşte prin sine şi prin cei care îi înţeleg mesajul…

India, un tărâm extrem de controversat, unde mitul şi filosofia se împletesc

Matricea Românească: Cum aţi resimţit dumneavoastră experienţa indiană?

Carmen Coţovanu Pesantez: India este un tărâm extrem de controversat, un spaţiu care a conservat o cultură milenară pe care n-au afectat-o nici timpul, nici istoria. Este un tărâm pe care, pe măsură ce-l cunoşti, are tot mai multe de oferit şi deopotrivă de ascuns, un tărâm al contradicţiilor şi surprizelor de tot felul, un spaţiu al miresmelor, aromelor, mirodeniilor, culorilor şi sunetelor, o permanentă sărbătoare, un spaţiu unde mitul şi filosofia se împletesc, unde religiile lumii se întrepătrund, unde sărăcia şi bogăţia, tradiţia şi modernitatea, simplitatea şi măreţia, unitatea şi diversitatea reprezintă feţele aceleiaşi monede, este o experienţă unică… Aşa aş putea descrie în câteva cuvinte ce înseamnă pentru mine această ţară plină de spiritualitate şi mister. Contactul cu această lume m-a învăţat câteva lecţii – a demnităţii, a respectului pentru semeni, a simplităţii, a răbdării, detaşării, modestiei şi a toleranţei. India este un spaţiu multicultural care te învaţă să-ţi înţelegi propria religie / cultură şi s-o respecţi pe a celuilalt, unde înveţi să te cunoşti pe tine însuţi şi să-ţi înţelegi menirea.

Din copilărie am fost fascinată de cultura şi civilizaţia Indiei, de spiritualitatea ei, ca şi când o chemare lăuntrică m-ar fi atras către acest tărâm îndepărtat… Am citit mult, m-am documentat, am vizionat nenumărate filme artistice şi documentare, am ascultat muzică indiană tradiţională, am mers la spectacole, am început să-mi însuşesc limba hindi şi elemente ale dansului clasic indian ca un autodidact, apoi am urmat cursuri facultative de limbă sanscrită, hindi şi filosofie indiană la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti. Ulterior, am avut şansa să mă specializez în India (limba hindi şi dans clasic indian), graţie unor burse de studiu în cadrul unor schimburi interculturale. Am avut onoarea să întâlnesc maeştri renumiţi ai dansului clasic indian. Totodată, am început să împărtăşesc din cunoştinţele mele teoretice şi practice atunci când am coordonat un grup de tineri din diferite ţări, pe care i-am pregătit pentru reprezentaţii prilejuite de festivaluri şi evenimente importante. La întoarcerea în ţară, am susţinut workshop-uri pentru tinerii doritori a fi iniţiaţi în arta dansului clasic indian, iar din 2005 activez voluntar în calitate de coregraf la Centrul de Artă „Euterpe”, unde am pus bazele unui grup a cărui prestaţie artistică se bucură de o reală apreciere în rândul românilor şi a comunităţii indiene. Desigur, am apelat şi la terapiile prin muzică şi dans, fiind cunoscut faptul că acestea ajută la detaşare, autocontrol, la stăpânirea emoţiilor, contribuind la sănătatea fizică şi mentală deopotrivă, având efecte benefice în viaţa celui care le practică. Preocupările mele s-au concretizat în traduceri, cursuri, conferinţe, workshop-uri, editarea de publicaţii de specialitate, coregrafie, evenimente şi spectacole, proiecte culturale având ca scop întărirea relaţiilor de prietenie româno-indiene şi promovarea valorilor celor două ţări. Am realizat coregrafia multor spectacole de muzică, dans, teatru, operă, fusion şi fashion show şi am susţinut spectacole de dans clasic în România şi India.

Se consideră că dansul clasic indian are origine divină. Filosofii şi poeţii indieni au concretizat concepţia dansului cosmic în persoana lui Shiva Nataraja, cel de-al treilea zeu din panteonul hindus, care prin dansu-i cosmic preface lumea într-un ciclu etern. În dans, totul este încărcat de simboluri şi semnificaţii – costumele, podoabele, machiajul, toate converg spre comunicarea cu divinitatea (în dansurile sacre) sau cu publicul (în dansurile profane) şi mai puţin spre trezirea simţului estetic. În ciuda ornamentelor, piciorul trebuie să fie gol pentru a păstra legătura cu energiile telurice şi conştiinţa trează. Dansul nu e doar tehnică, ci şi emoţie. El transpune diferite poveşti – de iubire, devoţiune, prietenie, sacrificiu –, redate sugestiv prin mişcările graţioase ale trupului şi mâinilor, prin expresia chipului şi ritmul paşilor. Dansul ca artă încântă ochiul, eliberează trupul şi înalţă spiritul, creând o stare de beatitudine, ducând la atingerea păcii lăuntrice. Dansul transcende spaţiul şi timpul. Limbajul dansului este universal – dansul e ca un poem în care fiecare mişcare e un cuvânt, dansul nu are vârstă… Dar mai presus de toate, dansul clasic indian înseamnă meditaţie, disciplină, respect, efort, perseverenţă şi dăruire.

Există 8 stiluri majore ale dansului clasic indian, aparent diferite, în care se remarcă însă unitatea în diversitate. Eu m-am specializat în stilul de dans clasic indian Kathak, dar realizez coregrafii şi în stilurile Bharatanatyam (Sudul Indiei), Odissi (Odissa – Estul Indiei), dans devoţional, folcloric şi fusion (Sufi-Kathak, Kathak-Flamenco şi Jugalbandi – o combinaţie a mai multor stiluri de dans clasic indian performate simultan, pe aceeaşi linie melodică).

O să mă opresc la stilul Kathak, care mă reprezintă ca personalitate şi sensibilitate. Pentru a prezenta publicului bogăţia şi diversitatea acestui stil, creez propria coregrafie în care urmăresc ca tehnica, rafinamentul şi expresivitatea artistică să se îmbine cu inovaţia şi eleganţa, propunând, cu fiecare reprezentaţie, noi abordări tematice. Specific Nordului Indiei, Kathak („katha” – poveste; „kathakar” – povestitor) ne poartă către timpurile vedice, când preoţii şi rapsozii călătoreau dintr-un loc într-altul istorisind din epopeile „Mahabharata” şi „Ramayana”. Este un dans sofisticat, spontan, plin de graţie şi expresivitate, cu piruete elegante, cu gesturi feminine, dar ferme, care dă frâu liber imaginaţiei şi măiestriei interpretului de a transpune povestea prin dans, muzică şi mimă. Performat iniţial în temple, ca dans ritualic închinat divinităţii, Kathak a ajuns la curţile regilor moguli, într-o perioadă când dansul, muzica şi poezia atingeau apogeul rafinamentului, pentru ca, după o perioadă de umbrire a artelor, să revină pe scenele lumii. Stilul se caracterizează prin elemente ritualice, rezultat al mişcării Bhakti de adorare a divinităţii, la care s-au adaugat influenţe persane, reunind deopotrivă sacrul şi profanul într-o armonie perfectă. Compoziţiile sunt specifice muzicii Hindustani (Nordul Indiei), iar costumele amintesc de miniaturile din perioada mogulă şi de strălucirea Taj Mahal-ului.

70 de ani de relaţii bilaterale româno-indiene

Matricea Românească: Dar întâlnirea cu maeştrii dansului indian?

Carmen Coţovanu Pesantez: Primele întâlniri cu artişti şi maeştri ai dansului clasic indian am avut şansa să le am chiar în România – am avut bucuria de-a urmări câteva spectacole autentice în perioada liceului (la Casa de Cultură din Bacău) şi ulterior în timpul facultăţii (la Opera Română şi la Teatrul de Operetă din Bucureşti).

În timpul studiilor în India am avut o adevărată revelaţie a complexităţii acestei arte, în care se întâlnesc muzica, dansul, teatrul şi poezia. Este imposibil să păşeşti pe acest tărâm şi să nu intri în rezonanţă cu maeştrii acestor arte.

Carmen Coţovanu Pesantez Namaste India Sariul 2013

Promovând sari-ul, celebra vestimentaţie tradiţională indiană

Festivalul Culturii Indiene „Namaste India”, despre care am amintit anterior, este un proiect care propune un dialog intercultural care a facilitat publicului românesc întâlnirea, printre altele, cu arta dansului indian în diversele sale forme de manifestare, de la cele mai simple la cele mai complexe. Festivalul a reuşit să creeze o punte de legătură între două culturi şi spaţii aflate la mii de kilometri distanţă. Pe parcursul a 10 ediţii, au performat pe scenele româneşti şi în aer liber artişti consacraţi şi grupuri apreciate de muzicieni şi dansatori. Dansul a devenit astfel o formă de manifestare artistică a civilizaţiei indiene. Festivalul se bucură de sprijinul Ambasadei Indiei la Bucureşti şi al comunităţii indiene, alături de instituţii de cultură şi animatori culturali (centre culturale, edituri, media etc.).

Matricea Românească: Din colaborările dumneavoastră cu oamenii de cultură, dar şi cu diplomaţii ce reprezintă India în România, ce reacţii şi informaţii ne puteţi împărtăşi?

Carmen Coţovanu Pesantez: Relaţiile de prietenie şi colaborare dintre România şi India sunt susţinute de afinităţi culturale şi spirituale care au marcat generaţii întregi. Spectacolul multicolor al tradiţiilor, pe de o parte, şi profunzimea filosofiei, pe de altă parte, s-au bucurat întotdeauna de un real interes în rândul românilor.

În 2018, se împlinesc 70 de ani de relaţii bilaterale româno-indiene, fapt marcat prin nenumărate manifestări dedicate legăturilor diplomatice dintre cele două ţări. Un eveniment deosebit de important îl constituie vizita în ţara noastră, în luna septembrie, a vicepreşedintelui Indiei, Excelenţa Sa Venkaiah M. Naidu, având ca scop întărirea cooperării în domeniile culturii, educaţiei şi turismului, veritabile punţi ale prieteniei dintre România şi India.

Aş încheia cu un citat al lui Mircea Eliade care mi se pare cel mai potrivit contextului: „India are meritul de a fi adăugat o nouă dimensiune în Univers: aceea de a exista liber” şi aş adăuga – dansul, asemeni zborului, este o formă de manifestare a libertăţii.

Venit din Franţa în România, generalul Berthelot ne-a cucerit nu teritoriul, ca alţii, ci sufletele, în Primul Război Mondial. Vă prezentăm povestea unui francez emblematic, a cărui inimă a bătut româneşte.

(continuare)

Scopurile esenţiale ale României erau de a evita cu orice preţ războiul pe două fronturi (în sud şi în nord-vest) şi de a elibera teritoriile române înglobate în Imperiul Austro-Ungar. De aceea, şeful Consiliului de miniştri român pune Aliaţilor două condiţii sine qua non pentru intrarea României în război: ţara nu va declara război Bulgariei şi armata se va îndrepta spre Transilvania.

Planul român de campanie, care a fost supus atenţiei lui Joseph Joffre şi Mihail Alekseev, şeful statului-major al comandamentului suprem rus (Stavka), se baza pe mai multe ipoteze. Trupele germane, angajate pe frontul de Vest, ar fi trebuit să rămână angrenate luni bune la Verdun şi pe Somme, „impulsionate” de un atac aliat. Forţele generalului rus Brusilov, care îşi dăduseră proba curajului în luna iunie a aceluiaşi an, ar fi trebuit să continue ofensiva, cu scopul de a secătui energiile Imperiului Austro-Ungar. Armata aliată de la Salonic ar fi trebuit să declanşeze ofensiva, conform celor stabilite la negocierile Tratatului, antrenând şi busculând trupele bulgare. Românii ar fi avut astfel posibilitatea de a ataca în Transilvania, realizând joncţiunea cu trupele ruse din Bucovina şi ameninţând flancul drept al Puterilor Centrale pe Carpaţi.

Totuşi, apariţia anumitor evenimente neprevăzute şi slaba coordonare a acţiunilor aliate au făcut ca acest plan să devină imposibil de pus în aplicare. Generalul Brusilov îşi încetează brusc ofensiva în nord, iar trupele ruse care trebuiau să sprijine efortul românesc în sud, în Dobrogea, acţionează cu o imensă lentoare. În plus, contrar aşteptărilor, Germania, angajată într-un drôle de guerre avant la lettre, retrage unităţi din Curlanda, dar şi de la Verdun şi Somme. Sub comanda lui Erich von Falkenhayn, aceste unităţi se îndreaptă rapid către frontul românesc. Nu în ultimul rând, atacul armatei aliate de la Salonic, care ar fi trebuit să neutralizeze rezistenţa frontului bulgar, este precedat de un atac surpriză al inamicului. De altfel, din pricina împotrivirii britanice şi italiene la ofensivă şi a retragerii trupelor acestora din cadrul forţelor aflate la dispoziţia generalului Sarrail, capacitatea de luptă a armatei aliate din Salonic a fost aproape complet neutralizată. Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”.

Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”

De aceea, în loc să înainteze, Aliaţii cedează peste tot teren şi România este supusă, contrar calculelor iniţiale, unui dublu risc: de a fi atacată dinspre sud, de bulgari şi, în acelaşi timp, de a-i fi oprită ofensiva în nord, de către forţele germane.

În aceste condiţii, generalul Berthelot soseşte, pe 15 octombrie 1916, la Iaşi, unde este primit într-o o ambianţă festivă, de o mulţime entuziastă. În ciuda acestei primiri călduroase, atmosfera lasă să transpară îngrijorarea cu privire la mersul războiului.

Şi totuşi, două misiuni, de succes, pentru generalul Berthelot

Imediat după ce se informează asupra situaţiei, generalul francez decide o întâlnire a ofiţerilor din subordine, pentru a le face o prezentare a stării de fapt, aşa cum notează în Jurnalul său, în data de 17 octombrie 1916: „Veşti proaste de la Armata 2, care se retrage la sud de Braşov, şi încă şi mai mult în sud-vest […]. După cină, întâlniri cu ofiţerii mei, pentru a le expune situaţia: trebuie schimbată starea de spirit şi ridicat moralul oamenilor. De amintit începutul războiului în Franţa. Nu trebuie să mai dea înapoi. Soarta războiului ţine de voinţa de a nu se recunoaşte învinşi. Primele victorii nu afectează în niciun fel viitorul. Trebuie ca trupele să reziste pe loc şi să aştepte momentul pentru a ataca din nou. Graniţele trebuie apărate cu orice preţ. Acestea sunt temele de dezvoltat.” [7]

Pe 19 octombrie, mareşalul August von Mackensen, în fruntea unei armate compuse din trupe germane şi bulgare, porneşte o puternică ofensivă în Dobrogea, reuşind străpungerea frontului. Rând pe rând, oraşele importante româneşti cad în mâini inamice. Bătălia pentru Bucureşti începe pe 30 noiembrie, iar lupta este pierdută pe 3 decembrie. Se impune retragerea în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas neocupat. Mii de oameni pleacă pe jos, cu doar câteva bagaje, către Iaşi, alături de familia regală, parlament şi guvern.

Astfel se încheie cele patru luni şi jumătate de lupte, soldate cu  50 000 de morţi şi 80 000 de răniţi şi 110 000 de prizonieri, cifre dramatice pentru armata română, care număra, la angajarea în luptă, 840 000 de combatanţi. Armata este epuizată, ţara este divizată şi dezorganizează, iar aliaţii ruşi se comportă în România ca în teritoriu inamic.

În ciuda acestei situaţii dezastruoase, curentul favorabil rezistenţei şi reluării ofensivei triumfă. Dar reluarea luptelor este un obiectiv care poate fi atins numai printr-o reorganizare temeinică a armatei. Înainte de a repara, era necesară o analiză a cauzelor: organizarea deficitară, materialul de luptă insuficient, necunoaşterea unor procedee moderne de luptă, erori ale Înaltului Comandament, slaba implicare a comandamentului rus etc.

La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”

Reorganizarea armatei române se dovedea a fi, deci, o sarcină complexă, cu multe faţete, pentru realizarea căreia contribuţia misiunii franceze şi a şefului acesteia este cu atât mai importantă. În cadrul misiunii sunt aduşi ofiţeri de infanterie, de geniu, cavalerie, artilerie, specialişti de căi ferate şi servicii telegrafice, precum şi o misiune sanitară. Centrele de instrucţie şi şcolile de specialităţi se află sub comanda directă a misiunii, care reuşeşte într-un timp relativ scurt să formeze o nouă generaţie de combatanţi, bine pregătiţi şi cu dorinţă de revanşă. La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”. A doua zi, pe 28 mai 1917, Berthelot trimite o telegramă noului ministru de război, Paul Painlevé, prin care confirmă excelenta stare de spirit a trupelor şi renaşterea armatei române.

De asemenea, ofiţerii detaşaţi pe lângă structurile de comandă române contribuie din plin la sporirea combativităţii unităţilor în care sunt trimişi. Generalul Berthelot vrea ca ofiţerii săi să poată împărtăşi în cadrul statelor-majore şi trupelor procedurile de instrucţie învăţate cu preţ greu în practica războiului din 1914.

Datorită acestor eforturi conjugate ale românilor şi trimişilor francezi, armata română se transformă treptat într-un organism modern şi capabil de a face faţă exigenţelor războiului modern.

Aşa încât, pe 23 iulie, regele Ferdinand I anunţă trupelor reluarea operaţiilor active, având ca scop recucerirea teritoriilor invadate de inamic. Misiunea militară franceză, cu numeroşi ofiţeri şi subofiţeri ataşaţi unităţilor combatante, împărtăşeşte în vara anului 1917, alături de camarazii români, experienţa de front şi bucuria victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Într-adevăr, pe 25 iulie, la Mărăşti, armata română obţine un succes remarcabil, al cărei bilanţ se traduce prin eliberarea a treizeci de sate şi capturarea a 2 700 de soldaţi inamici. Celelalte două bătălii, de la Mărăşeşti (6-19 august) şi Oituz (8-22 august), reuşesc blocarea definitivă a operaţiilor germane pe frontul românesc, împiedicând încercarea forţelor inamice de a invada Moldova şi de a forţa capitularea României.

Din păcate, acest avânt este întrerupt de problemele interne ruse. Deşi frontul este stabilizat şi combatanţii români, alături de aliaţii francezi, planifică pregătirea campaniei din 1918, a doua zi după evenimentul istoric al Revoluţiei sovietice, la 8 noiembrie 1917, mult temuta defectare rusă se produce, antrenând consecinţe dezastruoase pentru combatanţii români, pentru misiunea condusă de Berthelot şi pentru soarta războiului. România, total izolată de aliaţii occidentali, cu o armată epuizată după luptele grele şi dure din vară (pierderile trupelor beligerante se ridică în total la 120 000 de morţi, răniţi şi prizonieri) şi depinzând de Rusia pentru aprovizionarea cu material de război, decide acceptarea armistiţiului, impus de forţa majoră. Acesta este semnat la Focşani, pe 9 decembrie. Rămânând fără obiect, misiunea militară franceză părăseşte România pe 9 martie 1918.

La şapte luni distanţă, pe 1 octombrie 1918, lui Berthelot i se încredinţează însă o nouă misiune, de data aceasta din partea primului ministru francez, Georges Clémenceau. Scopul final: ridicarea, din nou, a României la luptă. Pentru aceasta, trebuia să meargă la Salonic, să creeze şi organizeze o armată cu care să traverseze Bulgaria (care capitulase la finalul lunii septembrie) şi să mobilizeze România pentru reintrarea în război, într-un ultim şi promiţător efort. Capitularea iminentă a Germaniei necesita un răspuns ferm şi imediat din partea românilor şi Berthelot avertizează printr-o telegramă că momentul unei decizii neîntârziate a sosit. Mesajul comandantului Armatei de la Dunăre este recepţionat. Pe 10 noiembrie, după victoriile aliate în Peninsula Balcanică, regele Ferdinand I cheamă din nou soldaţii români la luptă pentru eliberarea teritoriului naţional. O altă chemare la arme vine şi din partea lui Berthelot, la trecerea Dunării:

„La arme!

Aceasta este chemarea patriei române pentru care aţi suferit! Este chemarea suveranului vostru, care a sacrificat totul pentru măreţia României! Este chemarea strămoşilor voştri, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul, a lui Mircea cel Victorios! În sfârşit, acesta este strigătul fiilor şi fraţilor voştri căzuţi vitejeşte pe câmpurile de bătălie de la Oituz şi Mărăşeşti! Şi mâine, veţi putea vedea drapelul britanic şi drapelul tricolor al Franţei fluturând alături de drapelul vostru, în adierea Victoriei şi Libertăţii!

Sus, fraţi români, şi înainte spre duşman!” [8]

Înflăcărate şi mai mult avizate decât profetice, vorbele lui Berthelot se îndeplinesc întocmai.

Pe 30 noiembrie, Berthelot ajunge în capitala eliberată, iar pe 1 Decembrie 1918, la reintrarea solemnă a regelui şi reginei în Bucureşti, îl regăsim în dreapta monarhului României: „Ieri, duminică, a fost ziua triumfului nostru. Mai întâi am făcut prizonieră întreaga armată a lui Mackensen, oamenii predându-se de bunăvoie şi necondiţionat. […] Tot ieri, regele, regina şi generalul Berthelot şi-au făcut intrarea solemnă în capitala României eliberate, în fruntea armatelor aliate. […] Sunt sărbătorit oriunde merg şi sunt numit, nici mai mult, nici mai puţin decât eliberatorul României.” [9]

Note:

7 Henri-Mathias Berthelot, Memorii şi corespondenţă: 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 83.

8 Ibidem, p. 59.

9 Ibidem, p. 379-380.

 

 

Foto deschidere: dragusanul.ro

va urma

Pentru români, generalul Henri Mathias Berthelot va rămâne mereu Taica Burtălău. Trimis aici de Franţa în Primul Război Mondial, el ne-a câştigat pe vecie inimile. Cum şi de ce, explică Silvia Iorgulescu, într-un nou material pe Matricea Românească.

Un entuziast susţinător al cauzei ţării natale în Marele Război, generalul Henri Mathias Berthelot soseşte pe pământ românesc lipsit de entuziasm şi ajunge să susţină, în numeroase instanţe – fără însă a-şi uita datoria faţă de patrie sau poate tocmai de aceea –, cauza românească în faţa unor intransigenţi conaţionali şi terţi aliaţi.

Cunoscând îndeaproape situaţia României şi împărtăşindu-i soarta într-un lung şi dureros periplu de la disperare la triumf, Berthelot izbuteşte, printr-o stranie turnură a sorţii, să rămână, aşa cum însuşi spunea într-o scrisoare, în amintirea generaţiilor viitoare ale poporului român, în timp ce, în memoria propriului popor, nu este decât un ilustru necunoscut.

Destinul i-a dăruit lui Berthelot o a doua ţară, în care este încă rememorat cu simpatie şi recunoştinţă. Cu dreptate? Da, căci numele lui se leagă de misiunea franceză, în fruntea căreia ajunge în România pe 15 octombrie 1916, misiune care a avut ca scop să contribuie cu un ajutor specializat la efortul de război al României şi, ulterior, la reorganizarea armatei române. Pentru România, sosirea misiunii este încă asociată impulsului necesar care a condus ulterior la făurirea României Mari.

Acelaşi destin l-a făcut uitat însă în Franţa. Pe nedrept? Poate. Pentru că, pentru Antantă, reorganizarea armatei române se dovedeşte a fi un pariu câştigat, de vreme ce România a obţinut ulterior victoriile importante de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, de altfel singurele victorii aliate împotriva Puterilor Centrale din anul 1917.

Celebritatea câştigată în ţara de adopţie i-a diminuat – nu neapărat direct şi voit – gloria în propria ţară. Să fi fost o victimă colaterală a modului „uituc” în care este tratat Frontul de Est în istoriografia occidentală? Posibil. De altfel, Berthelot însuşi mărturiseşte, în Notele celei de-a doua misiuni în România, când, în calitate de comandant al Armatei franceze de la Dunăre, trece fluviul pentru a face joncţiunea cu armata română, că în Franţa „s-a păstrat o tăcere deplină şi asupra trecerii Dunării, şi asupra mobilizării române” [1].

Dar la fel de adevărat este şi faptul că, încă înainte de plecarea în România, Berthelot căzuse deja într-o semidizgraţie. Ideile sale au contribuit la planificarea manevrei de pe Marna şi, implicit, la victoria „miraculoasă” care a marcat înfrângerea germană în Belgia şi nordul Franţei. La momentul bilanţului însă, i se reproşează lui Joffre, al cărui apropiat colaborator era Berthelot, că rezultatele materiale ale victoriei nu au fost pe măsura efectivelor angajate în luptă şi a sacrificiilor şi că s-a mulţumit cu obţinerea unui succes facil, fără să valorifice deplin reuşita [2]. Berthelot devine astfel ţap ispăşitor, în locul lui Joffre, şi este subiectul unei problematice, dar elegante treceri în „plan secund”.

O misiune şi cinci motive de nemulţumire

Generalul francez care avea să-şi găsească celebritatea pe meleaguri străine nu-şi anticipează însă destinul şi, la părăsirea Franţei – eufemistic vorbind – pentru România,  nu-şi simte deloc inima plină de bucurie.

Este adevărat că motivele nemulţumirii sale sunt numeroase: de la dorinţa de a fi rămas pe frontul francez şi de a fi participat efectiv la lupte, până la vagul misiunii încredinţate; de la lipsa informaţiilor despre prevederile tratatului semnat între Aliaţi şi România, până la situaţia deloc îmbucurătoare a noilor combatanţi est-europeni, care începuseră deja să simtă gustul înfrângerii. Necunoaşterea ţării de destinaţie reprezenta un alt obstacol în primirea cu inima deschisă a misiunii.

Mai întâi că generalul Berthelot este obligat să se „transfere” din centrul nevralgic al concretelor operaţiuni şi decizii de front în miezul unor realităţi cu preponderenţă diplomatice, prin însăşi natura lor vagi şi schimbătoare. Abia numit general de divizie cu titlu definitiv la finalul anului 1915, Berthelot este convocat, în august 1916, la Marele Cartier General francez. Aici, pe 20 septembrie, însuşi Joffre – poate în compensaţia înlăturării forţate din 1914 – îl însărcinează să preia conducerea misiunii militare franceze în România şi îi prezintă o sinteză a exigenţelor sale cu privire la responsabilităţile încredinţate. În instrucţiunile primite i se precizează că va fi trimis în misiune pe lângă Marele Cartier General român, ca reprezentant al comandantului-şef francez, şi că va îndeplini pe lângă Înaltul Comandament al armatei române (ataşat pe lângă rege) rolul de consilier. De asemenea, va avea calitatea de intermediar între Înaltul Comandament român şi comandantul armatei Orientului, generalul Maurice Sarrail, pe de o parte, respectiv şeful misiunii militare franceze la Stavka (Marele Cartier General rus), generalul Maurice Janin, pe de altă parte. Va fi însoţit de un anumit număr de ofiţeri (în februarie 1917, misiunea se compunea din 404 ofiţeri şi 1150 trupă [3] ), cu rolul de instructori/consilieri ataşaţi la comandamentele de mari unităţi sau la serviciile române.

Misiunea va fi aceea pe care veţi şti să vi-o faceţi. Rusia nu vă va vedea cu ochi buni. Cât despre români, rolul de consilier este întotdeauna foarte delicat. Trebuie, mai întâi de toate, să le câştigaţi încrederea şi inimile

Dar aceste instrucţiuni nu menţionează decât termenii generali ai însărcinării primite, ordinul de misiune neconţinând în sine nimic precis. „Misiunea va fi aceea pe care veţi şti să vi-o faceţi. Rusia nu vă va vedea cu ochi buni. Cât despre români, rolul de consilier este întotdeauna foarte delicat. Trebuie, mai întâi de toate, să le câştigaţi încrederea şi inimile.” (Ordin de misiune din 28 septembrie 1916) [4].

Berthelot, omul misiunilor şi al situaţiilor fără echivoc, nu este deloc satisfăcut de vagul coordonatelor împărtăşite. În plus, sfaturile oferite înainte de plecare lăsau să se întrevadă faptul că rolul său militar va fi dublat de unul diplomatic.

Optimist în cele mai dificile situaţii, obişnuit să analizeze cu sânge rece orice provocare şi încredinţat că misiunea va ajuta implicit Franţa şi întregul efort de război aliat, Berthelot rămâne fidel caracterului său. Este, deci, hotărât să-şi ducă la bun sfârşit sarcina încredinţată. În Jurnalul său, în data de 1 octombrie 1916, notează: „Lucrurile îmi sunt încă neclare. Misiunea mea este extraordinară şi poziţia mea în raport cu comandamentul rus şi cu guvernul român nu este deloc precisă. Şi asta va trebui să fac!” [5].

Cât despre Tratatul de alianţă dintre România şi Antantă, ai cărui termeni Berthelot nu-i cunoaşte, dar este indirect îndrituit să-i pună în aplicare, situaţia pe care o are de gestionat este şi mai delicată.

Tratatul, precum şi cele 17 articole aflate într-o convenţie militară anexată, prevăd exigenţe concrete ale părţilor şi manevrele militare ale României şi Aliaţilor. Cu toate acestea, aplicarea prevederilor acestor documente este tragic distorsionată de desfăşurarea reală a evenimentelor.

Pe scurt, în noaptea dintre 27 şi 28 august 1916, armata română trece Carpaţii în Transilvania, începând operaţiile împotriva Austro-Ungariei, în momentul când deschiderea unui al doilea front devenise o necesitate pentru Antantă, iar o victorie în România putea antrena o victorie generală a Aliaţilor. La 17 august deci, Aliaţii şi România semnaseră la Bucureşti un tratat de alianţă prin care, în schimbul dreptului de a redobândi provinciile istorice româneşti de peste Carpaţi şi de a obţine aceleaşi drepturi ca puterile Antantei la negocieri şi la conferinţa de pace, România urma să declară război monarhiei austro-ungare [6]. Conform articolului 1 din anexa la Tratat, intrarea României în război trebuia să survină la opt zile de la o ofensivă aliată la Salonic. Prin articolele 2 şi 3, Rusia se angaja să continue ofensiva de-a lungul frontului austriac, în special în regiunea Bucovinei, şi să trimită o divizie de cavalerie şi două de infanterie în Dobrogea pentru a o acţiune concertată împotriva Bulgariei. România ar fi trebuit să primească un debit zilnic de 300 de tone de material şi muniţie.

În paranteză fie spus, una dintre problemele dificile – încă nerezolvate – pe care Berthelot şi-o asumă după venirea în România este reprezentată tocmai de insuficienţa materialului de război, fără de care nu se putea lupta, problemă care necesita o strânsă colaborare între România şi Franţa. Astfel, Berthelot devine responsabil de operaţiunile de comandă şi de transport al materialului de război francez şi englez în România, scop în care şi întocmeşte, metodic, o listă a produselor solicitate. Durata transportului acestor produse pune de asemenea probleme, din pricina trecerii lor prin Rusia, pe căile ferate sau navale. De aceea,  Berthelot se ocupă personal de acest lucru şi, prin grija sa, se semnează la Petrograd, în 9 martie 1917,  o convenţie prin care Rusia se angajează să expedieze produsele către România. Problemele nu se rezolvă imediat şi nici cu celeritate, iar numeroase inconveniente apar încă, dar un plus de elan este dat prin încheierea acestei convenţii.

Note:

1 Henri-Mathias Berthelot, Memorii şi corespondenţă: 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 420.

2 Jean-Noël Grandhomme, Berthelot – Du culte de l’offensive à la stratégie globale, ECPAD, Paris, 2012, p. 352.

3 Gheorghe Nicolescu, Contribuţii franceze la reforma structurilor organizatorice ale armatei române în Primul Război Mondial, în Occasional Papers, anul 6, nr. 8, 2007, p. 132.

4 Henri-Mathias Berthelot, op. cit., p. 21.

5 Ibidem, p. 71.

6 Michel Roussin, Sur les traces du général Berthelot, Éditions Guéna-Barley, Paris, 2013, p. 65.

 

va urma

O stradă care îţi face inima de român să tresalte, prin denumirea ei, strada Voukourestiou (Bucureşti) din centrul Atenei străpunge surata mai mare Panepistimiou (redenumită, azi, Venizelou Eleftheriou), urcând către dealul Lykavitos şi fascinând turiştii nu doar prin magazinele-i de lux, ci şi prin clădirile-i cochete, adevărate bijuterii arhitecturale. Însă puţină lume ştie povestea din spatele numelui acestei străzi… pe jumătate româneşti. O istorie Matricea Românească de la Atena, via Voukourestiou.

Aşa cum Bulevardul Mihai Eminescu ne-a încântat privirile la Sofia, un pic mai la Sud, în Grecia, pe una dintre cele mai frumoase şi agitate străzi ale Atenei, n-ai cum să nu ciuleşti urechile la auzul unui nume cu rezonanţă familiară: “Voukourestiou”!

E, desigur, vorba despre Bucureşti, un Bucureşti pe care-l regăseşti în chiar inima capitalei Eladei, în centrul matricei elineşti, dacă spiritul ne e permis. Ei bine, nu ne mulţumim cu explicaţiile date de vulgara Wikipedia în materie – şi săpăm mai adânc. Sigur că strada Voukourestiou este simbolul cumpărăturilor de lux în Atena şi în Grecia, sigur că numele ei a fost imortalizat după Tratatul de la Bucureşti din 1913, din care România a ieşit, ca şi Grecia, câştigătoare.

Mai mult decât atât, însă, numele străzii Voukourestiou poartă o savoare pe care istoria canonică, de manual, nu o poate surprinde.

În secolul XIX şi începutul secolului XX, un grec care se respecta trebuia să aibă o casă la Atena, şi una la Bucureşti

E o poveste care ne-a fost lămurită de profesorul universitar Vlad Roşca, şi el, la fel ca şi noi, un admirator al farmecului indicibil al cetăţii ocrotite de zeiţa tutelară, Atena.

“Strada Voukourestiou are o poveste frumoasă. În secolul XIX şi începutul secolului XX, circula o vorbă la ei, potrivit căreia un grec care se respecta trebuia să aibă o casă la Atena, şi una la Bucureşti. Comercianţii şi afaceriştii greci făceau afaceri importante cu Bucureştiul, atunci când oraşul lui Bucur încă era un nod destul de important în comerţul balcanic / fanariot.

Pe viitoarea stradă Voukourestiou locuiau, deci, unii dintre afaceriştii greci importanţi care se consacraseră la Bucureşti. După care i-au dat şi numele…”

Istoria, dezvăluită profesorului nostru de către un localnic cu pedigriu, nu poate decât să adauge şarmului străzii Voukourestiou, făcându-ne să o îndrăgim şi mai mult.

Kalispera!

De mai multe decenii sau secole, pe teritoriul Ungariei de astăzi au locuit diverse națiuni care au participat, în funcţie de posibilitățile date de epocă, la viața culturală, socială, respectiv religioasă a țării, ca de exemplu: slovaci, sârbi, ucraineni, polonezi șamd, printre aceste minorităţi numarându-se și diaspora română din Ungaria.

Românii din Ungaria reprezintă populația românească ce, după Primul Război Mondial, mai precis după tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), a rămas pe teritoriul Ungariei de astăzi, iar începând din acea perioadă conviețuiesc împreună cu celelalte naționalități prezente în sudul, respectiv sud-estul țării, în vecinătatea imediată a României de azi.

Conform unor studii inițiate de anumite asociații și organizații ale românilor de pe aceste meleaguri, numărul etnicilor români din Ungaria se presupune că se ridică la circa 25.000 – 30.000 de suflete, majoritatea acestora fiind de religie ortodoxă, la care se adaugă greco-catolici, baptiști și penticostali. Marea parte a acestor persoane este împrăștiată prin diferite localități de pe teritoriul țării, precum: Jula, Micherechi, Aletea, Chitighaz, Bătania și multe altele, locuind în zone compacte și conviețuind cu populația autohtonă maghiară, majoritară, în afara de localitatea Micherechi, care până în zilele noastre reprezintă singurul așezământ locuit preponderent (în proporție de 90-95%) de români. Centrul acestei comunități îl reprezintă orașul Jula, unde se află și cele mai numeroase și importante instituţii românești de pe teritoriul Ungariei, precum: Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria, Liceul Românesc “Nicolae Bălcescu”, cele două redacții românești (“Foaia Românească” și “Cronica”), Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, Centrul de Documentare și Informare al Românilor din Ungaria și multe alte instituții ce au rol esențial în păstrarea și transmiterea tradițiilor, obiceiurilor și a limbii române generațiilor viitoare.

De asemenea, în localitățile menționate mai sus sunt prezente școli bilingve și alte importante instituții românești, finanțate exclusiv de Guvernul maghiar, singura instituție care primeşte un sprijin financiar parțial din partea Statului român fiind săptămânalul românilor din Ungaria‚ “Foaia Românească” din Jula.

Numărul etnicilor români din Ungaria se presupune că se ridică la circa 25.000 – 30.000 de suflete, majoritatea acestora fiind de religie ortodoxă. (…) Localitatea Micherechi reprezintă singurul așezământ locuit preponderent (în proporție de 90-95%) de români

Totuşi, cum am ajuns eu, un român get-beget, să vorbesc despre această comunitate?

Totul a început atunci când, împreună cu familia mea, m-am mutat în Ungaria, din dorința părinților de a-mi face mie un bine. Ajuns în localitatea Bătania, la nici 30 de kilometri de Municipiul Arad, de unde sunt originar, am ajuns să frecventez cursurile școlii românești “Lucian Magdu”, iar mai târziu studiile liceale le-am continuat la Liceul “Nicolae Bălcescu” din orașul Jula.

Doresc, în primul rând, să îmi exprim opinia proprie, precum și pe cea a altor persoane care gândesc la fel ca mine, despre comunitatea românilor de aici, despre persoanele ce ne-au îndrumat de-a lungul anilor spre a ne forma ca personalități.

Sincer, se pot spune multe lucruri pozitive despre acești oameni minunați, respectiv devotați etniei și sentimentului pur românesc pe care îl țin adânc înrădăcinat în suflet, lucruri negative fiind greu de specificat. În primul rând, ceea ce m-a impresionat cel mai mult când am venit din România a fost faptul că în Ungaria există instituții românești sau bilingve, unde copiii pot învăța în ambele limbi – română ori maghiară – materiile predate în şcoală sau liceu, ei fiind pregătiți de cadre didactice cu experiență și studii în România sau Ungaria. Suplimentar, fiecare cadru didactic te ajuta mereu în cazul în care aveai unele dificultăți la anumite subiecte, explicându-ți atât în română, cât și în limba națională, lucru demn de precizat.

În afară de profesori și în afara orelor de studiu, este important de menționat că, în cazul în care îi adresezi o întrebare unei persoane din comunitate, aproximativ toate îți vor răspunde în română, dacă te adresezi în românește, bineînțeles. Fiind în apropiere de graniță, deseori în diferitele localități locuite de români se țin manifestații culturale românești, dar să nu excludem și acele evenimente organizate exclusiv în cadrul comunității românești din Ungaria, pline de dansuri și tradiții specifice românilor din aceste părți ale țării.

Cum ne văd românii din Ungaria pe noi, românii veniți din România?

De cele mai multe ori, venirea unui român este o bucurie, indiferent de vârsta acestuia. În situația mea, eu pot spune că am fost crescut de către ei, în timp ce România mi-a oferit baza și conștiința românească, pe timpul când am studiat la Arad. Niciodată nu au avut gândul de a își disprețui semenii și mereu ne-au (nu doar pe mine) acceptat cu zâmbetul pe buze. Cu toate că, uneori, simțământul de dor față de țara-mamă a fost puternic, ei au încercat pe cât posibil să amelioreze acest lucru. Este, poate, singura comunitate din Ungaria în care fiecare om sare în ajutorul celuilalt la nevoie, fiind foarte unită, lucru ce se poate resimți, și de pe urma căruia am avut totodată de învățat. De asemenea, fiecare copil sau adult este considerat a fi egal în orice perspectivă, neexistând discriminări pe baze etnice, religioase sau sociale.

Nu pot exprima decât gânduri frumoase despre această comunitate de români, plină doar de oameni sufletiști, optimiști, care îți sunt mereu alături în momentele cruciale ale vieții și, să nu uităm, dornici de a își păstra limba și tradițiile străbunilor, pentru a le transmite generațiilor ce vor urma, adevărații noștrii frați împrăștiați pe meleagurile Ungariei.

Cum îi vedem noi, românii din România, pe românii din Ungaria?

Aceasta este una dintre cele mai complicate întrebari ce ne-o putem adresa nouă înșine. Fiind vorba, în cazul acesta, de actualitate, voi preciza câteva aspecte generale legate de acest lucru:

Primul aspect ar fi faptul că, oricât ar părea de incredibil, majoritatea românilor din țara noastră (România) nici măcar nu știu de existența acestei comunități din afara granițelor țării, dar nu este singura despre care nu se spune nimic, nu se informează populația țării, astfel nici nu se află decât accidental despre ele, uneori prea târziu.

Al doilea aspect ar fi că autoritățile române, împreună cu Ministerul Afacerilor Externe, vin deseori în vizite oficiale la Jula, pentru a se interesa de situația acestei comunități, dar într-un final, în majoritatea cazurilor nu se ajunge la nici un fel de rezultat vizibil, cu ajutorul căruia să îmbunătățească situația românilor din afara granițelor României.

La prima vedere, persoanele care formează această comunitate sunt unguri. Cercetând, însă, un pic mai în detaliu sau pur și simplu purtând o conversație normală cu ei, aflăm în mod șocant că sunt persoane care vorbesc fluent limba română, altele la nivel mediu, iar restul oamenilor tot mai puțin, majoritatea folosind cu precădere limba maghiară în comunicare, lucru legat strict de fenomenul de asimilare. Cu toate acestea, mai există tineri care vor să facă ceva, majoritatea vorbind ambele limbi fluent și încercând pe cât posibil să repare ceea ce alții au distrus, restabilind echilibrul de altădată.

Autoritățile române, împreună cu Ministerul Afacerilor Externe, vin deseori în vizite oficiale la Jula, pentru a se interesa de situația acestei comunități, dar într-un final, în majoritatea cazurilor nu se ajunge la nici un rezultat vizibil, cu ajutorul căruia să îmbunătățească situația românilor din afara granițelor României

Mulți dintre noi spunem despre românii din Ungaria că sunt unguri, dar nu e așa, faptul că folosesc ambele limbi și că trăiesc în Ungaria este numai o mare pată lăsată de Istorie și care nu poate fi remediată. Fiind crescut de ei, le-am putut simți durerile și dezamăgirile, dar totodată am învățat că indiferent cât de cruntă ar fi viața cu omul, niciodată nu trebuie să te dai bătut.

Oricât am spune despre ei că sunt unguri, trebuie să recunoaștem că și românii din Ungaria sunt o parte importantă a culturii și spiritualității poporului român, frații și surorile noastre de peste hotare, sânge din sângele românilor, ce nu se schimbă niciodată în apă.

 

Foto deschidere: Parlamentul ungar din Budapesta, wikimedia.org

Viața lui Neagu Djuvara (1916-2018) a fost pe cât de spectaculoasă, pe atât de dificilă. Descoperiți cum și-a petrecut douăzeci și trei de ani din viața sa în îndepărtatul Niger, în Africa noilor vremuri, în secunda recenzie a volumului de memorii Amintiri din pribegie.

După cum vă povesteam în prima parte a recenziei volumului Amintiri din pribegie, Neagu Djuvara a trăit o viață tumultuoasă în inima mediului diplomatic românesc din diasporă. Dacă în primul episod am elucidat parcursul său din perioada franceză, în cel de-al doilea a venit momentul oportun să vedem cum și-a trăit Djuvara douăzeci și trei de ani de activitate în inima Africii, tocmai în Niger.

Un interludiu important este faptul că Neagu Djuvara a sosit aici în 1961, în calitate de consilier economic pe lângă Ministerul Economiei de la Niamey, metropola nigeriană. Această parte a cărții sale dezvăluie impresiile personale pe care le va trăi în imediata apropiere a unei civilizații importante a umanității.

Neagu Djuvara a descoperit în acel nou loc toate contrastele izbitoare dintre Africa, juvenilul continent în care răbufneau mișcările de independență, și bătrâna Europă, sfâșiată de Războiul Rece. Diplomatul Neagu Djuvara s-a ciocnit nu doar de intrasigența poporului african, în care tradițiile și credințele se păstrau cu rigurozitate, ci și de mediocritatea administrativă, care în Niger era la ea acasă. De-a lungul celor douăzeci și trei de ani, Djuvara a fost martorul nașterii unor noi popoare, a traversat războaie de secesiune și a trăit din plin boemul african, născut din pulberea unui trecut colonial.

Amintiri din pribegie Neagu Djuvara memorii Africa Niger

Neagu Djuvara, în fața biroului său de la Niamey. Pe perete, un covor indochinez din secolul al XVII-lea

A doua parte a cărții Amintiri din pribegie este, înainte de toate, o confesiune a propriilor dificultăți, o retrospectivă a existenței în Niger, nu doar pentru el ca anassara (n.r. termen aplicat creștinilor de către africani, în traducere exactă: fiul lui Iisus), ci și pentru localnici, care într-un timp relativ scurt s-au trezit în poziția popoarelor eliberate, cărora le lipsea cu desăvârșire conștiința propriei independențe și autonomii.

Un episod care vine să dezvăluie întreaga discrepanță dintre civilizația africană și cea europeană, Neagu Djuvara l-a surprins la o înmormântare. Iată cum l-a descris:

S-a săpat groapa, nu adâncă, la vreun metru. Ca la o palmă de fund, sunt puse câteva scândurele, ca un grătar, pentru ca trupul să nu atingă de-a dreptul pământul. Trupul, învelit doar într-un giulgiu alb, e coborât pe acel grătar, apoi se rostogolește iar pământul. În jurul moviliței care s-a făcut, se așază câteva pietricele albe. Marabutul (n.r. preot sau conducător de ceremonie în triburile africane musulmane) a bolborosit câteva versete coranice. Atât. Femeile au stat acasă.

Neagu Djuvara a fost pus față în față cu condițiile vitrege ale unui stat nou format, întrucât la acel moment Niger se considera a fi o fostă enclavă de anvergură a Franței, cu administrație școlită pe vechiul continent. Tot în această parte a volumului Amintiri din pribegie, Djuvara pomenește despre lucruri atât de firești, de bizare, încât noi, cititorii, ne trezim în exact febra vieții africane. Am apreciat scena unei nunți africane, atât de diferite de cele cu care am crescut:

O nuntă din acestea tradiționale – am asistat la mai multe – nu avea nimic spectaculos. Familiile, prietenii, toată asistența ședea în cerc pe rogojini. În centru, o tigvă mare cât un lighean. Câte un reprezentant al fiecărei părți mima o târguială, ca și când nu s-ar fi înțeles încă asupra zestrei. Își aruncau mâinile cu degetele deschise unul către celălalt, ca și când ar fi jucat la zaruri și strigând cifre din ce în ce mai mari.

Atenția la detalii, dar și maniera în care Neagu Djuvara a descris cele mai importante momente ale activității sale pe un continent atât de ostil, și nu mă refer doar la aspectele de ordin climateric, ci și la dimensiunea antropologică sau comportamentală a băștinașilor, au făcut ca această lectură să fie interactivă, jovială, cu subtile nuanțe de umor și bonton. Djuvara și-a răscolit cele mai tainice amintiri și nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume, catalogându-și trăirile drept o aventură de pomină. Volumul Amintiri din pribegie este înainte, de toate, o scriere sinceră, lipsită de prezumția unor memorii foarte serioase. Cred chiar că autorul a compus-o ca pe un caiet școlăresc, ca pe un jurnal în care și-a îngrămădit anii și oamenii cu care a trăit și împărțit decenii.

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Un jurnal de călătorii inedit despre Peru, semnat de către Marius Chivu și intitulat „ Trei săptămâni în Anzi ”, e obiectul unei recenzii proaspete pe Matricea Românească.

În prezent devine o modă tot mai activă să fii autor de jurnal de călătorii, fie că este unul despre România, fie despre colțișoare uitate ale acestui paradis, numit Pământ. Unii o fac cu talentul unor observatori subtili, alții cu desăvârșita convingere a căutătorilor de sine. Nu știu și nici nu mă apuc să afirm care este formula corectă, dar sunt ferm convinsă că un jurnal de călătorii trebuie să fie în primul rând o aventură scrisă, o epopee care să te țină strâns înlănțuit în brațele cărții.

Peru, un colțișor de rai care îți taie respirația. Cadru surprins de către Marius Chivu

Peru, un colțișor de rai care îți taie respirația. Cadru surprins de către Marius Chivu

Cam asta am pățit eu cu cea mai recentă carte citită, semnată de către Marius Chivu și intitulată sugestiv Trei săptămâni în Anzi. Un inspirat jurnal de călătorii, care reușește să te transpună exact în momentul potrivit și la locul potrivit. Pentru cei care nu îl cunosc pe Marius Chivu, deși mă îndoiesc că mai reușește să își păstreze anonimatul, este important să știți că nu e la prima sa carte. A debutat cu volumul de poezie Vântureasa de plastic la Editura Brumar, continuând cu articole scrise în Dilema Veche, care l-au și consacrat pentru ascuțimea minții și potențialul de observator.

Marius Chivu, un călător convins

Marius Chivu, un călător convins Foto: alistmagazine.ro

Deși ocupația sa ar presupune o doză de confort și de habitat calm, Marius Chivu a renunțat de două ori, judecând după câte jurnale de impresii și călătorii a publicat, la agitația bucureșteană. Primul său jurnal de călătorii a înglobat impresii despre Himalaya și a fost bine primit în rândul cititorilor. Despre această primă epopee, Marius Chivu nota:

Să călătoreşti încontinuu, fără intenţia de a ajunge undeva. Ca stil de viaţă. Să nu te opreşti nicăieri mai mult de o zi, să saluţi lumea din mers în timp ce-ţi iei rămas-bun, niciodată la revedere… Să fii curios şi să te miri neîncetat ştiind că, dacă nu te miri, te rătăceşti! Să cauţi, să afli o poveste, să spui una, să mănânci aici, să dormi dincolo, mereu dinspre ceva înspre altceva, şi drumul să fie însăşi destinaţia în schimbare.

La sfârşit, relativa glorie de a urca pe Himalaya rămâne doar o chestiune neînsemnată. Pentru că încercarea de a străbate acei munţi foarte înalţi înseamnă să cobori la fel de mult în tine. Orice călătorie are destinaţii ascunse de care la început nu eşti pe deplin conştient. «Trei săptămâni în Himalaya» este şi despre aceste mici revelaţii.

Nu știu de ce a optat anume pentru formula temporală de trei săptămâni, dar și în cazul celui de-al doilea său jurnal de călătorii, Trei săptămâni în Anzi, Marius Chivu încearcă să descopere acel tărâm în doar 21 de zile. Ce a ieșit din asta și cum a trăit necondiționatele și naturalele sale escapade a reușit să transpună atent între coperțile unui volum apărut, în 2016, la Editura Humanitas.

Cu dedicație, din Anzi

Deci, ce este acest jurnal de călătorii? În primul rând, este o agendă de impresii, scrisă în regim direct, în inima satelor din Peru, pe care le colindă Chivu în tovărășia misteriosului său amic M., de parcă cei doi ar fi Don Quijote și Sancho Panza. Aventurile lor sunt lipsite de orice fel de confort, ba din contră se confruntă cu dificultățile supraviețuirii.

Aproape de capătul lumii, la un pas de El Dorado

Aproape de capătul lumii, la un pas de El Dorado

Tovarășii își încep traseul în Lima, unde ajung să guste un fresh de rechin și sunt martorii unei campanii electorale cum doar America de Sud poate cunoaște. Chivu ne descrie cu lux de amănunte cele mai vii delicii gustative, de la sucuri proaspete din fructe nemaipomenite până la mâncăruri tradiționale de prin partea locului, cum ar fi porcușorii de Guineea (da, da! Ați citit corect), care aici, în Europa, sunt animale de companie.

Marius Chivu nu scapă ocazia de a face cele mai meticuloase observații despre localnici, despre tradiții și despre percepția anumitor fapte, care în ochii noștri ar părea bizare. Nu evită nici umorul, care pe parcursul călătoriei se transformă într-un medicament util, și apelează la idei din literatura universală, de exemplu din Steinbeck, perfect încadrate contextului: „călătoria este precum căsătoria: cel mai sigur mod de a te înșela este să crezi că o poți controla!”.

Fiecare episod este, pe lângă impresiile acumulate, și o lecție de istorie, alternată cu meditații. M-a frapat pasajul intitulat Țuica și basmaua ruptă, în care autorul notează:

De dimineață, mi-am trecut prin găicile pantalonilor o basma veche de-a buncii mele materne Margareta. Nu e doar o basma veche, e basmaua de mătase purtată doar la ocazii speciale sau când pleca departe de casă și care mie îmi plăcea cel mai mult pentru că avea un imprimeu cu mașini de epocă.

Cine s-ar fi gândit că tocmai Peru, un loc uitat din inima Americii Latine, va trezi în sufletul călătorului Marius Chivu cele mai adânci și profunde amintiri despre casă? Dar se pare, pe bună dreptate, că distanța și greutățile ne fac să apreciem cum se cuvine obârșia, locul de unde ne tragem.

America Latină este, precum România, un loc al contrastelor, al paradoxurilor

America Latină este, precum România, un loc al contrastelor, al paradoxurilor

Trei săptămâni în Anzi nu are pretenția de a fi o aflare a Sinelui, ci mai degrabă este un monolog, un discurs al călătorului pornit la drum. Și nu unul uscat, marcat doar de longitudini și latitudini, ci dimpotrivă unul viu, pulsând de imagini suculente, de fețe zâmbitoare și de priveliști care îți taie respirația. Așa am descrie experiența unui jurnal de călătorii, bogat în fotografii originale, născut din dorința unui român de a descoperi uitatul Imperiu al Incașilor. Căci, așa cum notează însuși autorul: „Călătorim și pentru a fi singuri, chiar dacă asta înseamnă singuri cu propria noastră lume. […] E nevoie de un singur pas ca să pleci de undeva înspre altundeva. Uneori foarte departe”.

Materialul fotografic utilizat în prezentul material este extras din cartea lui Marius Chivu, „Trei săptămâni în Anzi”, apărută la editura Humanitas, în 2016.

Dana Dumitru semnează, pe Matricea Românească, o recenzie proaspătă a cărții „ Povestea sașilor din Transilvania ” de Ruxandra Hurezean, sinteză de istorie și mărturii despre destinul tulburător al minorităților ardelene.

Jurnalista Ruxandra Hurezean adună în paginile acestui volum poveștile de viață ale sașilor din Transilvania, un mănunchi de oameni care se împuținează pe zi ce trece, și a căror istorie riscă să fie înghițită de negura timpului. Printr-o serie de interviuri realizate între 2005-2015, publicate pe www.hotnews.ro și apoi în revista Sinteza, autoarea culege mărturiile emoționante ale unor oameni în lupta cu timpul și istoria vitregă, dar face și o radiografie a regimurilor politice care au alungat de-a lungul secolelor sașii și șvabii din România.

Istoria oamenilor se face din mici firimituri de viață, dar cineva trebuie să le adune pentru ca povestea lui să spună ceva și după ce el nu va mai fi

Dincolo de istoriile personale, încărcate deopotrivă de nostalgii și tristețe, reportajele se grupează sub tema comună a identității pierdute și regăsite odată cu reîntoarcerea în locurile copilăriei, după căderea comunismului. Neadaptarea în Germania și dorul după meleagurile natale, sentimentul de înrădăcinare pe care doar familia și țara ți le pot conferi, răzbat din fiecare pagină.

Povestea sașilor din Transilvania este utopia Lindenfeld, ce prinde viață sub minunatul condei al Ruxandrei Hurezean, care face portretul unor oameni excepționali. Lumea Transilvaniei în care vechile meserii sunt readuse la viață, iar obiceiurile străvechi sunt păstrate cu sfințenie și transmise din generație în generație, dezvăluie o Românie cu un viitor luminos, plin de speranță.

Sofia Folberth s-a născut la Criț în 1922 într-o familie înstărită de sași. Știe povestea vechii așezări, limba flamandă, germană și română. A trăit războiul și comunismul ca pe două mari boli. A fost în lagăr în Germania, a fost în CAP la Criț, iar acum și-a luat libertatea de a trăi așa cum îi place, în cele două țări ale ei. Este ghid la biserica evanghelică din Criț, acolo o găsiți vară de vară, refăcând cu vorbele ei trecutul pierdut al poporului de sași.

Sofia deapănă amintiri despre iubitul pierdut în război, fratele care a făcut șase ani de lagăr rusesc, dar, mai ales, despre comunitatea unită și sentimentul de apartenență ce nu o părăsește nicio clipă:

Cum să te obișnuiești acolo când ai capul și pieptul plin de amintirile de acasă? Cum să continui să trăiești, când ai lăsat în spate atâtea lucruri pe care le iubești, pietrele pe care călcai le știi ca pe podul palmei tale, perii de la poarta casei îi visezi noaptea, iubitul și poteca de pe lângă școală le vezi și acum în fața ochilor și te trezești dimineața cu mirosul lămâiței în nări, dar nu, nu ești lângă zidul bisericii tale. Ești la mii de kilometri depărtare.

Eginald Schlattner este al 99-lea și ultimul preot la biserica luterană din Roșia (sau Rothberg) de Sibiu, unde, în prezent, alături de el, mai trăiesc patru sași. A făcut închisoare pentru că a participat la un cenaclu literar, și, din 1991, aduce alinare deținuților, în calitate de preot misionar pentru penitenciarele din toată țara. În ianuarie 2002 fost numit „Ambasador cultural al României“.

Ilustraţie din cartea "Povestea saşilor din Transilvania", de Ruxandra Hurezean

Ilustraţie din cartea “Povestea saşilor din Transilvania”, de Ruxandra Hurezean

De ce n-am plecat și eu? Pe mine, Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulți oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc. Nu pot pleca, pentru că numai aici sunt identificat cu etnia mea, sunt recunoscut ca fiind ceea ce sunt numai aici. În Germania n-ar fi așa. Identitatea mea nu rezidă numai «intra muros», istoria mea este și cum mă recunosc ceilalți, ce acceptă și confirmă ceilalți că aș fi: sas din Ardeal!

Eginald face o minunată sinteză a spiritului român și a modului cum educația religioasă se răsfrânge asupra socialului și politicului. De reținut atunci când suntem întrebați cu ce contribuie România la Uniunea Europeană:

[…] Am fost întrebat care este contribuția României la sufletul Europei? Imediat n-am știut ce să spun, am ocolit răspunsul, apoi am spus: spiritualitatea ortodoxă! […] Uitați-vă cum în Moldova și Oltenia stau fântânile la poartă să împartă apă, jumătate pentru el, jumătate pentru ceilalți. La voi nu vezi așa ceva. Iar băncuțele la poartă sunt două, față în față, ca să vină și vecinul la o poveste. E o deschidere spre celălalt, exact ce a uitat occidentalul să facă. Și asta are ca suport spiritualitatea ortodoxă. Am să vă rog să vă uitați la felul în care sunt construite bisericile noastre, cea ortodoxă și cea occidentală. Cea occidentală are o axă longitudinală care face cruce cu turnul de la intrare, are ca element central răstignirea, momentul sacrificiului. Pe când biserica orientală are cupola, un punct central, și în jurul ei tot restul construcției, iar când ridici privirea, vezi sus un Iisus înviat, senin. Ei au ca punct central învierea, speranța. Asta aduce România la sufletul Europei: mai multă credință în viață!

Johann Schaas şi soția sa Johanna sunt singurii sași care mai trăiesc la Richiș. El este curatorul bisericii, o bazilică gotică, cu detalii celtice (pe basoreliefuri se regăsește figura lui Grünen Mann, omul verde, zeul vieții, al suflului vital și creator).

Hans știe istorie, știe cum s-a făcut reforma luterană, cine era regele Geza sau cu cine a fost coleg la școală Honterus. Hans este și un mecanic pasionat. Hans nu este nici al Germaniei, nici al României. Hans este un om care s-a eliberat de istorie. Un iezen care a sfidat vulpea.

În fabula lui Hans, iezenul este un animal harnic, ce-și sapă o vizuină, unde vulpea vine și-și face nevoile. Bătrânul concluzionează că „vulpea e istoria care a făcut la ușa sașilor multe dimineți la rând”.

Paul Hemmerth, născut în Mediaș, pleacă în Germania în anii ‘80, dar se întoarce după Revoluție. Cumpără la Richiș casa străbunicului lui Johann și aduce treisprezece oameni în sat. El va fi păstrătorul cheii bisericii după ce Herr Schaas va trece în lumea celor drepți.

„Păstrătorul cheii” din cartea Povestea saşilor, de Ruxandra Hurezean

„Păstrătorul cheii” din cartea Povestea saşilor, de Ruxandra Hurezean

Caroline Fernolend a înființat fundația Mihai Eminescu Trust, ce se ocupă cu protejarea și revitalizarea patrimoniului istoric transilvănean. Este fiica Sarei, cea care l-a întâmpinat prima dată la Viscri pe prințul Charles. Înarmată cu un borcan de dulceață și un ștergar tradițional, l-a impresionat pe monarhul britanic, care, de mai bine de douăzeci de ani vine cu regularitate în România și promovează turismul în Transilvania. La Viscri, vechile meșteșuguri au fost readuse la viață: Gheorghiță, cărămidar de mai multe generații, conduce acum o fabrică de cărămidă, fierarii Istvan și Matei fac potcoave-suvenir și alte mici obiecte de feronerie, iar Asociația „Începe” are o producție considerabilă de ciorapi de lână, ce iau calea străinătății.

Sașii din Saschiz sunt grupați în tabloul dezolant al satului părăsit, unde amintirile dureroase îi împiedică pe majoritatea să se întoarcă:

Anneliese stă între cele două lumi, puternică și vie, cu sufletul ghemuit peste amintirile copilăriei și multă experiență în a merge mai departe. Nu vrea să se mai întoarcă. Iar casa, după ce va primi cheia, o va vinde.

Peter Trimper locuiește în Charlottenburg, satul circular de lângă rezervația de cerbi lopătari, Șarlota. Este singurul neamț din sat, într-o colonie de rromi. Se îngrijește de biserică, spune istoria satului, și își așteaptă liniștit sfârșitul. Putea să plece la frații săi în Germania, dar, cine s-ar mai fi îngrijit de mormintele părinților?

Margit Șerban este un medic de excepție, şefa Centrului de Transplant Medular din Timişoara, originară din Charlottenburg.

Pentru mine cea mai importantă e unitatea, familia… cei din jurul meu. N-am putut să plec și atunci am zis: fac tot ce pot în viața asta de aici, la mine acasă!

László Rákosy este un biolog renumit, din Sighișoara. Din copilul curios ce se aventura pe dealuri să prindă felurite insecte, astăzi este președintele Societății Lepidopterologice Române și cel care a înființat rezervația cu fluturi din Viişoara, unde se găsesc 850 tipuri de specii. Dulce și melancolică este trecerea în revistă a copilăriei, perioada când a descoperit lumea magică a fluturilor.

Familia Einschenk se ocupă din 1896 cu repararea și comercializarea instrumentelor muzicale, la Brașov, pe fosta Stradă Neagră, nr. 50. Micul lor atelier a rezistat intemperiilor politice, iar meseria s-a transmis mai departe, din generație în generație. Ecourile familiei răzbat din mai toate orgile din Transilvania.

Friedrich Philippi a fost profesor de geografie și este acum cunoscut mai degrabă ca „omul cu berzele”. În plimbările sale, a început să observe cuiburile de berze și s-a gândit să le documenteze pe toate din Transilvania.

Am rămas să păstrez Patria pentru copiii noștri, dacă au aici o ușă deschisă, pot mai ușor să se întoarcă, ei au o posibilitate în plus pe care alți nemți n-o au: ei au patria unde s-au născut, ne au pe noi. Și când o spune, dincolo de ochelari, vezi cum ochii lui precum cerul înoată în lacrimi.

Hans Prömm s-a născut la Brașov, dar, la 17 ani a emigrat în Germania. Cu studii militare, ajunge să lupte în Iugoslavia în 1996, iar apoi își începe o carieră economică la grupul multinațional Philips. Munca îl readuce pe meleagurile natale în 2005, când înființează cu un vechi coleg de școală o firmă ce acum numără mai mulți angajați la Brașov decât în Germania.

Hans scrie o scrisoare ce ajunge virală pe internet, „despre cât de complicat, dar și cât de frumos este să te accepți pe tine ca să ajungi să-i iubești pe ceilalți. Cât de greu este să trăiești pe drumuri, să schimbi locuri, țări, ocupații. Dar să revii de fiecare dată la tine însuți. Să nu te pierzi. Poate că aceasta este provocarea lumii care va veni.

Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea sașilor așa.

Ruxandra Hurezean, Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 218 pagini

Cele două volume scrise de Ruxandra Hurezean (Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei și Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași) fac parte dintr-un proiect amplu dezvoltat și susținut de către Fundația Michael Schimdt, care vizează conservarea moștenirii săsești în Transilvania.

Matricea Românească vă prezintă frumoasa istorie a celui mai renumit arhitect, dar și om de artă, din Basarabia, care ne-a dăruit un Chișinău în piatră albă: Alexandru Bernardazzi.

Orașele se nasc din marea dragoste a oamenilor față de un anume loc, din devotamentul lor pentru o cauză comună sau pur și simplu, din necesitatea afirmării unei colectivități. Chișinăul, metropola basarabeană, are un trecut relativ tânăr, însă a reușit să suporte cu stoicism perioade dificile, având totodată și momentele sale de glorie.

Printre acele sclipiri siderale, care au transformat întreaga citadelă într-un oraș cu parfum parizian, se numără și apariția unui artist arhitect de un talent și de o râvnă aparte: Alexandru Bernardazzi. Îndrăgostit de imaginea unui Chișinău, aflat pe atunci sub regimul țarist, acesta a decis să întruchipeze frumosul în piatra albă, imaculată. Probabil această decizie și-a tras obârșia din geneza sa, Bernardazzi fiind parte dintr-o renumită dinastie italiană, propășită în Imperiul Rus, în perioada țarului Alexandru I (secolul XIX).

Sosit în Basarabia, în funcția de arhitect al orașului, acesta a descoperit un Chișinău cu fațade cazone, tipic acelor vremuri și încadrat perfect în așteptările imperiale față de o gubernie (provincie imperială, n.r.). Fiind un tânăr cu aspirații mari și multă pasiune, Bernardazzi începea să își formeze condeiul, râvnind să dea un nou viitor orașului care îl adoptase.

Despre el s-a scris în “Bessarabskaia gazeta” nr. 188 (852) din 1907 că “a fost un idealist clasic, în sensul strict al cuvântului, dacă înţelegem idealismul ca o încredere absolută în demnitatea intrinsecă a persoanei umane şi în triumful final al eternelor valori ale vieţii – dragostea, binele şi frumosul“, acest lucru fiind un prinos adus omului care ne-a plăsmuit peste cincizeci de clădiri, devenite patrimoniu cultural și istoric al țării, printre care se numără conacuri elegante (cel mai renumit fiind Conacul lui Manuc Bei din orașul Hâncești), biserici, parcuri, case de locuit.

Hanul lui Manuc Bei - unul din vestitele conacuri proiectate de Bernardazzi

Hanul lui Manuc Bei – unul dintre vestitele conacuri istorice proiectate de Bernardazzi. Foto: moldovenii.md

Calea sa profesională a început în îndepărtatul an 1850, când a fost numit în funcţia de arhitect secund la Agenţia de Construcţie a Drumurilor din Basarabia. Câţiva ani mai târziu, în 1856, Alexandru Bernardazzi a primit titlul de arhitect principal al oraşului Chişinău, funcţie în care a rămas până în 1878. De-a lungul celor douăzeci și doi de ani el, a modelat o Capitală aproape de standardele europene și moda existentă în Occidentul acelor vremuri.

Printre cele mai renumite lucrări ale sale se numără clădirea Dumei orăşeneşti, care astăzi reprezintă Edificiul Primăriei Capitalei. Fațada executată în stilul goticului italian, cu elemente de arhitectură renascentistă, încântă privirile trecătorilor, care și astăzi pot admira arcadele impecabile și ferestrele imense, care completează armonios întreaga clădire. Spre regretul nostru, clădirea Primăriei a fost parțial distrusă în cea de-a doua conflagrație mondială, fiind restaurată, la 1951, după niște fotografii și proiecte de epocă.

Edificiul Primăriei Chișinăului - una dintre principalele lucrări de arhitectură ale lui Bernardazzi

Edificiul Primăriei Chișinăului – una dintre principalele lucrări de arhitectură ale lui Bernardazzi

Venind dintr-o familie religioasă, Bernardazzi nu ar fi putut să lase deoparte creația ecleziastică, iată de ce una dintre lucrările sale inovative pentru acele timpuri este Biserica grecească „Sfântul Pantelimon”, unde a fost folosită, în premieră, piatra şlefuită, în două culori. Aflată în inima Capitalei, această Biserică este și astăzi un motiv aparte de mândrie, fiind o bijuterie specială, încastrată în arhitectura întregului Centru Vechi al orașului.

A urmat și o colaborare prodigioasă cu una dintre reprezentantele notorii ale mediului academic basarabean, și anume principesa Natalia Dadiani, cea care a finanțat proiectul Gimnaziului de fete și al Capelei de pe lângă ea (actualmente, Biserica Sfânta Teodora de la Sihla), în execuția lui Bernardazzi.

Biserica Sfânta Teodora de la Sihla, fosta capelă a Gimnaziului de fete ”Natalia Dadiani”

Biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”, fosta capelă a Gimnaziului de fete ”Natalia Dadiani”

Frumusețea clădirii liceale, create în stil eclectic, s-a conservat în timp, aceasta fiind în prezent sediul Muzeului Național de Artă al Moldovei, ceea ce demonstrează încă odată talentul acestui artist.

Alexandru Bernardazzi a dat dovadă și de o filantropie specială față de țara sa adoptivă, proiectând și construind spitalul pentru pacienți cu boli mentale din orășelul Costiujeni, finanţând parţial, din mijloace proprii, edificarea bisericii. Rușinos este faptul, că în prezent, acesta a ajuns la limita dispariției ca rezultat al indiferenței sau rău-voinței chișinăuienilor.

Spitalul pentru boli mentale din Costiujeni- o dovadă de filantropie a arhitectorului Alexandru Bernardazzi

Spitalul pentru boli mentale din Costiujeni – o dovadă de filantropie a arhitectului Alexandru Bernardazzi. Foto: costiujeni.com

Dincolo de creația sa arhitecturală, Bernardazzi a dat dovadă și de un pragmatism aparte, acest lucru rezultând din rapoartele de Arhivă, care reflectă implicarea sa în construcția apeductului, a turnurilor de apă și a drumurilor Capitalei.

De unde a venit acest atașament deosebit față de o țară străină? Sau cum un trimis al Imperiului Rus a reușit să transforme cu tandrețe un oraș provincial tipic într-o Capitală a pietrei albe? Putem doar intui răspunsul la aceste întrebări. Faptul că a început aici drumul său artistic sau poate legătura personală cu acest ”copil” al creației sale sunt doar câteva dintre ipotezele plauzibile. Cert este, că și la apusul anilor săi, acesta a lăsat testamentar voința de a fi înmormânt la Chișinău, alături de mama sa. Și dorința sa a devenit realitate, arhitectul fiind înhumat în cimitirul Luteran, azi dispărut.

Turnul de apă - inovație inginerească proiectată de Alexandru Bernardazzi

Turnul de apă – inovație inginerească proiectată de către Alexandru Bernardazzi. Foto: lume.md

Dar, cum perioada sovietică a șters cu buretele orice rămășiță de trecut glorios, mașinăriile acesteia nu au ignorat nici amintirea celui care a adus Chișinăul mai aproape de frumos. Astfel, spre marea noastră rușine, locul de veci al acestui mare om de artă a fost distrus în anii ’60 ai secolului trecut, lăsând loc pentru un cinematograf (!), iar osemintele sale au fost pentru totdeauna pierdute.

Așadar, cine a fost acest om pentru Chișinău? Din chiar necrologul lui, publicat în aceeași “Bessarabskaia Gazeta” la 1907, reiese că “a fost întruchiparea celor mai bune calităţi din acele vremuri. Viaţa lui, trăită în văzul public, a fost curată şi plină de generozitate; în inima lui ardea nestins flacăra entuziasmului pentru frumuseţea acestei lumi, flacără care scălda în lumină tot ce-l înconjura”.

Matricea Românească vă prezintă un articol despre Biserica Ortodoxă Rusă, lovită de prigoană în comunism, temă dezbătută la Congresul Internațional de Teologie (București, 23-29 octombrie), la care participăm în aceste zile.

Evoluția societății a cunoscut în drumul său atât urcușuri, cât și coborâșuri. Pentru unele pagini ale istoriei resimțim o mândrie ferventă, iar pentru altele – o repulsie unanimă. Cazul prigoanei comuniste contra Bisericii și a credincioșilor se încadrează în cea din urmă categorie. De ce am decis să rememorăm aceste evenimente, demult apuse în bezna trecutului? Deoarece, în perioada 23-29 octombrie, sub egida Patriarhiei Române, are loc la București Congresul Internațional de Teologie, cu tema: Viața Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului: persecuție, rezistență și mărturisire. Un generic mai mult decât dureros, dar deosebit de relevant în această epocă a uitării. Matricea Românească este invitată specială a manifestării și vă va oferi, periodic, impresii și relatări de la fața locului.

În deschiderea întrunirii înalților prelați, precum și a reprezentanților mediului academic și ai instituțiilor statului, am avut parte de un discurs sensibilizant al reprezentantului Bisericii Ortodoxe Ruse, care, în mod firesc, reprezintă portavocea Ortodoxiei Estice. De la microfon, cu o sobrietate smerită, a vorbit Pr. Prof. Alexander Mazyrin de la Universitatea Ortodoxă Sfântul Tikhon din Moscova. Acesta a tranșat date statistice și a oferit o cronologie aparte, începând cu apariția bolșevismului (1917) și până la apogeul socialismului (1960-1970), enunțând efectele acestora asupra Ortodoxiei ruse.

Ceea ce impresionează și doare acut este dimensiunea tragediei, care s-a întins pe întreg teritoriul U.R.S.S, adică un spațiu imens, aruncat pe două continente. Biserica Ortodoxă Rusă și enoriașii ei au fost un focar al rezistenței contra molimei roșii, dar și cei care au suportat consecințele cele mai sângeroase ale acesteia. Începând cu 1917, adică din momentul izbucnirii Revoluției Bolșevice, și odată cu răsturnarea puterii țariste, Biserica a devenit subiect al represiunii și oprobriului din partea puterii de stat.

Deşi, inițial, bolşevicii au militat pentru separarea Bisericii de Stat, pe parcurs, s-a dovedit că urmăreau dispariţia oricărei activități religioase

Prima etapă, care a pus la pământ stabilitatea Ortodoxiei ruse, a fost modificarea cadrului legislativ, care a cuprins în fază inițială, ca măsură de constrângere, exproprierea bunurilor, aparținând corpului clerical. La 23 ianuarie 1918, SOVNARKOM (Sovietul Comisarilor Poporului) al guvernului bolşevic a făcut public „Decretul privind separarea Statului şi a Educaţiei de Biserică”. Acest document, vădit ilegal, răpea Bisericii calitatea sa de persoană juridică, dar și posibilitatea de a se întreține economic. La 8 mai 1918, Sovietul în cauză a desemnat un Comitet permanent, care să pună în aplicare hotărârile luate cu privire la Biserică. Este vorba despre Departamentul al VIII-lea (mai târziu, al V-lea), cunoscut ca Departamentul Epurării. Menirea acestuia era să îndeplinească directivele Partidului în materie de eradicare a religiei și a elementelor supranumite contra-revoluționare, în persoana fețelor bisericești. Şeful acestui departament, P. A. Krasikov, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai credinţei creştine.

Și pentru că istoria nu este doar o sumă de date și de cifre, ci și o împletire de durere și de lacrimi, Pr. Prof. Alexander Mazyrin a adus și câteva exemple, care au ilustrat realitățile acelei vremi, cum ar fi devastarea Lavrei (Schitului Mănăstiresc) de la Petrograd sau asasinarea unor înalți prelați. Printre ei se numără Mitropolitul Kievului, Vladimir Bogoyavlenski, cel care, în noaptea de 25 ianuarie 1918, a fost scos din casă de către cinci comunişti beţi, dus la o margine de drum și executat, aceștia furându-i crucea şi engolpion-ul, pe care le purta la gât mereu. Un alt caz este cel al Episcopului de Tobolski, Ermoghen Dolganev, cel care, din 1903 până în 1912, fusese mitropolit de Saratov. Acesta a fost înecat în râul Tura, fiindu-i legată o piatră de gât.

Pe fundalul tuturor acestor atrocități, a luat naștere și un punct de rezistență, în primul rând, în persoana Patriarhului Tihon, cel care, fiind un diplomat convins, a încercat mai întâi aplanarea pașnică a conflictelor existente.

Patriarhul Tihon - un model de credință și smerenie

Patriarhul Tihon (1856-1925) – un model de credință și de smerenie. Foto: ortodoxinfo.ro

În martie 1918, Tihon afirma: „Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească: orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborând asupra ei binevoirea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat «slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiţi» (apelând la un fragment din Epistola către Romani, n.r.)“. Totuși, la 19 ianuarie 1919 i-a dat anatemei pe „inamicii deschişi sau deghizaţi ai lui Hristos“, chemând pe credincioşi să apere Biserica cu armele spiritului. El nu a condamnat însă guvernul, păstrând în plan politic o poziţie de neutralitate. Ba chiar a mers și pe calea unor dialoguri cu puterea statală, dar nici acestea nu au fost de folos. Mașina CEKA (Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului) continua secerișul său monstruos în rândurile arhipăstorilor Bisericii, a mai arătat Pr. Prof. Alexander Mazyrin.

În 1941, doar patru episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul U.R.S.S.

Date statistice din acea perioadă provoacă stupoarea, Patriarhia Rusă oferind, în acest sens, cifre șocante. Astfel, până în anul 1941, au fost supuse represiunii, din motive religioase, 350.000 de persoane, dintre care 150.000 au fost arestate doar în 1937, şi dintre acestea 80.000 au fost împuşcate. Conform datelor făcute publice în 1995, cifra ajunge la aproximativ 200.000 de clerici ortodocşi condamnaţi la moarte între 1917 şi 1980. Doar între 1937 şi 1938 au fost arestaţi 165.000 de preoţi ortodocşi, dintre care 105.000 au fost împuşcaţi. Peste 300 de episcopi ar fi suferit de pe urma persecuţiilor şi peste 250 au fost executaţi sau au decedat în mașinăriile infernale ale Gulagului. În 1941, doar patru episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul U.R.S.S. Locașurile sfinte în activitate se cifrau, în 1939, la doar 500.

Icoana tuturor sfinților din Biserica Ortodoxă Rusă, care au căzut în prigoana comunismului, evocați la Congresul Internațional de Teologie de la București

Icoana tuturor mucenicilor din Biserica Ortodoxă Rusă, care au fost prigoniți în comunism. Foto: pemptousia.ro

Deși moartea lui Stalin, în 1953, a marcat un dezgheț, acesta a fost doar unul de suprafață, credincioșii find în continuare marcați de pecetea ilegalității. Doar în 1989, Biserica Ortodoxă Rusă, alături de alte Biserici creștine din fostul lagăr comunist, inclusiv Biserica Ortodoxă Română, a reușit să taie nodul gordian al ideologiei și să își continue firescul destin: propagarea valorilor creștine.

Foto deschidere: Detonarea Clopotniței Bisericii ”Nașterea Domnului” din orașul Murom, U.R.S.S, în 1929, de către autoritățile sovietice. Sursa: pikabu.ru

Italia și cultura sa sunt parte inerentă a latinității și, așa cum toate drumurile duc la Roma, și Matricea Românească a decis să meargă în vizită la Institutul Italian de Cultură ”Vito Grasso”, unde în perioada 9-28 octombrie (sic! din motive logistice) are loc Săptămâna Limbii Italiene.

Am fost plăcut surprinși de prestația doamnei profesor Oana Boșca Mălin, lector la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti, unde aceasta predă cultură şi civilizaţie italiană şi cursuri despre literatura migraţiei. Conferința cu tema Il Decameron parla con Fellini, Pasolini e i fratelli Taviani a fost o retrospectivă amplă asupra peliculelor cinematografice, în care apare influența boccacciană și mai ales, tematica abordată în Decameron.

Filmele italiene sunt artistice prin definiție și implică o atenție sporită asupra imaginilor plastice sau asupra coloanei muzicale

Accentele puse de doamna profesor au delimitat atât teoriile și curentele deja apărute în cinematografia italiană, cât și aspectele de emoție, de impact desprinse din fondul cinematografic de aur al Peninsulei Italice. Nume mari precum Federico Fellini și al său Boccaccio ’70 sau Pier Paolo Pasolini cu al său Il Decameron au fost perfect încadrate în atmosfera serii.

Mesajul transmis de coodonatoarea conferinței a fost structurat pe analiza unor idei general umane desprinse din context. Așa am ajuns la frumoasa concluzie că filmele italiene sunt artistice prin definiție și implică o atenție sporită asupra imaginilor plastice sau asupra coloanei muzicale. Astfel, am observat ”firul roșu” al evoluției simbolismului decameronian pe întreaga axă cronologică a cinematografiei italice, începând cu primul film sonor de la 1930 La canzone dell’amore până la cea mai nouă peliculă Il maraviglioso Boccaccio, regizată de frații Paolo și Vittorio Taviani.

Acestui ultim film, profesorul i-a dedicat o atenție sporită, subliniind unele particularități în linia de subiect, cum ar fi transpunerea problematicii imigranților, care în prezent sunt la ordinea zilei pe agenda europeană, sau problema raporturilor om-natură.

Clip de prezentare ”Maraviglioso Boccaccio” (2015)

Și pentru că detaliile fac diferența, seara a fost cu atât mai plăcută, cu cât am putut savura o partitură muzicală interpretată la un pian restaurat cu efortul Institutului gazdă. Totodată, atmosfera a fost întregită de un vernisaj semnat de Tonino Mattu, artist plastic italian.

Sperăm că acest proces de schimb cultural româno-italian și viceversa va continua, aducând rezultate de impact pe termen lung.

O nouă recenzie de carte autohtonă pe Matricea Românească: Dan Ciupureanu face parte din noul val de autori români, iar “Omar şi diavolii” îl recomandă drept un nume de urmărit. Dana Dumitru vă explică, mai jos, motivele.

Literatura română este mai vie și mai bogată ca oricând. Se scrie mult, și, îmi face plăcere să observ că se scrie și bine. Există, bineînțeles, anumite teme comune pe care scriitorii par să le abordeze și anume, copilăria în comunism (Ioana Pârvulescu, frații Florian, Bogdan-Alexandru Stănescu) sau regimul politic antedecembrist (Marta Petreu, Lucian Dan Teodorovici) și postdecembrist (Bogdan Suceavă, Ioan T. Morar), dar, proza contemporană este străpunsă pe alocuri și de subiecte noi.

Dan Ciupureanu se dovedește a fi unii din autorii inovatori ai generației actuale. Deși acțiunea romanului său, Omar și diavolii, se petrece în anii ‘80-’90, ce surprind anii de școală și mai târziu cei ai tinereții personajului principal, Ian, episoadele relatate au prea puțin de-a face cu nostalgia „generației cu cheia de gât”.

Autoficțiune sfredelitoare, cartea lui Dan Ciupureanu amintește de universul maladiv al scrierilor lui Radu Găvan, cu diferența că, eroul său nu se salvează.

Omar și diavolii este un carusel amețitor de la început până la sfârșit. Pe parcursul celor 160 pagini, naratorul își plimbă schematic personajul din copilărie până în tinerețe, în încercarea de a puncta momentele definitorii ce-i șlefuiesc destinul și personalitatea. Este, din păcate, o relatare telegrafică, lipsită de introspecții, ce nu-i permite cititorului să empatizeze cu protagonistul. Acțiunea este atât de alertă, încât, în decursul unei singure pagini, Ian poate să fie beat într-o bodegă pentru ca, mai apoi, să călătorească într-un autocar spre Italia. Rapiditatea cu care se succedă evenimentele creează impresia unei curse nebune, al cărei singur scop este de a ajunge la final.

Omar și diavolii este un carusel amețitor de la început până la sfârșit

Ian provine dintr-un mediu familial violent și instabil, iar asta explică comportamentul său agresiv de mai târziu. Tatăl, inginer și poet respectat, îi aplică din când în când pedepse corporale, fie că este beat sau nu, din cele mai absurde motive, pentru că așa se făcea educația în acele vremuri. Mama, labilă psihic, suferă de halucinații și crede că are puteri bioenergetice, iar, mai târziu este diagnosticată cu schizofrenie și internată într-un spital de specialitate.

Protagonistul este pe rând băiețașul de cartier care aruncă cu pietre în tren, participă la diverse golănii în spatele blocului, sau dă telefoane la linia erotică pentru ca, mai apoi, să treacă prin etapa punk și pasiunea pentru fotbal. Asistăm la o adolescență batjocorită de alcool și nopți pierdute prin baruri și săli de internet, în decursul căreia Ian uită să mai treacă pe la liceu, transferând-se până la urmă la seral. Singura rază luminoasă din viața lui este Roxana, vecina de bloc cu care trăiește prima poveste de iubire și o relație de pseudo-mariaj.

Spuneam că, evenimentele în Omar și diavolii se petrec cu viteza fulgerului. Nici nu ai timp să te acomodezi cu traiul personajului în Italia, lângă Verona, la o mătușă din partea mamei, că Ian pleacă imediat în Spania să lucreze în construcții, pentru ca, la scurt timp, să aterizeze în Franța, unde muncește într-un hotel. Aceste du-te-vino năucitor, pe fundalul bolii fratelui său Costi, creează un dezechilibru emoțional, instabilitatea ereditară spunându-și până la urmă cuvântul. Pe timpul șederii în clinica de la Paris, ni se dezvăluie și semnificația titlului:

Omar era fratele Profetului și, de câte ori mergea pe stradă, diavolul se ținea la o distanță de câteva străzi de el, îmi spunea Nadia la masă, a doua zi, așa că îți voi zice Omar de acum încolo.

Omar ar putea fi și alter ego-ul naratorului, cel care scrie povestea secundară în italice, sau, mai degrabă, reflecțiile filosofice pe marginea întâmplărilor, care-i lipsesc cu desăvârșire protagonistului. Substratul acestor mici texte dezvăluie frica de viață și sfâșierea interioară de care Ian suferă:

Nu înțeleg de ce pe oamenii care stau la terase, râd și par că nu se grăbesc niciunde nu îi stresează nimic. Iar eu, oriunde aș merge, sunt ca pe ghimpi. Mă simt urmărit și tot timpul las impresia că în orice moment m-aș putea ridica, luând-o la fugă.

În microromanul Omar și diavolii, Dan Ciupureanu surprinde printr-un șir de întâmplări sordide toată tristețea unei copilării și tinereți din epoca comunistă, când educația familială se făcea uneori prin violență fizică sau verbală. Este un tablou al durerii ascunse, al unei răni adânci pe care mulți tineri din generația actuală se luptă să o închidă. Este, de asemenea, o oglindă a realității românești actuale, în care oamenii iau calea străinătății pentru a-și asigura un trai decent, odată cu prăbușirea economiei socialiste.

Dan Ciupureanu, Omar și diavolii, Editura Polirom, Iași, 2017, 160 pagini

Aici îşi dorm somnul de veci mari români basarabeni, precum poetul Grigore Vieru şi artiştii neamului Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, dar şi sute de mii de oameni simpli. Matricea Românească vă prezintă povestea locului considerat a fi cel mai mare cimitir din Europa: cimitirul Doina din Chişinău, Basarabia.

Umbrele apusului se lasă încet peste pietrele funerare, mimând o linişte veşnică. Doar cucuvelele mai sparg, din când în când, firescul acestei somptuozităţi. Dar nimeni nu este deranjat de ele, iar ecoul cântului lor nefericit şi rău-vestitor nu mai poate supăra existenţa celor care odihnesc în Cimitirul Doina din Chișinău. Numele uzual, implantat în memoria basarabenilor, este contrariant şi bizar, dar atât de familiar, încât nu ne imaginăm un altul mai potrivit.

Ştii, omul este construit aşa de uimitor, încât crede foarte uşor în moartea tuturor celor din jur, numai în a lui nu – Scrisorar, de Mihail Şişkin

Pornit de pe la 1966, acesta a devenit un veritabil oraş al umbrelor, al amintirilor dizolvate în neant. Amplasat în inima Capitalei Chișinău, locul de veci are circa 266 de sectoare, adăpostind un număr impunător de 300.000 de morminte, ceea ce i-a făcut pe englezi să îl catalogheze drept cel mai mare cimitir din Europa. Devenit emblematic pentru basarabeni, acest cimitir a reuşit astfel să apară şi pe harta mortuară a Europei, pervertindu-ne la rangul de sfetnici tăcuţi ai morţilor obosiţi. Căci la noi se moare de istoveală, de epuizare, de dizolvare a spiritului în apele tulburi ale existenţei. Bătrânii dispar din viaţă ca şi fluturii care se apropie prea tare de foc, iar Cimitirul Doina îi primeşte în braţele sale imense, trecându-i peste adâncimile Styxului şi aşternându-le coşciuge de faimă şi de glorie.

Cimitirul Doina din Chișinău, un "veritabil oraş al umbrelor"

Cimitirul Doina din Chișinău, un “veritabil oraş al umbrelor” Foto: timpul.md

Purtând hramul Sfântului Lazăr, Cimitirul Doina a intrat în atenţia publicului atunci când, în 2011, HBO a lansat un film documentar în regia lui Pavel Cuzuioc, intitulat „Doina Groparilor”. Pelicula a atins anume acele particularităţi basarabene ale riturilor mortuare, care pot provoca adeseori stupoare. De exemplu, aici în Chișinău, ne rezervăm locurile la cimitir încă de pe timpul vieţii – şi să nu credeţi că e o treabă uşoară! Nici pe departe. Vă aşteaptă o luptă acerbă cu vulpoii birocratici şi cu cei care au transformat cimitirele într-o afacere prosperă.

https://www.youtube.com/watch?v=GBO98eNYtWo

Doina groparilor – promo

Documentarul descrie, în egală măsură, şi obiceiurile activităţii de gropar, care presupune nervi de fier şi răbdare de cal, mai ales pe timpul iernii, când pământul nu mai primeşte cu atâta uşurinţă trupurile neînsufleţite. Şi pentru că, la noi, moartea coseşte cu perseverenţă, iar Cimitirul Doina devine tot mai neîncăpător, administraţia instituţiei funerare a înaintat în 2016 un demers cu privire la extinderea teritorială cu încă 50 de hectare. S-ar spune că umbrele invadează hotărât acest oraş trist…

Lăsând de o parte această melancolie uşor depresivă, am putea privi Cimitirul Sf.Lazăr ca pe un element contrastant în comparație cu celălalt mare panteon din Chișinău, Cimitirul Armenesc. Acesta din urmă a devenit veșnic loc de odihnă pentru ilustre personalităţi basarabene trecute în nefiinţă, precum: Grigore Vieru – cel mai iubit poet contemporan al neamului românesc, soprana Maria Bieşu – figură emblematică a Operei, cea care ne-a dăruit-o pe autentica Madama Butterfly, Cio-Cio-San, nemuritorul cuplu de inimi gemene – Doina şi Ion Aldea Teodorovici, precum şi sculptorul Alexandru Plămădeală, cel care a creat statuia lui Ştefan cel Mare din Grădina Centrală a Capitalei, dar şi bustul lui Alexei Mateevici.

Statuia marelui poet român Grigore Vieru, veghind locul de veci al acestuia, din Cimitirul Armenesc din Chișinău

Statuia marelui poet român Grigore Vieru, veghind locul de veci al acestuia, din Cimitirul Armenesc din Chișinău Foto: unimedia.info

Mormântul celor două inimi gemene în dragoste, cânt şi poezie, marii români basarabeni Ion şi Doina Aldea-Teodorovici

Mormântul celor două inimi gemene în dragoste, cânt şi poezie, marii români basarabeni Ion şi Doina Aldea-Teodorovici Foto: elldor.info

Dacă în Cimitirul Armenesc dăm peste opulență, lux și exces, în Cimitirul Sf. Lazăr stau sub adăpostul vremii generații de basarabeni. Nici istoria demult apusă nu a lăsat neatinsă acest petic de pământ, iată de ce la Sf.Lazăr sunt îngropați și soldaţi germani căzuţi în cel de-al II Război Mondial, iar comemorarea lor demonstrează o dată în plus că suntem egali în fața Providenței.

Noi suntem pur şi simplu o formă de existenţă a timpului. Suntem purtătorii lui. Şi vectorii. Deci timpul este un fel de boală a Cosmosului

Cert este că imaginea Cimitirului Doina inspiră respect, iar uliţele lui denotă o infrastructură aparte, care în penumbra apusului solar se transformă într-unul din decorurile desprinse din romanele lui Daphne du Maurier sau Edgar Allan Poe. Atunci când păşeşti pe străzile acestui oraş căzut în bernă, te simţi minuscul, uitat, iar statuile în mărime naturală amintesc şi mai mult cât de peren şi spumos poate fi timpul, aşa cum îl vede şi autorul rus Şişkin care spune că „noi suntem pur şi simplu o formă de existenţă a timpului. Suntem purtătorii lui. Şi vectorii. Deci timpul este un fel de boală a Cosmosului”. Se prea poate că acest cimitir este ultima staţie a gării, de unde trenul nu va mai purta înapoi pasagerii îmbătrâniţi.

Cimitirul Doina din Chișinău este scena unor morminte opulente

Cimitirul Doina din Chișinău este scena unor morminte opulente Foto: report.md

 

Foto deschidere: timpul.md

Vezi video: Un rus loial României – lipoveanul Paul Condrat

Se spune că, atunci când pescarii din Jurilovca (sat în care măgarii erau animalele de povară) şi cei din Sarichioi (cunoscuţi pentru cai) se întâlneau pe mare, primii nechezau, iar ultimii răgeau. Despre această frumoasă poveste, şi multe altele, Matricea Românească a discutat, într-un interviu extins, cu Paul Condrat din Jurilovca (judeţul Tulcea). De formaţie istoric, Paul se descrie “rus cu sufletul, însă un cetățean român care-și iubește țara. Consider că sunt din tabăra celor care cred că România poate foarte mult – și merită mult!”

Matricea Românească: Pentru început, te rog să te prezinți în câteva cuvinte.

Paul Condrat: Sunt lipovean din Jurilovca, născut și trăit aici cea mai mare parte a vieții. Sunt absolvent de Istorie. De mai bine 10 ani, mai exact din 2005, am lucrat în administrația publică locală, dar într-un proiect atipic, unul ce a vizat dezvoltarea comunitară, un proiect național. Era despre economia bazată pe cunoaștere, și a adus internetul în vreo 500 de comune din țară. Eu am fost coordonator local.

Matricea Românească: Vorbește-ne, te rog, despre istoria localității tale.

Paul Condrat: Ar trebui să începem cu originea lipovenilor. Ei sunt, din punct de vedere etnic, ruși, iar din punct de vedere confesional sunt staroveri sau ortodocși de rit vechi. Starover înseamnă credință veche, starobreadţî înseamnă adevărata credință. Totul a început pe la mijlocul secolului XVII, când în Rusia are loc o reformă a cultului Bisericii Ruse. Această reformă a fost inițiată de autoritatea politică, de către țar. Scopul a fost alinierea cultului Bisericii Ortodoxe Ruse la restul ortodoxiei. Iniţiator a fost tatăl lui Petru I cel Mare, Alexei. Este momentul în care Rusia începe să crească, să devină Imperiu, eventual un imperiu pan-ortodox, şi atunci aveau nevoie de eliminarea diferențelor dintre cultul Bisericii Ruse și restul ortodoxiei. Această reformă a cultului a avut printre rezultate – și poate cel mai important – scindarea societății ruse în nikonieni (Nikon a fost Patriarhul Bisericii Ruse la momentul demarării acestei reforme), cei care au acceptat reforma şi ţineau de Biserica oficială, și staroveri sau starobreadţî, cum se numeau ei înşişi, sau numiți de biserica oficială, raskolniki – eretici, cei care au refuzat reforma.

După 1668, se accentuează prigoana împotriva lor și astfel sunt nevoiți să iasă de sub autoritatea țarului și a Bisericii Ruse. Se pare că a fost o migrație în etape. Aceste grupuri mai mici căutau să iasă în afara autorităţii ţarului şi a Bisericii, însă momentul coincide și cu extinderea Imperiului, astfel că nu apucau – cum zice un lingvist român – să se așeze bine, că venea țarul peste ei. A fost migrație radială, pe trei direcții principale – spre Răsărit, spre Siberia; spre Apus – se pare că au ajuns până în Polonia; respectiv spre Sud, inițial la cazacii nekrasovţi, cazacii de pe Don, şi apoi la gurile Dunării – Sudul Basarabiei și, conform informațiilor documentare, se pare că în Dobrogea și în Deltă, ceva mai târziu.

Nu apucau – cum zice un lingvist român – să se așeze bine, că venea țarul peste ei

Prima mențiune a unei populații de staroveri o avem de pe la jumătatea secolului XVIII – în 1754, dacă nu mă înşel, în Sarichioi e menționată existența staroverilor, a populației ruse de rit vechi. Asta ar fi, foarte pe scurt, originea lipovenilor. Jurilovca a fost întemeiată, se pare – o spun autori în diverse studii, M.D. Ionescu ar fi de menţionat – în pragul veacului XIX. Prima mențiune documentară o avem de la 1815. E atât un document din pisania Bisericii, dar făcută pe hârtie, un document din arhivele tulcene și – cel mai interesant – o așa-zisă notiță de margine, pe verso-ul unei scrisori comerciale. Doi lipoveni din Jurilovca probabil au dezbătut și au și notat etapele principale în dezvoltarea satului.

Matricea Românească: La momentul acela, Dobrogea nu aparținea de România.

Paul Condrat: Da, Dobrogea era teritoriul Imperiului Otoman. De altfel, în această pisanie din Biserică sunt menţionaţi prigonitorii lipovenilor, staroverilor, respectiv Alexei și Petru. Și se spune în continuare că s-au instalat în Jurilovca, provincie otomană la momentul respectiv, în preajma satului Caramanchioi – existent la momentul respectiv, actuala Sălcioara – și a satului Pașacâșla, actuala Vişina.

Român între ruşii lipoveni, şi rus între români: istoricul Paul Condrat din Jurilovca, judeţul Tulcea, Dobrogea

Român între ruşii lipoveni, şi rus între români: istoricul Paul Condrat din Jurilovca, judeţul Tulcea, Dobrogea

Matricea Românească: După 1878 și alipirea Dobrogei la România, cum au resimțit cei de aici, din Jurilovca, tranziția? S-au identificat cu noua formațiune statală – pentru că, și pentru ei, identitatea se formase de foarte puțin timp, de două generaţii?

Paul Condrat: Parafrazând un istoric român – cred că Iorga a spus: „Eu sunt naționalist român patriot”, eu sunt rus – român patriot. Dar, un istoric trebuie să fie obiectiv. Autoritățile române nu au tratat întotdeauna bine lipovenii – şi probabil nu numai ei, și populațiile de alte etnii din Dobrogea au avut numeroase situații când au fost tratați ca cetățeni de rangul doi. E drept că Statul român urmărea, pe de o parte, popularea Dobrogei și schimbarea componenţei etnice, pentru că era un teritoriu nou. De fapt, în Dobrogea, populația românească era mult sub 50%, la momentul 1878, românii fiind așezați în satele româneşti – cu tradiţie, de altfel, dobrogene -, cele mai multe de-a lungul Dunării, în Lunca Dunării.

Apoi, mai ales după Revoluția bolșevică din 1917, lipovenii au fost considerați bolșevici și monitorizați cu mare atenție. O referință foarte interesantă am găsit în arhivele tulcene – prin 1918-19, în contextul în care în toată țara are loc o efervescență a mișcării socialiste, la o percheziţie la un locuitor din Jurilovca au fost găsite și… ruble bolșevice! Din punctul de vedere al autorităților, asta constituia o dovadă a legăturilor cu bolșevicii. Or, de fapt, acele ruble bolșevice probabil proveneau de la ultimele expediții comerciale ale pescarilor lipoveni din Jurilovca, la Odessa.

Autoritățile române nu au tratat întotdeauna bine lipovenii. Au fost numeroase situații când aceştia au fost tratați ca cetățeni de rangul doi. După Revoluția bolșevică din 1917, lipovenii au fost considerați bolșevici și monitorizați cu atenție

Aceste expediții comerciale la Odessa și la Varna erau o tradiţie. Cei mai gospodari pescari mergeau cu chefal afumat în cele două orașe, îl vindeau… Cumpărau diverse mărfuri industriale, unelte de pescuit, mărfuri de uz casnic. Or, autoritățile au considerat că rublele bolșevice sunt o dovadă a legăturilor subversive cu autoritățile bolșevice!

Un bătrân din sat mi-a povestit ultima – spunea el – astfel de expediție, în care a fost și o mică confruntare între pescarii din Jurilovca și autoritățile bolșevice sau partizan-bolșevice din Odessa, din care abia au reușit să scape. Au reușit, totuși.

Matricea Românească: Cum au trăit jurilovcanii cele două Războaie Mondiale, dar și instaurarea comunismului?

Paul Condrat: Avem destul de puține informații din Primul Război Mondial. În al Doilea Război Mondial, Statul român a evitat să folosească soldații ruși lipoveni în calitate de combatanți. Cei mai mulți au făcut servicii auxiliare în spatele frontului, pentru că autoritățile nu au avut încredere în ei. Dar au fost și lipoveni care au ajuns până la Stalingrad, au făcut și prizonierat. După război, venirea regimului comunist, într-o primă etapă… sigur, afinitatea de limbă, de cultură le-a adus ceva avantaje, mai ales unui grup restrâns, care a obținut și funcții pentru o anumită perioadă. S-a făcut şcoală în limbă rusă, deși nu a fost considerat – culmea – chiar un avantaj.

Cei care au prins perioada în care au făcut școală în limba rusă mi-au povestit că, de fapt, asta a întărit izolarea față de societatea românească. Pentru că terminau o școală în limba rusă, știau româna foarte rău, și nu prea își puteau continua studiile la o școală românească.

Din punct de vedere economic, a fost mult mai bine, cel puțin în primii ani ai regimului comunist. Până în anii ’80, a fost destul de bine, pentru că Statul – în comparație cu alte zone, poate -, prin întreprinderea piscicolă locală a adus un alt tip de abordare a muncii, un alt tip de relații de muncă. Nu orice pescar din Jurilovca își permitea, în perioada interbelică, și înainte, să aibă o barcă, un năvod, unelte pescărești. Or, acum Statul punea la dispoziție toate astea, și pescarii erau plătiți în acord global, iar pentru că era pește foarte mult, aveau venituri frumușele, în comparație cu alte zone ale țării. Până în anii ’80, când au început să se strice lucrurile – deși prindeau pește, nu mai exista desfacere, și a început să scadă puţin calitatea vieții. Este însă o vorbă locală: „Dacă are balta pește, nu murim de foame!”

Vezi video: Despre începuturile lipovenilor în România

Matricea Românească: În ziua de astăzi, cum trăiește Jurilovca? Și cum se vede România de aici? Mi-ai spus că ești un rus român patriot. Te voi ruga să dezvolţi ce înţelegi prin asta.

Paul Condrat: Sunt rus cu sufletul, însă sunt un cetățean român care-și iubește țara. Consider că sunt din tabăra celor care cred că România poate foarte mult – și merită mult! Sigur, e foarte mult de lucru la asta, dar depinde de fiecare dintre noi să o ducem cu toții mai bine. Tot dăm vina pe clasa politică… Sigur, sunt vinovați, dar e discuție generală în societatea românească: „Clasa politică e vinovată!”. Totuși, clasa politică noi o promovăm.

Şcoala în limba rusă, făcută de către lipoveni, a întărit izolarea față de societatea românească. Pentru că ştiau româna foarte rău, și nu prea își puteau continua studiile la o școală românească

Matricea Românească: Voi, ca lipoveni, ce părere aveți despre rusofobia care există în România?

Paul Condrat: Culmea e că nu prea avem dezbateri de genul acesta!

Matricea Românească: Dar tu, personal, cum vezi faptul că există o teamă viscerală față de Rusia?

Paul Condrat: Există tradiție în asta! (râde) Statul rus, autoritățile ruse nu au adus niciodată bine în România. Însă, noi, localnicii, lipovenii… Cei mai mulţi, da, eventual îl admirăm pe Putin pentru anumite atitudini, dar sigur, teama aceasta destul de accentuată în societatea românească, de amenințare a Rusiei, are justificare, totuşi. Suntem la mijlocul jocului politic între Marile Puteri.

Matricea Românească: Crezi că ar fi fost necesară dezvoltarea unei alte relaţii cu Rusia, după 1990?

Paul Condrat: Aici a fost pe de o parte greșeala clasei politice, pe de altă parte, teama de Imperiul Rus. La începutul anilor ’90, da, ar fi trebuit, poate, consolidate legăturile economice cu Rusia și, mai mult decât atât, cred că s-ar fi putut specula asta foarte bine în negocierile pentru aderarea în Uniunea Europeană. Probabil că am fi obținut mult mai mult, dacă aveam relații mai strânse cu Rusia.

Suspină lotca: din 500 de pescari, câţi avea Jurilovca acum 10 ani, au mai rămas doar 30

Suspină lotca: din 500 de pescari, câţi avea Jurilovca acum 10 ani, au mai rămas doar 30

Matricea Românească: Dacă ar fi să descrii profilul locuitorilor din Jurilovca, ce-ai spune că vă caracterizează? Ocupația de bază, pe lângă – mai nou – turism, este în mod tradiţional pescuitul.

Paul Condrat: Despre ocupația de bază, pescuitul, nu prea mai putem vorbi. Acum 10 ani erau 500 de pescari în Jurilovca, acum mai sunt 30. E drept că încă vreo 50, poate 100, pescuiesc în apele Scoției sau ale Irlandei. Au rămas în domeniu. Lucrează câte două luni, mai vin pe acasă…

Matricea Românească: Cum vezi scăderea aceasta dramatică, de la 500 la 30, în 10 ani?

Paul Condrat: E [cauzată de] lipsa resursei piscicole. Asta s-a mai întâmplat și la sfârșitul secolului XIX. [Grigore] Antipa și M.D. Ionescu, pe care l-am amintit mai devreme, spuneau că locuitorii satelor din Jurilovca și Sarichioi sunt pe cale să devină agricultori, pentru că dispăruse peștele. E drept că, drept  urmare a demersurilor lui Antipa, au fost luate o serie de  măsuri care au avut ca rezultat creșterea populației piscicole din Razim. E posibil și acum, dar trebuie să fie voință.

Este o vorbă locală în Jurilovca: „Dacă are balta pește, nu murim de foame!”

Matricea Românească: Mai există voință din partea celor de aici să-și reia ocupația?

Paul Condrat: Bună întrebare! Nu știu. Mai degrabă, nu. Dar, iar, e tendința generală în toată țara. Tinerii se duc la oraș.

Matricea Românească: Înțeleg că aici, în comunitate, există un loc pentru bătrânele singure, amplasament susținut de către comunitate. De unde vine grija aceasta pentru bătrâni?

Paul Condrat: Acesta e un aşezământ social tradițional, de protecție socială. “Schit” îi spune, deși nu este un așezământ monahal. E specific lipovenilor. Se pare și în celelalte sate – cel puțin în două, în afară de Jurilovca, la Sarichioi și la Carcaliu – au existat astfel de schituri. Acum, în Jurilovca mai sunt câteva pensionare ce locuiesc acolo. Spunea o bătrână – s-a prăpădit – care era decana de vârstă a schitului că, înainte, oamenii construiau case pentru suflet. Cei mai înstăriți construiau câte o chilie în curtea bisericii pentru bătrânele fără posiblități materiale. Tradițional, așa era – bătrânele fără copii şi fără posibilităţi materiale aveau un loc acolo unde să poată locui aproape de biserică. Primeau pomeni de la locuitorii satului. Dar pomană, nu în sensul de cerșit! La noi, pomana are un alt sens: primești mâncare, eventual bani, dar nu ca pomană, ci ca să te rogi pentru sufletul moșilor – roditeli, în traducere. În rusă, înseamnă născătorii, de fapt. E vorba de moși-strămoși. Cei răposați.

Matricea Românească: Casele au fost construite de către oameni înstăriți?

Paul Condrat: De oameni din sat. Câte o familie mai înstărită construia o astfel de chilie. Ultima a fost făcută destul de recent, acum vreo 20 de ani, deci în epocă modernă.

Matricea Românească: E un element care unește comunitatea.

Paul Condrat: Sigur. Nu e milă, ci grijă creștinească.

Matricea Românească: Cum vă conservați identitatea? Există o mândrie de a fi din Jurilovca? Cum e natalitatea aici?

Paul Condrat: E ca peste tot în țară, destul de scăzută. Nu cred că ieșim în afara statisticilor.

Jurilovca: lotcă (barcă) tradiţională de năvod şi superba arhitectură locală

Matricea Românească: Aveți o sărbătoare precum Fiii Satului, la care se întorc cei plecați?

Paul Condrat: Sărbătoarea asta este hramul bisericii, în mod tradițional. Hramurile bisericilor lipovenești din diverse comunități constituiau – aici, ies în afara comunității locale – ocazie pentru schimburi, chiar matrimoniale, pentru lipovenii din toată țara. Şi aici, în satele din Dobrogea, ajung lipoveni din Bucovina, cu ocazia unor astfel de hramuri, și viceversa. Mai nou – deși e adresată turiștilor – există serbarea borșului pescăresc. Tradițional, hramul bisericii este ziua satului, prilej de întâlnire pentru fiii satului.

Există tradiție în teama românilor faţă de Rusia! Statul rus, autoritățile ruse nu au adus niciodată bine în România

Matricea Românească: Dacă ar fi să rezumi la unu-două elemente care sunt absolut identitare, ce s-a mai păstrat?

Paul Condrat: Din păcate, se pierde cam tot. Folclor muzical încă există, şi acesta este specific nouă. Un element vizibil şi consistent.

Matricea Românească: Mai sunt bătrâni care cântă aceste cântece tradiţionale lipoveneşti?

Paul Condrat:  Mai sunt bătrâni ce le cântă. Sunt şi două – chiar mai multe – ansambluri folclorice în Jurilovca. La școală, aproape fiecare doamnă învățătoare – educatoare are un mic grup folcloric, dar există și două grupuri de adulți. Din păcate, uite că tocmai pentru că cele mai multe cântece ale noastre sunt triste și există cererea aceasta comercială, ambele grupuri cântă în diverse ocazii, evenimente, unde sunt turiști, și gândesc: „Nu le cântăm pe acestea triste, ele trebuie să fie vesele, jucăușe.” Și preiau din muzica rusească modernă sau populară… Dar și la ruși, s-a cam pierdut popularul. În cel mai fericit caz este etno-pop.

Matricea Românească: Luând avânt turismul, Jurilovca ar putea să piardă, pe filon folcloric.

Paul Condrat: Într-adevăr. Un profesor din Sarichioi a zis, foarte supărat, că pierdem și folclorul, că fetele astea se prostituează la turiști. Dar eu nu-s chiar de acord. Da, există riscul acesta, dar ce mă împiedică pe mine, ca localnic, sau grupul din care fac parte, să nu oferim cântece vesele? Cu toate acestea, sunt câteva cântecele tradiționale vesele. Cu fetele din grup am fost colegi, am cântat și eu mulți ani în grup. Unul dintre motivele pentru care m-am retras a fost și acesta, că nu am reușit să le conving să conservăm cântecele vechi. „Nu, uite, cântăm [Nadezhda] Kadysheva!” – ea e o mare cântăreață din Ucraina. Lipovenii cântă, astfel, și cântece ucrainene, întrucât limba e foarte asemănătoare. Ucrainenii și rușii au un fond folcloric comun destul de important.

Vezi video: Un cântec cât un neam – elegia lipovenilor din Jurilovca

Matricea Românească: Vorbeai despre nostalgia transmisă din generație în generație și ai amintit despre limba rusă. Tu, de exemplu, urmărești emisiuni în rusă sau citești în rusă?

Paul Condrat: Eu vorbesc rusa destul de rău, citesc foarte greu. Culmea e că prima limbă învățată a fost rusa, de la bunica. De fapt, am învățat în același timp şi rusa și româna. Consider că am două limbi materne.

Înainte, oamenii construiau case pentru suflet. (…) La noi, pomana are un alt sens: primești mâncare, eventual bani, ca să te rogi pentru sufletul moșilor

Matricea Românească: Numele tău înseamnă ceva?

Paul Condrat: Nu. Condrat e nume de familie, dar e și prenume, în limba rusă – destul de rar. Nume care să însemne ceva, însă, sunt. În momentul acesta, îmi vine în minte unul foarte simpatic: Cernodârcă, nume de familie, care înseamnă „gaură neagră” (râde). Probabil a fost poreclă și, la un moment dat, a ajuns nume de familie. Cel mai probabil din neștiința notarului care făcea înregistrările la Starea Civilă.

Matricea Românească: Aveți un cult pentru familie?

Paul Condrat: Da, sigur.

Matricea Românească: Ce e caracteristic pentru o familie de lipoveni?

Paul Condrat: Mi-e greu să zic. Am tendinţa de a mă gândi la familia tradiţională. Se pierd multe lucruri, şi nu doar de la generație la generație. Deja generația mea a pierdut multe lucruri, iar copiii mei încearcă să recupereze acum limba rusă. Fiica-mea e în corul bisericii, învață slavona. Fiul meu e deja prea mare să mai învețe, să revină la tradiție.

Consider că am două limbi materne: româna şi rusa

Matricea Românească: S-au dezvoltat la Jurilovca anumite credințe față de mare, faţă de apă – legende, povești, ritualuri?

Paul Condrat: Nu neapărat credințe. Povești, da, care de obicei redau situații dificile de pe apă – multe dintre ele reale, probabil. Exista – şi încă există – un respect al pescarului față de apă, faţă de natură. Sunt anumite lucruri care nu se fac în barcă.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

“El (Allah) a zis: «O, Iisus (Isa)! Eu te voi lăsa să mori şi te voi înălţa şi te voi purifica (mântui) de necredincioşi, iar pe cei care cred în tine îi voi aşeza deasupra necredincioşilor până în Ziua învierii. Apoi, întoarcerea voastră va fi la Mine şi Eu voi judeca cele pentru care vă certaţi între voi”, se poate citi în Coran, Sura 3:55. Lucrul nu surprinde: Iisus este cea mai menţionată figură din Coran. Prezentă la a doua cea mai veche moschee din România, Geamia “Gazi Ali Paşa” din Babadag (ridicată la 1610), Matricea Românească a stat de vorbă cu imamii instituţiei despre cultura musulmană, prejudecăţile despre Islam, relaţia cu creştinii din Dobrogea şi felul în care datoria faţă de Dumnezeu este înţeleasă într-una dintre marile religii ale lumii.

Matricea Românească: Vă rog să vă prezentaţi pentru cititorii noştri.

Usein Evren: Mă numesc Usein Evren şi sunt imamul acestei geamii încă din 2001. Din acel an, păstorim această funcție în orașul Babadag. Dânsul este Şahin Kaya, din partea Turciei, trimis în România pentru a sluji aici funcția de imam, de hogea.

Matricea Românească:  Spuneți-ne vă rog, în câteva cuvinte, povestea acestui loc care, dincolo de faptul că este superb arhitectural, sunt convins că este plin de însemnătate culturală și spirituală.

Usein Evren: Teritoriul Dobrogei a fost ocupat, cu sute de ani în urmă, de către Imperiul Otoman. Religia musulmană a fost adusă în Dobrogea în anul 1260 de către Sarı Saltuk Dede, trimis aici de către un mare paşă al vremii, Haji Bektaş Veli. Turcii aveau, pe atunci, foarte mulți misionari, pe care îi trimiteau în diverse părți. Sarı Saltuk Dede a fost primul care a transmis Islamul în Dobrogea. Numai în Babadag, pe timpul acela, după 1260, locuiau în jur de 100.000 de musulmani, ceea ce îl făcea capitala Dobrogei. Deci Babadagul era principalul centru de desfacere pentru împrejurimi. Era legătura dintre Dunăre și Mare, și aici era pașalâcul, «miezul» Imperiului Otoman pe timpul acela. De aici se domina tot.

Este o moştenire resimţită până azi. În mare parte a județului Tulcea, ca şi în toată Dobrogea, încă se poartă numele de orașe și de sate de pe timpul acela, nume turcești – precum Sarichioi, Bașpunar, Babadag.

Usein Evren este imam al Geamiei din Babadag, Dobrogea, a doua cea mai veche moschee din România, din 2001

Usein Evren este imam al Geamiei din Babadag, Dobrogea, a doua cea mai veche moschee din România, din 2001

Matricea Românească: Dobrogea este un exemplu de interculturalitate, de conviețuire a multor etnii.

Usein Evren: Aşa este. În Babadag, de ani de zile, de când conviețuim noi, musulmanii, din moși-strămoși, din bunici, niciodată nu am avut probleme. Tot timpul ne-am înțeles foarte bine aici şi cu românii, şi cu machidonii… Cu absolut orice comunitate ne-am înțeles foarte bine, am fost ca frații.

Matricea Românească: Cum ați reușit?

Usein Evren: Vă pot spune ce ştiu de la bunici, fiindcă noi eram mici. Erau fabrici pe atunci, oamenii mergeau la muncă împreună, tot timpul îl petreceau – practic – împreună. Am conviețuit foarte bine până în momentul de față.

Fiecare – catolicii, ortodocșii şamd – crede în religia lui, dar există un singur Dumnezeu

Matricea Românească: Pentru că sunteți amândoi imami, prin ce se caracterizează viața spirituală a credinciosului musulman? Care sunt valorile fundamentale pentru Dvs.?

Usein Evren: Despre religia noastră, după cum ați văzut în diferite surse mass media şi internet, se vorbește… nu neapărat urât, dar unii vor să creeze Islamului o imagine negativă. Din contră, pentru noi, Islamul înseamnă pace, purificare, înțelegere. Toți oamenii trebuie să se înțeleagă, pentru că toți suntem lăsați de Dumnezeu pe acest pământ. Noi trebuie să fim aici uniți ca frații. Este păcat că, din cauza unora, există preconcepţii. În România, în Dobrogea cel puţin, ne înțelegem foarte bine cu orice etnie – de-a lungul anilor și până în ziua de azi, suntem foarte bine.

Matricea Românească: V-am găsit într-o perioadă sfântă pentru Dvs. (n.r. în timpul Ramadanului, pe finalul lunii iunie).

Usein Evren: Într-adevăr, luna lui Ramadan. Duminică avem bayram-ul, ziua cea mare după o lună de purificare, de ramazan. Poate știți că, la noi, timp de o lună de zile, se ține post – nu mâncăm nimic, de dimineața până seara. Ne rugăm, venim seara la geamie. Colegul imam, în fiecare zi, timp de o lună de zile, a citit Coranul musulmanilor care au venit aici. Se recită în fiecare zi câte un belöm, adică o parte din Coran, pe toată durata Ramadanului, până este citit tot.

Interiorul Geamiei din Babadag, Dobrogea, România. Geamia este o casă de rugăciune a musulmanilor, de obicei mai mare decât moscheea

Matricea Românească: În Coran, se spune, la un moment dat, că dacă salvezi un om, ai salvat întreaga lume.

Usein Evren: Întreaga omenire, exact. Noi, musulmanii, dacă vedem pe cineva – de orice religie – la nevoie, trebuie să-l ajutăm. De aceea spunem că religia musulmană este un exemplu. Asta este pentru noi. Noi – fie că suntem imam sau om de rând – trebuie să fim un exemplu pentru toate celelalte religii. Fiecare – catolicii, ortodocşii şamd – crede în religia lui, dar există un singur Dumnezeu. De aceea spun că religia musulmană este o învățătură. De aceea primul cuvânt scris în Coran a fost Iqra, care înseamnă „citește, învață”.

Matricea Românească: Cum vă mențineți comunitatea strâns unită?

Usein Evren: La geamie avem, printre altele, câteva tradiții lăsate de la foștii imami. Predăm și elevilor, copiilor musulmani care vin la geamie. Amândoi ne ocupăm de această comunitate foarte mult, pentru a-i învăța de mici ce înseamnă Islamul. Vin, citesc, îi învățăm curățenia. Aici se învață ce înseamnă Islamul. Să nu se creadă că se vine la geamie să se învețe altceva! Nu. La noi este cu totul altceva. La noi este Islamul curat.

Matricea Românească: Noi, creştinii, avem Decalogul. În Islam, care ar fi cele mai importante precepte?

Usein Evren: Sunt 11 porunci: İmanın şartları şi İslamın Şartları. De exemplu, İmanın şartları cuprinde șase porunci: să credem în Allah, în îngeri, în Coran, să mergem o singură dată în viață – pentru cei care au posibilitatea – la Mecca, să învățăm… Sunt multe. Și mai sunt cinci în İslamın Şartları. De exemplu, orice musulman, înainte de a-și da sufletul, ar trebui să știe un verset. Acel verset trebuie să-l știm, să facem rugăciune, să ținem post. Orice musulman ar trebui să meargă pe urmele acelor porunci.

Matricea Românească: Ne povesteaţi că dumnealui este trimis din partea Statului turc, ceea ce naşte întrebarea cum păstraţi legăturile culturale cu Turcia?

Usein Evren: Dacă ne referim la Sarı Saltuk Dede, avem un mausoleu aici, în Babadag. În fiecare an, cu sprijinul Statului turc, se oficiază un eveniment. Anul acesta va fi a V-a ediție, la care vin reprezentanți ai Turciei la nivel foarte înalt, oameni de afaceri turci din România, enoriași din mai multe orașe şi comunități, alături de care sărbătorim aici, în Babadag, ziua lui Sarı Saltuk Dede.

Comunitatea musulmană din România are o istorie multiseculară, de peste 750 de ani. Stâlpul credinţei este învăţătura din Coran

Comunitatea musulmană din România are o istorie multiseculară, de peste 750 de ani

Matricea Românească: Mărturiseaţi că Dumnezeu este unul pentru toți, și că vă ajutați indiferent de religia în care sunteţi fiecare dintre Dvs. . Cu creștinii, cum decurge relația?

Usein Evren: Este una foarte bună. Avem o strânsă prietenie și cu preotul de aici din localitate, suntem foarte OK, ne înțelegem. Nu ne ocolim în zilele noastre mari de sărbători, cum sunt Ramazan Bayram, Kurban Bayram, de Paște și de Crăciun. Acum, fiind Paștele la noi, se oferă ajutoare celor nevoiași. Deci, noi nu facem separatism între cei care vin. Cunoaștem familii care au într-adevăr nevoie de acele pachete, nu contează religia sau etnia. Am ajutat foarte mulți creștini. La fel, și de Crăciun. Atunci se sacrifică animalele la noi – berbec, oaie – se fac pachete și se împart musulmanilor nevoiași, dar și creștinilor.

La noi, la musulmani, odată ce ți-ai dat cuvântul, nu mai ai nevoie de contracte, pentru că că ți-ai dat cuvântul în fața lui Allah

Matricea Românească: Când s-a pus problema de a se ridica o moschee la București, aşa cum este şi la Constanţa (n.r., ctitorită de către regele Carol I în 1910), au fost controverse privind inițiativa. V-au deranjat?

Usein Evren: Pe mine chiar m-a deranjat, pentru că şi cei care au fost vocali în mass media, presupun că la rândul lor au mulți prieteni turci în România, persoane cu care au copilărit, sau cu care au devenit prieteni între timp. Eu nu cred că ar fi fost ceva care să pericliteze sau să afecteze Statul român, ba din contră. Mai ales la ora actuală, când România este foarte bine păzită din punct de vedere strategic.

Noi suntem prea mici să putem discuta, dar chiar îmi pare rău, și îmi pare rău și pentru  persoanele care au putut sacrifica acele animale pe terenul de acolo. Ne pare foarte rău pentru gestul  pe care l-au cugetat, pentru că se putea întâmpla același lucru și bisericilor din Istanbul. Putea fi mai rău. Pentru noi, a fost foarte jenant. Bineînțeles, în spatele acestor lucruri sunt alții, și pe noi ne depășește subiectul.

Matricea Românească: Din câte știm, religia Dvs. și cultura musulmană se bazează foarte mult pe puterea Cuvântului, mai mult decât pe cea a imaginii. Ne puteţi explica de ce?

Usein Evren: Știți că este o vorbă din bătrâni – „Promisiunea este mai mare decât datoria”. La noi, la musulmani, odată ce ți-ai dat cuvântul, nu mai ai nevoie de altceva. Odată ce ți-ai dat cuvântul, înseamnă că ți-ai dat cuvântul în fața lui Allah. Nu mai este nevoie de contracte.

 

Musulmanii în România. Scurt istoric

Comunitatea musulmană din România are o istorie multiseculară, de aproximativ 800 de ani, aceasta fiind astăzi prezentă la noi în țară într-un număr redus. Printre cele mai importante centre ale comunităţii musulmane locale se numără Constanța, Tulcea, București, Brăila, Călărași, Galați, Giurgiu, Drobeta-Turnu Severin. În total, aproape 0,3% din populația țării (64.337 persoane) se declară musulmană, conform recensământului din 2011. Majoritatea musulmanilor din România sunt tătari și turci și sunt membrii cultului sunnit. În România, slujbele sunt oficiate în 80 de moschei.

Clădirile cele mai reprezentative pentru cultul musulman de la noi din țară se întâlnesc în Dobrogea. Cel mai vechi locaș musulman, Esmahan Sultan, rămas și astăzi în picioare, se găsește în Mangalia și a luat naștere în anul 1575. Cel de al doilea cel mai vechi şi reprezentativ locaș îl întâlnim în centrul orașului Babadag, unde a fost ridicat în anul 1610 la ordinul conducătorului Gazi Ali Pașa, cel care dă și numele geamiei locale.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:


Ruşi din punct de vedere etnic, dar români din punct de vedere civic, lipovenii din Jurilovca ar putea fi obiect de studiu în ce priveşte loialitatea faţă de România. Matricea Românească le-a ascultat gândurile şi cele mai intime dureri. Un video emoţionant, realizat în Dobrogea.

“Pot să vă cânt un cântec de-al nostru?”, mă întreabă Paul Condrat din Jurilovca (judeţul Tulcea), un lipovean în ochii căruia s-a adunat toată Marea Neagră, pe care strămoşii lui pescari au pribegit, dar au şi supravieţuit şi dus mai departe un extraordinar patrimoniu cultural. Încuviinţez.

“Din păcate, se pierde cam tot. (…) Folclor încă există. Folclorul muzical ar fi specific nouă, un element vizibil și consistent.”

Îl întreb despre ce sunt cântecele lipoveneşti şi dacă, aşa cum intuiesc, au o tristeţe pregnantă.

“Sunt destul de multe cântece triste. Sunt și unele vesele, jucăușe, dar într-adevăr foarte multe sunt triste. Cred că e vorba de nostalgia, de dorul de casă. Deși nu musai că în melodii e redată pribegia – nu prea, culmea. Dar cele mai frumoase sunt melancolice.

Multe cântece lipoveneşti sunt triste. Cred că e vorba de nostalgia, de dorul de casă

Cele mai vechi și cele care îmi sunt mie apropiate de suflet, de inimă, aduc cu cântările bisericești. E foartă multă melopee. Voi fredona unul, din viaţa pescarilor.”

După momentul plin de emoţie, aflu de la Paul ce transmite cântecul.

“Interesant este că e doar un catren, sunt 3-4 cuvinte care se repetă. În cântec e vorba, de fapt, despre iubita, logodnica, soția eventual – nu e specificat – ce-și așteaptă alesul plecat pe mare, la pescuit, și pe care l-a prins furtuna, și-l zărește în depărtare, dar pescarul, logodnicul, nu reușește să se apropie de mal.”

Finalul rămâne deschis, ne asigură Condrat, pe vremuri profesor de istorie, apoi implicat în administraţie şi azi antreprenor.

O “Mioriţa” lipovenească

La Jurilovca, e aproape imposibil să te retragi în carapacea civilizaţiei, iar folclorul lipovenesc poartă în el mărturia puternicei legături a omului cu elementele naturii. Un nod de legătură cu ţara adoptivă: România.

“O altă melodie are tema Mioriței, numai că iubita întreabă privighetoarea dacă nu i-a văzut iubitul. Nu e ca-n Miorița, cu păstori, şi nici iubitul nu a fost ucis. Dar tema e aceeași, un dialog cu natura, cu Cosmosul.”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:





Românii din Ungaria: cine sunt, cum ne văd ei, cum îi vedem noi

21 martie 2018 |
De mai multe decenii sau secole, pe teritoriul Ungariei de astăzi au locuit diverse națiuni care au participat, în funcţie de posibilitățile date de epocă, la viața culturală, socială, respectiv religioasă a țării, ca de exemplu: slovaci, sârbi,...



Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei

8 decembrie 2017 |
Dana Dumitru semnează, pe Matricea Românească, o recenzie proaspătă a cărții „ Povestea sașilor din Transilvania ” de Ruxandra Hurezean, sinteză de istorie și mărturii despre destinul tulburător al minorităților ardelene. Jurnalista Ruxandra...



Il Maraviglioso Boccaccio și Decameronul său în filmografia italiană

18 octombrie 2017 |
Italia și cultura sa sunt parte inerentă a latinității și, așa cum toate drumurile duc la Roma, și Matricea Românească a decis să meargă în vizită la Institutul Italian de Cultură ”Vito Grasso”, unde în perioada 9-28 octombrie (sic! din motive...

„Omar și diavolii”, despre exorcizarea demonilor interiori

13 octombrie 2017 |
O nouă recenzie de carte autohtonă pe Matricea Românească: Dan Ciupureanu face parte din noul val de autori români, iar "Omar şi diavolii" îl recomandă drept un nume de urmărit. Dana Dumitru vă explică, mai jos, motivele. Literatura română este mai vie...




VIDEO - Un cântec cât un neam: elegia lipovenilor din Jurilovca

28 iunie 2017 |
Ruşi din punct de vedere etnic, dar români din punct de vedere civic, lipovenii din Jurilovca ar putea fi obiect de studiu în ce priveşte loialitatea faţă de România. Matricea Românească le-a ascultat gândurile şi cele mai intime dureri. Un video...