Tag

Constantin Brâncoveanu

Numele familiei Brâncovenilor s-a păstrat în memoria românilor mai ales prin tragicul episod din data de 15 august 1714, când domnitorul Constantin Brâncoveanu era executat de către turci la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin al II-lea, Ștefan, Radu și Matei. Mai puțin știut este faptul că acest moment nu a reprezentat sfârșitul acestei case înrudite cu vechea dinastie a Basarabilor, ce s-a continuat prin ceea ce genealogiștii numesc „marele nod brâncovenesc”: nepotul voievodului Țării Românești din partea fiului celui mare, Constantin al III-lea, ce le-a supraviețuit bunicului și tatălui, reintrând ulterior în posesia averii fabuloase a familiei și fiind inclus printre marii dregători ai țării.

 

Constantin Brâncoveanu, moștenit de stră-strănepotul său

Tot printre cei mai de seamă reprezentanți ai boierimii au figurat și fiii săi, Nicolae și Manolache, cât moștenitorul acestuia din urmă, marele ban Grigore, ultimul descendent pe linie masculină al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Concentrând în persoana sa întreaga bogăție și prestigiul sporit de vreme al familiei, cel care se autointitula „Grigore, principe al Austriei, cavaler al Rusiei și mare ban al Țării Românești, din străvechea și prea strălucita familie românească Basarab-Brâncoveanu” era prezentat astfel de către ultimul cronicar al epocii fanariote, Zilot Românul: „cel mai numit și mai ales boier al patriei noastre, adică împodobit cu înaltă învățătură, firește blajin și tihnit, bogat foarte și după neam mai slăvit decât toți”.

Acest elogiu nu este nicidecum exagerat, Grigore Brâncoveanu fiind într-adevăr unul dintre cei mai erudiți români ai vremii sale, autor al mai multor reforme privind modernizarea administrației statului, președinte al Sfatului Administrativ – primul guvern constituțional din istoria Țării Românești – și chiar candidat la domnie din partea partidei naționale, după sfârșitul perioadei fanariote.

 

Safta, remarcabilă prin frumusețe și bogăție

Așa cum era cerut de tradiția acelei perioade, reprezentantul unei atât de respectabile case trebuia să-și găsească o soție pe potriva sa. Aceasta a fost Safta, fiica lui Teodor Balș și a Profirei Rosetti, considerată de un istoric contemporan drept „una dintre cele mai de frunte femei din acele vremuri prin nașterea, bogăția și frumusețea ei”. Căsnicia celor doi pare să fi fost una fericită, fiind umbrită doar de faptul că nu au putut avea copii. În consecință, urmând unui obicei destul de răspândit în epocă, Safta a hotărât, în acord cu soțul ei, să înfieze pe una dintre fiicele surorii sale, principesa Zoe Mavrocordat. Aceasta s-a căsătorit câțiva ani mai târziu cu viitorul domn al Țării Românești, Gheorghe Bibescu, având un fiu ce a fost botezat de către marele ban Grigore Brâncoveanu, care i-a acordat ulterior și dreptul de sklitada – adică de a-i purta numele de familie: Basarab-Brâncoveanu. Astfel, vechiul nume al Brâncovenilor s-a continuat până în prezent, prin familia Bibescu-Basarab-Brâncoveanu.

 

Brâncovenii, ctitori de vocație

Pe lângă importantul rol pe care l-au deținut în istoria Țării Românești vreme de aproape două secole, Brâncovenii se remarcă și printr-una dintre cele mai însemnate opere filantropice, începută de către voievodul Constantin Brâncoveanu și continuată, o generație mai târziu, de către fiica sa, domnița Bălașa, ctitora bisericii bucureștene ce îi poartă numele. Pe lângă lăcașul de închinare, aceasta a înființat și un așezământ ce consta dintr-o școală și un azil (xenodochion), considerându-l cea mai potrivită pomenire a numelui tatălui și fraților săi, sfârșiți sub sabia călăului.

Marele ban Grigore a dorit la rându-i să continue tradiția ctitorială a familiei sale, însă perioada agitată de la începutul secolului al XIX-lea l-a oprit să-și realizeze proiectele. El a însărcinat-o prin testament pe soția sa, băneasa Safta, principala moștenitoare a averii sale de aproximativ 200 de moșii, cu  împlinirea acestor din urmă dorințe ale sale.

 

Cum a luat naștere Spitalul Brâncovenesc

În consecință, văduva ultimului Brâncovean a inițiat la puțină vreme după moartea acestuia (1832) constituirea unui domeniu în vecinătatea bisericii Domnița Bălașa, unde va comanda, la anul 1836, construirea unui spital cu 60 de paturi, ce va rămâne în memoria Bucureștilor sub numele de „Brâncovenesc”. Înzestrarea și organizarea acestui așezământ, cea mai mare inițiativă privată de acest fel din istoria românilor, au fost în întregime opera Saftei Brâncoveanu, prin intermediul a două testamente redactate în decursul anului 1835. Cel dintâi document hotăra înzestrarea spitalului cu mai multe moșii și prăvălii, al căror venit anual se ridica la circa 80.000 de galbeni.

Cel de-al doilea document, intitulat Așezământu ocârmuirii din lăuntru a Spitalului mieu Brâncovenesc, stabilea în detaliu organizarea administrativă a acestuia: astfel, spitalul urma să fie condus de către doi epitropi, aleși de către Eforie, care era formată din mitropolitul țării și doi boieri dintre rudeniile cele mai apropiate ale Brâncovenilor. Între îndatoririle acestora din urmă se numărau cercetarea stării spitalului în fiecare lună, cât și examinarea documentelor privitoare la cheltuieli o dată pe an. De asemenea, era strict oprită înstrăinarea moșiilor Așezământului, chiar de ar fi fost „de înzecit folos”, cât și supunerea acestuia vreunei autorități din afară.

Tot acest document, întărit prin hrisov de către domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, stabilea necesarul de personal al spitalului, ai cărui angajați urmau să fie numiți de către epitropi. Între aceștia se numărau primul medic român care a slujit într-un spital românesc, Dimitrie Sachelarie, chirurgul Francesco Nisato și ipochirurgul Antonius Mady Hagel. Între datoriile acestora se numărau vizitarea de două ori pe zi a pacienților, prescrierea unei diete potrivite pentru starea acestora și îngrijirea de materialele necesare, primul instrumentar al așezământului fiind comandat la Paris.

 

A căzut Nicolae Ceaușescu sub blestemul Saftei Brâncoveanu?

Spitalul Brâncovenesc și-a deschis porțile în anul 1838, admițând pacienți de orice vârstă, sex sau religie, cu condiția să nu sufere de boli cronice ori contagioase. Considerând că își împlinise îndatoririle față de memoria soțului său, băneasa Safta s-a retras în Moldova natală unde, urmând exemplul mamei sale, s-a călugărit la mănăstirea Văratic, luând numele de Elisabeta. A mai revenit de două ori în București, o dată pentru a reface biserica Domnița Bălașa, grav afectată de cutremurul din anul 1838, și altă dată, zece ani mai târziu, pentru a reorganiza administrația Așezământului după tulburările ce au urmat Revoluției. Activitatea acestui spital, unul dintre cele mai importante din România, s-a continuat neîntrerupt până în anul 1984, când a fost demolat la ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Sfârșitul sângeros al acestuia, survenit cinci ani mai târziu, a fost atribuit de către mentalitatea populară presupusului blestem lăsat de către fondatoarea Spitalului Brâncovenesc în testamentul său, unde într-adevăr stă scris că oricine va îndrăzni să se atingă de acesta ori de patrimoniul său „…să fie lepădat de la fața lui Hristos și socotit în veci hrăpitor de cele sfinte”.

Cât despre băneasa Safta, aceasta și-a aflat odihna de veci la anul 1857, în liniștea mănăstirii Văratic, ca simplă călugăriță, lipsită de vreo posesiune materială, meritând pe deplin elogiul ce i s-a făcut de către unul din contemporani, care o considera expresia vie a filantropiei: „Văzut-ați cândva vreo fărădelege în casa ei? Fost-ați cândva năcăjiți de fumurile sale, precum alții pățesc pe la cei mari? … Sau răposata, dimpotrivă, împlinea în ascunsul cămării sale faptele milosteniei și ale îndurării, neștiind stânga ce face dreapta, ca o mamă blândă și făcătoare de bine, iubitoare de oameni?”

 

 

Umanistul sas Georg Reicherstorffer vedea la valahi simptomele unei frenezii regicide. Radu Silaghi-Dumitrescu publică, pe Matricea Românească, o replică despre asasinate politice la români şi despre cât de frecvent au ele loc aici, în comparaţie cu alte neamuri.

Un biolog de origine bulgară, cu care am fost coleg pentru o vreme în străinătate, explica oricui voia să asculte că românii, mai mult decât alte nații, au obiceiul să își asasineze liderii.

Originea ideii vine aparent de demult. Spre exemplu (cum s-a subliniat într-un alt articol aici) umanistul sas Georg Reicherstorffer, notar la Sibiu în 1522 – 1525 și multă vreme sfătuitor al regelui Francisc I al Ungariei, descrie în jur de 1528 cum valahii „obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă; (…) şi e mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani ori să moară în scaun de moarte firească”. Vorbele sale vin natural în special în condițiile în care Sibiul (și Transilvania în general) era un punct de atracție pentru pretendenții amestecați în intrigi pentru tronul Țării Românești. Tocmai la Sibiu, cu doar câțiva ani înainte de mandatul lui Reicherstorffer, era asasinat în public pe treptele unei biserici fostul domnitor valah Mihnea cel Rău. Putem nota pe de altă parte că tatăl lui Mihnea cel Rău, un anume Vlad Țepeș, își pierdea domnia în 1462 în urma unei invazii turcești și ajungea în temnițele regelui Ungariei. Numeroși dintre urmașii lui Țepeș din următoarele câteva zeci de ani – precum Radu cel Frumos, Basarab Laiotă cel Bătrân, Vlad cel Tânăr, Vlad al VI-lea Dragomir, Radu de la Afumați, Radu Paisie, Petru cel Tânăr, Mihnea Turcitul – au fost la rândul lor eliminați de la domnie în urma intervențiilor străine – unii ajungând în exil (inclusiv în închisoare) iar alții fiind uciși.

Cred că se poate argumenta că imaginea potrivit căreia muntenii își ucid des domnitorii, așa cum reiese din textul lui Reicherstorffer, este în parte rezultatul proximității unor acte precum asasinatul politic din 1510 de la Sibiu și în parte efectul ingerințelor marilor puteri.

În general, dintre cei cca 200 de lideri ai Valahiei și ai Moldovei de la fondare până la unificare, sigur că ne putem aminti de câteva cazuri notabile de lideri uciși de compatrioți – dar ne putem de asemenea gândi la nenumărate alte exemple de conducători căzuți sub armele dușmanilor din afară (Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu etc.), dar și care și-au dus domnia la capăt firesc (Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân etc.). Pe acel interval istoric, execuții și asasinate asupra capetelor încoronate se întâmplau în întreaga Europă (să ne gândim la Richard III sau Charles I din Anglia, de exemplu) – e drept, tot mai puține pe măsură ce statele și societățile se așezau în forme stabile – ceea ce la frontierele imperiilor otoman, austriac, polonez și/sau rusesc era inevitabil mai dificil.

Mai recent, de la Unirea din 1859, România a avut cca 80 de prim-miniștri și 17 șefi de stat (în funcție de regim aceștia din urmă s-au numit voievozi, regi, președinți, sau președinți de parlament). În total, circa 100 de conducători de țară. Dintre șefii de stat unul singur (Nicolae Ceaușescu) a plecat de la putere prin condamnare la moarte. Dintre prim-miniștri, au pierit asasinați doi de către fasciști (Duca și Călinescu) și unul condamnat la moarte de către comuniști (Antonescu) – adică toți trei sub imperiul unor mișcări politice de forță sponsorizate sau manipulate din exterior. Singurul alt caz de moarte violentă este cel al prim-ministrului Barbu Catargiu, asasinat de necunoscuți în 1862.

De la Unirea din 1859, România a avut circa 80 de prim-miniștri și 17 șefi de stat. În total, circa 100 de conducători de țară. Dintre șefii de stat unul singur (Nicolae Ceaușescu) a plecat de la putere prin condamnare la moarte

În cazurile Antonescu și Ceaușescu, dincolo de discutabilitatea procedurilor judiciare, ordinele directe date de ei pentru asasinarea unor civili (fie pe criterii de oponență politică, fie rasiale) fac mai ușor de apărat verdictele dure ale judecătorilor. Relevant poate fi faptul că alți lideri fasciști, cei din Germania de exemplu, au fost și ei condamnați la moarte – de tribunalul de la Nurnberg. Dacă alte țări (Ungaria de pildă) au reușit să-și ferească de moarte liderii fasciști (Horthy a primit ca pedeapsă pentru crime împotriva umanității… exilul), cazul Antonescu e poate ilustrarea influenței pe care societatea română a cedat-o ocupanților sovietici.

Inflaţie de regiciduri şi asasinate politice pe glob

Spre comparație, americanii din SUA și-au asasinat în același interval patru președinți – fără intervenția evidentă a vreunei forțe politice externe – și au avut încă 20 de alte tentative de asasinat asupra liderilor lor. Ne putem gândi și la frenezia cu care francezii și-au executat liderii după demararea Revoluției de la 1789 – dar și, pe principii similare, la ceea ce s-a întâmplat în Rusia mai ales cu revoluțiile sale. Mai mult, adrese precum https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_assassinations dau liste extinse cu asasinate notorii (inclusiv ale liderilor politici) din toată lumea. Ele includ președinți, prim-miniștri, alte feluri de lideri. Găsim acolo mai mult de 1000 de asasinate – cu cca 400 din Europa și numere similare din Asia și respectiv din restul lumii. Dintre ele doar 10 aparțin României – mult mai puține decât găsim în Franța, Rusia, sau Bulgaria, de exemplu.

Din 1000 de asasinate politice notabile, pe tot mapamondul, doar 10 aparțin României – mult mai puține decât găsim în Franța, Rusia, sau Bulgaria, de exemplu

Așadar, se poate argumenta că nu există date numerice concrete, bazate pe procentaje clare, care ar susține mitul că românii au obiceiul să își asasineze liderii mai des decât alte popoare. Dacă i-au tratat cu respectul cuvenit, aceasta poate fi o altă problemă, mai complicat de plasat în tipare statistice. În preambulul unei posibile viitoare discuții, se poate cita exemplul lui Vlad al II-lea, care prezentându-se acasă în fața compatrioților cu titlul de „membru al Ordinului Dragonului” (acordat de Sigismund de Luxemburg, împărat al Sfântului Imperiu Roman) nu a găsit multă înțelegere pentru termenul de „dragon” și a primit porecla de „Vlad Dracul” (iar fiul său, Vlad Țepeș, devenea prin extensie „Drăculea” – distilat mai apoi după câteva sute de ani de Bram Stoker ca „Dracula”). Dincolo de astfel de ironii, într-o societate în care liderii erau schimbați atât de des prin forțe externe și intrigi mai degrabă decât prin decizii populare sau afirmare profesională, este probabil că orice scepticism al societății în relație cu asemenea lideri era de înțeles și justificabil.

Foto deschidere: wikimedia.org

Preambul:  „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.”

Putem spune că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci pur şi simplu de zămislirea unui om nou, stăpân atotputernic al destinului său şi al istoriei, nemilostiv, răzbunător şi fără scrupule. Pozitivismul ştiinţific, materialismul marxist au împământenit de-a lungul timpului şi continuă să o facă (prin diverse metode, mai subtile ce-i drept), ideea omului nou definit mai sus.

Însă trebuie să vedem cinstit dacă aspiraţiile actuale înseamnă realmente un progres sau dacă acest tip de om este un model, în primul rând, pentru tinerii de astăzi. Ȋntr-o societate secularizată, în care credinţa şi valorile spirituale sunt marginalizate, iar libertatea nu mai este asociată cu responsabilitatea, foarte mulţi tineri sunt debusolaţi, fără ideal. Şi astfel, aleg libertinajul în locul libertăţii. Speriaţi de responsabilitatea pe care o presupune adevărata libertate, de asumarea propriilor decizii, îşi construiesc propriul set de valori, raportându-se de cele mai multe ori la false modele.

A vorbi despre Dumnezeu unor astfel de tineri nu e deloc uşor. Dacă mai mergi şi în fiecare duminică la biserică, deja ţi s-a pus eticheta: ciudat, habotnic sau îndoctrinat. Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete. Imaginea despre Biserică a rămas pe undeva prin Evul Mediu, când arderea pe rug era metoda preferată a Inchiziţiei. Fără îndoial㸠societatea l-a gândit prea mult pe Dumnezeu împotriva omului. Imaginea Dumnezeului imperial, răzbunător, care ţine minte răul, precum şi faimoasa lege a talionului încă domină. Această imagine este alimentată în primul rând de mass-media, însă nici creştinii noştri nu fac nimic pentru a demonta aceste preconcepţii. Rolul civilizator al Bisericii, însă, a fost şi va fi întotdeauna cel de a impune legea morală mai presus de toate celelalte.

Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete

A-ţi mărturisi credinţa în Dumnezeu este un aspect foarte sensibil şi trebuie abordată cu multă diplomaţie. V-aţi prins, sunt o „ciudată” (conform etichetelor actuale), însă acest lucru nu constituie o piedică în a fi un fin observator al realităţii în care trăiesc.

De aceea, consider că exemplul prin fapte „strigă” mai tare decât orice citate sau scrieri. Putem vorbi ore întregi despre milostenie, dar  îl putem ignora pe cerşetorul din spatele blocului de fiecare dată când trecem pe lângă el.  Putem scrie zeci de cărţi despre bunătate, dacă ţinem minte răul ce ni s-a făcut şi acţionăm în consecinţă cu prima ocazie. Faptele au schimbat lumea, nu vorbele. Evident că nu este de ignorat nici forţa cuvintelor, însă toţi  marii conducători au demonstrat de-a lungul timpului că, dacă vorbele nu sunt urmate de fapte, sunt inutile.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui? Sigur, pentru cei mai mulţi, minunile înseamnă nebunie. Înseamnă naivitate şi prostie. Totuşi, sunt oameni care şi-au dat viaţa pentru că au crezut în minunile lui Hristos.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui?

Oare Constantin Brâncoveanu nu avea altceva mai bun de făcut decât să îşi sacrifice viaţa pentru un crez? Sau poate că Ştefan cel Mare se plictisea după luptele cu otomanii şi se gândea să mai ridice câte o mănăstire după fiecare bătălie câştigată. Sigur, aceste mănăstiri sunt vizitate astăzi ca „atracţii turistice” chiar şi de aceia care – paradoxal – sunt de părere că este demodat să crezi în Dumnezeu. Ţărişoara noastră mai există datorită unor conducători ca cei de mai sus (nu întâmplător, sfinţi), care au încununat cu fapte credinţa lor.

Nu este uşor să făptuieşti şi nici să mărturiseşti Adevărul astăzi, mai ales ca tânăr. Unii au plătit cu viaţa pentru asta. Cei mai mulţi ar cataloga asta drept „nebunie” . Uităm însă un lucru esenţial : mureau cu zâmbetul pe buze. Nu ştiu câţi creştini ar mai face asta, însă un lucru e sigur: nebunii întru Hristos au schimbat lumea!

 

Foto deschidere: Ovidiu Iordache, scenă din Catedrala Episcopală Învierea Domnului, Drobeta-Turnu Severin

În Banat, la Timişoara, filosofia de viaţă dictează că nu se fuge după tramvai, pentru că “întotdeauna mai vine unul”. “Mi-a luat 30 de ani să învăţ asta de la nevastă-mea”, îmi mărturiseşte un fiu adoptiv al regiunii. “Eu sunt oltean la origine, transpir şi când mă leg la şireturi. În primii ani, se amuza lumea când mă vedea prin oraş că fug după tramvaie…”

Şi cu toate astea, bănăţenii sunt orice, numai înceţi nu. Vioiciunea lor e însă, mai degrabă decât fizică, mintală: cum altfel ai putea descrie Oraşul-Martir care-a născut flacăra ce a cuprins România, în decembrie 1989?

Câteva ore mai târziu, aflat alături de un prieten preot la Librăria Esotera din Timişoara, loc al ataraxiei, asist la schimbul lui, în fond retoric, cu oameni care-s prea conştienţi de adevărul spuselor sale:

“Lumea urează acuma «Sărbători fericite!». Dar nu zice despre ce sărbătoare e vorba. Nu sună bine. Zi, frate, că e Învierea Domnului! Dar nu… Nu e bine cu Hristos, că te învaţă să fii martir, mucenic… Acum trebuie să fie totul comod, de ce să suferi? Ne trebuie oameni cu stomac!”

Îi spun prietenului meu că are dreptate, că prea puţini mai văd valoarea suferinţei, atât în sens spiritual, de asumare a Crucii, cât şi în sens creator, unde nimic bun n-a ieşit din tihnă. Îmi replică scurt: “Mai am unele discuţii cu fiul meu, să-l pregătesc. Copiii noştri e posibil să fie nevoiţi să fie martiri, mucenici, aşa cum a fost Sfântul Constantin Brâncoveanu.”

Văzându-l şi ascultându-l, am senzaţia că stau de vorbă cu Popa Tanda, preotul lui Slavici care şi-a trezit comunitatea prin puterea exemplului.

Copiii noştri e posibil să fie nevoiţi să fie martiri, mucenici, aşa cum a fost Sfântul Constantin Brâncoveanu

Mă combate cu modestie: “Fac lucruri mici, ca un popă de la ţară ce sunt! Azi, modelele sunt lovite intenţionat, pentru că modelele creează modele. Aşa că e mai util să nu existe, să nu te inspire nimic, şi să te aţâţe totul”.

Puţină vreme mai încolo, ajungem la Parţa, locul unde părintele Simion Bistrian slujeşte. Şi-mi va rămâne veşnic întipărit în memorie cum, din altar, se văd trei cruci de pe trei turle brăzdând cerul. Românii, descrişi de un pseudo-preşedinte drept „fanatici religioşi”, n-au nevoie de lecţii de toleranţă şi acceptare, când la o răscruce dintr-o comună bănăţeană „convieţuiesc” patru biserici distincte, la o aruncătură de băţ una de cealaltă: ortodoxă română, ortodoxă sârbă, unită (greco-catolică) şi catolică.

“De unde are iepurele ouă de Paşte, le-a furat?”

Aţâţatul dorinţei e fundamental pentru negoţ. Şi e o deosebită ironie că cele mai importante sărbători religioase ale românilor (şi nu numai) sunt cele mai puternic permeate de mercantilism:

“Românii nu sunt vânători, iepuraşul ăsta nu le e specific, cum le e de pildă nordicilor… Românul e păstor, animalul lui e oaia pe care o păstoreşte, nu iepurele… Şi pe urmă, de unde are iepuraşul ăsta ouă, că doar iepurii nu fac ouă? Înseamnă că le-a furat!”, conchide părintele, şugubăţ.

 

Foto deschidere – Scenă rară în altarul Bisericii ortodoxe din Parţa, Judeţul Timiş: Mântuitorul în dublă ipostază, împărtăşind Apostolii

Domnitorul Constantin Brâncoveanu reprezintă, peste secole, simbolul românului care a rămas, până la capăt, fidel identităţii sale.

Unii psihologi sunt de părere că, în clasamentul fricilor omului, ideea de moartea persoanei iubite sperie mai mult decât propria dispariție dintre cei vii. În istoria țării noastre, este celebră povestea unui domnitor care a privit, cu o tărie nepământească, modul cum cei patru fii ai săi au fost decapitați. Situația a fost cu atât mai zguduitoare, cu cât tatăl știa că va urca, la rându-i, pe eșafod. Însă aceasta nu i-a schimbat hotărârea și integritatea de nezdruncinat.

Acest episod sumbru din istoria României este atât de cunoscut și de dramatic, încât este imposibil să nu ne dăm seama că personajul principal al tragediei este domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu (1654-1714). Memoria sa este cinstită nu doar prin prisma domniei fructuoase, ci mai ales a martiriului care i-a adus nemurirea în conștiința românească.

Născut într-o familie de boieri, Constantin Brâncoveanu a ajuns, graţie agerimii sale, dregător (demnitar la curte domnească) la numai 25 de ani, iar domnitor la 34. Înțelepciunea sa l-a menținut pe tron nu mai puțin de 26 de ani, într-o vreme când media domniei nu depășea trei.

Moartea lui Șerban Cantacuzino l-a propulsat pe Brâncoveanu, în 1688, pe jilțul de conducător al Țării Românești, care a cunoscut, de-a lungul guvernării acestuia, o înflorire culturală și spirituală. Ba mai mult, apreciind în mod corect și situația politicii externe, Brâncoveanu a păstrat un echilibru, reușind în acest fel să mențină poziția autonomă a Țării Românești între imperiile habsburgic, otoman și țarist. Activitatea diplomatică a domnitorului român a fost atât de intensă și de apreciată, încât Curtea de la Viena l-a numit „principe al Imperiului” (1695), turcii i-au recunoscut domnia pe viață (1699), iar Petru I, împăratul Rusiei, i-a acordat dreptul de azil, potrivit Micii Enciclopedii a României pentru Copii (editura Art Educațional, 2016).

Familia Brâncoveanu şi-a lăsat o puternică amprentă şi în lumea culturală a României, sintetizată în ceea ce experţii în istoria artei numesc stilul brâncovenesc. Exponente ale acestuia sunt, până astăzi, palatele de la Mogoșoaia și Potlogi, Mănăstirile Hurezi și Sâmbăta de Sus sau Biserica „Sfântul Gheorghe” din București.

Martirii Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, respectiv Ianache Văcărescu

Martirii Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, respectiv Ianache Văcărescu Foto: mixdecultura.ro

Torturați timp de patru luni

Echilibrul domniei a fost tulburat în anul 1707, când domnitorul a renunțat la tutela unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716), destituindu-l pe spătarul Mihai Cantacuzino. Furia Cantacuzinilor nu s-a lăsat aşteptată, aceştia reclamându-l pe Brâncoveanu la Înalta Poartă. În acest context, la care s-a adăugat și dorința turcilor de a pune mâna pe uriașa avere a Brâncovenilor (Constantin era supranumit de către otomani „Altin Bey”, adică prințul aurului), s-au produs mazilirea și condamnarea domnitorului la moarte (1714). Brâncoveanu și familia sa au fost aduși la Constantinopol, li s-au confiscat toate bunurile și, din aprilie până la sfârșitul lui iulie, membrii acesteia au fost supuși, în temnița Edicule (Cele Șapte Turnuri), unor torturi cumplite precum întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc din metal, arderea cu fierul înroșit, înțeparea mâinilor și a picioarelor.

Eliberarea de suferinţă a sosit în ziua de 15 august 1714, când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani și când creștinii marcau, la fel ca și astăzi, Adormirea Maicii Domnului. Domnitorul, cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefăniță, Radu și Mateiaș) și cumnatul său Ianache Văcărescu au fost forțați să parcurgă pe jos, prin oraș, drumul până la locul unde-i aștepta eșafodul. Aceștia erau desculți și îmbrăcați doar în cămăși. Execuția lor nu a durat decât 15 minute.

Sub lama gâdelui, domnitorul a refuzat să accepte, pentru el și pentru familia sa, lepădarea de credința ortodoxă și trecerea la Islam, în schimbul vieții. De aceea, mai întâi au fost decapitați fiii și ginerele, pentru ca domnitorul să poată privi moartea familiei, iar apoi a fost omorât și patriarhul, notează historia.ro. Trupurile lor au fost azvârlite în Bosfor, iar capetele au fost înfipte în prăjini și expuse timp de trei zile. Cadavrele au fost adunate din mare și duse la o mănăstire, iar trupul domnitorului a fost adus la București și îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou.

Pentru martiriul lor, Biserica Ortodoxă Români i-a canonizat pe mucenici în 1992, cu ziua de prăznuire 16 august.

Balada lui Constantin Brâncoveanu

Într-o joi de dimineaţă,

Zi scurtării lui din viaţă,

Brâncoveanu se scula,

Faţa blândă el spăla,

Barba albă-şi pieptăna,

La icoane se-nchina;

Pe fereastră el căta

Şi amar se spăimânta!

„Dragii mei coconi iubiți,

Lăsați somnul, vă treziți

Armele vi le gătiți

Că pe noi ne-a-nconjurat

Pașa cel neîmpăcat,

Ieniceri cu tunuri mari,

Ce sparg ziduri cât de tari”.

Bine vorba nu sfârșeau

Turcii-n casă năvăleau

Pe toți patru mi-i prindea

Și-i ducea de-i închidea

La Stambul, în Turnul Mare

Ce se-nalță lângă mare,

Unde zac fețe domnești

Și soli mari împărătești.

Mult acolo nu zăcea

Că sultanu-i aducea

Lângă foișorul lui,

Pe malul Bosforului.

„Brâncovene Constantin,

Boier vechi și domn creștin

Adevăru-i c-ai chitit

Pân’ a nu fi mazilit

Să desparți a ta domnie

De a noastră-mpărăție,

Că, de mult ce ești avut,

Bani de aur ai bătut

Făr’ a ști de mine teamă,

Făr’ a vrea ca să-mi dai seamă?”

„De-am fost bun, rău la domnie

Dumnezeu singur o știe.

De-am fost mare pe pământ

Cât-acum de vezi ce sunt!”

„Constantine Brâncovene,

Nu-mi grăi vorbe viclene,

De ți-e milă de copii

Și de vrei ca să mai fii

Lasă legea crestineașcă

Și te dă-n legea turcească!”

„Facă Dumnezeu ce-o vrea,

Chiar pe toți de ne-ați tăia

Nu mă las de legea mea!”

Sultanul din foișor

De-te semn la Imbrohor.

Doi gealați veneau curând

Săbiile fluturând

Și spre robi dacă mergeau

Din coconi își alegeau

Pe cel mare și frumos

Și-l puneau pe scaun jos

Și pala-i repezea

Capul iată-l reteza,

Brâncoveanu greu ofta

Și din gură cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Gealații iarăsi mergeau

Și din doi își alegeau

Pe cel gingaș, mijlociu

Cu păr neted și gălbiu

Pe scaun îl punea

Și capul îi reteza.

Brâncoveanu greu ofta

Și din gură cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna

Și cu milă se-ngâna:

„Brâncovene Constantin,

Boier vechi și domn crestin

Trei coconi tu ai avut

Din trei, doi ai pierdut

Numai unul ți-a rămas

Cu zile de vrei să-l las

Lasă legea crestineașcă

Și te dă-n legea turcească!”

„Mare-i Domnul Dumnezeu

Creștin bun m-am născut eu

Creștin bun a muri vreu.

Mare-i Domnul Dumnezeu

Taci, drăgută, nu mai plânge

Că-n piept inima-mi se frânge

Taci și mori în legea ta

Că tu ceru-i căpăta!”

Imbrohorul se-ncrunta

Gealații se-nainta

Și spre blândul copilaș

Dragul tatii fecioraș

La pământ îl arunca

Și zilele-i ridica.

Brâncoveanu greu ofta

Și cu lacrimi cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca

Inima-i se despica

Pe copii se arunca

Îi bocea, îi săruta

Și turbând, apoi striga:

„Alelei, tâlhari păgâni

Alelei, feciori de câni,

Trei feciori eu am avut

Pe toti trei mi i-ați pierdut!

Dar-ar Domnul Dumnezeu

Să fie pe gândul meu,

Să vă ștergeți pe pământ

Cum se șterg norii de vânt.

Să n-aveți loc de-ngropat

Nici copii de sărutat!”

Turcii crunt se oțeleau

Și pe dânsul tăbărau:

„Câini turbați, turci, liftă rea

De-ați mânca și carnea mea

Să știți c-a murit creștin

Brâncoveanu Constantin!”

Foto deschidere: digi24.ro

Stilul brâncovenesc reprezintă o perioadă bogată din punct de vedere cultural, remarcându-se prin coerența și echilibrul formelor artistice vizibile în sculptura epocii brâncovenești și nu numai, ce fac dovada unei tendințe clasice, în ciuda influențelor artei occidentale a timpului. Prin temele și viziunile sale, arta brâncovenească a susținut libertatea și unitatea națională, dar și caracterul modern al culturii române din pragul secolului al XVIII-lea.

Stilul brâncovenesc se remarcă printr-o mare diversitate, având mai multe școli, ateliere și etape de evoluție. Conform cercetătorilor în domeniu, putem vorbi despre un stil brâncovenesc în care se regăsesc variante locale, forme folclorice ale dezvoltării sale în diferite regiuni. Printre elementele constitutive ale acestui stil se numără atât tradiția locală a școlii de artă din Țara Românească, provincie ce păstra încă ecourile post-bizantine, cât și elemente de Renaștere târzie și Baroc, pătrunse aici prin intermediul Transilvaniei sau aduse din Italia de către Cantacuzini.

Arhitectura aulică brancovenească din perioada de final a domniei ctitorului, dar și ulterior a fost preluată și dezvoltată fie folcloric, fie manierist, ceea ce a dus la scăderea coerenței și echilibrului elementelor, dar a contribuit la răspândirea și cunoașterea stilului ca atare și la varietatea formelor. Stilul brâncovenesc a fost deseori numit cu referire la domnia lui Constantin Brâncoveanu, însuși un «stil de viață, artistic, teatral, baroc» în manifestările sale atât în spațiul public (sărbătorile curții, diplomația), cât și în domeniul artistic. Aici, în spațiul artelor vizuale, stilul brâncovenesc reprezintă o perioadă bogată în care coerența și echilibrul formelor artistice îi dau un aspect clasic evident deși, privind spre viața socială a vremii, ne aflăm într-o epocă post-clasică în care soluțiile sociale și politice sunt de supraviețuire. Înaintea lui Brâncoveanu, Cantacuzinii au promovat o artă ce imită realizările occidentale, dar care se îmbină cu tradițiile locale. La stilul brâncovenesc se observă accentuarea acestora, dar și o mai mare atenție acordată tradițiilor românești, ceea ce a dus la atenuarea modelelor baroce. O serie de elemente de detaliu (fațadele, decorul sculptat al ferestrelor, arcadele) arată că sursele de inspirație au fost variate.

Cantacuzinii au promovat o artă ce imită realizările occidentale, dar care se îmbină cu tradițiile locale. La stilul brâncovenesc se observă accentuarea acestora, dar și o mai mare atenție acordată tradițiilor românești, ceea ce a dus la atenuarea modelelor baroce

Formată intelectual mai ales în țară, într-un mediu de cărturari și oameni politici care au călătorit în Occidentul și Orientul vremii (Constantinopol, Viena, Veneția), personalitatea lui Brâncoveanu s-a dovedit complexă. Domnitorul s-a propus contemporanilor săi ca un prinț bogat, diplomat iscusit, dar posterității îi apare și ca o personalitate intelectuală complexă, în contextul unui început de secol XVIII, care reprezintă pentru cultura română un punct esențial în evoluția spre modernizare și sincronizare cu civilizația europeană. La epoca lui Brâncoveanu se poate observa îngemănarea ideii dinastice și a pompei aulice cu un nou sentiment al demnității umane reprezentat printr-o serie de construcții atât religioase, cât și private, rezidențiale.

«Loggia» Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia

«Loggia» Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia

Arta brâncovenească se situează astfel la granița dintre inovație și tradiție, ținând cont atât de moștenirea Basarabilor, cât și de influențele artei occidentale. Brâncoveanu a știut să dea societății valahe imaginea unei culturi superioare epocii medievale. Susținute și de Cantacuzini (interesul stolnicului Cantacuzino pentru sintezele culturale se observă la Hurezi: influențe italiene datorate studiilor la Padova, influențe grecești datorate exilului în Creta), formele intelectuale diverse au pătruns în arta brâncovenească: Seicento-ul italian, Barocul, arhitectura turcească.

O altă faţetă a stilului brâncovenesc, venită pe filiera transilvană

Așezarea Valahiei la răscrucea unor culturi diferite a dus la stabilirea unor contacte constante cu Imperiul Austriac prin Transilvania. Brâncoveanu, conte al Imperiului încă din perioada când era boier, cu propriul blazon, cu relații diplomatice întreținute cu intelectualii unguri, saxoni, cu clerul ortodox din Transilvania, a știut să aducă aceste influențe în arta pe care a promovat-o și susținut-o (ne referim aici la ornamentele fitomorfice, decorațiile în relief de la Făgăraș și de la Mănăstirea Văcărești, manuscrise pe care le comandă din Transilvania, obiecte liturgice realizate în atelierele din Brașov și Sibiu, meșteri transilvani care lucrează pentru ctitoriile sale).

Deschisă inovațiilor, epoca brâncovenească este totuși fidelă și tradițiilor românești, iar acest lucru se observă mai ales în cazul manuscriselor religioase realizate la Râmnic, la București și la Buzău. Referirea constantă în toate aceste «acte» la dinastia Basarabilor, din care Brâncoveanu descinde prin familia Craiovești, este un topos al ideologiei vremii cu o subtilă trimitere la Imperiul Bizantin. Dorința permanentă a lui Brâncoveanu a fost aceea de a se înscrie în linia prinților creștini ai Bizanțului, de a prezenta Țara Românească drept un bastion al creștinătății într-o mare slavofonă și musulmană. Prințul român s-a înconjurat de cea mai somptuoasă curte din Sud-Estul Europei în epoca post-bizantină. El și-a dorit o domnie lungă, care să fie prin realizările sale un model de urmat. Și a reușit astfel să devină «o paradigmã politică, morală și artistică».

«Loggia» Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia - detaliu

«Loggia» Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia – detaliu

Rezidențele nobiliare brâncovenești și influența structurii palazzo-ului venețian

În spațiul italian, arhitectura rezidențială s-a concentrat în jurul unor palate (palazzo) care, încă din perioadă medievală, aveau scopuri atât civice, cât și comerciale, dar erau în același timp și locuințe private ce găzduiau autoritățile Principatului și familiile acestora. În Franța secolului al XVIII-lea, aceste palate civice devin rezidențe princiare, regale sau senioriale, punând accentul pe aspectul ornamental și pe luxul baroc, acestea fiind aranjate în acord cu funcțiile ceremoniale, incluzând mai ales anticamere, săli de ceremonie și recepție, biblioteci, cabinete private și vestibule.

Factorii politici care au dus la stabilirea unei forme de guvernământ similare cu monarhia și-au pus amprenta mai ales în timpul domnei lui Constantin Brâncoveanu. Acești factori au contribuit la dezvoltarea arhitecturii rezidențiale, un fenomen specific monumentelor cu caracter aulic.

Ca și în Occident, acest fenomen s-a extins treptat la reședințele marilor boieri și a dus la mutarea curților domnești, a palatelor cu tot ansamblul lor (capele, biserici, cule, grădini) din spațiul urban către locații mai rarefiate, fie în apropierea orașelor-capitală, fie în zone mai îndepărtate, care să ofere și protecție, dar și legătura cu natura, care venea să completeze ansamblul arhitectonic, conform sensibilității secolului Luminilor. Deși influențele majore vin dinspre spațiul occidental îmbinat cu forme tradiționale românești, nu trebuie să ignorăm în realizarea și decorarea acestor ansambluri aulice influențele artei orientale, vizibile în inserarea în cadrul ansamblului rezidențial a pavilioanelor, chioșcurilor, foișorului. Așa cum notează Răzvan Theodorescu, «aceste clădiri sunt expresia unei sensibilități pre-fanariote și fanariote. Un loc proeminent în arhitectura orientală era ocupat de arta privitului și a relaxării», fapt ce a dus la preferința domnitorului pentru palate înconjurate de lacuri, grădini, și de pădure.

Balconul Palatului domnesc de la Mogoșoaia

Balconul Palatului domnesc de la Mogoșoaia

Ceea ce putem remarca la palatele brâncovenești de la Doiceşti, Potlogi și de la Mogoșoaia este continuitatea decorului, despre a cărui origine există mai multe ipoteze formulate: influențe bizantine, oriental-musulmane sau occidentale (Veneția). Indiferent de care din cele trei palate palate vorbim, ceea ce observăm sunt câteva elemente decorative constante: decorația stucaturii atât de bogat ornamentată la Potlogi îndeosebi cu motive vegetale impresionante; decorația pavilionului și a loggiei cu sculpturi; consolele decorate cu motivul acvile bicefale; picturi murale care relatau călătoria lui Brâncoveanu și a fiului sau la Adrianopole; portrete ale domnitorilor valahi; decorația coloanelor răsucite neo-corintiene cu motive vegetale ale loggiei; balustradele sculptate cu aceleași motive vegetale, cu însemnele heraldice ale Valahiei; motivul vasului cu flori; consolele cu măști, acantă (ornament arhitectonice caracteristic capitelurilor corintice și compozite, n.r.), toate aceste motive ne trimit cu gândul la decorația palatelor venețiene. Motive care, la rândul lor, în cazul Veneției, sunt de origine orientală, venite în Europa pe filiera Alexandriei, în secolele XII-XIII.

La epoca lui Brâncoveanu se poate observa îngemănarea ideii dinastice și a pompei aulice cu un nou sentiment al demnității umane reprezentat printr-o serie de construcții atât religioase, cât și private, rezidențiale

Există și o serie de motive decorative ținând de Renaștere, motive preluate de meșterii zidari transilvăneni și care se regăsesc și la complexele religioase; este vorba de însușirea «vervei baroce», pe care o regăsim asimilată în decorația stucaturii, în pictura cromatică a pavilionului. Dar sunt acestea și reflexe ale decorației moscheelor Istanbulului.

Din călătoriile și contactele cu lumea occidentală regăsim la Mogoșoaia, în obiectele expuse, teme din gravurile germane, motive antice, elemente din decorativitatea Barocului german (Nürnberg, Augsburg) adaptate tradițiilor bizantine. Cât despre structura însăși a unui palat precum Mogoșoaia, trebuie să remarcăm adaptarea la uzanțele curții valahe a structurii palatului venețian.

Fațada Palatului Ca' d'Oro („Casa de Aur”), Veneția, Nordul Italiei

Fațada Palatului Ca’ d’Oro („Casa de Aur”), Veneția, Nordul Italiei

Palatul venețian este o structură arhitecturală de sorginte medievală, fiind în același timp sediu al Guvernului, al princepelui, al dogelui, dar și locuință a acestuia. Mai târziu, în Renaștere, marile familii nobiliare au dat palatelor atât o destinație oficială și protocolară, cât și una comercială (sediu al unei companii), la care se adăugau etaje destinate familiei. Numite la început Palazzo Publico, Communale, del Podesta, și apoi după familii, ele au toate o structură masivă, un exterior solid asemenea unei fortărețe, cu turnuri crenelate, dar cu ferestre largi, bogat ornamentate în stilul goticului flamboiant. Cu timpul, aceste construcții au căpătat suplețe, au renunțat la crenelare și la aspectul defensiv, devenind construcții urbane, martore ale reușitelor comerciale ale Republicii Veneția. Stilul bizantin, stilul gotic și stilul clasic domină aceste palate cu fațade maiestuoase, bogat decorate, cu etaje marcate prin ferestre largi ce se deschid spre lagună, fațade decorate cu colonade și fresci. Privitorul observă profilele consolelor și ale arcelor, forma capitelurilor, proporția lor echilibrată, elemente care pot fi găsite și la Palatul Mogoșoaia, unde fațada deschisă printr-o serie de ferestre largi, decorate, unde construcția ce îmbină cărămida și marmura, prezența loggiei, a scării  exterioare, a curților interioare, toate ne duc cu gândul spre Veneția. Pivnița, etajul I dedicat familiei, parterul dedicat funcțiilor civice (anticamere, salon de recepție, bibliotecă) toate indică o moștenire italiană.

Dorința permanentă a lui Brâncoveanu a fost aceea de a se înscrie în linia prinților creștini ai Bizanțului, de a prezenta Țara Românească drept un  bastion al creștinătății într-o mare slavofonă și musulmană

Ceea ce aduce nou stilul brâncovenesc este prezența bisericii, a foișorului și a grădinii, care toate dau dimensiunea «desfătatã» a vieții la curtea domnească. Cu nimic mai prejos decât la palatele venețiene, și la Mogoșoaia uimesc decorul sculptat, morfologia originală a pavilioanelor și a loggiei, bogatele ondulații ale stucaturii  policromatice, balustradele sculptate, consolele care adaptează și reflectă peisajul, preferința pentru linii și volume în mișcare, pentru materiale bogate, pentru combinarea unor tehnici diverse: roccocco-ul stucaturii, abstracțiunile artei orientale, motive baroce regăsite în formele geometrizante ale decorației vegetale. Stilul brâncovenesc a evitat însă exagerările barocului occidental, preferând echilibrul tradiției românești și realizarea unor forme de expresie în lemn și piatră.

Vorbind despre epoca lui Constantin Brâncoveanu, criticul G. M. Cantacuzino notează: «Opera artistică a lui Constantin Brâncoveanu e unitară, ca și politica sa. E rezultatul unei stăruințe neîntrerupte și a unei voințe care n-a cunoscut odihnă. Se poate vorbi de un stil brâncovenesc, precum se poate vorbi de un stil al lui Ștefan cel Mare» (G.M. Cantacuzino, Izvoare și popasuri, București, 1977, p.129).

Referințe:

  • Constantin Brâncoveanu – Studii, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1989
  • Ion Miclea, Radu Florescu, Hurezi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989
  • Răzvan Theodorescu, Constantin Brâncoveanu, Between the House of Books and Europe, Rao, 2006
  • La splendeur de Venise, Storti Edizioni, 2009

Roxana Zanea

Roxana Zanea

Profesor la Colegiul Naţional "Octav Onicescu" din Capitală. Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București, cu studii aprofundate în literatură comparată și teoria literaturii
Roxana Zanea

Filantropia are un nume pentru români: Safta Brâncoveanu. Ce a fost Marele nod brâncovenesc și cum a fost fondat spitalul de 60 de paturi în 1832. L-a ajuns blestemul Saftei pe Ceaușescu?

30 Octombrie 2019 |
Numele familiei Brâncovenilor s-a păstrat în memoria românilor mai ales prin tragicul episod din data de 15 august 1714, când domnitorul Constantin Brâncoveanu era executat de către turci la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin al...

Mitul freneziei regicide a valahilor

12 Iulie 2018 |
Umanistul sas Georg Reicherstorffer vedea la valahi simptomele unei frenezii regicide. Radu Silaghi-Dumitrescu publică, pe Matricea Românească, o replică despre asasinate politice la români şi despre cât de frecvent au ele loc aici, în comparaţie cu alte...

Nebunia cea bună

27 Iunie 2018 |
Preambul:  „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.” Putem spune că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci pur şi simplu de...