Tag

Centenarul Marii Uniri

Joi, 1 noiembrie 2018, cu o lună înaintea momentului astral al Centenarului, am fost martorul unui eveniment încărcat de o emoție molipsitoare, o stare ce preîntâmpină o viață de om trăită cu bune și cu rele, cu piscuri și coborâri sub semnul bucuriei, al datoriei și al dragostei. O dragoste față de semeni, neam și meserie. Vorbim despre meseria de istoric, de cercetător cu acribie și luciditate al trecutului românilor, o meserie pe care academicianul Dan Berindei o îmbracă cu noblețe, demnitate și patriotism, astăzi, într-o perioadă în care aceste noțiuni par să nu mai deștepte românul, să trezească România veșnică.

Acesta, la venerabila vârstă de 95 ani (n. 3 noiembrie 1923), consideră că generația actuală de români va găsi o cale către România profundă, istorică, ce trece de multe ori drept invizibilă spiritelor golite de conținutul istoric, de genealogii, umplute mimetic de trenduri pasagere ce promit „frumosul” cu ambalaje de ideologii. Dan Berindei ne-a vorbit despre simplitate, despre muncă și despre însingurarea omului, cu prilejul împlinirii a 95 ani, în cadrul unui eveniment de celebrare organizat de către Academia Română.

„Mărturisesc că, la capătul acestei zile, sunt copleșit, nu numai fizic ci mai ales sufletește. Nu mă așteptam din partea colegilor mei la atâta dragoste. Îmi mai lipsesc cinci ani până la centenar. Nu știu dacă îi voi străbate. Eu sper că România nouă se va afirma și își va arăta chiar veșnicia, pentru că poporul român are o rezistență incredibilă”, a afirmat Dan Berindei.

Viața, între veșnicie și singurătate

„Totul se dezleagă în timp pentru fiecare, iar veșnicia este doar pentru cel de Sus. Noi suntem niște furnicuțe. Și eu am fost în viață o furnică, cu o datorie primordială: a muncii. Vă mărturisesc că am trăit clipe foarte grele în cursul vieții, dar nu pot să spun că îmi pare rău de ceva. Încă mai trăiesc – cât oi mai trăi! – cu o datorie a muncii. Din păcate, astăzi simt că nu mai merge în toate condițiile. Puterile mă slăbesc. Nu mai merge să mă trezesc dimineața și să închei la miezul nopții. S-a terminat așa ceva. Mi-a plăcut foarte mult să muncesc, dar nu a fost nicicând o pedeapsă. Grație muncii sunt aici, în fața dumneavoastră, în această postură”, a precizat academicianul.

Eu sper că România nouă se va afirma și își va arăta chiar veșnicia, pentru că poporul român are o rezistență incredibilă

„La 95 ani, vă mărturisesc singurătatea mea. Mi-am pierdut jumătatea de aproape un deceniu și cei doi copii ai mei între timp. Cu toate că erau maturi complet, ei erau tot copiii mei. Din păcate, sunt legat de singurătate până la sfârșit. Acum sunt singur și în jurul meu nu mai e nimeni, doar un cățel. Și cățelul are însemnătatea lui, dar nu este un copil, o legătură prin care ar trebui să continue și azi viața”, a concluzionat academicianul.

Fără cuvinte mari și un portret encomiastic, istoricul și academicianul Dan Berindei suprinde prin firescul zâmbet, franchețea exprimării și discursul cald, bonom, adâncit istoric și afectiv, reflectat de predilecția sa spre teme istorice precum unirea și statul român modern.

Dan Berindei, un boier de neam, de Ţară

Vorbitorii la acest eveniment, președintele Academiei Române, prof. dr. Ioan-Aurel Pop, și academicienii Eugen Simion și Răzvan Theodorescu, l-au identificat pe Dan Berindei, unanim, ca patriarhul istoriografiei românești, un boier de neam, de țară cum zicea Eminescu, un patriot fără retorici patriotarde ce a iubit exigența în cercetare, unde crea cu nespusă pasiune pentru acea capodoperă – istoria României.

„E capital să urmărim în viață să avem adevăr și dreptate, dar niciunul dintre aceste lucruri nu este complet fără iubire și bunătate”, a subliniat profesorul Ioan-Aurel Pop, cu referire directă la moștenirea spirituală a lui Dan Berindei și la lecția sa de viață pentru generațiile tinere, o lecție ce vine de la un vârf al elitei românești într-o vreme de cumpănă.

Figura sa de senior nu vine numai prin vârstă, ci dintr-o mare noblețe sufletească pe care o poartă cu sine de-o viață, cu simplitate și demnitate. A fost un senior al spiritului, un om de lume. Nu a căutat glorie, nu a căutat funcții, nu a răsturnat pe nimeni și i-a iertat pe toți, ca-n Tatăl Nostru – pe toți cei care i-au greșit. Dacă am vrea să vedem spirite de patriarhi care ne-au netezit drumuri line pe căile aspre ale vieții, atunci e de ajuns să privim figura luminoasă și luminată de har a academicianului Dan Berindei”, a declarat Ioan-Aurel Pop.

Dacă ar fi să trăim într-o altă viață, Dan Berindei ar fi un boier bonjurist și pașoptist. El este prin cultură, prin generozitate, un boier al spiritului

Eugen Simion a amintit de spiritul său cultivat în legarea unor prietenii umane și intelectuale, dovedind statornicie în nestatornicia lumii noastre: Dan Berindei are în spiritul său ceva ce noi românii am cam pierdut, și anume noblețea. Demnitatea de a fi, frumusețea de a trăi, bucuria de a vedea un om pe care îl cunoști. De fiecare dată când ne-am întâlnit, afișa o bucurie, o bucurie care este proprie românului. Acesta a subliniat că oamenii precum Dan Berindei au făcut ca viața în Academia Română să fie frumoasă în sensul cel mai adevărat și profund cu putință.

Dan Berindei, un boier al spiritului

Răzvan Theodorescu a precizat, la rându-i, că prietenul și colegul său, Dan Berindei, a însemnat foarte mult pentru imaginea fericită a României intelectuale. „Este un patriot autentic, fără retorică patriotardă, care își iubește țara necondiționat. El este și un european fără ostentații, în străinătate avea un loc firesc în rândul comunității intelectuale. Dacă ar fi să trăim într-o altă viață, Dan Berindei ar fi un boier bonjurist și pașoptist. El este prin cultură, prin generozitate, un boier al spiritului”, a afirmat academicianul despre iubitul și venerabilul său coleg”, spre care privește tot cu bucurie în spirit și în simțiri.

În pragul unui Centenar sărbătorit mai mult papagalicește sau formal de diverse instituții și organizații fondate în jurul unor personalități emblematice, demult pierdute în negura timpului, Academia Română alege să ne aducă în prim plan un destin intelectual și uman de rară însemnătate, încărcat de noblețe, de ideal, de o boierie și voioșie curată a spiritului, cununat de muncă și pictat cu suflet românesc.

E oficial: Braşovul a renăscut. Şi asta e o veste bună nu doar pentru Ardeal, ci şi pentru România centenară.

O veste bună pentru Ardeal, fiind că e important să se înţeleagă un lucru: Ardealul nu se rezumă nici la Cluj, şi nici la Untold ori Dracula. Nu se reduce nici la Sibiu şi la nostalgiile de capitală a culturii europene. Braşov, oraşul unde compozitorul Ciprian Porumbescu s-a refugiat din Bucovina şi a creat prolific, culminând cu opereta “Crai nou”, pusă în scenă în sala festivă a gimnaziului Andrei Şaguna la 11 martie 1882, este chintesenţial pentru România – şi următoarea ei sută de ani.

Renaşterea Braşovului, după ani de hălăduire – asemeni lui Porumbescu – în obscuritate şi în umbra marilor oraşe, e o veste minunată pentru România, fiindcă România are nevoie de un centru puternic. Acolo unde inima funcţionează rău, şi capul, şi picioarele suferă de pe urma unei circulaţii proaste. Braşovul, după toate semnele, şi-a rezolvat problemele cu fluxul – economic şi cultural – iar revirimentul lui ţine de domeniul evidenţei. Nu-mi cereţi statistici, nu-mi cereţi acte doveditoare. E o senzaţie, tangibilă per pedes apostolorum. Sentimentele, sufletul nu se clasează în dosare.

Aici, unde românii erau ţinuţi în „ghetoul” de dincolo de zidurile cetăţii – dovadă însăşi locul unde a luat fiinţă Prima Şcoală Românească -, umili servi ai naţiunilor de prim rang – vezi Unio Trium Nationum şi, mai târziu,  plângerile românilor din Supplex Libellus Valachorum – aici, România musteşte de viaţă. Freamătul turistic e doar un simptom, dar Braşovul e mai mult decât turism de week-end: e stâncă de Istorie.

Braşovul nostru e mai mult decât turism de week-end: e stâncă de Istorie

Şi dacă, aşa cum o publicitate locală anunţă triumfător, “Aniversările nu sunt despre trecut, ci despre viitor”, Centenarul României trebuie să se refere la ceea ce am făcut (bine şi rău), dar mai ales la ceea ce vom face. Câţi dintre noi vorbesc – în anul de graţie 2018 – în afara discursului comemorativo-prohodic, despre ce vom clădi în viitor, despre cum ne imaginăm România următorului centenar?

Braşovul, cu seva lui tinerească, cu lustrul său regăsit, poate fi un model de renaştere a României, de proiecţie a viitorului. Căci, după un Sud aplatizant, învechit în rele şi atât de blamat, nu este el poarta de trecere în cealaltă Românie, una la care aspirăm cu toţii – locul în care s-a făcut Unirea tuturor românilor, locul unde e mai bine şi mai calm?

a renăscut Braşovul România centenară logo

Braşovul ne aduce aminte că aniversările nu sunt despre trecut, sunt despre viitor

E oficial: Braşovul a renăscut. Iar revenirea festivalului Cerbul de Aur (29 august – 2 septembrie), superbă emblemă identitară a României, după 9 ani, este, în sine, încă o dovadă a gloriei noastre regăsite.

Să mulţumim, aşadar, Braşovului că ne uneşte, la poalele Carpaţilor milenari.

Care sunt și care vor fi marile ispite ale acestui Centenar al Marii Uniri? De câtă răbdare și onoare va trebui să dăm dovadă? Răspunsul, într-o opinie scrisă, din Basarabia, de către Corina Moisei, pentru Matricea Românească, la 100 de ani după istoricul 27 martie ce a consemnat unirea vechiului pământ românesc cu Ţara-Mamă, România.

Ce înseamnă să ai răbdare? Să fii corect? Sau poate să lași balanța evenimentelor să se miște în inerția firească? Nu am un răspuns univoc, și nici nu încerc să îl găsesc în acest moment. Mai degrabă îmi doresc să scriu despre aceasta vitală resursă omenească în contextul anului fundamental pe care îl traversăm: Anul Centenarului Marii Uniri.

De ce este important să avem răbdare? În primul rând, pentru că acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, cu multe goluri care trebuie să fie completate în mod urgent, indiferent că au sau nu un fundament istoric veridic. Spre marele meu regret, aceste manifestări plăsmuite pe avânt și pe perorații vor avea o urmă imperceptibilă, fără impact, dar și fără rezultate.

Acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, atât în Ţară cât şi în Basarabia

La rând vine și riscul apariției pseudo – istoricilor care fie ridică în slăvi trecutul, fie anulează cu o singură mișcare de condei realitățile evidente. O să fiți martorii apariției pe bandă rulantă a materialelor publicistice și editoriale care consecvent, în marș militar, vor suplini datoria noastră cucernică. La acest Centenar, fiecare român se va simți îndreptățit să arunce câte o pietricică, păcat însă că în mod haotic, neordonat și în lipsa unei constructivități colective, căci, spre marele meu regret, anume acea esenţială comuniune spirituală lipsește cu desăvârșire neamului nostru (nu vă grăbiți să mă judecați pentru aceste gânduri, doar observați ce se întâmplă în jur).

Veți avea nevoie de o neasemuită răbdare, pentru că acest Centenar vine la pachet și cu imixtiunea politică, în care se vor cumula tot soiul de „notorietăți” ale momentului. Cel puțin aici, în Basarabia, cu siguranță măcar un partid politic va transforma acest subiect într-un punct de pe lista priorităților electorale.

2018 va fi un an al încercărilor, al eșecurilor și al planurilor strategice în stilul inconfundabil al cincinalelor, căci fiecare instituție va trâmbița reușita stahanoviștilor în materie ideologie. O să regret nespus dacă anume acest moment istoric va deveni nimic altceva decât încă un produs publicitar, încă o manevră de captare a atenției și, de ce nu, a buzunarelor noastre.

Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Să ne punem totuși încrederea în bunăvoința și credința neamului românesc, care nu se va preta unui joc anapoda și va reuși să își mențină o linie fermă, renunțând la pomenile grase ale companiilor publicitare, în favoarea unui elogiu veritabil, de calitate, memorabil pentru multe generații viitoare. Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Îmi pun speranța că această răbdare se va materializa într-o dovadă a faptului că România și neamul românesc, în întreaga sa diversitate, va reuși să onoreze amintirea unui eveniment de o importanță majoră pentru noi, urmașii Romei.

Foto deschidere: Pinterest

„A fost ratată, în România, şansa scrierii unei noi istorii privind Primul Război Mondial?” s-au întrebat participanţii la masa rotundă cu tema «Scrierea unei noi istorii a Primului Război Mondial. Oportunitate sau șansă ratată?», organizată săptămâna trecută la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, de către Societatea de Ştiinţe Istorice din România şi instituţia gazdă. Matricea Românească vă oferă cele mai interesante intervenţii de la o manifestare de primă importanţă pentru istoriografie, care a adus istoria românilor şi Centenarul Primului Război Mondial în prim-plan.

Prof. univ. dr. Bogdan Murgescu: Top 5 cărţi recente despre Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri

Am făcut un test cu câţiva colegi, întrebându-i care este, în opinia lor, un „top 5” al lucrărilor apărute în România în ultimii cinci ani, cam de când a început discuţia despre Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri, lucrări care împing înainte cunoaşterea istoriografică.

Întrebarea pentru colegi a fost grea şi a născut răspunsuri interesante, dar şi foarte diverse. Este clar că a face un top 5 al celor mai remarcabile cărţi româneşti din ultimii ani despre Centenarul Primului Război Mondial este dificil. Nu avem o “opera magna” despre Primul Război Mondial, titlu care îi revine ediţiei clasice a lui Constantin Kiriţescu, “Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919” (1921).

Totuşi, voi aminti câteva titluri:

Liviu Maior – Doi ani mai devreme – care arată că, deşi Primul Război Mondial a început pentru Vechiul Regat  în 1916, pentru peste jumătate dintre românii care trăiau în acea vreme, a început în forme foarte crude şi contondente încă din 1914.

Radu Tudorancea, Institutul Iorga – Frontul de acasă. Propagandă, atitudini şi curente de opinie în România Primului Război Mondial – o carte care s-a bucurat de puţină discuţie, deşi poate trebuia mai mult, despre „Războiul de acasă”.

Alin Ciupală – Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial

Lucian Boia – Germanofilii

Adrian Silvan Ionescu – „Războiul cel Mare. Fotografia pe frontul românesc” (album foto)

şamd

Lect. dr. Alin Matei: „Suntem în epoca post-naţională”

Nici nu ştiu dacă ar trebui să ne aşteptăm la o istorie completă, la o istorie mare a Primului Război Mondial.

Avem puţine tentative de a scrie mari istorii. Istoricii au înţeles magnitudinea demersului. Suntem în impas.

Azi, suntem în epoca post-naţională. Ca exemplu, anul trecut a apărut o lucrare despre efectul războiului asupra minorităţilor – asupra „devianţelor”, cu multe ghilimele.

masa rotundă istoriografie România Primul Război Mondial în istoria românilor şi Centenarul Primului Război Mondial

Istoricii prezenţi la manifestare au analizat felul în care istoriografia românească de azi a fructificat (sau nu) Centenarul Primului Război Mondial şi al implicării României în marea confruntare militară Foto: ssir.ro

Prof. dr. Dumitru Preda: „Avem peste 1 milion de români căzuţi în Primul Război Mondial. Istoria trăită nu poate fi uitată”

Ca tânăr cercetător, îmi dădeam seama în comunism de ce nu puteam vorbi despre o problemă sau alta. Ca să dau un exemplu, Războiul se termina în 1917, nu în 1918, iar despre campania din 1919, nici nu aveai voie să vorbeşti! În schimb, se publica în România Războiul Republicii Sfaturilor, cu succes inclusiv internaţional, dintr-o propagandă pe care vecinii noştri au ştiut mereu să o facă mult mai bine decât noi.

Azi, la Centenarul marii conflagraţii, trebuie să constatăm cu regret că problematica românească e tratată şi cunoscută superficial [la nivel internaţional] şi se încheie cu blitzkrieg-ul lui [August von] Mackensen și [Erich von] Falkenhayn din 1916… Nu mai spun că marile bătălii din vara anului 1917 sunt trecute sub tăcere, deşi au fost singurele victorii ale Antantei pe acest front răsăritean.

1 milion de soldaţi ruşi au luptat aici, mulţi dintre ei din Basarabia, iar victoriile noastre pe frontul din Moldova s-au datorat unei colaborări excelente între artileriştii români şi cei ruşi.

A fost o jertfă uriaşă, de peste 1 milion de români căzuţi. Era, îmi amintesc, câte o troiţă în fiecare sat din Oltenia, Muntenia, Moldova… Căzuseră câte 2-3 membri din aceeaşi familie, iar lucrurile acestea nu se pot uita. Nu e vorba de patetism, e vorba de istorie trăită, de istoria oamenilor.

Istoria e o armă politică teribilă. (…) Istoria educă şi pregăteşte cetăţeni capabili să apere democraţia.

Centenarul nu e doar despre 1918, este din 1914 până în 1920 şi!

C.S. II dr. Cosmin Popa: „Trebuie să recunoaştem că avem ruşi căzuţi în bătăliile din Moldova cel puţin la nivelul românilor”

Avem tendinţa de a transforma multe lucruri într-un prohod.

Autorităţile au ignorat Centenarul Primului Război Mondial, preferând să se concentreze pe Centenarul Marii Uniri, şi pe acesta transformându-l într-un şir de pomeni militarizate.

Nu cred într-o mare istorie a Primului Război Mondial, într-una care să trateze tot. Istoriile occidentale sunt istorii ale războiului din perspectiva Marii Britanii, a Franţei, frontul răsăritean e expediat din câteva rânduri. Este datoria noastră profesională ca istorici români să schimbăm situaţia. (…)

Trebuie să lămurim problema aliatului rus. Nu este de ajuns să vorbim, fugitiv, despre ruşi în Dobrogea şi în Moldova. Ci este necesar să amintim că refacerea Armatei Române din 1917 s-a realizat în spatele frontului asigurat de aliatul rus – aşa cum l-a asigurat el, mai bine sau mai rău – , şi trebuie să recunoaştem că avem ruşi căzuţi în bătăliile din Moldova cel puţin la nivelul românilor. Să încercăm să mergem mai departe cu această investigaţie istorică.

S-a bătut multă monedă pe istoria diplomatică, pe ezitările politice şi pe planul lui Brătianu – constând, de altfel, într-o serie de premise care nu s-au adeverit. Asta arată un Stat care se bazează excesiv pe demersuri diplomatice. Trebuie, deci, să scriem şi o istorie militară.

 

Foto deschidere: greatwarproject.org

Comunismul a comandat şi proliferat «decreţeii», democraţia românească a anului 2018 trebuie să încurajeze familia românească, pentru următorii 100 de ani.

2018 e anul în care e cel mai la modă să fii român. Nu ne cunoaştem istoria, dar o trăim: suntem beneficiarii (chiar, speculanţii) direcţi ai eforturilor şi sacrificiilor unor generaţii, a căror înălţime morală ne complexează, de a crea statul naţional unitar român. E anul în care se vor tăia milioane de panglici, e anul în care Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale va sprijini cele mai mirobolante şi lipsite de substanţă proiecte, pe ultima sută de metri a unui superfluu festivism ad-hoc, e anul în care firmele private se vor bate în exhibiţionisme de patriotism.

“După buget”, vorba eternului Caragiale, “alocaţii” de zeci, sute de mii, milioane de euro au fost puse deoparte pentru a sărbători, cum ştie fiecare – cel mai probabil individual şi vanitos – Centenarul Marii Uniri de la 1918. Pe cât de mare fu Unirea, pe atât de mari ne sunt dezbinarea şi înstrăinarea, 100 de ani mai târziu.

Sunt exhibiţionisme previzibile, care nu vor repara, ci probabil vor adânci rifturile din societatea românească, în care un gunoier e plătit mai bine decât un profesor, în care medicii şi învăţătorii neamului, adică oamenii care ne (re)dau sănătatea fizică şi morală, sunt siliţi să ia calea străinătăţii, umiliţi de un sistem care vrea îndobitocirea şi nu luminarea celor pe care-i păstoreşte. Unde sunt programele sociale prin care Statul Român încurajează natalitatea, la un moment istoric de cotitură, în condiţiile unui exod comparabil doar cu Siria, ţară mutilată de război?

Pe cât de mare fu Unirea, pe atât de mari ne sunt dezbinarea şi înstrăinarea, 100 de ani mai târziu

Şi totuşi, românii iubesc România. Nu a tăia o panglică unei structuri de carton, la fel de solidă precum satele lui Potemkin, ce nu va rezista posterităţii, sau a te holba la cel mai mare cârnat tricolor, vizibil de pe Lună, e dovadă de patriotism în 2018 şi pe mai departe.

Ci a rămâne aici. A sădi pentru România, fizic sau spiritual.

Cu zeci de ani în urmă, pe vremea unui totalitarism funest care dirija viaţa indivizilor în mai toate aspectele ei, românilor li s-a impus să producă (termen dur, dar real), ceea ce a rămas în istorie drept “generaţia decreţeilor”. Soldaţii patriei care s-au întors împotriva sistemului, şi care au făcut Revoluţia din 1989.

Acel spor natural programat a creat milioane de români, aruncându-i în braţele unei istorii nu de puţine ori vitrege. “Generaţie de sacrificiu”, li s-a spus: e timpul ca România să scape de blestemul generaţiilor de sacrificiu şi să se apuce să creeze generaţii de edificiu.

E timpul ca România să scape de blestemul generaţiilor de sacrificiu şi să se apuce să creeze generaţii de edificiu

A-ţi împlânta ancora în solul Patriei, “de bunăvoie şi nesilit de nimeni”, e cel mai curajos şi mai curat act de patriotism de care un individ e capabil în anul de graţie al Centenarului, 2018. De aceea, cinste celor care dăruiesc României copii în acest an. E timp, e timp până în martie, şi mai departe, să faceţi dragoste cu România, de aici încolo pentru zeci de ani. A-i dărui noi fii şi fiice, chiar dacă sistemul de protecţie socială pentru familia românească e o glumă mizerabilă, fiind practic inexistent şi umilitor, este cel mai curajos şi mai curat act de patriotism.

Pentru că e nevoie de curaj să faci copii în România. Acesta-i testul suprem al relaţiei tale cu ţara – ca şi în viaţă, unde tot ce vine până la copil nu-i decât o coabitare pleziristă, nu o relaţie în adevăratul sens al cuvântului.

Sigur că a face copii nu-i pentru toţi, şi nici nu poate fi impus ca-n vremurile de tristă amintire – dar copiii nu se plămădesc doar fizic, ci şi spiritual. Un copil, chiar de-i al altuia, îndrumat să rămână aici, să lucreze în ţară şi să se bucure de România e un copil câştigat pentru noi. Faceţi, deci, tot ce puteţi pentru copiii României.

Pentru firmele pregătite să-şi arunce, în 2018, banii pe fereastra laudei de sine: păstraţi-vă banii şi bugetele pentru angajaţii care vă vor anunţa, în acest an, că aşteaptă un copil

Iar pentru firmele pregătite să-şi arunce, în 2018, banii pe fereastra laudei de sine: păstraţi-vă banii şi bugetele pentru angajaţii care vă vor anunţa, în acest an, că aşteaptă un copil. Sigur că asta vă va lovi în plin “productivitatea” şi “eficienţa”. Dar, dacă sunteţi cu adevărat patrioţi aşa cum susţineţi, veţi încuraja cum se cuvine, şi nu doar în 2018, prin bonusuri generoase, familia pe care angajaţii voştri şi-o întemeiează. E aceeaşi familie pe care, la nivel declarativ, orice entitate publică sau privată din România o susţine. E momentul faptelor, nu vorbelor.

Decreţeii au fost un experiment blamabil din istoria României. Istoria ne mai dă o şansă prin centenari şi generaţia lor. E generaţia care trebuie să schimbe faţa unei Românii schimonosite de gândire pe termen scurt, birocraţie excesivă, corupţie, imoralitate şi ipocrizie. E asta ceea ce vă doriţi pentru copiii voştri?

 

Foto deschidere: unica.ro

Înainte de a veni la Alba Iulia pentru a lansa, miercuri, la Sala Unirii din Capitala de suflet a românilor, numărul inaugural al Revistei Matricea Românească, trimiţând invitaţia unei cunoştinţe nu foarte apropiate, am primit un răspuns care m-a frapat şi m-a umplut de o revoltă mocnită. Răspunsul era: “Mulţumesc, dar din păcate – sau din fericire – sunt plecată din ţară în această perioadă”.

Repet: “Din fericire, sunt plecată din ţară în această perioadă”.

Motivul pentru care (încă, la data scrierii acestor cuvinte) suntem la Alba Iulia, cred că e simplu. Noi, spre deosebire de duduia din povestea mea, suntem fericiţi că suntem în ţară. Şi se ştie că fericirea e mai mult un ideal, decât o realitate. Dar, ce ne ţine în viaţă, dacă nu idealurile? Ce ne ţine în viaţă, dacă nu speranţele – fie ele şi plăpânde – , dacă nu visele noastre comune, fie ele şi cu scadenţă întârziată?

O familie se naşte când doi oameni îşi proiectează un viitor împreună, când doi oameni îşi suprapun sufletele. O ţară se naşte când comunităţile de oameni care o locuiesc împărtăşesc, în mod voit – deşi azi suntem ademeniţi să credem altfel – suferinţe, dar şi bucurii, credinţe şi idealuri.

Poate vă întrebaţi ce au căutat o mână de moldoveni, munteni, basarabeni, de la proiectul cultural iniţiat de o casă de avocatură din Bucureşti, în Capitala de suflet a românilor, Alba Iulia. N-am venit în Ardeal nici să tăiem panglici, şi nici să furăm startul festivităţilor de Ziua Naţională.

Am venit să le facem un cadou fraţilor noştri români de aici şi de aiurea: revista noastră, expresia concretă a unui proiect cultural de suflet, născut în septembrie 2016. Atunci, avocatul Adrian-Cătălin Bulboacă şi cu mine, dimpreună cu colegii mei, puneam bazele Matricei Româneşti, după numele lucrării semnate de către artistul Ştefan Râmniceanu.

Matricea Românească, vorba Mântuitorului, nu e nici aici, nici acolo: e înăuntrul nostru. E în limba noastră, e în istoria noastră comună. E în bătrânii, şi în tinerii noştri

În ultimul an, am bătut ţara în lung şi în lat, ba chiar i-am şi depăşit graniţele, în căutarea Matricei Româneşti. Şi vă spun cu mâna pe inimă: am găsit-o şi n-am găsit-o. Matricea Românească, vorba Mântuitorului, nu e nici aici, nici acolo: e înăuntrul nostru. E în limba noastră, e în istoria noastră comună. E în bătrânii, şi în tinerii noştri.

Matricea Românească înseamnă, de fapt, capacitatea noastră de a rămâne deasupra valurilor. De a găsi mereu soluţii, cum discutam chiar ieri cu distinsa istorică a Albei, doamna Ana Dumitran. Dar, tot împreună spuneam: la 100 de ani de la majoratul nostru în faţa Istoriei, a sosit timpul să ne dorim ceva mai mult de la viaţă. Nu să fim mereu obligaţi să găsim soluţii la provocările vremelnice. Ci să construim peste imensul potenţial pe care îl avem.

Iar o ţară, dragi cititori, nu se construieşte pe betoane şi pe sticle, ci pe vise.

O ţară se construieşte şi reconstruieşte plecând de la sufletul locuitorilor ei, de la nebunia frumoasă a părinţilor ei fondatori. România, aşa cum discutam cu istoricul Carol Căpiţă, a fost făcută nu de oameni cuminţi, ci de nebuni frumoşi. Ne înclinăm în faţa ilustrelor figuri prezente în spirit în Sala Unirii: de la marii noştri oameni de stat, de la Basarab I până la Ferdinand I Întregitorul, şi până la marii noştri oameni de cultură.

Ca român, nu ai nevoie de motive să vii la Alba Iulia. La Alba Iulia – în Sala Unirii, unde pe biroul lui Aurel Lazăr, avocat (precum este şi fondatorul Matricei Româneşti), s-a semnat actul Unirii Transilvaniei cu Ţara – se vine ca la mamă. La mamă vii, te încarci cu energie bună, primeşti dojeni atunci când le meriţi, apoi te întorci şi iei din nou viaţa în piept.

Grigore Leşe – „Bată-te, Americă, bată” @ Lansarea Revistei Matricea Românească, Sala Unirii, Alba Iulia, 29.11.2017

Dragii noştri,

Marea Unire n-a fost o întâmplare, ci o minune realizată de români, înroşită cu sângele a sute de mii de soldaţi căzuţi în Primul Război Mondial, şi aprobată de undeva, de Sus.

Dacă voiam comoditate, rămâneam în Bucureşti, lansam revista Matricea Românească la târgul Gaudeamus, alături de tot felul de istorici pervertiţi, care ne învaţă mai nou că Unirea a fost o greşeală, o “chestie” care nouă românilor ne-a ieşit din întâmplare, fără să o vrem.

Îl invit pe domnul Boia să mai citească istoria neamului care, în bunătatea lui, l-a făcut miliardar din vândut cărţi, să mai studieze biroul avocatului Aurel Lazăr, iar apoi să se uite bine în oglindă.

Marea Unire n-a fost o întâmplare, ci o minune realizată de români, înroşită cu sângele a sute de mii de soldaţi căzuţi în Primul Război Mondial, şi aprobată de undeva, de Sus.

Generaţia copiilor noştri nu va face România Mare. Acest ideal le revine lui Dumnezeu şi Istoriei.

Generaţia lor va face însă România măreaţă, din nou.

Revista pe care o veţi avea, în curând, în mâini, e o dovadă că matricea românească lucrează, este vie şi are capacitatea redeşteptării, a transformării. Nu suntem perfecţi, dar nici nu trebuie: suntem români.

Trăiască România! La mulţi ani!

 

Discurs susţinut la Sala Unirii din Alba Iulia, la 29 noiembrie 2017

A renăscut Braşovul!

16 Iulie 2018 |
E oficial: Braşovul a renăscut. Şi asta e o veste bună nu doar pentru Ardeal, ci şi pentru România centenară. O veste bună pentru Ardeal, fiind că e important să se înţeleagă un lucru: Ardealul nu se rezumă nici la Cluj, şi nici la Untold ori Dracula....

Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române

27 Martie 2018 |
Care sunt și care vor fi marile ispite ale acestui Centenar al Marii Uniri? De câtă răbdare și onoare va trebui să dăm dovadă? Răspunsul, într-o opinie scrisă, din Basarabia, de către Corina Moisei, pentru Matricea Românească, la 100 de ani după...

Războiul care a făcut România Mare, sub lupa istoricilor: “Trebuie lămurită problema aliatului rus. În toate bătăliile din Moldova avem ruşi morţi cel puţin la nivelul românilor” / “Să nu facem, din Centenar, istorie de parastas!”

7 Martie 2018 |
"A fost ratată, în România, şansa scrierii unei noi istorii privind Primul Război Mondial?" s-au întrebat participanţii la masa rotundă cu tema «Scrierea unei noi istorii a Primului Război Mondial. Oportunitate sau șansă ratată?», organizată săptămâna...

Să facem - nu România Mare - România măreaţă!

1 Decembrie 2017 |
Înainte de a veni la Alba Iulia pentru a lansa, miercuri, la Sala Unirii din Capitala de suflet a românilor, numărul inaugural al Revistei Matricea Românească, trimiţând invitaţia unei cunoştinţe nu foarte apropiate, am primit un răspuns care m-a frapat şi...