Tag

Constantin Brâncuşi

Cum s-a comportat Brâncuși în situații de criză și care a fost prima lui dezamăgire profesională? Știați că drumul sculptorului spre Paris a fost străbătut în cea mai mare parte pe jos? Iată câteva detalii biografice, alături de câteva dintre cele mai interesante cugetări ale marelui român despre artă, muncă, bogăție.

 

A mers pe jos din Austria până în Franța

Constantin Brâncuși (n. 1876) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în atelierele de boiangerie, prăvălii și birturi. Ca ucenic  s-a  remarcat rapid prin îndemânare. Așa se face că prima lucrare a fost o vioară construită din resturile materialelor găsite în prăvălie. După această perioadă, Brâncuși decide în 1894 să urmeze cursurile Școlii de Arte și Meserii din Craiova, iar după absolvire, Școala de Belle Arte din București.

În timpul studenției, Brâncuși a primit prima comandă. Era vorba de un bust al generalului medic Carol Davila, care a fost amplasat în curtea Spitalului Militar din Capitală. Lucrarea care poate fi vizitată și în zilele noastre este singurul monument public din București ce îi aparține marelui sculptor. Cu banii obținuți, Brâncuși dorea să plece la Paris pentru a-și completa studiile. Plata urma să vină în două tranșe, prima jumătate înainte de începerea lucrării, iar restul după finalizare. Când opera ajunse în fața consiliului, acesta s-a arătat nemulțumit de proporțiile ei. Înfuriat de neiscusința consilierilor, Brâncuși  a părăsit furtunos din sala de ședință, fără a mai primi cea de-a doua jumătate a banilor necesari plecării în Franța. Fără să stea pe gânduri, a decis să parcurgă acest drum pe jos.

 

Drumul spre glorie

În 1904 era la Viena. De aici, Brâncuși s-a îndreptat întâi spre München. Timp de șase luni trece prin Bavaria, Elveția și ajunge în nord-estul Franței, aproape de orașul Lunéville. Ultima partea a drumului a fost cea mai grea. Prins de o ploaie torențială, se îmbolnăvește de pneumonie și este internat în stare critică la un spital de maici. Pe parcursul perioadei de recuperare se gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a mai ajunge pe jos la Paris, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul. Efortul lui a fost însă răsplătit: în 1905 este admis la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, și începe să lucreze în atelierul sculptorului Antonin Mercié până în 1906, când din pricina limitei de vârstă a trebuit să părăsească școala. Până în 1914 participă la expoziții colective la Paris și București, realizând operele: Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany. Tot în cursul acestui an deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City. A urmat o ascensiune fulminantă a marelui sculptor care începuse să participe la cele mai importante expoziții din Elveția, Olanda, Anglia, Franța.

 

2

 

Cugetările lui Brâncuși, adunate într-o carte

Prin străduința doamnei Sorana Georgescu-Gorjan, cugetările brâncușiene au fost adunate în cartea “Așa grăit-a Brâncuși”, apărută în anul 2010 la editura Criterion Publishing. O selecție de texte  apăruse deja la Paris în catalogul “La Dation Brancusi, dessins et archives”, coordonat de Marielle Tabart şi Doina Lemny. În anul 2004 însemnările și corespondența lui Brâncuși au apărut la editura Humanitas din București, în volumul ”Brâncuşi inedit. Însemnări şi corespondenţă românească.” Cartea doamnei Sorana Georgescu-Gorjan, aduce modificări în ceea ce privește ortografia textelor, pentru a fi mai ușor de înțeles. Se regăsesc și bânduri brâncușiene relatate de persoane apropiate marelui sculptor ca: Alexandru Istrati, Natalia Dumitrescu, Carola Giedion-Welcker, David Lewis. Textele sunt în limba engleză, franceză și română, iar de traducere s-a ocupat însăși autoarea.

 

10 principii de viață, de la creatorul Coloanei Infinite

  1. “Nu există artişti, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze în bucurie, să cânte asemeni păsărilor. De îndată ce apare artistul, arta dispare.”
  2. ”Când lucrez, se pare ca un Absolut se exprimă prin mine, eu ca persoană nu mai contez, individul nu are importanță. Aceasta este relația artistului cu lumea.”
  3. ”Plăcerea cu care lucrează artistul e inima artei lui… Fără inimă, nu-i artă. Cea dintâi condiţie e să-ţi placă ţie, să îndrăgeşti, să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta.”
  4. ”Ce defineşte epoca noastră? Viteza. Oamenii accelerează mereu mijloacele de a străbate spaţiul şi timpul. Dar viteza nu e decât măsura timpului pe care-l pui pentru a străbate o distanţă. Şi uneori e vorba de distanţa care ne mai rămâne până la moarte.”
  5. ”[Bogaţii] Se retrag ori de câte ori încerci să te apropii, deşi n-ai de gând să le ceri nimic. Trebuie să nu-ţi pese de ei şi să rămâi tu însuţi.”
  6. ”Eu nu vreau sa fiu la modă. […] Ce e la modă, ca moda trece. […] Piatra și bronzul, mai mult chiar decât pânza, se cer spre veacuri, departe….Dacă azi ești contestat, nu-i nimic. Când vei fi înțeles vei rămâne.”
  7. ”Există un țel în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te desprinzi de tine însuţi.”
  8. ”La Paris am dus-o greu la început. Uneori, mă ţineam de ziduri ca să nu cad de foame. De boală. Îmi atârnasem deasupra patului pancarte pe care îmi scrisesem sfaturile ce mi le dădeam singur în clipele de îndoială.”
  9. ”Lucrurile nu sunt greu de făcut; greu este să ne punem în starea de a le face.”
  10. ”[În copilărie] Mi-am făcut o rezervă de fericire pentru toată viaţa şi aşa am putut rezista.”

 

Ce legătură există între arta lui Paul Gauguin şi cea a lui Constantin Brâncuşi, modernismul şi primitivismul lor, precum şi între Tahiti, Africa şi Gorj, ne lămureşte profesorul Roxana Zanea, în partea secundă a unei analize exhaustive publicate pe Matricea Românească.

 

continuare

Salonul Independenţilor din 1905 surprinde pe criticul Louis Vauxcelles prin forța noului val – o luxuriantă generație de pictori tineri, încrezători până la provocare, excelenți desenatori”, nota el. În fruntea acestei generații, ce a fost numită uneori Fauviştii, se aflau: Henri Matisse, Andre Derain, Van Dongen. În această la cage des fauves”, cum a fost denumit acest salon unde expun pictorii aflați sub influența lui Gauguin și Cézanne, se dezvăluie proiectul lor, acela de a concilia tehnica neoimpresionistă care trata lumina și culoarea și cea a lui Cézanne, care se concentra pe formă și structură. Moştenirea lui Paul Gauguin este evidentă în lucrările fauviştilor ce expuneau în 1905 la acest salon.

Paul Gauguin trata deja, din perioda bretonă, culoarea și perspectiva total diferit de ceea ce îl învățaseră convențiile acceptate din Renaștere. În Vision après sermon (1888), Gauguin acordă o putere imensă de sugestie culorii pure și se alătură lui Van Gogh care, ca și Gauguin, acordă o funcție esențială culorii;  o funcție dublă,  simbolică, poetică pe de o parte, și plastică pe de altă parte.

Gauguin suprapune scena luptei imaginare, create în mințile femeilor bretone de predica din ziua de duminică, luptei dintre Jacob și înger pe un fond puternic roșu-cărămiziu, într-un mediu ireal, tot la fel cum face Van Gogh cu fondurile sale de galben pur ca să evoce soarele Sudului.

Dornic să păstreze suprafața plană a tabloului, Paul Gauguin respinge perspectiva atmosferică și perspectiva lineară. Senzația de spațiu este creată cu ajutorul liniilor realizate de aranjarea personajelor și de trunchiul copacului care taie pânza. Este un tip de compoziție total novatoare pentru momentul istoric dat, sfârșitul secolului XIX.

Ideile lui Gaguin vor fi pe deplin și cu succes dezvoltate de generația avangardelor. Vlamick, Derain, Picasso, Kandinsky, Carra pun accent pe ceea ce Gauguin percepuse odată decis să părăsească continentul european și civilizația burgheză conformistă, și anume pe faptul că natura și omul trebuie reprezentate, pentru a fi înțelese, în forma lor fizică, așa cum le vezi, așa cum le percepi și nu așa cum sunt modificate de tradiție.

Paul Gauguin este un mare artist al modernității, dar etapa care l-a făcut cunoscut este cea a creațiilor inspirate din călătoriile sale în insulele Pacificului. Toate aceste opere au aparent același subiect: nativi (femei mai ales) într-un decor tropical. Ceea ce se degajă este o poezie a imaginilor, bogată și senzuală. Natura fizică a omului încă primitiv, încă nealterat de influențele civilizaţiei occidentale, dincolo de un aparent exotism senzual, ființele acestea ce par universale, ele sunt imaginea a ceea ce este imuabil, ca niște copii la începuturile lumii, indiferenți la privirea Celuilalt. Însoțite de artefacte și idoli, straniile imagini ale acestor fiinţe coborâte din primordialitatatea umanității conferă o stare misterioasă privitorului, dar și artistului Gauguin care spune: esențialul în pictură este exact ceea ce nu este exprimat.

Avem în față o pictură ca o muzică, ce declanșează senzații, stări în care culoarea este cel mai important instrument, o culoare imaginativă, ce dă forță artei sale și o face de neuitat.

Opera sa este impregnatã de propria viziune despre primitivi. La Gauguin, alegerea tematicii primitive este o alegere poetică. Dacă, în arta modernă, primitivismul este înțeles că o căutare a originilor, o figurã nouă, alta decât cea a Antichității greco-romane, pentru Gauguin, Picasso, Nolde, Kandisky primitivismul este formularea artistică a preceptului „primul om era artist”, o ambiție de a universaliza arta. 

Paul Gauguin vrea să părăsească Europa. Era epoca Expozițiilor Universale, care puneau accent pe progresul și viitorul tehnologic, dar care emfazau și existența unor lumi / populații rămase încă în stadiul de primitivitate în care domina pacea și armonia, pe care industrializarea modernității le ameninţa.

Ciocnirea culturilor: de la luminile Parisului, în Tahiti

Paradisul perfect era altundeva, pe continente îndepărtate, simțeau acest lucru fauviştii și o presimțea, anticipând, Gauguin, cel care trecea el însuși print-un moment de saturație, de reacție personală negativă la tot ce însemna civilizația occidentală, pe care o consideră decăzută. Paul Gauguin credea, ca mulți alți artiști ai momentului, că doar prin contactul direct cu civilizațiile neatinse s-ar putea regăsi din nou că om și ca artist. La început este interesat de arta Orientului asiatic (maniera stampelor japoneze se regăsește în tușele sale), apoi de Madagascar, dar alege în cele din urmă Tahiti.

Se împrietenește cu simboliștii care îl consideră un pictor extrem de interesant și, deși îi place să pozeze într-un singuratic, ia deseori parte la viață artistică a Parisului. Pentru prima lui plecare își licitează operele la Hotel Druot, dă un banchet prezidat de Mallarmé și pleacă spre Tahiti în 1891.

Dar aici, după o scurtă perioadã de adaptare, timp în care este primit cu mândrie de autoritățile coloniale ale insulei, începe să înțeleagă că nu a făcut altceva decât să schimbe un Occident modern pe o replică heterogenă a acestuia, într-o colonie în care viața primitivă pare să se stingă încet, încet.

Aşadar, vom regăsi în arta sa primitivã un melanj între melancolia artistului care constată stingerea unei civilizații, reconcilierea și influența unor tehnici și idei ale primitivilor europeni (Giotto) și ceea ce vede artistul în frumusețile insulelor Pacificului: o anumită lene grațioasă, o indolențã și un fel de demnitate patriarhală. Este de fapt o încercare sinceră a artistului de a surprinde ciocnirea unor culturi, în care civilizația sofisticată se îmbină cu simplitatea naturală.

Acest paradis pe care Gauguin îl redă în picturile create în Tahiti nu a reușit să îi satisfacă idealurile estetice. Sărăcia și disprețul, cumulate cu o stare de sănătate precară, îl vor determina să revină la Paris.

Sătul de viața în capitala insulei Tahiti, Papeete, Paul Gauguin se va muta în 1891 la Mataieia, unde începe să picteze ceea ce el numea „studii”, mărturisind în scrisorile sale că viața mea este acum cea a unui sălbatic. Referindu-se la pânza Ia Orana Maria – Je vous salue Marie, Gauguin explică el însuși că în insulele polineziene a regăsit o Fecioara Maria tahitianã.

Dar tind să nu interpretez această pânză sau celelalte ale perioadelor insulare ca fiind noi forme de misionarism, așa cum s-a acreditat adeseori. Cred că avem de-a face cu simboluri și forme arhetipale ale credinței universale în orice formă de divinitate. În Noa Noa, cartea scrisă de Gauguin în 1893 după întoarcerea în Franța, el evocă și cealaltă formă de artă dragă lui, sculptura în lemn a unor statuete ce trimit la sculptura ritualică a populațiilor maori.

Întrebarea dacă Gauguin, cel care aude și imaginează ca un indigen spiritele locului, tupapau, și încearcă să sublimeze prezența lor în operele sale dar și în acuarele și sculpturi, dacă Gauguin ca urmare a acestei definitive plonjări în universul culorii puternice, al naturii exotice în care ființele se contopesc perfect, a devenit el însuși un primitiv, un sălbatic, a primit multe răspunsuri de-a lungul timpului.

Cert este că experiența Tropicelor se regăsește chiar în textele sale, în scrisorile sale, în cataloagele expozițiile și articolele pe care le realizează artistul însuși, constant. Scrieri precum Noa Noa, Avant et après, Oviri, ecrits d’un sauvage sunt caiete auctoriale edificatoare pentru oricine dorește să înțeleagă unicitatea acestui artist în peisajul artistic al secolului al XIX-lea. Nu este nicio îndoială că evadările sale au fost experiențe fondatoare, nu doar pentru el ci și pentru generația de artiști imediat următoare.

A doua revenire a sa în Tahiti este dovada solidității concepțiilor sale dar și a intuiţiilor sale. Deziluzia față de invazia tot mai evidentă a modernității în insule, camuflată sub aparența unui colonialism ce este menit a civiliza acești primitivi, îl face să se izoleze tot mai mult.

Poate că Gauguin nu a găsit niciun Paradis terestru sau o epocă de aur a civilizației umane, dar a creat acea breșă în orizontul de așteptare al burgheziei sfârșitului de secol XIX

Operele acestei perioade sunt marcate de o concentrare aproape antropologică asupra vieții încă nepoluate a indigenilor, pe care îi caută în adâncul insulelor, cât mai departe de civilizație, trăind alături de ei o viață semi-sălbatică, austeră, dar intenționat căutată.

Dragostea lui Gauguin pentru Tropice ar putea fi văzutã ca o formã de escapism din faţa civilizaţiei occidentale, dar dacã o aşezãm în contextul mai larg al Modernismului, vom vedea că nu este deloc aşa. Este de asemenea o încercare de a redescoperi şi propria fericire, a unei copilãrii petrecute într-o Americă de Sud a familiei materne care l-a marcat pe viaţã. Pânzele sale din perioada anilor 1901-1902 trădeazã, însã, schimbarea de stare de spirit a acestui artist ce pãrea a fi emigrat cu mult curaj la Tropice; Poveşti barbare este mai curând testamentul sãu fiindcã îşi include un prieten, pe poetul Meyer de Haan, care priveşte în gol, pansiv, ignorând frumuseţea celor doi primitivi ce ne apar în prim plan. Câteva luni mai târziu, va muri departe de casă, bolnav, acuzat de evaziune fiscalã şi ruinat. Dar o scrisoare primitã cu câteva zile înainte de a muri, de la un alt prieten din Europa, Monfreid, îi confirmã valoarea artisticã: „În aceste zile oamenii se referã la tine ca la un artist excepţional, magnific, care trimite aceste lucrări uimitoare şi de neimitat din mijlocul oceanului Pacific – creaţia unui om care a părăsit aceastã lume, a noastrã. Ai intrat în analele istoriei artei”.

Descrierea profundă a Tropicelor este mai curând importantă pentru generațiile ulterioare, unde Bonnard, Picasso, Vuillard, fauviştii, expresioniștii germani simt autenticul și sinceritatea artistului Paul Gauguin, în contra relatărilor călătorilor colonialişti sau a misionarilor.

Pentru scopul prezentului articol, este important să înțelegem că percepția europeană asupra lumii acesteia îndepărtate, a popoarelor încă primitive în sensul corect al termenului, a fost definitiv schimbată, chiar dacă receptarea contemporanilor săi a pendulat între critică, dispreț, neînțelegere sau rizibil.

Poate că Gauguin nu a găsit niciun Paradis terestru sau o epocă de aur a civilizației umane, dar a creat acea breșă în orizontul de așteptare al burgheziei sfârșitului de secol XIX.

Constantin Brâncuşi şi primitivismul

În spaţiul cultural românesc, Constantin Brâncuşi a fost receptat de către critica internaţională ca un reprezentant al primitivismului, deşi trebuie făcute câteva precizări.

Arta lui Brâncuşi se încadrează pe filiera arhaicului, exoticului şi modernităţii. Comparaţia cu sculpturile africane rezistă doar dacă ne referim la anumite contacte şi prietenii din Parisul începutului de secol XX, dar în esenţa artei sale Brâncuşi este un artist ancorat în spaţiul românesc, mai ales în cel influenţat puternic de folclorul gorjean şi nu numai.

Dacă privim Pasărea măiastră (1909-1912) în variantele sale, vom observa că ceea ce propune artistul este o formă înaltă de abstractizare, un simplu oval şlefuit şi aurit sintetizează parcă esenţa mitologiei păsării măiastre din folclorul românesc. Ceea ce impresionează este sugestia forţei ascensionale a ultimei variante, maxima sinteză. Ca şi în sculptura Începutul lumii (1920-1924?), este o legătură clară între coloana perfectă a Porţii Sărutului şi Măiastra din 1915. Ceea ce este real, este de fapt esenţial.

Austeritatea sculpturilor brâncuşiene este de fapt accentul pus pe fiziomorfismul redus la elementar (vezi păsările sale); Cocoşul este de fapt redus la strigătul lui, la momentul-cheie când acesta se înalţă către soare. Peştele, foca, broasca ţestoasă, Cuminţenia Pământului sunt toate primordialităţi al unei Arce brâncuşiene, o arcă a lui Noe ce tinde să recreeze lumea. Cuminţenia Pământului este omul / feminitatea în particular ca fiinţă generică, dar este totuşi o fiinţă umană ce a trecut prin suferinţă, supusă unei stări de înfrigurare generate poate de gândul finalului.

Coloana nesfârşită şi nu coloana infinitului cum s-a acreditat propune, ca şi Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului, o arhitectură a monumentalităţii urbane, este o arhitectură ce ne trimite către elongarea zgârie-norilor americani, către postmodernismul în beton şi oţel al unor clădiri de astăzi. Ancorate într-un oraş ca Târgu-Jiu, expuse zilnic vederii omului, nu a turistului, ci a omului care se plimbă agale în liniştea unui parc imens dominat de castani bătrâni şi de măreţia Jiului, după ce a străbătut o Cale a Eroilor de la Coloană la Masa Tăcerii, acestea sunt perfect receptate.

La Brâncuşi, Cocoşul este de fapt redus la strigătul lui, la momentul-cheie când acesta se înalţă către soare. Peştele, foca, broasca ţestoasă, Cuminţenia Pământului sunt toate primordialităţi al unei Arce brâncuşiene, o arcă a lui Noe ce tinde să recreeze lumea

Parcul şi calea îmi amintesc de un for roman cu arc şi coloana victoriilor, îmi amintesc de calea eroilor din Parisul lui Napoleon, dar îmi amintesc şi că spiritul ancestral al românilor în arhitectură a tins mereu spre forma ascuţită, ascendentă, spre o vertiginoasă atingere a cerului într-o imitaţie a vârfurilor Carpaţilor.

Arta lui Brâncuşi nu este primitivă în sensul în care înţelege acest termen istoria artelor occidentale. E adevărat că Brâncuşi lucrează într-o epocă în care artiştii sunt puternic influenţaţi de artele africane şi oceanice – arte care promovează reducerea formei sculpturale. Cariatidele şi statuile Antichităţii sunt, pentru Brâncuşi, şi nu doar pentru el, „du biftec”. Henry Moore surprindea perfect misiunea specială a artei lui Brâncuşi de a elimina ceea ce era de prisos şi de a da din nou conştiinţa formei”.

Complexitatea artei brâncuşiene este astăzi evaluată la milioane de dolari la casele de licitaţii, şi aceasta fiindcă orice cunoscător vede (sau, mai curând, intuieşte) sinteza şi maxima rafinare a influenţelor şi surselor extra-europene dar şi ale Europei arhaice în lucrările sale.

Studiile unor Sidney Geist sau Edith Balas vorbesc despre primitivism în referirea lor la Brâncuşi dar, ca şi la Paul Gauguin, este vorba de interpretări, viziuni şi abordări de sinteză profund personale.

Când îl discută pe Brâncuşi, William Rubin îl include în catalogul expoziţiei „Primitivismul în arta secolului XX” alături de Picasso, Matisse, Gauguin dar şi de obiecte de artă tribală din Africa, Oceania şi America de Nord, alături şi de „tribal works” în interpretări moderne la Emile Nolde, Klee, Max Ernst. Sidney Geist spune: „Din tradiţia sa nativă el (Brâncuşi) a moştenit familiaritatea apropierii de lemn”, la fel cum, sugerează curatorul, artele tribale o fac.

Concluzia criticilor de artă este evidentă: arta lui Brâncuşi îşi are sursele în tradiţia ancestrală a meşterilor populari anonimi care, la fel ca şi cei ai culturilor africane, ştiau să stabilească cu materialul lucrat – lemn, pânză, bronz, alamă, piatră, teracotă – prin prelucrarea lor, o legătură puternică cu spiritele strămoşilor lor sau cu cele ale naturii.

„Odată cu afirmarea plenară a lui Brâncuşi, evoluţia sculpturii intră într-o fază nouă, rostuită după principii radical diferite de cele care o guvernează până la el”, afirma Vasile Florea în „Arta românească de la origini pâna în prezent”.

Şi credem că este acest adevăr cel care ne face să ne oprim cu evlavie aproape în faţa oricăreia dintre sculpturile lui Brâncuşi când le întâlnim în marile muzee ale lumii. Brâncuşi ne vorbeşte despre noi, cei care în esenţele surprinse de el în piatră, marmură, bronz, am rămas aceiaşi, indiferent de trecerea istoriei.

 

Bibliografie:

Bradbury, Malcom, Modernism 1890-1930, antologie de studii, 1991, Harmondsworts, ed. revăzutã

Bradbury, Malcom, The Modern American Novel, 1983, Oxford

Dagen Phillipe, Le Peintre, le poète, le sauvage. Les voies du primitivisme dans l’art, 1998, Paris, PUF

De Michelli, Mario, Avangarda artistică a secolului XX, Ed.Meridiane, București, 1968

Goldwater Robert, Le Primitivisme dans l’art moderne, 1988, Paris, PUF

Grigorescu, Dan, Povestea artelor surori-relația dintre literatură și artele vizuale, Atos, București, 2001

Ingo F. W., Paul Gauguin: 1848-1903 the Primitive Sophisticate, 1999, Taschen

Marino, Adrian, Modern, Modernism, Modernitate, 1969, Univers, București,

Raymond, Marcel, De la Baudelaire la Suprarealism, 1998, Univers, București,

Varnedoe K., «Paul Gauguin and primitivism in modern art», în Rencontres Gauguin à Tahiti. Actes du colloque 20 et 21 juin 1989, Papeete, Aurea

Ce legătură există între arta lui Paul Gauguin şi cea a lui Constantin Brâncuşi, modernism şi primitivism, Oswald Spengler şi avangarda europeană, ne lămureşte profesorul Roxana Zanea, cu o analiză exhaustivă publicată pe Matricea Românească.

 

Mario de Michelli stabilește în Avangarda artistică a secolului XX  începutul cronologiei moderne în jurul anilor 1860, mai precis în 1866, an în care Dostoievski scrie Crimã și pedeapsã, iar Emile Zola îi dedică lui Cezanne eseul Mon salon ca o confirmare a faimei pictorului.

Cronologia, chiar dacă variază cu un deceniu mai devreme sau mai târziu, este cât se poate de reală. Marcel Raymond considera că apariția volumului Fleurs du mal de Charles Baudelaire în 1857 a semnat actul de naștere al Modernismului.

Confundat adesea cu ideea de modern, Modernismul este o noțiune care pune deseori dificultăți în ceea ce privește definirea lui. Adrian Marino vorbește despre modernism în termeni de „nou, actual, prezent, recent” subliniind „instabilitatea latentă a definiției și mai ales pulverizarea să permanentă într-o suită de modernisme”. Din cauza acestei suite de „modernisme”, fiecare scriitor, fiecare curent literar sau plastic se deosebește de celălalt neîncetând totuși să se integreze în marele curent al Modernismului. Acest lucru se realizează datorită unei tendințe, stil și teorie estetică în același timp care are la bază “prezentarea” realității moderne, a vieții culturale cu toate implicațiile ei sociale, politice, economice.

Este deci necesar să se pornească de la câteva coordonate bine stabilite, cu o largă aplicabilitate în viață cotidiană, pentru a include o mișcare culturală în ideea de modernism.

Ne referim astfel la ceea ce s-a numit un “life style”  care să se regăsească în interiorul unei societăți dar și în faptele exterioare, la o mișcare net anticlasică și anticonservatoare în care refuzul trecutului, acel NU spus răspicat să domine gîndirea și manifestările ei concrete în toate sectoarele unei societãţi. Acest lucru va fi posibil dacă vom înțelege Modernismul ca pe o mișcare ce și-a propus să demonstreze, prin capacitatea sa de interrelaționare și flexibilitate, un adevăr afirmat de Virginia Woolf : „o conștiința umană poate deveni acum mai intuitivă, mai poetică, mai vizuală… arta poate acum să se împlinească singurã”.

Malcom Bradbury vorbește despre modernism ca despre un stil al unei epoci dificil de definit fără a abstractiza și a artificializa limbajul. Ideea de modern, așa cum s-a propagat în întreagă cultură europeană și nu numai, presupune ruperea de tradiție și de trecut. Din această cauzã, elemente ca separație, disociere, disonanță, revoltă, o serie întreagă de categorii negative, apar în toate domeniile vieții artistice.

Remarcăm la toți teoreticienii Modernismului această serie de elemente negative care apar în descrierea fenomenului modern. Bradbury le numește “prezumții”: șocul, violarea continuității așteptate, criza gândirii, a creației care se de-construiește. Este vorba de o vocație a negației care nu este departe de filozofia lui Nietzsche și de analiza psihicului uman arhetipal întreprinsă de Freud și Jung. Din această vocație a negării provine faptul că ideea însăși de artă începe să fie contestatã, „avem de a face cu o anti-artă, anti-literatură sub cele mai diferite forme: refuzul ideii de frumos, de construcție monumentală (capodopera)”.

Conceptul de negație, de ruptură este prezent încă de la romantici, având însă la aceștia un sens mai curând estetic, ancorat în domeniul literaturii (modern însemna, pentru romantici, separarea realității de ficțiune, disocierea între adevărul artei și cel al realitãţii).

Ĩn antiteză cu această mișcare spre realism se observă și la Picasso, Matisse sau fauvişti o întoarcere către mitul bunului sălbatic, așa cum îl numea Rousseau, tocmai când imperiile coloniale se prãbuşesc. Interesul pentru etnologie orientează preocupările artiștilor spre artele oceaniene, africane și spre artele Orientului îndepărtat.

Artă „dincolo de ea însăşi”

Viziunea pe care o propun în acest moment literatura și arta, cubismul mai ales, este o viziune fragmentară a lumii, în special în perioada de dinaintea primului război mondial. Noua artă caută, experimentează, explorează. Căutarea face parte din procesul de creație. Multe dintre concluziile picturii se regăsesc și în domeniul poeziei. De exemplu, Braque se declara împotriva oricărui plan, schemă, concluzie în ceea ce privește arta: “A încheia înseamnă să furi aerul ideilor, să le împiedici să se dezvolte și să trãiascã”.

Dominaţia pe care Modernismul o are asupra lumii artistice contemporane se datorează unor trăsături comune în tot spațiul european dar și în zona Americii de Nord și de Sud, și anume: estetismul în cel mai înalt grad al conștiinței de sine, non-reprezentaţionismul artei, tehnologizarea și spaţializarea pentru ca artistul să înțeleagă în profunzime viaţa.

Este vorba de concretizarea unui vis al artistului, de a crea o artă care să vorbească dincolo de ea însăși, despre propria realitate extra-referenţialã, care să treacă dincolo de «real» spre o sofisticată imagine a sa.

La începutul secolului al XIX-lea, accentul cădea în mod evident pe importanţa instituțiilor de orice tip ar fi fost ele și pe respectul pentru acele idei comune care funcționau ca puncte de referință în societate. Binențeles că aserțiunea germanilor Sturm und Drang și operele care o însoțiseră cauzaserã o adevărată furtună. Dar ea părea latentă, cel puțin în anumite zone ale Europei rămase încă adeptele riguriozitãţii clasice.

Împotriva  mișcărilor raționaliste și pozitiviste care stabiliseră primatul rațiunii și al sistemului apar o serie de idei care, deși astăzi sunt socotite idei de-a gata, se regăseau ca idei noi mai ales în literatura unui Chateaubriand sau a doamnei de Stăël sau a marchizei de Senancour în al său Obermann, opere care sunt marcate de câteva idei cum ar fi sufletul romantic, răul de secol (mal de siècle), vagul pasiunilor, autobiografismul aparent și o proză la persoana întâi, importanţa acordată vieții intime a sufletului, energia sentimentelor, contrastul între pasiunea tulburătoare și implicarea socială activă și seriozitatea ideilor, spiritualismul și, desigur, necesitatea creării unei lumi noi, a unei literaturi noi.

Acentul pus pe libertatea individuală ca semn al modernității este intens concurat de ideea implicării artistului în societate. Victor Hugo susținea în Contemplaţiile sale faptul că poetul trebuie să se facă ecoul secolului sãu, să reflecte destinul uman și să-l ghideze spre un ideal.

Realismul care concurează doctrina romantică ajunge repede la un anumit conformism al ideilor, deși el rămâne un curent novator care accentuează «reflectarea realului». Numai că, spre deosebire de romantici la care oglinda era îndreptată spre sine, spre propriul chip, la realiști oglinda reflectă drumul, lumea plină de frumos dar și de urât.

Dar este evident faptul că, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, se creează impresia, dincolo de orice curent particular, a existenței unei mișcări culturale în care criza formală capătă înfățișări noi, mult mai radicale.

Criza  culturii şi coşmarul Istoriei

Astfel organizarea tradițională a culturii intră în colaps. Această criză a culturii cuprinde deseori și un simţ al istoriei care își pune amprenta asupra conștiinței artistului.

De aici acel sentiment al dezorientarii, al coșmarului istoric și al periculosului, prezent în creațiile artiştilor. «Imensa panoramă a futilităţii și anarhiei», așa cum o numea T.S. Eliott, se regăsește în mișcările modernitãţii.

Putem vorbi despre un paradox al Modernismului și aceasta pentru că nu toți artiștii au văzut în el o criză a lumii și a artei. Dimpotrivă, s-a văzut în lumea modernă o culme a realismului împins pînă la autoironie și exagerare. Ca o consecință, atât simbolismul cât și curentele avangardiste par a suferi de tentația unui real estetizat.

Aşa cum spunea Malcom Bradbury, Modernismul este „the main stream like Romanticism, it is a revolutionary movement, capitalising on a vast, intellectual readjustement and radical dissatisfaction with artistic past”. Că Modernismul este mai mult decât un eveniment estetic este dovedit de faptul că el a devenit o etichetã general aplicată tuturor curentelor postromantice.

El se constituie într-un act mai mult decât artistic, este un act spiritual caracterizat printr-un dinamism specific în toate sectoarele gândirii moderne, bazat pe câteva coordonate esențiale: transformarea posibilității în act creator, cultivarea valorilor moderne în spiritul timpului, antitradiţionalism mai mult sau mai puțin manifest, transformarea valorii operei în șoc, afirmarea ei energică în forme radicale și teoretizarea fiecărei direcții printr-o multitudine de manifeste, sloganuri, luări de poziție, subtexte. Toate acestea ne pun în fața unui curent care își da măsura în toate sferele societății și ne face să nu ignorăm aceea eticheta a unui „stil de viaţã”.

Ideea pe care încerc să o demonstrez aici este că relațiile între arte, în perioda modernă mai ales, sunt extrem de flexibile.

De altfel, Dan Grigorescu subliniază faptul că în modernitate poezia ekphrasticã a cunoscut o amploare deosebită. „Aproape fiecare poet important a scris un poem inspirat de o operă de artă vizualã” afirma profesorul, care enumeră cîteva exemple clasice deja: «Peisaj cu prăbușirea lui Icar» poem inspirat de pictura lui Breugel, scris de William Carlos Williams, sau «Omul cu chitară albastră», de Wallace Steavens, poem inspirat de pictura lui Picasso. Și acestea sunt doar câteva exemple.

Se poate astfel observa că epoca modernă și-a spus cuvântul atât în artă, cât și în celelalte domenii. Interrelațiile sunt acum binevenite, iar ruptura cu trecutul este evidentã.

Diversitatea culturilor poate fi astăzi ușor documentată. O cultură, ca și un individ, este rezultatul unui model de acțiune și de gândire. Există modele culturale care nu pot fi ignorate, așa cum nu pot fi ignorate  noi potențialități de evoluție culturală. Ceea ce se întâmplă în stilurile artistice se poate întâmpla și în cadrul unei culturi ca întreg. Culturile se articulează că fenomene integrate, ca un întreg în care toate comportamentele particulare se desfășoară sub mii de posibile configurãri.

Primele descrieri antropologice ale culturilor primitive erau însă descrieri de „cabinet”, valorificând relatările călătorilor, ale negustorilor, ale misionarilor. Erau descrieri schematice, la mâna a doua, descrieri de laborator într-un mediu occidentalizat – așa cum este Creanga de aur a lui Frazer, care îmbină relatări eterogene, nediscriminate (practicile funerare din Fiji păreau a fi similare cu cele din Tahiti), ceea ce a hrănit o serie întreagă de tipare psihanalitice ale primilor practicieni ai psihologiei moderne (chiar Freud, în Totem și Tabu, stabilește încă din titlul lucrării sale din 1912/13 „corespondențe între viața psihică a sãlbaticilor și cea a nevroticilor”) sugerând că „omul primitiv” este sinonim cu „așa numiții sălbatici și populații semi-sălbatice” citând amplu din Frazer și primii etnologi ai secolului al XIX-lea.

Oswald Spengler, creşterea şi descreşterea civilizaţiilor

Cu timpul, s-a produs evident schimbarea de paradigmă în cazul cercetărilor de etnologie și abordărilor culturilor primitive. S-a impus ideea cercetării de teren; studiul culturilor la fața locului, al mediului real în care trăiește omul primitiv. De la Malinovski, cel care studiază în călătoriile sale locuitorii insulei Trobriand din Melanesia, cercetarea antropologică schimbă și sensul termenului “primitiv” de la singular la plural. Munca de integrare și configurare impusă de de Wilhelm Diltey, care vede în sistemele filosofice relativismul lor și le concepe că expresii ale varietății vieții culturale, este fixată și de o nouă teorie influențată de scrierea lui Oswald Spengler The Decline of the West. O teorie care, deși astăzi nu mai este actualã, ea și-a avut rolul ei clar în anii ’20.

Teza decăderii civilizației occidentale și periodicitatea dezvoltării culturilor se suprapune pe ideea constantă a ciclului nașterii – creșterii și descreșterii unei civilizații. Punând în paralel această lucrare apărută în germană în 1918 și tradusă în engleză în 1928 cu studiul lui Freud și fascinația artiștilor avangardei europene pentru artefactele culturilor non-occidentale, putem înțelege că preocuparea pentru punerea în discuție a “minunatei” lumi civilizate occidentale în raport cu Restul era pe masa cercetătorilor, care reacționau la tratarea culturilor primitive ca fiind înapoiate, semi-sãlbatice.

Configuraţiile culturale sunt la fel de complexe și semnificative atât pentru societățile dezvoltate cât și pentru cele aflate în stadii mai tinere de evoluție.

Conform dicționarului Webster, termenul primitiv are ca sinonime original, primary, crude, rudimentary, natural, naive, self-taught, „ceea ce se află la origini sau în timpuri îndepărtate”. Definiția, deși adaptată, păstrează încă ecourile unor etape revolute ale antropologiei culturale, precum E.B. Taylor care se gândea în Primitive culture (apărut în 1871) la o cultură primitivă caracterizată printr-o viaţă semi-sălbatică, barbarică în raport cu faza „civilizată “.

Cu timpul s-au făcut sugestii de „îmblânzire” a acestor definiții: s-a înlocuit termenul de culturi sălbatice cu cel de culturi non-literate, s-a încercat sugerarea complexității formelor de cultură primitivă. În anii ’50-’60 s-a căutat o mai mare precizie a termenului primitiv: pre-civilizații, marginali, ritualici, naturali. Evans – Pritchard vorbea în 1951 de o societate primitivă ca fiind o societate mică / restrânsă, cu teritoriu și contacte sociale restrânse, cu o tehnologie simplă și deseori fără texte scrise dar care impune, așa cum sugerează Radcliff – Brown în 1952, un studiu doar prin observare și contact direct.

Termenul primitiv este desuet

Studii recente sugerează o abordare comparatistă: sunt societăți mici care sunt foarte urbanizate în Europa, sunt societăți rurale enorme ca în China, sunt societăți cu structuri politice complexe în Uganda sau Dahomey care nu sunt literate sau bazate pe texte scrise.

Concluzia este aceea că termenul primitiv atribuit unor grupuri umane este astăzi desuet la fel ca și dihotonomia primitiv versus civilizat.

Sã revenim acum la ceea ce vedeau artiștii modernității în ceea ce noi numim astăzi primitivismul avangardelor.

Avem de a face cu o nouă expresie printr-o întoarcere la culturile non-occidentale, ceea ce se numește astăzi „primitivism” (Pierre Daix) și care ar putea fi un alt clasicism de factură modernă. Dacă ne raportăm la Picasso și la perioada creației sale numită primitivism, perioadă care începe la Gosol la sfârșitul primăverii lui 1906 și culminează cu Domnișoarele din Avignon și continuă până în 1908 cu versiunea definitivã a operei Troix femmes, când Picasso se orientează spre cubism, vom observa că e vorba de un primitivism formal diferit de arhaism (spiritul lui Nietzche și al școlii de la Viena, care reevalua perioadele arhaice: artă greacă, romană, gotică și iberică).

Pentru Picasso, ca și pentru Paul Gauguin, era vorba să regăsească sursele artei împotriva decadenței academismului și în același timp sursele unei vieți necontaminate de progresul industrial. Artele considerate primitive puteau fi lecții pentru reînnoirea artelor în Occident.

 

Citeşte aici partea a II-a

Geniul lui Constantin Brâncuşi dăinuie la Târgu Jiu, în Calea Eroilor, unde marele sculptor ne-a lăsat Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana Infinitului. Silvia Iorgulescu vine cu explicaţiile, pe Matricea Românească.

Nu, nu-i vorba de a-l explica pe Brâncuşi ca să-l înţeleagă toţi, ca într-un almanah de popularizare, ci de a aduce câteva argumente că omul care a pus piatra tombală pe vechea sculptură, dând artei lui anvergură universală, rămâne mai presus de toate unul de-al nostru, un „simplu” ţăran român din Gorj, ale cărui opere le putem înţelege cu toţii, pentru că avem acelaşi „instrumentar” interpretativ, acelaşi fundal cultural. Mulţi se tem să o facă, pentru a nu da greş în încercarea de descifrare a unui limbaj care le e necunoscut. Dar Brâncuşi spunea, într-un aforism, că „operele de artă sunt oglinzi în care fiecare vede ce îi seamănă”. Și poate că tuturor ne „seamănă” lucrările lui.

Pornind de aici şi de la două interpretări date de doi „nespecialişti”  în ale sculpturii, dar înţelegători de românitateConstantin Noica şi Ion Ghinoiu –, am făcut un „concurs de dat cu părerea” între prieteni despre semnificațiile ansamblului monumental de la Târgu Jiu. Ideea, apărută la un pahar de vorbă, era să ne testăm adânc blamata (dar și atât de utila, într-o lume care renunță tot mai des să aibă opinii personale) capacitate a românului de a-și cheltui timpul formându-și păreri despre orice – că nu se știe când ai nevoie de ele. Cu atât mai mult cu cât tema merita din plin investiția de imaginație.

Documentarea „pragmatică” a fost minimală, adică un citat din ghidul Târgu Jiului: „După cum se arată într-un document oficial premergător realizării acestor opere (în 1937-1938), proiectul în întregime ar consta dintr-o alee care, plecând de la digul Jiului – care este locul de evocare al actelor de vitejie gorjenească –, ar trece pe sub un portal, ce în viitor ar marca şi intrarea în grădina publică, pentru ca, continuând spre biserica ce se renovează, să se termine această cale, ce va purta chiar denumirea de Calea Eroilor, la monumentul recunoştinţei întruchipată într-o coloană înaltă de circa 29 m, înălţându-se fără sfârşit, aşa cum trebuie să fie şi recunoştinţa noastră…”

Masa Tăcerii ar fi Masa Ursitoarelor, Poarta Sărutului ar fi metafora nunții, iar Coloana fără sfârşit ar reprezenta înălțarea spre eternitate a sufletelor celor plecați

Să vedem acum şi părerile „nespecialiştilor” amintiţi. Mai întâi, Noica (în „Îndoita infinire la Brâncuşi”) percepe în ansamblul de opere „un sens” unitar, care duce cu gândul la „un epos”, cel al gestului întemeietor al descălecării din patria mumă a Transilvaniei. Îşi imaginează cum nişte ciobani au coborât cu oile pe Jiu în jos şi au ţinut sfat de taină, înţelegându-se din priviri, în jurul acelei Mese a Tăcerii. Hotărâţi, au pornit apoi să-şi facă ctitoria. Au trecut pe sub Poartă, s-au îmbrăţişat pentru ultima oară şi s-au risipit pe cuprinsul acelui pământ. La biserica din centrul aşezării şi-au botezat pruncii, şi-au căsătorit urmaşii şi şi-au îngropat morţii. Iar când „anii, faptele şi jertfele s-au adunat în urma lor, au ridicat în marginea aşezării lor o Coloană, care să fie deopotrivă una a recunoştinţei lor fără sfârşit, cât şi una a năzuinţelor lor fără sfârşit[…]”.

„Pragurile” lui Ion Ghinoiu: naşterea, nunta, moartea

La rândul lui, Ion Ghinoiu (în „Calendarul ţăranului român. Zile şi mituri”) are o intuiţie care merită o atentă luare-aminte, măcar pentru a ne reaminti că este datoria noastră să ţinem vii în memorie, prin noi interpretări, monumentele de artă moştenite de la predecesorii noştri geniali. El descifrează ansamblul ca pe o călătorie a omului de la leagăn la mormânt. Este vorba despre identificarea, în cele trei monumente ce formează un tot, a pragurilor importante ale vieţii omeneşti – naştere, nuntă, moarte –, interpretate prin prisma sensibilităţii tipic româneşti: Masa Tăcerii ar fi Masa Ursitoarelor, Poarta Sărutului ar fi metafora nunții, iar Coloana fără sfârşit ar reprezenta înălțarea spre eternitate a sufletelor celor plecați. Cu singura precizare că, la Masa Ursitoarelor imaginată de Brâncuşi, şi care altădată se umplea cu daruri rituale la naşterea unui copil, spre îmbunarea Zeiţelor sorţii, se hotărăşte destinul unui neam întreg. Trecând prin momentele de bucurie, la nuntă, la hore ori la sărbători, ansamblul se sfârşeşte cu plecarea pe drumul fără întoarcere al celor decedaţi, înţeles ca ascensiune către cer, moment de profundă reculegere, dar şi de apoteoză. Coloana aminteşte astfel de stâlpii funerari tradiţionali, care în unele zone încă se mai aşază la căpătâiul celor morţi.

Revenind la părerile rezultate din concursul între prieteni iniţiat la Târgu Jiu, doar două exemple.

Primul susține că dorinţa lui Brâncuşi a fost de a ne reaminti „de unde venim” şi de a readuce în contemporaneitate, ca reper de frumuseţe estetică şi morală, amintirea civilizaţiei rurale. Exemplare prin simplitatea și „mândreţea” lor, în care se simte glasul străvechi al timpurilor de la începutul lumii, când toate aveau o ordine și o cumințenie perpetuate azi de tradiție, cele trei Monumente reinstaurează în spațiul nostru agitat veșnicia, reperul fundamental. Ar fi, deci, „firul roşu” care ne conectează cu strămoşii.

Al doilea exemplu merge  – cu nuanţe – în acelaşi sens. Calea Eroilor ar reprezenta, de fapt, în ansamblul ei, o sărbătorire a reîntoarcerii la normalitate –  după trecerea zbuciumului istoric al marii conflagraţii. Celebrarea momentelor de cuminte „banalitate” care se opun „extraordinarului” războiului. „Reînvăţarea” păcii, când timpul are răbdare şi ne îngăduie „să ne revenim la ale noastre”, la ritmul vieţii liniştite, intrate în firesc. Reexersarea bucuriei simple de a mânca împreună la o masă – familie şi prieteni – , de a iubi fără de spectrul tragediei, de a ne plimba liniştiţi prin parc şi de a admira „la liber” capodopere pe alei, în provincialul şi fermecătorul Târgu Jiu. În acest fel de a vedea opera lui Brâncuşi s-ar justifica şi aparent dificilul de înţeles obicei al cuplurilor de a se căsători la Poarta Sărutului şi de a face pozele de nuntă în preajma monumentelor.

La final, o completarea din Constantin Noica. El relatează, în „Supliment la infinire” că, atunci când Brâncuşi lucra la Coloană, copiii din Târgu Jiu erau convinşi de un lucru: artistul va face un bigi-bigi, adică o acadea „pe trepte, ca o rachetă”. Neuitând această „ironie suavă”, Noica a transmis-o peste ani unui cunoscător al lui Brâncuşi, care i-a spus simplu: „Dacă a ştiut-o, acesta s-a bucurat, căci visa să sculpteze pe înţelesul copiilor!”.

Un tânăr la mijlocul celei de-a treia decade de viaţă stă la o masă şi soarbe tacticos dintr-o cafea, în aşteptarea echipei Matricea Românească, în lobby-ul hotelului din Craiova în care ne-am dat întâlnire pentru interviu. Şi, chiar dacă episodul s-a petrecut cu mult înainte de intrarea în hibernare a urşilor, moment din care peste amândoi au mai căzut nişte zăpezi, inclusiv metaforice, mesajul Directorului – de atunci – al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, Vlad Drăgulescu, unul dintre cei mai inovatori manageri culturali ai României – recent devenit director artistic al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Bănie – rămâne: cultura nu e un moft!

Matricea Românească: Te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine.

Vlad Drăgulescu: Activez în domeniul cultural de peste 12 ani – de profesie sunt actor, am făcut mai multe producții teatrale și în calitate de producător, și în calitate de regizor, am și jucat în unele dintre spectacolele realizate. Însă, ușor-ușor, pe parcurs m-am concentrat pe proiectele socio-culturale. Mi-am dat seama că există foarte mulți actori, foarte mulți regizori foarte buni și că totuși nu e nevoie de mine neapărat, să fiu cel mai bun regizor sau cel mai bun actor. M-am decis să fac niște proiecte sociale, mai ales în mediul rural, pentru categorii defavorizate șamd. Ușor-ușor, organizația pe care am condus-o o perioadă, pe lângă producțiile teatrale, a început să facă diverse proiecte în care am promovat teatrul în mediul rural și în zone defavorizate, proiecte socio-umanitare, culturale… Practic, tot timpul mi-a plăcut să combin, împreună cu colegii mei, părțile acestea – să facem și un spectacol, dar în același timp să existe, pe lângă beneficiarul direct, spectatorul, și beneficiari indirecți, strângând fonduri, materiale șamd.

Matricea Românească: Câtă nevoie este de cultură în spații precum cele din mediul rural?

Vlad Drăgulescu: Foarte multă.

Matricea Românească: Deci nu e un moft.

Vlad Drăgulescu: Nu e un moft, nu are cum. Nu a fost vreodată și nu va fi niciodată un moft cultura. Până la urmă, e forma de comunicare universală. Dacă ne uităm la un tablou… Sigur, acum vorbim de o artă neperformativă, o artă care nu ține de limbă. Un tablou e același în orice limbă, muzica e aceeași în orice limbă – sunt forme de cultură care transcend limbajele noastre și posibilitățile noastre de a ne înțelege unul cu altul dacă nu ne cunoaștem. În faţa unui tablou, vorbim aceeași “limbă”. Putem să ne cunoaștem, să găsim lucruri comune şi să facem parte din comunitatea aceea, a oamenilor care iubesc acel tablou. Vorbesc de comunități, pentru că am lucrat împreună cu colegi, cu parteneri în destul de multe proiecte de teatru comunitar, tot în ideea de a coagula și de a găsi și de a le explica oamenilor ce sunt comunitățile și cum se regăsesc în comunitățile respective. Cel mai important, din punctul meu de vedere, este să reliefăm faptul că nimeni nu aparține unei singure comunități. Şi tocmai de aici diversitatea, fiindcă vorbim despre Europa și despre ceea ce se întâmplă cu europenizarea, despre ce înseamnă să fim împreună prin diversitate.

Matricea Românească: Actul de cultură poate fi, din ceea ce spui tu, un element coagulant, un factor de coeziune.

Vlad Drăgulescu: Da. Sigur, noi ne aflăm pe un continent, ne aflăm într-o țară, însă el este coagulant la nivel mondial, la nivel global. Cred într-o societate umană, nu într-o societate a unei țări, a unui continent sau a unei constrângeri socio-politice și geografice.

Dacă sculpturile lui Brâncuşi nu ar fi ajuns la multe milioane de euro, probabil că astăzi nu am fi cumpărat Cumințenia Pământului. Eu nu am auzit un Guvern care să vină și să spună: „Domnule, ne pare rău, ne cerem scuze marelui Brâncuși”

Matricea Românească: Dacă ar fi să definești cultura, cum ai defini-o?

Vlad Drăgulescu: E tot cultura! E ce mâncăm, ce bem, cum dormim, cum trăim.

Matricea Românească: Nu este un apanaj elitist.

Vlad Drăgulescu: Nu, nicidecum. Cultură înseamnă tot ceea ce ne înconjoară și felul în care ne raportăm la ceea ce ne înconjoară.

Matricea Românească: Vorbeam cu un prieten din mediul academic, care spunea: „Domnule, este incredibil cum putem noi să creăm cultură din lucruri mici”. Reclama cu “littleșii”, exemplifica el, este un act cultural, în esență, pentru că a creat o întreagă emulație. Deci gesturi mici care produc efecte mari. În teatru și, mai departe, în muzică, cum producem astfel de efecte?

Vlad Drăgulescu: Este la fel. Teatrul și muzica pornesc din nevoia cuiva de a se exprima, de a spune ceva. Mozart așa a știut el să se exprime, făcând muzică, Shakespeare a știut să se exprime făcând versuri și piesele respective de teatru. Practic, orice poate să ajungă la nivel de artă, în momentul în care noi găsim exprimarea – nu perfectă, ci potrivită sufletului nostru sau forței noastre creatoare. Adică, un tâmplar poate să ajungă un artist în momentul în care știe să exprime cel mai bine, prin lemnul respectiv, ceea ce și-a imaginat și ceea ce a dorit el să transmită lumii. Sigur că poți să faci scaune funcționale, prin aceea că poţi să stai pe ele, dar dacă dorința ta este și de a transmite un mesaj lumii cu scaunul pe care tu îl faci, ea se ridică la nivel de artă. Existând, totuși, o diferență între artă și cultură, pe care n-aș putea eu să o definesc acum și să spun: „Domnule, asta este!”. Însă, există niște diferenţe.

Vlad Drăgulescu, director artistic Teatrul Naţional "Marin Sorescu" şi fost director al Filarmonicii "Oltenia" din Craiova

Vlad Drăgulescu, director artistic Teatrul Naţional „Marin Sorescu” şi fost director al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Apropo de artă, am văzut că la Muzeul de Artă din Craiova se construiește un pavilion…

Vlad Drăgulescu: Da, e un Centru Cultural Brâncuși care, pentru început, va fi un loc pentru expoziții, pentru diverse conferințe…

Matricea Românească: De ce crezi că ne-a marcat atât de mult Brâncuși? Pentru că, la București, după cum știi, a fost toată discuția despre Cumințenia Pământului. E un arhetip?

Vlad Drăgulescu: Sigur că da, însă noi nu luăm de la Brâncuși tot ceea ce practic el a vrut să ne dea. Şi istoria ne arată lucrul acesta, că ne chinuim acum să cumpărăm Cumințenia Pământului, pe care am fi primit-o gratis, acum ceva zeci de ani. E o ironie că acum strângem foarte mulți bani ca să cumpărăm ceea ce ne fusese oferit. Dincolo de arta lui, noi trebuia să învățăm foarte multe de la el ca persoană și ca manifestare, ca artist. Din păcate, înțelegem de foarte multe ori forma, și nu fondul. Dacă sculpturile lui Brâncuşi nu ar fi ajuns la multe milioane de euro, probabil că astăzi nu am fi cumpărat Cumințenia Pământului. Pentru că, din păcate, acea comisie – nu mai țin minte din ce an – care l-a categorisit cum l-a categorisit ar fi rămas în picioare cu ceea ce a spus. Însă, istoria artei a arătat altceva, și atunci sigur că pentru noi înseamnă ceva.

De la Brâncuși, ar trebui să învățăm, în primul rând, să prețuim oamenii pe care îi avem, cât îi avem. Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai mare lecție. Ar trebui să strângem bani să învățăm lucrul acesta, în primul rând. Dincolo de faptul că aceasta este opinia cuiva care crede că trebuie cumpărată Cumințenia Pământului, că dacă se va cumpăra este extraordinar. În primul rând, aceasta ar trebui să se spună în zilele acestea foarte mult, pe lângă povestea cu cumpăratul. Să se spună ce s-a întâmplat cu Brâncuși și cum a fost el izgonit și cum i s-a explicat că nu are voie. Dacă Guvernul ar face o astfel de campanie, atunci ar fi o campanie și de recunoaștere, o campanie de scuze pe care, practic, Statul român le datorează memoriei acestui om.

Eu, până în momentul de față, nu am auzit un Guvern care să vină și să spună: „Domnule, ne pare rău, în momentul de față. Eu, Ministerul Culturii sau Guvernul României, mă ridic în picioare şi cer scuze marelui Brâncuși”. E un gest simbolic, dar care trebuie făcut, e o restituție pe care trebuie să o facem.

Matricea Românească: Este absolut lăudabil că vor să redea poporului român o operă a unui mare artist. Numai că, la fel de meritoriu mi s-ar părea să investești în următorii Brâncuși, pentru că există în umbră niște oameni care au mare potențial creativ.

Vlad Drăgulescu: Exact. S-au făcut tot felul de proiecte – sigur, nu e nici unul de talia lui Brâncuși, deși este Adrian Ghenie. Poate că ar trebui să vedem aici un potențial, poate că ar trebui să existe o colecție a Statului român. Nu știu dacă Statul român a cumpărat vreun tablou al lui. Sigur că, atâta vreme cât trăiește, sunt foarte mulți care o să spună ba că a vândut acolo, ba că e într-un fel sau altul… E un lucru cât se poate de uman, până la urmă – sentimentele acestea de invidie sunt omenești, pentru că probabil că și la vremea respectivă, Brâncuși a fost invidiat de foarte mulți, dincolo de peretele comunist, care a impus pe linie de partid: „Faceți-l pe acela în toate felurile și nu luați nimic”. Poate că și acum se întâmplă aceleași lucruri, și de aceea sunt de acord cu tine în ceea ce spui, că ar trebui, totuși, să facem – pe lângă conservare – și niște achiziții pentru viitorul țării, de la artiștii care – unii dintre ei – deja au plecat departe, în lume.

Nu cred foarte tare într-o instituție publică în România, pentru că instituțiile publice de azi sunt închise. Sunt niște instituții care se găsesc în niște turnuri (…) Nu fac ceea ce trebuie să facă. Nu există viziune și nu există dorința de a avea un feedback de la oameni

Matricea Românească: Revenind la teatru, din teatrul românesc contemporan pe cine admiri? Pentru că, iată, și în Craiova avem un teatru respectabil.

Vlad Drăgulescu: Da, e un teatru vechi, e un teatru cu o istorie, dar care trebuie să aibă și un viitor. Acesta e un păcat, în România. De foarte multe ori, ne uităm la istorie și rămânem ca într-un muzeu, în niște instituții care nu ar trebui să fie muzee. Din păcate, foarte multe dintre instituțiile publice de cultură sunt muzee. Fie că e vorba de teatre, Filarmonici sau Opere. Găsești producții de anii ’60-’70 – nu că ar fi intenția lor de a face niște producții de acest gen, ci pentru că așa le iese. Și atunci, e trist când nu o faci în mod deliberat și îți iese o producție de anii ’80…

Matricea Românească: Te mai limitează și instrumentele pe care le ai la dispoziție, mediul în care te miști.

Vlad Drăgulescu: Sigur că da, însă acum mă uit la Teatrul Național din Craiova, care cred că este destul de bine echipat și din punct de vedere tehnologic. Au trecut niște „Rinoceri” pe aici, ai lui Robert Wilson, s-a mai echipat teatrul, și cred că are capacitatea de a produce la nivelul secolului nostru, ca să nu spunem chiar 2016. Măcar să ajungem undeva la anii 2010. Depinde acum de abordări și de viziuni.

Matricea Românească: Care este ultima piesă de teatru care te-a marcat?

Vlad Drăgulescu: Românească? Nu m-a marcat… nu m-a mai marcat nimic, de multă vreme. Nici nu pot să spun că am văzut toate producțiile care sunt, pe asta mi-o asum eu ca vină. Dar pot să spun că am fost impresionat de un spectacol al lui Thomas Ostermeier, pe care l-am văzut în Festivalul „Shakespeare” de aici, un „Richard al III-lea” demențial. E un teatru în care vezi prezentul, vezi niște conexiuni, vezi ceea ce înseamnă universal și atemporal la Shakespeare. Uneltele cu care se joacă te fac să nu te legi de un timp anume, ci pur și simplu să te legi de condiția umană, care trece prin istorie, rămânând fondul acela… Se schimbă forma, avem telefoane, avem alte lucruri, nu mai aruncăm cu porumbelul în aer ca să trimitem un mesaj, dar motivaţia umană, până la urmă, persistă… Există puncte comune între cea a oamenilor de pe vremea lui Shakespeare și cea a noastră, din ziua de astăzi. Thomas Ostermeier, desigur, nu are nevoie de nici un fel de prezentare din partea mea, însă este un om care reușește din plin să facă treaba aceasta.

Yukio Ninagawa (decedat în mai a.c., n.r.) a venit cu „Richard al II-lea” – de asemenea senzațional – în Festival. Este un teatru în care privim puterea ca pe un handicap, pentru că așa și este, până la urmă. Era o scenă cu oameni în cărucioare cu rotile, cu oameni vlăguiți, cu un Richard al II-lea care era foarte silfid și pe care abia îl vedeai în scenă, era ca o prezență, ca o stafie, la un moment dat, și care exprima foarte bine ce înseamnă puterea privită ca un handicap. Într-adevăr, dacă stai să te gândești, puterea e un handicap. Puterea te leagă de ceva anume, îți ia libertățile pe care le ai și devii sclavul acelei puteri.

Cu mic, cu mare, aşteptând porţia de cultură, la Craiova

Cu mic, cu mare, aşteptând porţia de cultură, la Craiova

Matricea Românească: Deși cultura modernității face apologia puterii. Spune că puterea e dezirabilă, dar iată că teatrul te face să meditezi.

Vlad Drăgulescu: Da, teatrul te face să meditezi. Sigur că modernitatea spune că puterea e dezirabilă, pentru că ai acces la bani, ai acces la niște decizii, ai acces la niște lucruri, dar în realitate nu ești un om liber. Nu poți să fii un om liber, pentru că toată acea libertate pe care ți-o dă puterea e condiționată de însăși puterea. Deci nu ești liber. Libertatea e dincolo de putere, dincolo de lucrurile acestea și, când ai putere, nu-ți mai aparții, ci aparții puterii respective. E un cerc vicios.

Matricea Românească: E și un pic faustian. O să trecem la subiectul Filarmonicii din Craiova, o instituție extrem de reputată pe plan cultural, la noi. Cum ai ajuns aici?

Vlad Drăgulescu: Cum spuneam la început, eu lucrez în mediul cultural de 12 ani. Fără să vreau, am ajuns între timp manager cultural. La începuturi, am creat această companie, pe nume “Teatrulescu”, din dorința de a ne da colegilor mei și mie ocazia să ne manifestăm, pentru că era clar că nu toți o să ajungem în teatre, nu toți o să putem să urcăm pe marile scene. Am dorit să creez un spațiu și, cu spațiul acesta, am reușit să fac până la urmă un teatru mic, pentru copii, de 60 de locuri. Compania are deja 8 ani de stagiune permanentă.

La un moment dat, cei de la Primărie m-au întrebat dacă aș fi interesat de acest post, care tocmai se eliberase, pe o perioadă de interimat, până se va scoate la concurs postul respectiv. Se întâmpla în 2012. Prima oară am spus „Nu”, după care m-am gândit puțin.

La noi îți dai cel mai repede seama de publicul nou, pentru că aplaudă între momentele unui concert. La teatru nu îți dai seama, la Operă nu-ți dai seama, dar la Filarmonică îți dai seama, pentru că oamenii (…) nu știu că e doar prima parte a unui concert

Matricea Românească: Ştiai cum e cu puterea…

Vlad Drăgulescu: (râde) Nu mi-am dorit niciodată să fiu director al vreunei instituții. Nici în momentul de față nu mă prezint niciodată ca director al instituției, pentru că nu asta mi se pare important. A fi director înseamnă că ești cel mai mare servitor al instituției respective. Am acceptat, iar în primele trei luni de zile, cât am stat acolo ca interimar, am cunoscut destul de rapid mediul, am cunoscut oamenii și am descoperit niște resurse fantastice, niște oameni care nu mai fuseseră „folosiți” așa cum trebuie, o instituție care nu pășea foarte concludent pe un drum anume, dar care avea resursele de a da un “restart” la tot ceea ce înseamnă mediu cultural craiovean.

Matricea Românească: Avea, deci, putere de regenerare.

Vlad Drăgulescu: Exact. Era într-un punct unde, dacă te apucai să tragi puțin de ațele respective, începea să meargă și să regenereze – și să regenereze, poate, chiar viața culturală craioveană. Ceea ce sper că s-a și întâmplat la un anumit nivel, de patru ani de zile, de când lucrez împreună cu ei. Apoi m-am hotărât și am participat la concursul de manager, l-am și luat și acum sunt de aproape patru ani acolo.

Matricea Românească: Pe ce perioadă este mandatul?

Vlad Drăgulescu: Am avut, prima oară, unul pe trei ani, acum am încă unul de cinci ani, până în 2020 (n.r. Vlad Drăgulescu a devenit, recent, directorul artistic al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova).

Matricea Românească: Felicitări și la multe rezultate!

Vlad Drăgulescu: Mulţumesc. Am început, ușor-ușor, să analizăm care sunt punctele slabe ale instituției, de ce merg lucrurile așa, câtă lume ne cunoaște. Practic, niște studii cum se fac în mod normal, când vrei să cunoști care este poziția ta pe piață. Ca un fel de audit. Am constatat că publicul nostru era într-o îmbătrânire continuă, și media noastră de vârstă urca de la an la an, din ce am mai văzut și din ce am mai întrebat. Pentru unele date, nu am avut niște statistici din urmă, pe care să pot să le verific, ci pur și simplu, am mers din vorbă-n vorbă, întrebând lumea: „Ce vă aduceți aminte? Câți oameni? Cam cum arată? Ce vârstă?”. Am căutat abonaţii care erau…

Cultura are puterea de a aduna o comunitate, crede Vlad Drăgulescu. Studiu de caz: cetatea Băniei

Cultura are puterea de a aduna o comunitate, crede Vlad Drăgulescu. Studiu de caz: cetatea Băniei

Ecouri în noapte: Filarmonica "Oltenia" din Craiova

Ecouri în noapte: Filarmonica „Oltenia” din Craiova

Am hotărât că trebuie să facem niște pași ca Filarmonica să devină o instituție modernă. Nu cred foarte tare într-o instituție publică în România, pentru că instituțiile publice sunt închise, în momentul de față. Sunt niște instituții care se găsesc în niște turnuri – ei stau acolo şi gândesc: “luăm banii de la Primărie, facem ce am zis noi că facem, stăm la noi și totul e liniștit”. Nu se uită nimeni la rezultate. Singurele rezultate ale instituțiilor publice sunt, în general: „Ne-am luat banii, gata!”. Nu fac ceea ce trebuie să facă. Nu există viziune și nu există dorința de a avea un feedback de la oameni. Adică, o instituție publică, așa cum este Filarmonica din Oltenia, este plătită de toți oamenii care locuiesc în Craiova, pentru că suntem plătiți de la Consiliul Local. Atunci, înseamnă că toți acești oameni, la un anumit nivel, trebuie să aibă un beneficiu de pe urma noastră.

Matricea Românească: Există o responsabilitate față de ei.

Vlad Drăgulescu: Exact. Și atunci, am început să facem tot felul de proiecte. De pildă, pentru copii. Am mers în școli – “Filarmonica merge la școală”, am ieșit pe străzi. Chiar azi (n.r. interviul a avut loc la mijlocul anului) începe “Turneu în oraș”, care e la a IV-a ediție și în care mergem în cinci cartiere, cu scenă, le cântăm, oamenii vin, ascultă… De la an la an, am avut public nou, și asta se vede într-o sală de Filarmonică – la noi îți dai cel mai repede seama de publicul nou, pentru că aplaudă între momentele unui concert. La teatru nu îți dai seama, la Operă nu-ți dai seama, dar la Filarmonică îți dai seama, pentru că oamenii care vin pentru prima oară, când aud că s-a oprit muzica, încep să aplaude, nu știu că e doar prima parte a unui concert. Din fericire, s-a aplaudat din ce în ce mai des la noi între momente.

Treptat, în acești patru ani, oamenii au început să-și asume foarte multe dintre lucrurile pe care, la început, le considerau nebunești și să le facă din proprie inițiativă

Matricea Românească: Ați văzut partea plină a paharului.

Vlad Drăgulescu: Bineînțeles! Nu există parte goală a paharului.

Matricea Românească: Îmbătrânirea publicului se resimte şi la Bucureşti.

Vlad Drăgulescu: Asta e foarte grav. Sigur, în București sunt multe orchestre: a Sălii Radio, a Operei, Enescu, plus cele private – care întrebuinţează cam aceiaşi oameni. E un cerc foarte strâns. Dar trebuie făcute astfel de campanii. Nu-ți imagina că a fost ușor – ne-am luat multe înjurături. Multă lume a zis: „Domnule, avem un director nebun. Să vedem ce a mai visat Drăgulescu azi-noapte!”. Tot felul de discuții de felul acesta. Însă, treptat, în acești patru ani, oamenii au început să-și asume foarte multe dintre lucrurile pe care, la început, le considerau nebunești și să le facă din proprie inițiativă, să-și găsească singuri energia de a se motiva în sensul acesta. Și sper ca, și după ce eu nu voi mai fi manager, să rămână pe un drum pe care și-l aleg ei. Nu trebuie să fie drumul pe care l-am deschis eu. Dar să fie pe un drum, asta e cel mai important. Nu să fii pe toate drumurile, și pe nici unul!

Directorul care nu şi-a dorit să fie director: "Puterea este, în realitate, cea mai mare sclavie"

Directorul care nu şi-a dorit să fie director: „Puterea este, în realitate, cea mai mare sclavie”

Va urma

Brâncuşi e al nostru. Sau, cel puţin, asta ne-a inculcat sloganul unei campanii care, deşi şi-a propus să unească o ţară, a polarizat societatea pe tema creaţiei marelui sculptor. Nimeni însă nu ne-a explicat ce responsabilităţi implică acest “titlu de proprietate naţională”, dincolo de o donaţie care – la răstimpuri – a flirtat şi flirtează cu snobismul şi cu superficialitatea. Îl iubim pe Brâncuşi pentru că îl înţelegem şi îl respectăm, sau îl girăm pentru că e «la modă»? O investigaţie ce s-ar preta la infinit, acasă la sculptorul Coloanei fără sfârşit.

E o zi toridă de august şi, pe platoul Coloanei Infinitului, aşa cum este cunoscută colocvial columna concepută de Brâncuşi să sprijine bolta cerească, un grup numeros de – cel mai probabil – elevi aflaţi în tabără ascultă cu amuzament explicaţiile ghidului, un băieţandru de puţin peste 20 de ani pe care, după comportament, l-aş bănui că e turmentat sau intoxicat cu substanţe.

“Domnu’ Brâncuşi ăsta, înainte să moară, ne-a lăsat un citat”, exclamă savant ghidul fudul, încercând să-şi menţină echilibrul în timp ce face o piruetă precară, ce aminteşte de pop star-urile MTV. Copiii izbucnesc în râs, maimuţăreala i-a cucerit. “A murit la Paris şi a fost înmormântat la cimitirul Mont-ceva”, serveşte MC-ul, puţin mai târziu, o nouă informaţie «preţioasă». De pe margine, tolănite în iarbă, cele care sunt supraveghetoarele copiilor râd la rândul lor cu gura până la urechi şi îl aţâţă pe ghid să «dea totul»: “Hai, Marius, mai zi-le!”. (In)cultură la firul ierbii?

“Spectacolul” ieftin mă dezgustă, aşa că îmi iau fotograful şi ne îndepărtăm de opera pe care, în 1951, comuniştii de la Târgu Jiu au vrut să o demoleze sub pretext că ar fi, alături de Masa Tăcerii şi de Poarta Sărutului, “moşteniri burghezo-moşiereşti aşezate fără nici o estetică pe raza oraşului şi fără să aibă un rol bine definit pentru culturalizarea poporului”. Coloana metalică se cerea atunci, dărâmată.

Brâncuşi e al vostru… dar luaţi mâinile de pe el

65 de ani mai târziu, chiar dacă nu mai este vorba despre ideologie, eforturile de a o dărâma se menţin, judecând după bătăile pe care miile de vizitatori i le aplică cu obstinaţie, în încercarea de a afla “din ce e făcută”. Unii, mai aprigi, o şi îmbrăţişează, convinşi că, la fel ca piramidele din Egipt şi Sfinxul din Bucegi, Coloana lui Brâncuşi e un soi de chakră către energiile Universului.

La Târgu Jiu, Coloana Infinitului (încă) se înalţă

La Târgu Jiu, Coloana Infinitului (încă) se înalţă Foto: Mihai Vladu

Situaţia nu se prezintă mai bine nici la Poarta Sărutului sau la Masa Tăcerii, asaltate de oameni dornici să pună mâna pe Brâncuşi – nu strică să încerci, poate genialitatea “se ia”. La Masă, majoritatea turiştilor se aşază fără nici o jenă pe scaune, cel mai adesea pentru a-şi face un selfie. „Brâncuşi e al meu, aşa că stau pe el”, pare să fie raţionamentul. Asta, în ciuda panourilor de informare care explică, negru pe alb, faptul că orice contact cu operele este strict interzis. Ba chiar, o fetiţă care le atrage atenţia părinţilor săi că înfăptuiesc o ilegalitate e admonestată. Însă replica cea mai frapantă vine de la o femeie căreia îi atragem atenţia că nu îşi poate lăsa geanta pe Masa Tăcerii: “Da’ ce-are, îi iau vopseaua? Mă înveţi tu pe mine? Am fost şi la Luvru…”.

“Ar trebui un gard electric, să moară 2-300 pe zi”

Văzând reacţiile “iubitorilor” de Brâncuşi, mă gândesc involuntar la un titlu – de carte sau poate de articol – “Cuminţenia Pământului şi necuminţenia vizitatorilor”. Ar fi vorba, în principal, despre oamenii care n-au înţeles că trebuie să punem mâna pe Cuminţenia Pământului (şi suratele ei) doar la figurat, nu la propriu. (Nu că autorităţile ar fi înţeles – acum câţiva ani, Coloana Infinitului a fost spălată cu mopul, iar Poarta Sărutului cu furtunul.)

“Nu mai puneţi, dom’le, mâna pe ea!”, strigă gâtuit în faţa fluxului continuu de turişti, un poliţist local solitar, însărcinat cu paza Mesei Tăcerii, al cărei abuz te lasă fără cuvinte. După care se întoarce şi îmi spune: “Iau foc când văd câtă nesimțire cruntă există. Ar trebui un gard electric, să moară 2-300 pe zi, şi nici aşa s-ar linişti. Le spun: «Nu sta!», și ei tot stau, ca la cârciumă. Ieri a venit cineva să mă întrebe unde e complexul, unde sunt operele. Stătea chiar lângă Masă. Ce să îi mai ceri?”. Îl părăsim pe omul legii, nu înainte de a-i mai asculta un avertisment adresat «amatorilor» de artă: „Ridicați-vă de pe scaun! Citiți când vă apropiați de Masă!”.

Masa Tăcerii, opera de artă pe care se stă cu fundul

Masa Tăcerii, opera de artă pe care se stă cu fundul

N-o să fiu moralizator, repetând clişeul cu “nu ştim să apreciem ce avem”, pentru că ar fi prea uşor. Evidenţa / indolenţa vorbeşte de la sine despre respectul cetăţeanului mediu din România pentru opera creatoare a lui Brâncuşi sau a altcuiva. Cert este un lucru: creaţiile lui Brâncuşi, monumentale (independent de dimensiunile lor) îţi inspiră nevoia păstrării unei distanţe reverenţioase. Sau nu. Întregul complex de la Târgu Jiu are o autenticitate de Stonehenge, care te face să vrei nu să atingi, ci să săruţi cu ochii Poarta Sărutului, mut de admiraţie.

La sfârşitul zilei, poate că cel mai frumos omagiu pe care i-l poţi aduce lui Brâncuşi e să taci lângă (şi nu la / pe) Masa Tăcerii, să te săruţi sub Poarta Sărutului, şi să tinzi la ceea ce-ţi arată Coloana Infinitului

Se ridică însă, natural, întrebarea: ce mai înseamnă Brâncuşi, pentru cine, şi cât de relevant este el pentru România anului 2016?

Ce (mai) cred românii despre Brâncuşi

Dacă ne-am lua după statistici, dar şi după acidul aruncat pe Internet cu ocazia campaniei pentru Cuminţenie, puţin. Dacă mai auzim mult despre Cuminţenie, Brâncuşi riscă să devină următorul B.O.R. – altfel spus, bătaia de joc a românilor. “O, nu! Patriarhul a sfinţit Cuminţenia şi acum trebuie să plătim 25 de milioane de euro pe ea”, susţine un pamflet de pe un cunoscut site de satiră, în vreme ce un altul anunţă că “Pentru a strânge bani pentru Cuminţenie, Casa Memorială Brâncuşi a fost vândută cu 2000 lei”. (Dar, despre aceasta, mai târziu.) După ce va achiziţiona celebra operă brâncuşiană, statul român ar trebui s-o trimită spre păstrare la Moscova, ca pe tezaur, recomandă un fost preşedinte. În plus, de 11 milioane de euro, japonezii l-au clonat pe Brâncuşi, iar acum au deja 5 Cuminţenii.

"Cuminţenia" lui Constantin Brâncuşi, obiect de farsă pe internet

„Cuminţenia” lui Constantin Brâncuşi, obiect de farsă pe internet

Sunt doar câteva exemple de umor românesc pe tema campaniei care şi-a propus să strângă, de la populaţie, 6 milioane de euro pentru Cuminţenie (la data scrierii articolului, se strânseseră doar aproape 700.000. Pe 18 septembrie este programat, la TVR, un teledon naţional de susţinere). Există însă şi păreri mai competente (tratăm efecte, cu bombasticism şi lipsă de echilibru, în loc să lucrăm la cauze), şi păreri mai vehemente. Potrivit lor, acţiunea (la care au donat până şi copiii din centrele de plasament) este un exerciţiu în ipocrizie şi în emfază, ce nu contribuie la însănătoşirea culturii româneşti per ansamblu. Numeroase voci s-au ridicat acuzând că e indecent ca unul dintre cele mai corupte state de la periferia UE să le ceară propriilor cetăţeni să îi sponsorizeze o achiziţie care, mai mult ca sigur, nu va deveni obiect de pelerinaj.

Atunci când “Cuminţenia Pământului” a fost expusă la Muzeul Băncii Naţionale, în iunie 2016, spre a li se oferi românilor şansa să se familiarizeze cu opera, părerile au fost totuşi, în general, apreciative. “Pentru mine, Brâncuși reprezintă simbolul acestei țări minunate în care trăim”, a mărturisit pentru Matricea Românească Radu Bădărâcă (28 ani, inginer), în vreme ce Alexandru Juca (28 ani, tot inginer) vede în faimosul creator “Simplitate, perfecțiune”. “Brâncuși este inspirația care așteaptă să fie accesată”, este de părere Paul Banzea (23 de ani, avocat), iar George Posea (37 ani, trainer) vede în autorul Domnişoarei Pogany “voința aplicată spre un scop bine definit. Conștientizarea legilor universale prin artă”.

Poarta Sărutului de la Târgu Jiu, parte a ansamblului monumental Calea Eroilor, inaugurat în 1938

Poarta Sărutului de la Târgu Jiu, parte a ansamblului monumental Calea Eroilor, inaugurat în 1938

“Un mare artist”, aşa îl descrie Akram Anoun (57 de ani, CEO din Liban) pe Brâncuşi, completat fiind de Elena Lincă (28 ani, avocat): “Brâncuși e speranța că imposibilul – zborul, de exemplu – nu rămane doar un vis. Și aici te gândești la Coloana Infinitului”.

Admiraţia nu exclude, totuşi, luciditatea – “pentru mine, Brâncuși este un magician al artei populare românești, neapreciat, neiubit și respins de propriul său neam spre propria sa tristețe și a viitorului poporului român” (psihologul Silvia Dumitrescu, 29 ani).

Brâncuşi rămâne o inspiraţie pentru creatorii români. În imagine, Lampa Illustris, creaţia lui Traian Tuţă

Brâncuşi rămâne o inspiraţie pentru creatorii români. În imagine, Lampa Illustris, creaţia lui Traian Tuţă Foto: Mihai Vladu, prin amabilitatea Galeriei Galateca

Cu toate acestea, relaţia românilor cu Brâncuşi rămâne una a contrastelor: în ţara care i-a refuzat, în 1951, operele complete, iar acum strânge 6 milioane de euro pentru a-i achiziţiona o operă, creaţiile expuse public îi sunt cvasi-vandalizate, casa memorială de la Hobiţa nu este valorizată la standardele secolului XXI, iar clădirea în care a lucrat la Craiova ca ospătar, “Casa Zamfirescu”, adăposteşte azi – revoltător, după unii – un restaurant cu specific… turcesc. “Am văzut o placă la intrare, ştiu că a fost cineva important aici, dar mai multe nu”, mi-a recunoscut patronul localului, un turc stabilit de 25 de ani în România.

“Prima oară când am văzut Masa Tăcerii, Coloana Infinitului, Poarta Sărutului“, îşi aminteşte sculptorul Marian Zidaru, “am avut o reacţie de uimire și de liniște totală. Erau niște obiecte în preajma cărora simțeai că trebuie să taci, că lucrul cel mai important este să nu scoți nici un cuvânt. Eram cu mama și cu unchiul meu, care și ei vorbeau în șoaptă. Deci obiectul acela impunea un respect, ca și când ai fi într-un sanctuar.”

Ce este Brâncuşi, privit de oameni care îi preiau şi îi îmbogăţesc moştenirea creativă? “Pentru mine, este primul artist profet, primul sculptor. El întruchipează artistul total, artistul de mesaj, artistul de formă, artistul de concept.

Brâncuşi a fost un meteor, care n-a dat doar lumină şi a căzut. El a trecut prin toate cele trei perioade. A fost clasic, pentru că lemnul e clasic, prin proporție, prin volum, prin lucrurile acestea care țin de tehnică. Este modern – prin ruperea configurativă explicit, rămâne figurativ, nu abstract. Și este contemporan, prin idee, prin poveste.”

Casa Memorială "Constantin Brâncuşi" din satul Hobiţa, judeţul Gorj, este greu accesibilă turiştilor

Casa Memorială „Constantin Brâncuşi” din satul Hobiţa, judeţul Gorj, este greu accesibilă turiştilor interesaţi de marele sculptor, în lipsa unei infrastructuri adecvate

Întrebaţi cum putem să-l iubim şi să-l redescoperim pe marele nostru sculptor, artiştii au răspunsuri variate, dar care nu se exclud. “Să integrăm în viața noastră ce ne-a lăsat el, înțelepciunea lui și armonia pe care a reușit să o creeze, să ne folosim de ea”, sugerează Victoria Zidaru, în vreme ce soţul ei propune să îl dăm jos pe Brâncuşi de pe piedestal.

“Îl iubim luându-l așa cum este, nu neapărat tratându-l ca pe un mare artist. Este cea mai mare greșeală pe care i-o facem unui artist. Îl devalorizăm comportându-ne aşa. Trebuie să-l tratăm cu normalitate, cu respect, ca pe un bătrân, dar să-l și asimilăm, să-l avem lângă noi tot timpul. Și atunci, lucrările lui se redimensionează odată cu trecerea timpului – se așază și pe modern, și pe contemporan, și pe ce va mai fi în viitor. El nu a lucrat pentru o epocă, el a lucrat pentru veșnicie, și lucrurile care sunt veșnice se adaptează epocii. Arta clasică, greacă, egipteană, de exemplu, sunt valabile în orice epocă – le simți, le accepți, nu ți se pare ceva demodat, trecut, depășit.”

Trebuie să-l tratăm pe Brâncuşi cu normalitate, cu respect, ca pe un bătrân, dar să-l și asimilăm, să-l avem lângă noi tot timpul

Sculptorul Marian Zidaru, despre Constantin Brâncuşi

Rămâne de văzut dacă “normalitatea” cu care trebuie să-l tratăm pe Brâncuşi include aducerea Cuminţeniei Pământului la Festivalul de muzică electronică Untold, dar mai ales la un meci de fotbal, ca obiect de veneraţie (şi de donaţie). Iniţiative de bona fide sau unele care frizează absurdul?

Dar poate că Tudor Gheorghe are dreptate, când declară, pentru Matricea Românească: “Pentru mine, Brâncuși nu este mare lucru! Vezi, mie, lucrurile acestea mi se par normale. Pentru mine, și Eminescu e normalitatea românească, și Arghezi, și Brâncuși, și Enescu. Mie mi se pare că așa ar trebui să vedem lucrurile, la acest nivel.

Eu nu mă minunez [de Brâncuşi]. Eu constat, şi mă bucur. Pe mine mă doare faptul că, de pildă, sunt contemporan cu un tip absolut fabulos, care a făcut un lucru extraordinar pentru muzica românească, transfigurarea cântecului popular românesc. Vorbesc de [Gheorghe] Zamfir. Domnule, ăsta rămâne, ăsta a cucerit o lume! Ăsta e un nume…

Vezi, pe Brâncuși l-a intrebat Modigliani de ce nu-şi semnează lucrările. Şi el a răspuns extraordinar, ca olteanul: «Domnule, cine-o vrea să afle ale cui sunt, o afla!». Îți dai seama cât de sigur era că e ce e!

Tudor Gheorghe, despre Constantin Brâncuşi

Eram la Leeds, la muzeul lui Henry Moore, un sculptor fabulos. Şi el îl considera pe Brâncuși cel mai mare sculptor al timpurilor moderne. Spunea că este cel mai mare sculptor, pentru că a deschis toate porțile sculpturii moderne – și le-a închis după el.”

Se prea poate ca rapsodul nostru să aibă dreptate. Se prea poate că “ne lipsește exact chestiunea aceasta, încrederea în valorile noastre. Și eu cred că avem valori.”

De departe, din cimitirul “Mont-ceva”, Brâncuşi ne zâmbeşte senin: nu Cuminţenia, oricât de admirabilă, va salva cultura românească. Ci felul în care ştim să nu ne mai forţăm Brâncuşii să ia calea pribegiei, pe jos, către Paris.

ilustraţie deschidere: Ana Bănică

Brâncuşi, pe înţelesul tuturor

9 august 2018 |
Geniul lui Constantin Brâncuşi dăinuie la Târgu Jiu, în Calea Eroilor, unde marele sculptor ne-a lăsat Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana Infinitului. Silvia Iorgulescu vine cu explicaţiile, pe Matricea Românească. Nu, nu-i vorba de a-l explica pe...

Brâncuşi - o (re)descoperire

14 Septembrie 2016 |
Brâncuşi e al nostru. Sau, cel puţin, asta ne-a inculcat sloganul unei campanii care, deşi şi-a propus să unească o ţară, a polarizat societatea pe tema creaţiei marelui sculptor. Nimeni însă nu ne-a explicat ce responsabilităţi implică acest “titlu de...