Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

copii

Simina ajunge acasă. E mai, a trecut pe lângă glicina in floare, însă ochii îi erau împăienjeniți cu lacrimi. A fost o zi grea. Au râs de ea în clasă când nu i-a ieșit problema la mate, la tablă. Mama e acolo, în ușă și Simina izbucnește în lacrimi, își lasă ghiozdanul jos și spune printre suspine că nu mai poate.

Mama oftează, o ia în brațe. Peste jumătate de oră sosește și tata acasă. În fața tatălui, însă, își șterge repede ochii, își îndreaptă spatele și spune că totul este „ok”. Nu, nu a fost ușor azi, însă ea e ,,ok”. Spune asta nu pentru că ar simți mai puțin acum, ci pentru că a învățat diferit lângă fiecare dintre ei. Cu mama simte că poate să se destrame fără să fie judecată. Cu tata simte nevoia să fie puternică, să țină totul sub control; asta îi luminează lui chipul.

Copiii învață din fiecare relație în parte

Așa sunt copiii. Nu sunt „altfel” cu fiecare părinte din întâmplare. Ei învață din fiecare relație în parte, observă, simt și înțeleg mult mai repede decât credem noi felul în care reacționează fiecare adult din viața lor. Cu un părinte se pot simți suficient de în siguranță încât să își lase emoțiile să iasă, să facă o criză, să se destrame puțin, să se facă bucăți. Cu celălalt pot rămâne mai controlați, pentru că au învățat că asta se așteaptă de la ei.

Cine cedează mai repede?

Copilul nu manipulează. Copilul învață. Învață cine cedează mai repede, cine rămâne ferm, cine caută adevărul până la capăt și cine se mulțumește cu un răspuns grăbit. Învață unde este ascultat, unde este corectat, unde este liniștit și unde trebuie să fie atent. Iar apoi își modelează comportamentul după ceea ce știe deja că urmează să se întâmple.

Uneori, comportamentul care pare „cel mai greu” nu este decât o formă de siguranță emoțională. Alteori, este semnul unor limite neclare. În spatele reacțiilor copilului există aproape mereu o lecție învățată, un răspuns construit din experiențele trăite zi de zi.

Adaptare continuă

Copiii se adaptează continuu. Ei descoperă diferite părți din ei înșiși în fiecare relație și răspund în funcție de ceea ce simt că este sigur și eficient. De aceea, părinții nu trebuie să fie identici în abordare, dar este important să fie clari, consecvenți și fermi cu blândețe în deciziile lor.

Copiii nu răspund diferit accidental. Ei răspund la ceea ce au învățat, la ceea ce simt și la ceea ce știu că pot aștepta de la fiecare om care îi crește.

În răstimpuri, să ne gândim la asta!

,,Copiii au meci azi! Sper să câștige! Așa va fi! Nici nu se poate altfel!!!”

Când vorbim despre copii, transformarea victoriei în scop suprem nu e doar o exagerare ci poate deveni o povară care apasă mai mult decât pare. Un copil care intră pe teren cu gândul că trebuie neapărat să câștige nu mai joacă liber. În loc de bucurie, apare o tensiune tăcută, greu de explicat, dar ușor de simțit.

Matei știa bine sentimentul acesta. Era rapid, atent, muncitor. Dar, de fiecare dată când mingea ajungea la el, nu se gândea cum să creeze ceva frumos, ci cum să nu greșească. Într-un meci important, a ajuns singur în fața porții. Ar fi putut să șuteze. În schimb, a pasat. Mingea s-a pierdut, iar odată cu ea și șansa. Nu pentru că nu putea, ci pentru că îi era teamă.Teamă să nu rateze, ,,să nu fie arătat cu degetul”.

 

 

Așa începe, de multe ori: dacă jocul devine doar despre a câștiga, apare inevitabil frica de a pierde. Iar această frică schimbă totul. Unii copii aleg, fără să-și dea seama, să se retragă și își pierd dorința de a mai participa. Alții continuă, dar devin rigizi, reținuți, parcă blocați în propriul corp.

Se vede asta și în felul în care joacă. De multe ori, un copil care este preocupat doar de rezultat nu mai experimentează. Repetă aceleași mișcări, aceleași soluții sigure. Nu pentru că nu ar putea mai mult, ci pentru că acolo se simte protejat. Însă, încet-încet, jocul își pierde culoarea. Dispare curajul de a încerca ceva nou, de a simți, de a adapta, de a improviza.

Mișcările devin corecte, dar goale. Fără acea finețe care vine din libertate. Fără bucuria de a descoperi.

Vlad, de exemplu, câștiga aproape mereu la schi. Totul părea simplu pentru el. Avea echipamentul pregătit impecabil de unchiul lui, fiecare detaliu pus la punct. Radu, în schimb, își pregătea singur schiurile. Uneori greșea. Uneori pierdea timp. Și, de cele mai multe ori, pierdea și cursele.

Dar într-o zi, pe o pârtie dificilă, lucrurile s-au schimbat. Vlad a căzut. Radu nu. A ajuns la final fără greșeli, fără grabă, cu o liniște pe care nu o mai avusese înainte. Nu era neapărat mai talentat. Dar învățase să se adapteze, să simtă, să lupte altfel.

 

 

Adevărul este că, la copii, rezultatele spun rareori întreaga poveste. Uneori, diferențele vin din lucruri invizibile: cine este mai dezvoltat fizic, cine are mai mult sprijin, cine a avut o zi mai bună. Doar că un copil nu poate vedea toate acestea. Pentru el, clasamentul devine adevărul absolut.

Când tot ce i se arată este locul ocupat, începe să creadă că asta îl definește.

Nu ajută mereu nici să-i spunem că trebuie să se învingă pe sine. Este o idee prea abstractă, mai ales la o vârstă mica. Prea departe de felul în care înțelege lumea. În schimb, are nevoie de ceva concret: să știe că merită să încerce, că efortul lui contează, chiar și atunci când rezultatul nu apare imediat.

Ana nu înțelegea asta la început. De fiecare dată când pierdea, trăgea aceeași concluzie: „Nu sunt bună.” Era simplu și dur. Într-o zi, antrenoarea de gimnastică i-a cerut altceva. Nu să câștige. Nu să fie perfectă. Ci doar să observe ce încearcă nou.

La început, nu știa ce să scrie la ,,observații”. Apoi, încet, au apărut lucruri mărunte: o mișcare diferită, o alegere mai curajoasă, o încercare care nu a ieșit. După câteva săptămâni, caietul s-a umplut. Iar Ana nu mai era aceeași. Nu devenise perfectă. Dar nu-i mai era frică.

Pentru că învățase ceva esențial: că progresul nu vine din evitarea greșelilor, ci din întâlnirea cu ele.

Aici intervine rolul adultului. Nu să împingă copilul spre rezultat, ci să-i arate că drumul contează. Că reușita nu este un dar misterios pe care îl ai sau nu îl ai, ci ceva care se construiește, pas cu pas.

 

 

Dacă un copil ajunge să creadă că totul ține doar de talent, atunci fiecare eșec devine o dovadă că nu este suficient de bun. Și, în fața acestei idei, cea mai ușoară alegere este renunțarea.

La fel se întâmplă și când eșecul este pus pe seama ghinionului sau a dificultății: „a fost prea greu”, „nu am avut noroc”. Sunt explicații care închid ușa, nu o deschid.

De aceea, simplul îndemn „străduiește-te” nu este suficient. Pentru un copil, nu înseamnă mare lucru. Are nevoie să vadă cum arată această strădanie. Să o recunoască în gesturi, în exemple, în oameni.

Pentru că, în cele din urmă, nu victoria îl formează.

Ci felul în care ajunge (sau nu ajunge) până la ea.

 

Pe 23 aprilie, lumea celebrează Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, instituită de UNESCO în 1995 pentru a promova lectura, industria editorială și protejarea drepturilor de autor. În România, aceeași dată marchează și Ziua Bibliotecarului, o suprapunere simbolică ce aduce în prim-plan nu doar cartea ca obiect cultural, ci și infrastructura umană și instituțională care face posibil accesul la ea.

În literatura de specialitate, biblioteca este definită nu doar ca depozit de documente, ci ca serviciu public de acces la informație, esențial pentru funcționarea unei societăți democratice. Din această perspectivă, rolul bibliotecilor depășește funcția tradițională de împrumut de carte, extinzându-se spre:

  • facilitarea alfabetizării informaționale;
  • reducerea inegalităților de acces la educație;
  • susținerea învățării pe tot parcursul vieții;
  • crearea de spații comunitare.

În mod particular, în mediul rural din România, biblioteca rămâne adesea singura instituție culturală funcțională, iar închiderea acesteia echivalează cu o retragere aproape totală a statului din sfera accesului la cultură.

„Am deschis șapte biblioteci în șase ani. Între timp, alte sute s-au închis”

Pe 23 aprilie, de Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, oamenii vorbesc despre cărți. Despre autori. Despre lectură. Eu mă gândesc, de fiecare dată, la uși. La uși închise și la uși pe care am încercat să le deschid. Pentru că, în ultimii șapte ani, eu cu 6 oameni celulă am deschis șapte biblioteci.

Nu sună spectaculos. Nici nu este, dacă te uiți doar la cifre.
Dar dacă te uiți mai atent la celelalte cifre, începe să capete sens.

Cărți pentru Biblioteca Jibert – fondator pr. Iulian Vincențiu Ungureanu

 

Cum începe, de fapt, o bibliotecă?

Prima bibliotecă nu a început cu un proiect sau cu o strategie. Nici măcar cu un buget. A început cu cărți adunate. Donate. Cerute. La mine în sat. În Dăișoara. Brașov.

Există cred eu pe lume, oameni care cred, oameni care simt exact ce te aștepți tu să simtă atunci cînd strigi. Și cealaltă categorie, bineînțeles. Cei ce nu vor să audă. Sunt oameni care trimit volume fără să știe exact unde vor ajunge, și cineva care le duce mai departe. Așa am adunat peste 60 000 de volume de carte. Așa a apărut, o rețea informală de biblioteci rurale, construită pas cu pas. Cu oameni. Pentru oameni.

Există sau nu există un loc pentru carte aici?

Și unii ar spune că pentru ce atâta agitație. Pentru ce atâta muncă că oricum nimeni nu mai citește. Pentru cine? De ce? Ce câștigi din toate astea? Duci cărți folosite. Vechi. Uzate. Copii vor cărți noi. Cu desene. Cartonate. Colorate. Scumpe. Așa îmi spunea cineva la o întâlnire în cadrul unei seri tematice despre lectură și bibliotecile din România la una dintre cele mai cunoscute librării din București. Că nu este folositor să iau saci cu carte veche din casele oamenilor și să o pun pe raft drept care nouă.

Copii care nu au o carte acasă pentru că nimeni nu le-o cumpără, sau aceia care nu au de unde să o împrumute pentru că mediul în care trăiesc nu le permite accesul la un astfel de spațiu – își doresc o carte. Nici verde. Nici albastră. Nici roșie. Nici cartonată. Nici cu desene mari. Sau mici. Ăși doresc doar o carte. Pe care să o țină în mână și să o răsfoiască. Să extragă o informație din ea. Să învețe ceva. Și în definitiv, dacă vrei să înveți sau să citești ceva, ai nevoie de o carte. Nu de o carte nouă.

Între deschidere și dispariție

Problema nu este că nu se mai fac biblioteci. Problema este că dispar mai repede decât apar.

Datele oficiale arată că:

  • în România există aproximativ 8.100 de biblioteci (2024);
  • dintre acestea, doar circa 1.758 sunt biblioteci publice;
  • iar aproape 1.500 sunt în mediul rural.

Dar mai important decât fotografia de moment este evoluția:

  • după 1990, peste 8.000 de biblioteci au fost închise;
  • în ultimii 7 ani, aproximativ 1.460 au dispărut;
  • între 2020 și 2023, alte 566 de biblioteci au fost închise, dintre care 181 publice, majoritatea din comune.

Asta înseamnă că fiecare bibliotecă nouă apare într-un sistem care, per ansamblu, se contractă. Și asta este trist.

Biblioteca Cumpărătura – jud. Suceava – fondatori prof. înv. primar Angela și pr. Mihai Brahariu

 

Ce înseamnă o bibliotecă într-un sat?

Diferența dintre urban și rural nu este doar una de infrastructură, ci de opțiuni. În oraș, dacă nu mergi la bibliotecă, ai alternative: librării, evenimente, acces digital stabil. În multe sate, biblioteca este singura opțiune. Sau un Cămin Cultural. Mort, de altfel. Ușile i se deschid doar la 3 evenimente pe an. Și acelea nu sunt pentru copii și nici pentru publicul larg. Sunt private.

Din experiența directă, rolul ei se extinde rapid dincolo de carte:

  • loc pentru teme
  • acces la calculatoare și internet
  • spațiu de întâlnire
  • uneori primul contact real cu lectura.

În mintea mea aceste biblioteci mi-am dorit să  funcționeze ca mici hub-uri culturale rurale: să se  organizeaze proiecții, discuții, activități educaționale, iar copiii care nu au acces la tehnologie să folosească resursele de acolo. Și exact asta se întâmplă.

23 aprilie rămâne o zi simbolică. Dar dincolo de simbol, realitatea este una foarte concretă:

Rețeaua de biblioteci din România scade, iar cele mai afectate sunt exact comunitățile care au cea mai mare nevoie de ele.

E aprilie în floare! În parc, într-o după-amiază, Ionuț stă pe o bancă și se uită cu drag după fiul său. Andrei aleargă spre linghișpir și castelul cu turn și se oprește în fața unei scări din lemn și o privește luuung. Nu e foarte înaltă scara, dar pentru el pare o provocare serioasă.

— Ai grijă, Andrei! se agită tatăl lui, instant.

Copilul pune un picior pe prima treaptă, apoi îl retrage. Se uită înapoi.

— Cum, tati?

— Ai grijă, repetă tatăl, cu o voce în care se simte și grija, și teama.

Andrei mai încearcă o dată. Își mută greutatea, dar se oprește din nou. Nu știe exact ce are de făcut diferit. Nu știe la ce să fie atent. Nu știe dacă deja face bine sau greșit. Aude îndemnul, dar nu primește direcția. Și, fără să-și dea seama, începe să se îndoiască: „Poate nu pot. Poate e prea greu. Poate nu e sigur.”

Tatăl îl privește. Îi vede ezitarea și simte un nod în stomac. Îi pasă. Vrea să-l protejeze. „Ai grijă” i-a venit firesc, ca un scut aruncat din vorbe. (,,Ai grijă îi strigau și ai lui, când era mic…”) În liniștea aceasta pe care o simte, între ei, începe să-și dea seama că acel scut e gol pe dinăuntru.

Își amintește de propriile lui încercări din copilărie. De momentele în care nu avea nevoie doar de avertismente, ci de repere. De cineva care să-i spună concret: unde să pună mâna, cum să-și țină echilibrul, când să facă pasul următor. (,,Uite, Ionuț, faci așa, da?”)

Se ridică de pe bancă și se apropie.

— Andrei, uite, hai să-ți arăt. Pune mâinile pe laterale, ține-te bine. Ridică piciorul drept pe prima treaptă și apasă ferm. Da, așa. Acum adu și celălalt picior lângă el. Da, da, e bine!

Copilul îl ascultă. De data asta nu mai ezită la fel. Are un plan.

— Bun. Acum privește următoarea treaptă și fă la fel. Încet, una câte una.

Andrei urcă. Nu dintr-o data și nu perfect. Însă chiar o face!  Cu fiecare treaptă, prinde mai mult curaj. Când ajunge sus, se întoarce și zâmbește larg.

Tatăl zâmbește și el. Nu a dispărut riscul. Nicidecum. A apărut însă încrederea!

 

 

Despre cuvinte

„Ai grijă” sună ca o formă de iubire. Și este. Dar, de multe ori, rămâne o iubire fără instrumente. Un îndemn vag, care cere prudență fără să ofere direcție. Pentru un copil, asta poate însemna o pauză. O blocare. O întrebare fără răspuns: „Ce ar trebui să fac, de fapt?”

Copiii nu învață siguranța din avertismente generale. Ei învață din ghidaj concret. Din exemple. Din pași clari.

Să înlocuim „ai grijă”, cu „Ține-te de balustradă când cobori”,„Uită-te în stânga și în dreapta înainte să traversezi”, „Spală-te bine pe mâini cu săpun, ca să îndepărtezi microbii”, „Dacă ceva te sperie, vino și spune-mi.”

Toate aceste sintagme construiesc, dau copilului unelte reale, pe care le poate folosi și când nu suntem lângă el.

Pentru că, în cele din urmă, scopul nu este să le spunem copiilor să fie atenți. Scopul este să-i învățăm cum.

Iar uneori, diferența dintre îndoială și reușită începe cu o simplă schimbare: de la „ai grijă” la „uite cum poți face”.

 

 

Ce înseamnă ,,a avea grijă”?

„Ai grijă” este o expresie mică, dar încărcată de sensuri. Pentru noi, adulții, ea poate însemna multe lucruri deodată: încetinește, fii atent, îmi pasă de tine, sunt aici, te protejez chiar și atunci când nu intervin direct. E un fel de umbrelă emoțională pe care o deschidem instinctiv deasupra copiilor noștri.

Dar copilul nu a învățat încă să traducă aceste nuanțe.

Pentru el, „ai grijă” poate suna diferit. Poate însemna: „ceva nu e în regulă”, „există un pericol pe care nu îl înțeleg”, „aș putea să greșesc”, „mai bine mă opresc”. În loc să ofere siguranță, cuvintele pot aduce ezitare.

Și atunci apare acea pauză. Copilul încetinește, dar nu pentru că a înțeles cum să fie atent, ci pentru că nu mai știe ce să facă. Unde să privească. Unde să calce. Cum să-și folosească corpul. Cum să aibă grijă de sine.

În lipsa unor repere clare, mintea lui completează golurile cu îndoială.

De aceea, rolul nostru nu este doar să avertizăm, ci să ghidăm. Nu doar să spunem „ai grijă”, ci să arătăm cum arată grija în acțiune.

Așa îi ajutăm pe copii să înțeleagă, nu doar să se teamă. Să acționeze, nu doar să ezite.

Pentru că, în cele din urmă, nu vrem copii care se opresc la fiecare „ai grijă”. Vrem copii care știu ce să facă atunci când aud aceste cuvinte. Vrem copii care au încredere în propriile lor resurse.

Încrederea nu se construiește din avertismente, ci din claritate, repetiție și experiențe în care reușesc. „Ai grijă” poate fi începutul. Dar nu ar trebui să fie tot mesajul.

 

 

Într-o lume în care educația timpurie este adesea privită prin prisma programelor și a rezultatelor, există oameni care reușesc să redea esența acestei profesii: conexiunea umană. Pentru ei, grădinița nu este doar un loc al primelor litere și cifre, ci spațiul în care se formează încrederea, emoțiile și primele repere de viață.

Am stat de vorbă cu Anamaria Zelincă, o educatoare  tânără, la început de drum, care își construiește o carieră în sistemul de educație cu răbdare, sensibilitate și multă dedicare, găsindu-și locul printre cei mai sinceri „profesori” – copiii. Dincolo de activități și planificări, ea vorbește despre empatie, limite, bucurie și despre acele „semințe” invizibile pe care le plantează zilnic în sufletele celor mici.

Să o cunoaștem!

 

 

Ce v-a atras către lumea copiilor mici și nu către alte niveluri de învățământ?

Cred că sunt două motive la mijloc. În primul rând, îi asociez pe cei mici cu niște îngerași…au un suflet inocent, sincer și pur. Pentru mine est un privilegiu să fiu înconjurată zilnic de ei. Iar în al doilea rând, mă regăsesc în toată ”agitația” și creativitatea de care e nevoie în activitățile de la grupă.

 

Există un moment din începutul carierei care v-a confirmat că sunteți pe drumul potrivit?

La început eram  destul de neîncrezătoare și temătoare. Trecerea de la  practica din liceu, unde mergeam o zi pe săptămână, la propria mea grupă a fost o schimbare mare. Am început să mă îndoiesc de mine si de ceea ce știu, însă, cu timpul, am prins curaj și m-am înscris la examenul de definitivat. Totul s-a schimbat în momentul în care am susținut prima inspecție la grupă și am primit calificativul ,,foarte bine” , alături de multe aprecieri pentru activitățile desfășurate. Atunci am simțit, cu adevărat, că sunt pe drumul potrivit. A fost momentul în care încrederea a început să înlocuiască teama.

 

Cum reușiți să creați o legătură autentică cu fiecare copil?

Prin dragostea reală pentru copii și această meserie. Legăturile autentice nu se construiesc forțat, ci se simt. Atunci când copilul se simte văzut, ascultat și acceptat, legătura apare firesc.

 

 

Ce v-au învățat copiii, de-a lungul timpului, despre viață?

Sunt multe lecții, însă cea mai importantă pentru mine este să fiu prezentă și să mă bucur, asemenea unui copil, de tot ce mi se oferă.

 

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să „plantați semințe” în sufletul unui copil?

Pentru a planta semințe în sufletul unui copil, este nevoie să pregătesc terenul. Eu aleg să fac acest lucru  printr-un climat educațional cât mai benefic pentru preșcolari. Apoi, semințele pot fi plantate și îngrijite  în fiecare nouă zi pe care o petrecem împreună.

 

Care sunt cele mai dificile momente în această profesie și cum le gestionați?

Momentele dificile apar atunci când îmi doresc să fac mai mult, dar nu pot. Nu din rea voință, ci pentru că nu dispun mereu de resursele financiare necesare pentru a pune în practică toate ideile mele. Sunt atâtea idei si materiale folositoare, dar și costurile sunt ridicate. Aloc un buget materialelor de care am nevoie, dar nu reușesc să acopăr totul…de aceea uneori mă limitez doar la ce am.

 

Cum gestionați diferențele dintre copii (emoționale, sociale, familiale)?

Prin diferite povești și dialog constant. Îmi rezerv timp pentru a asculta fiecare copil atunci când are nevoie. Îmi place să le transmit ideea ca a fi diferit nu însemna ”rău”, ”greșit”, ci este perfect normal. Fiecare este special tocmai prin aceste diferențe.

 

 

Ce valori considerați esențiale în educația timpurie?

Dragostea pentru cei din jur, răbdarea, iertarea, disponibilitatea de a fi alături de ceilalți.

 

Credeți că sistemul educațional actual susține suficient rolul educatoarelor?

Din păcate, nu. Din păcate, nu. Așa cum am menționat și mai sus, există, în primul rând, nevoi financiare. Sunt necesare materiale pentru a face activitățile cât mai atractive; nu este suficientă o foaie și câteva creioane colorate. Cele mai multe grădinițe și școli nu dispun de un buget pentru astfel de resurse, astfel că educatoarea ajunge să investească din propriul salariu pentru a crea „magie” la grupă.
Un alt aspect este faptul că educatoarea îndeplinește adesea și roluri suplimentare, apropiate de cele ale unui îngrijitor, depășind atribuțiile prevăzute în fișa postului.

 

Cum ar trebui, în opinia dumneavoastră, să arate educația ideală pentru copii?

Educația ideala nu înseamnă doar acumulare de informații, ci formare de oameni.  Copilul nu vine la grădiniță doar să știe cifrele, ci și pentru a-și recunoaște emoțiile, pentru a înțelege de ce anumite comportamente sunt nepotrivite și pentru a respecta și impune limite. Consider că dezvoltarea emoțională și socială este la fel de importantă ca cea cognitivă.

 

Cum v-a schimbat această meserie ca om?

Această meserie m-a schimbat profund. La 19 ani, când am început această carieră, eram la rândul meu, un copil. Am crescut, am învățat și m-am modelat cu fiecare generație pe care am avut-o. În tot acest timp, am înțeles că nu pot da mai departe dintr-un ,,rezervor,, gol”, așa că acum mă asigur prima dată că eu sunt bine, pentru a putea oferi, tot ce e mai bun.

 

 

Dacă ați putea transmite un singur mesaj fiecărui copil pe care l-ați educat, care ar fi acela?

Mă bucur ca am avut ocazia să fac parte, pentru o scurtă perioadă, din viața voastră.

 

Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, „a lăsa o urmă” în viața unui copil?

Cred că, oricât m-aș strădui,   copiii nu își vor aminti peste ani toate activitățile de la grădiniță, poate doar vag. Însă, cu siguranță, își vor aminti cum s-au simțit. Pentru mine, ,,a lăsa o urmă” în viața unui copil, înseamnă să vină cu drag la grădiniță și să se simtă  bine acolo.

 

Un spațiu impecabil?

Felul în care copiii ajung să se vadă pe ei înșiși nu se naște dintr-un spațiu în care totul este făcut impecabil, fără greșeală. Imaginea lor interioară se construiește, mai degrabă, în acele momente fragile care urmează greșelilor și arată și felul în care noi, părinții, alegem să intervenim, să reparăm, să ghidăm.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți și nici de răspunsuri perfecte. Au nevoie de siguranță, de conexiune autentică și de rădăcini emoționale stabile, despre care să știe că nu dispar odată cu un eșec sau un comportament nepotrivit. Au nevoie să simtă că sunt iubiți și acceptați chiar și atunci când greșesc.

 

 

Corectare, direcție, limite. Cum?

Este esențial să corectăm comportamentele, să oferim direcție și limite. Însă la fel de important este cum o facem. Copilul trebuie să înțeleagă că el nu este egal cu greșeala sa. Nu este „neatent”, „problematic” sau „dificil”. Este un copil care, într-un anumit moment, a avut un comportament care poate fi ajustat. Rușinea și povara etichetelor pot persista mult mai mult decât greșeala în sine.

Comparațiile nu motivează așa cum ne imaginăm adesea. Rareori inspiră creștere sănătoasă. Mult mai des, ele șoptesc tăcut copilului că nu este suficient: nici pentru noi, nici pentru ceilalți. Fiecare copil are propriul ritm, propriile resurse, propriul drum.

 

Cum ne implicăm?

Să le permitem copiilor să depună efort, să se străduiască, să experimenteze disconfortul inevitabil. Să nu ne grăbim să rezolvăm totul în locul lor. În acele spații de încercare și frustrare se nasc autonomia, încrederea și reziliența. De cele mai multe ori, copiii pot mai mult decât credem noi și decât cred ei înșiși.

 

Efortul

Efortul merită întotdeauna recunoscut. Rezultatele sunt importante, dar procesul, perseverența, curajul de a încerca sunt fundamentale pentru dezvoltarea unei stime de sine solide. Un copil care învață că valoarea sa nu depinde exclusiv de performanță va crește cu mai mult echilibru și siguranță interioară.

 

 

Povara din etichetă

Etichetele, chiar și cele aparent pozitive, pot deveni poveri. „Cel mai bun”, „geniul”, „campionul” pot crea presiuni la fel de mari ca „neîndemânaticul” sau „neatentul” ori ,,împiedicatul”. Copiii au nevoie de spațiu pentru a fi complecși, imperfecți, în devenire.

 

Vulnerabilitatea: rădăcini

Vulnerabilitatea nu este o slăbiciune. Cuvântul își are rădăcina în latinescul vulnus – rană. A fi vulnerabil înseamnă a fi deschis, expus, uman. Iar modul în care noi răspundem la momentele de vulnerabilitate ale copiilor noștri poate vindeca sau poate adânci răni. Blândețea, răbdarea și empatia devin, astfel, instrumente esențiale ale relației părinte–copil.

Am început cu ideea aceasta și termin cu ea: copiii nu au nevoie de perfecțiune. Au nevoie de prezență, de ghidaj ferm și cald, de acceptare și încredere. Din aceste lucruri simple se construiește felul în care vor învăța să se privească pe ei înșiși pentru tot restul vieții. Sună cunoscut?

Experiența mi-a arătat că un copil nu are nevoie doar de lucruri sau de obiecte speciale, alese cu grijă. Are nevoie de ritualuri care îl așază, îl liniștesc; are nevoie de ritm care îi transmite, fără explicații lungi: „ești în siguranță”. Cititul împreună poate deveni un astfel de ritual. Nu trebuie să fie zilnic, nu trebuie să fie nici măcar lung, nu trebuie să fie „perfect”. Contează mai ales felul în care sunteți ,,acolo” unul cu altul în acel timp.

 

 

Mulți părinți îmi spun că își doresc copii mai calmi, mai atenți, mai cooperanți. Adevărul este că liniștea nu se impune, ci se transmite.

Vocea ta, ritmul tău, felul în care te așezi lângă copil creează atmosfera în care lectura devine refugiu sau, dimpotrivă, o altă obligație. Sistemele noastre nervoase se influențează reciproc; nu putem cere calm când noi suntem tensionați. O poveste citită într-un spațiu blând poate face mai mult decât explicații repetate sau sancțiuni.

Respectul nu se construiește din frică și nici din formule autoritare. Când copilul se simte constrâns, curiozitatea lui se restrânge, iar dorința de a explora povești, de a întreba și de a imagina slăbește. În schimb, atunci când te vede citind firesc, din plăcere, fără presiune, învață că lectura este un mod natural de a fi cu tine însuți și cu ceilalți.

Cititul împreună poate deveni spațiul sigur în care emoțiile nu sunt grăbite, corectate sau negate. Există copii numiți „prea sensibili”, când, de fapt, adulții din jur nu au fost învățați să conțină emoțiile cu blândețe. În micul spațiu intim ce se creează în timpul cititului, copilul primește mesajul simplu și profund: „sunt aici cu tine”.

Nu e ușor să fii părinte! Deloc! Greșelile vor apărea, inevitabil. Vei ridica vocea, vei fi obosit, vei rata momente. Asta nu distruge relația. Ce contează este repararea. Un „îmi pare rău” spus sincer reface legătura și îi arată copilului că relațiile pot fi vindecate, nu abandonate. Reconectarea poate veni și în timpul în care citim și discutăm apoi despre viață, valori, relații, asumare.

Copiii au nevoie de limite, nu de control. Limite calde și totodată ferme, coerente, care îi ajută să înțeleagă lumea. La fel și lectura în familie: are nevoie de un cadru blând și de o anumită consecvență, nu de rigiditate. Nu durata este esențială, ci calitatea prezenței.

Poate că cel mai valoros lucru pe care îl oferă cititul împreună nu este povestea în sine, ci experiența de conectare.

 

 

Este acel timp în care copilul învață că poate fi văzut, auzit și ținut în relație. Iar acesta este un dar care rămâne.

*Două cărți minunate pentru orele de lectură în familie: ,,Hanno desenează un balaur” de Irina Korschunow și ,,Pastă de fasole dulce” de Durian Sukegawa.

 

Gata! A început școala.

Și a apărut prima temă importantă de rezolvat. (Și la voi? Și la Andrei la clasă!)

Ah, cât s-a străduit Andrei să iasă totul foarte bine cu această temă. A șters, a rescris, a verificat de trei ori. A vrut să fie bine. Foarte bine.
A pus foaia pe birou, hotărât să o ia dimineață.

Dimineața vine cu grabă, cu ghiozdanul aruncat pe umăr, cu pași repezi spre mașină.
Se urcă pe scaunul din dreapta și începe să-i povestească tatălui său despre colegul de bancă. Vorbește mult. Prea mult. Ca și cum ar încerca să țină ceva la distanță.

La primul semafor… se oprește.
Se uită în gol. Inima îi face un salt scurt și dureros.

 

 

Tema.

Înghite în sec. Își strânge mâinile pe genunchi.
— Tată… am uitat tema.

Vocea îi tremură puțin. Nu pentru că a uitat tema. Ci pentru că știe ce urmează de obicei în astfel de momente: oftatul, tonul ridicat, predica, privirea aceea care apasă.

Mihai, tatăl, simte și el impulsul vechi, aproape automat. Un gând din copilăria lui: „Cum ai putut?”
Îl recunoaște. E vocea tatălui său care îi țipă în ureche.

 

Și alege altceva.

Respiră adânc. O dată. De două ori.
— Știi, Andrei, toți uităm uneori, spune calm. Chiar și eu. Ieri mi-am uitat legitimația de serviciu.

Andrei ridică privirea. Îl caută pe tatăl lui. Nu e nicio încruntare. Nicio tensiune în maxilar. Doar o privire caldă, stabilă.

Mihai întoarce mașina. Fără reproșuri. Fără explicații.
Se întorc acasă, Andrei ia tema, iar drumul spre școală continuă.

După câteva minute, Mihai spune, mai mult gândind cu voce tare:
— Când aveam vârsta ta, tatăl meu ar fi țipat la mine pentru asta. Credea că așa se învață responsabilitatea.

Andrei adună curaj:
— Atunci… de ce nu ai țipat la mine?

Mihai zâmbește. Un zâmbet sincer. Asumat.
— Pentru că a țipa m-a făcut pe mine speriat, nu responsabil.
Și nu vreau să-ți fie frică să greșești. Greșelile se pot repara.

— O să încerc să fiu mai atent mâine, spune Andrei. Poate îmi pun tema în ghiozdan imediat după cină.

— Asta e o idee foarte bună, răspunde tatăl.

 

Mașina pare, dintr-odată, mai ușoară.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți.
Au nevoie de părinți conștienți.

Felul în care le vorbim când greșesc devine felul în care vor vorbi cu ei înșiși toată viața.
A fi diferit de părintele pe care l-ai avut nu înseamnă să-l negi, ci înseamnă să alegi, cu maturitate și curaj, o voce mai blândă pentru copilul tău.

 

 

La început de an 2026, avem o alegere de făcut.

Putem duce mai departe ,,lanțul” de lucruri știute, fără să ne uităm la el, așa cum l-am primit: cu zalele lui grele, ruginite de frică, de rușine, de „așa am fost crescut”.

Sau putem opri ,,lanțul” pentru o clipă.
Să-l privim cu onestitate.
Să scoatem zalele care dor, care apasă, care nu mai ajută. Să-l ducem mai departe cu zale strălucitoare făcute din calm, respect, limite ferme fără umilință, cu zale placate cu curaj și iubire.

 

 

Crescută în Constanța anilor simpli, dar plini de contraste, autoarea Veronica Iani  a descoperit târziu drumul către artă. După o copilărie în grija bunicilor, după studii și profesii care nu aveau nicio legătură cu literatura, cărțile au câștigat. Părinții, ingineri agronomi, i-au transmis dragostea pentru matematică, nu pentru scris, însă viața i-a presărat altceva. La îndemnul duhovnicului său,  a ieșit prima povestire scrisă. Așa a început un parcurs care avea să devină vocație.

Astăzi, cu 23 de titluri și peste 140.000 de exemplare tipărite, este o voce importantă în literatura pentru copii și adolescenți, un autor care abordează teme delicate — de la vulnerabilitatea copiilor și siguranța online, până la adopție, abuz, dependențe și reziliență — cu o sinceritate rară și un profund respect pentru cititorii tineri. Scrisul i-a devenit nu doar meserie, ci și formă de înțelegere, de vindecare și de dialog cu lumea.

Despre chemarea de a scrie, în rândurile de mai jos.

 

Cum era copilăria dumneavoastră la Constanța? Ați avut în familie modele care v-au îndrumat spre educație sau artă?

Copilăria mea la Constanța a fost, în același timp, obișnuită și neobișnuită. M-au crescut doar bunicii până pe la zece ani și îmi vedeam părinții o dată la două săptămâni. Dorul de ei a lăsat o amprentă puternică în sufletul meu.
Nu am crescut într-o familie cu tradiție artistică. Părinții erau ingineri agronomi. De la tata am moștenit dragostea pentru matematică. În rest, nu știu de unde vin talentul de a scrie și cel de a desena. Bunicii mei erau oameni simpli, de la țară, fără studii. Mi-a plăcut școala, dar partea artistică a apărut mult mai târziu, într-un mod neașteptat.

 

 

Ce v-a atras inițial la matematică și fizică?

Logica. Coerența. Faptul că lucrurile pot fi verificate și au sens. Într-o lume în care multe nu se leagă, matematica mi-a oferit un teren solid. Asta pot spune acum, privind în urmă. Când ești copil, lucrurile sunt mai simple: îți place sau nu îți place. Atât.

 

Privind în urmă, ce v-a învățat fiecare etapă din acei ani petrecuți în domenii atât de diferite?

Predatul m-a învățat răbdarea. Rolul de mamă m-a învățat marea răbdare. Domeniul financiar m-a învățat rigoare. Viața în străinătate m-a forțat să mă descurc. Joburile care nu mi-au plăcut mi-au arătat foarte clar ce nu vreau să fac. Toate etapele, puse împreună, m-au împins spre direcția în care eram, de fapt, chemată.

 

Ce înseamnă pentru dumneavoastră „ascultarea” – acel gest de a răspunde chemării de a scrie?

Înseamnă să faci un lucru chiar dacă nu îl înțelegi, dar nu ca și cum ai accepta fără discernământ ce ți se spune. Ascultarea se face din dragoste, nu din slăbiciune. Eu nu aveam nicio intenție să scriu. Am făcut-o doar pentru că duhovnicul meu a insistat și, sincer, ca să-i arăt că nu știu să scriu. Tocmai acel act, aparent absurd, mi-a schimbat viața.

 

Cum ați trăit momentul în care prima povestire a fost publicată?

A fost ciudat și neașteptat. Scrisesem doar ca să dovedesc că nu pot. Când povestirea a fost publicată, mi-am dat seama că nu am scăpare. A fost mirare, teamă și apoi multă muncă: două povestiri pe lună, în total vreo optsprezece. A fost greu, dar și revelator. Atunci am realizat că iubesc să scriu.

 

În ce fel scrisul v-a ajutat să vă înțelegeți mai bine trecutul și drumul interior?

Eram într-o perioadă de căutări și frământări. Scrisul m-a obligat să văd ce port în mine și ce pot dărui. Înainte să scriu, am avut perioade în care mergeam la orfelinat, luam copii acasă în weekend, făceam voluntariat într-un centru pentru tineri cu dizabilități. Toate m-au ajutat, dar scrisul s-a potrivit cel mai bine felului meu de a oferi ceva lumii.

 

Ce teme simțiți că vi s-au „cerut” să le abordați?

Cele din viața reală: copii vulnerabili, pericole ignorate, situații pe care mulți adulți preferă să nu le privească direct. Sindrom Down, adopție, abuzuri, dependențe, siguranță fizică și online. Nu eu am ales temele, ele au apărut în viața mea și nu am putut să le ocolesc. Iar când primești un dar, nu îl poți folosi doar pentru tine.
Desigur, am și cărți mai ușoare, cu iepurași și alte animale simpatice. Acolo nu pun teme grele, dar adaug întotdeauna lucruri morale pe care copiii să le însușească natural și plăcut.

 

 

 

Cum reacționează copiii și părinții la temele dificile din cărțile dumneavoastră?

Copiii reacționează surprinzător de bine. Înțeleg mult mai mult decât credem. Dacă le explici limpede și cu respect, reacționează corect. Părinții sunt, în general, recunoscători că cineva formulează lucruri pe care ei nu reușesc să le spună. Uneori se sperie, dar înțeleg de ce e nevoie.

 

Ați început să desenați din necesitate, dar a devenit un limbaj de expresie. Câte calități mai dețineți?

Desenul a fost și el „un talent ascuns”. Desenasem doar în școala generală, dar, cum nu aveam bani pentru ilustratori, m-am reapucat de desenat. Am învățat, m-am uitat la cum ilustrează alții, am muncit mult și mi-am construit stilul. Desenul este un instrument. Centrul rămâne scrisul.
Restul, contabilitate, colete, marketing, au fost roluri pe care le-am preluat, strângând din dinți, ca să pot susține editura.
Și mai e ceva. La ateliere, copiii m-au „descoperit” ca actriță. Așa mi-au spus. Mă simt foarte bine în fața lor. Emoțiile dispar, îmi vin idei pe loc, improvizez, schimb planul. Am ținut ateliere cu patru copii, dar și cu o sută douăzeci. Mă consum fizic, dar sufletește mă încarc.

 

Ce credeți că lipsește cel mai mult astăzi din educația morală a copiilor?

Părinți care să le citească copiilor. Așa se creează conexiunea emoțională și așa se pot discuta lucrurile într-un mod firesc.
Le spun mereu părinților: citiți-le o dată pe săptămână, chiar dacă au 10 sau 11 ani. Mulți mă privesc lung, dar sunt și părinți care fac asta. Nu este suficient să cumperi copiilor cărți și ei să le citească singuri.

 

Care este mesajul central pe care doriți să-l transmiteți prin toate cărțile dumneavoastră?

Că binele nu e ceva vag. Are formă, cere curaj, cere atenție și cere alegeri. Copiii pot învăța asta dacă le dăm instrumentele potrivite.

 

Cum vedeți astăzi succesul celor 23 de cărți și peste 140.000 de exemplare tipărite?

Cifrele arată că munca nu a fost în zadar, dar nu mă definesc. Pentru mine contează reacția copiilor și a părinților, nu tirajele. Faptul că poveștile ajung în școli, în diaspora, în familii. Restul e partea administrativă. Dar nu pot zice că nu mă bucur.

 

 

Ce planuri aveți pentru perioada următoare?

Lucrez la noi cărți, inclusiv pentru adolescenți. În 2026 vreau să public mai multe titluri pentru diferite vârste, despre abuz, imagini bune și rele, pericolul trimiterii de fotografii, șantaj, statul excesiv pe telefon, metoda lover-boy. Sunt subiecte grele, dar nu există povești artistice pe aceste teme, doar seturi de reguli.
Dezvolt în continuare „Școala de curaj a Oiței Roz”, pregătesc ateliere pentru profesori și copii, resurse educaționale și proiecte care aduc literatura în zone unde e mare nevoie de ea.
Vreau să mă concentrez tot mai mult pe scris. Desenul rămâne, dar treptat a ajuns în plan secund.

 

Într-o lume în care ecranele cuceresc tot mai mult teritoriul imaginației, există autori care reușesc, prin puterea poveștilor, să restituie copiilor și, uneori, chiar adulților, spațiul magic al visării, al frumosului sub toate formele sale, chiar al armoniei absolute. Scrisul devine pentru invitata zilei, Adina Rosetti,  nu doar o meserie, ci o formă de respirație interioară și azi relatează mai multe despre alegerile, mai bine zis intuițiile sale profesionale.

A pășit în literatură urmând un drum neconvențional: de la poveștile inventate cu ochii închiși în anii copilăriei, la primul roman pentru adulți, de la maternitate ca sursă de inspirație, la fascinanta lume a literaturii pentru copii, unde a găsit libertatea deplină de a imagina lumi. Scriitoarea și-a construit un univers literar viu, colorat, în care nostalgia, umorul și fantezia trăiesc împreună pe care l-a pus până acum în 13 volume. Cititorii o iubesc pentru autenticitatea ei, iar copiii o recunosc pentru bucuria cu care le vorbește pe limba lor, cu naturalețe și curiozitate. În spatele fiecărei povești stă însă un proces complex, uneori lent, alteori fulgerător, alimentat de amintiri, experiențe, momente de grație sau lungi perioade de documentare.

În acest interviu, Adina ne invită în culisele propriilor povești, vorbind cu sinceritate despre întregul său traseu. Să o cunoaștem!

 

 

Scrisul este, pentru mulți autori, o chemare mai degrabă decât o alegere. Când ați simțit prima dată că acesta este drumul dumneavoastră, nu doar o pasiune, ci o formă de existență?

Citesc și inventez povești dintotdeauna. Nu întotdeauna într-o formă scrisă, mai întâi au fost cele pe care le derulam în spatele pleoapelor închise la grădiniță în orele nesfârșite în care eram obligați să dormim și eu nu aveam pic de somn. Apoi, nu am urmat un parcurs clasic, cu studii literare, am avut diverse alte meserii până când m-am reîntors la scris, singurul lucru la care mă pricep și care mă bucură cu adevărat. Am debutat în literatura pentru oameni mari cu romanul “’Deadline”, dar de 10 ani public aproape exclusiv pentru copii. Nu a fost o trecere, ci mai degrabă un pas natural într-o altă direcție. Un pas natural, pentru că l-am făcut când am devenit mamă și am început, mai întâi, să inventez povești la cerere pentru copiii meu. Apoi, am început să le pun pe hârtie, pentru că m-am gândit că, dacă le plac alor mei așa de mult, poate or să se bucure și alți copii. Am intrat astfel în acest univers minunat al literaturii pentru copii, în care am descoperit repede că mă simt cel mai bine și care-mi oferă multă bucurie și libertate. S-au adunat până acum 13 volume și sunt sigură că vor mai urma.

 

Când ați realizat că sunteți o inventatoare de povești iubită și citită de copii, cât și de către adulți? Care a fost momentul când ați conștientizat că lucrul temeinic este văzut în toată țara?

Nu știu dacă „în toată țara” J Dar când scrii pentru copii, feedbackul publicului devine esențial. De altfel, nu există public mai sincer și mai direct decât copiii. Contactul cu ei este incredibil – căldură, curiozitate, bucurie, entuziasm. Toate discuțiile cu copiii sunt foarte haioase, de la întrebările trăsnite pe  care le pun despre cărțile mele, până la mirarea sinceră că cineva își poate petrece luni de zile buchisind la o poveste… Am primit, de-a lungul timpului, fotografii cu desene, planșe şi figurine inspirate de personajele cărţilor mele, înregistrări de la copii, mesaje în rețele sociale de la părinți și profesori care au citit poveștile mele la clasă, împreună cu elevii. Pentru mine este o mare bucurie să particip la întâlniri în școli, cred că e foarte important ca ei să vadă scriitori „în carne și oase”, pe care îi pot lua la întrebări și cu care-și pot face selfie!

 

Ce v-a hrănit imaginația în copilărie — poveștile, tăcerile, oamenii, natura — și cum s-au transformat acele semințe în universul literar pe care îl construiți astăzi?

În mod inevitabil, răspunsul se leagă de persoanele care mi-au citit sute de povești, făcându-mi astfel copilăria magică. Încă îmi amintesc (și amintirea îmi provoacă o nostalgie și-un dor imens, pentru că le-am pierdut pe amândouă…) vocile bunicii și mamei, apoi discuțiile filozofice cu tata în adolescență, pornind de la vreun roman fantastic. Am avut norocul să cresc într-o familie în care cărțile și lectura erau prețuite și existau biblioteci pline în fiecare casă în care-mi petreceam timpul; aveam acces neîngrădit, așa se face că am trecut foarte repede de la Jules Verne la clasicii francezi și ruși sau la romane care astăzi ar fi considerate “nepotrivite” vârstei de 12-14 ani.

 

 

Despre ce este universul dumneavoastră literar? Despre ce scrieți?

Cărțile mele sunt foarte diverse și pentru vârste diferite, de la cărți ilustrate pentru copii mai mici, la o trilogie fantastică pentru gimnaziu („Cronicile Domnișoarei Poimâine” (ilustrate de Oana Ispir, Ed. Arthur), un roman pentru adolescenți („Ultima provocare, Ed. Arthur)  sau cărți ale căror subiecte mi-au fost propuse. Aș menționa aici „Povestea kendamei pierdute”, care tocmai se re-editează acum, pentru că e o poveste cu destin special și pentru mine a fost un proiect foarte emoționant. În vara anului 2017, Gabriela Nenciu și Cristina Pîrvu de la Asociația „Cu Alte Cuvinte” au visat prima carte de povești pentru copii din literatura română care să aibă personaje de etnie romă și să fie inspirată din realitate. Am făcut 12 ateliere de storytelling împreună cu o grupă de copii romi de la o școală din Ferentari, pentru a-i familiariza cu lectura. Dar dincolo de partea „profesională”, am petrecut timp cu copiii, am dansat și am râs, mi-au arătat cartierul, am fost la ei acasă, le-am cunoscut familiile, necazurile, bucuriile. Atelierele s-au transformat într-un izvor de povești și inspirație pentru scrierea cărții.

Pentru alte povești, am plonjat puțin în amintirile mele din anii 80, perioadă în care mi-am petrecut copilăria și despre care mereu am crezut că e bine să fie cunoscută de copiii zilelor noastre, născuți și crescuți în libertate. „Întâiul meu cuvânt de pionier” și continuarea „O istorie cu gust de kiwi” (apărute la Ed. Arthur) sunt și un demers asumat de a revizita, împreună cu copiii și pe înțelesul lor, o parte a istoriei noastre recente. În egală măsură, îmi place să construiesc universuri imaginare și să mă joc cu personaje fantastice – așa s-au născut „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură” și „De ce și-a pierdut balaurul tableta”, în care veți întâlni personaje din basme, puse în contexte neobișnuite, diferite, contemporane, în care rolurile clasice sunt reinterpretate.

 

Literatura pentru copii pare simplă la suprafață, dar ascunde o mare profunzime și o mare responsabilitate. Cum reușiți să vorbiți pe limba copilăriei? Care este puntea?

Literatura pentru copii e un spațiu liber, viu, plin de bucurie. Nu se termină când pui punct pe hârtie poveștii, ci continuă – prin ilustrații, prin întâlniri cu copiii și uneori pe scena teatrului. În literatura pentru copii orice e posibil. Acolo se împletesc cel mai bine umorul cu imaginația.
Mi se pare important să nu-i plictisești pe cititori, să-i amuzi, să-i surprinzi și să le vorbești pe limba lor, a copiilor de astăzi, să le strecori în poveste elemente din universul în care trăiesc și cu care pot să se identifice sau pot să relaționeze. Apoi, nu ar trebui să ne ferim de subiecte mari, importante, să le subestimăm copiilor inteligența și bogăția emoțională oferindu-le doar povestioare despre cățeluși cu părul creț sau fetițe cu rochițe roz. Copiii sunt foarte receptivi la absurd, umor, chiar suprarealism, și înțeleg mult mai multe decât ne place nouă să credem.

 

Vă ghidează în scrieri copilul interior?

Scriu în primul rând pentru mine, oricât de egoist sună asta. Pentru copilul din mine de acum și pentru copilul care am fost cândva. Apoi, multă vreme am scris pentru copiii mei, de fapt așa am și început să inventez primele povești pentru copii. Îmi place să cred că scriu și pentru copiii din ziua de azi, încercând să oglindesc lumea în care trăiesc ei. Așa că acum mă „ghidează” mai mulți copii… exteriori, cei pe care i-am întâlnit și îi întâlnesc la întâlnirile din școli, librării, biblioteci, la atelierele de lectură și scriere creativă.

 

Într-o epocă dominată de ecrane și distracții rapide, ce rol mai poate avea povestea spusă cu blândețe și cuvântul tipărit?

În mod natural, copiii sunt atrași de povești, iar acum poveștile le pot găsi într-o varietate uriașă de forme și de medii – și un joc video are la bază tot o poveste, și un TikTok-er, în felul lui, spune o poveste. Cititul „tradițional” pe hârtie cere o anumită răbdare și o capacitate exersată de a amâna recompensa imediată – trebuie să parcurgi câteva sute de pagini pentru a afla finalul poveștii și a așeza toate piesele puzzle-ului.

Nu aș face o comparație cu alte arte, dar nu știu alt mod mai bun decât cititul pentru a ieși din propriile percepții limitate, din propria perspectivă mentală, din limitele micii felii de viață pe care o cunoști direct. În plus, cititul e mai ieftin decât călătoritul, plus că te poate purta și-n universuri paralele/ alternative…

 

Când scrieți pentru adulți, ce adevăruri căutați să atingeți — cele legate de iubire, singurătate, timp, memorie?

O s-o citez aici pe una dintre scriitoarele mele preferate, Elena Ferrante, care în volumul său de eseuri „Invențiile ocazionale”, spune așa: „de fiecare dată coboram în grabă găleata într-un abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele”. Cam asta înseamnă scrisul pentru mine: aruncarea regulată a unei găleți în propriul abis, din care să pescuiesc și să aduc la lumină ce găsesc, în încercarea de a găsi un sens.

 

Cum se naște o carte în universul dumneavoastră? Este o revelație, o muncă lentă, o respirație continuă între inspirație și disciplină? Cât durează ca termen?

Depinde de la carte la carte… Depinde de subiect, de complexitatea temei și, mai pragmatic, de grupa de vârstă căreia i se adresează povestea: un text mai scurt pentru un picture book (precum „Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul” sau „Întâiul meu cuvânt de pionier”) poate fi scris în câteva săptămâni sau luni, dar la un roman pot lucra și peste doi ani. Au fost cărți al căror subiect l-am purtat cu mine mult timp până să găsesc forma și vocea potrivite – de exemplu, ideea de a folosi expresiile din limba română într-o poveste o purtam de multă vreme cu mine, dar am așteptat mult până am găsit cadrul și intriga poveștii din „Aiurea-n tramvai”. De cele mai multe ori, pornesc de la o străfulgerare, o imagine sau o idee care-mi rămâne agățată de minte, dar alteori povestea poate porni dintr-o muncă de documentare, cum spuneam mai devreme despre „Povestea kendamei pierdute”. Fiecare poveste își găsește drumul ei, nu există o rețetă universală.

 

Privind înapoi, ce v-a învățat scrisul despre dumneavoastră însăși?

Să fiu, pe cât pot, sinceră cu mine însămi. Pentru că o vreme am lucrat și în presă, jurnalismul m-a învățat și să ascult cu empatie oamenii înainte de a începe să scriu. Iar scrisul ca practică, pentru că este o activitate solitară, m-a învățat răbdarea.

 

 

Privind înainte, doar autoare de cărți veți fi sau aveți și alte roluri în societate? Sau ați avut înainte?

Am înființat oficial De Basm – Asociația scriitorilor pentru Copii și Adolescenți în 2018, împreună cu scriitoarele Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan, Laura Grünberg. Astăzi, De Basm numără 19 membri și o mulțime de proiecte la activ! Ideea de la care am pornit a fost de a crea un spațiu de întâlnire și dialog al scriitorilor de literatură pentru copii din România, o platformă prin care vocea acestora să se facă auzită nu doar la nivel național, dar și pe plan internațional. Nu în ultimul rând, am visat să ducem poveștile contemporane pentru copii în zonele rurale, acolo unde copiii nu au cărți în casă, nici biblioteci, nici librării, nici oameni care să le citească. În fiecare an, proiectele noastre cresc în anvergură și se dezvoltă pe tot mai multe direcții și în tot mai multe zone ale țării. Nu avem o statistică oficială, dar estimăm că am ajuns, în decursul celor opt ani de la înființare, la peste 10.000 de copii din mediul urban și mai ales din mediul rural. Lor li se adaugă cele câteva zeci de profesori și bibliotecari care ne-au facilitat aceste întâlniri, pentru că proiectele noastre au mereu o componentă care li se adresează și lor, cum ar fi „KitLit” – scenarii ludice inspirate din literatura contemporană pentru copii”. Vă invit să ne urmăriți pe debasm.ro și pe canalele de social media, pentru a fi la curent cu ce mai punem la cale.

 

Dacă ați putea lăsa o singură frază moștenire cititorilor dumneavoastră, care ar fi aceea?

Sper să nu fie cazul să las „moșteniri”, nu mă încântă ideea și nici nu visez la vreo posteritate literară! De dragul exercițiului, o să răspund doar cu motto-ul trilogiei „Cronicile Domnișoarei Poimâine”, care sună așa: „Toate la Timpul lor!”.

 

Când Mara intră în parcul de lângă bloc cu băiețelul ei, ceilalți părinți știu deja ce urmează. Ea va stabili ordinea la leagăn, va șterge fiecare balansoar, va interveni dacă apar mici conflicte.
„E doar grijă”, spune Mara, cu zâmbetul ei blând.
Dar, fără să-și dea seama, îi fură fiului ei bucuria descoperirii și curajul de a decide singur.

În alt oraș, Vlad își planifică ieșirea de duminică cu fetița lui. A făcut deja lista: gustarea potrivită, traseul cel mai sigur, hainele de rezervă pentru orice vreme. „Să nu pățească ceva”, își spune.
Doar că, în timp ce el planifică fiecare detaliu, copilul lui învață că lumea e plină de pericole și că tata trebuie să-i țină mereu ,,harta” în mână.

 

 

Elicea controlului – părintele care plutește prea jos

Dacă privești cu atenție acești părinți, parcă vezi o elice invizibilă care se învârte mereu deasupra copilului. Tot ce pare periculos, greu sau frustrant este îndepărtat imediat.

Mara este un părinte-elicopter – mereu acolo, gata să intervină, să corecteze, să protejeze.
Intențiile ei sunt bune, dar rezultatul este altul: copilul ei nu mai are spațiu să greșească, să învețe, să-și descopere limitele.
Când elicea se oprește pentru o clipă, sunt mari șanse ca băiatul să se simtă pierdut, neajutorat, confuz.

 

Plugul grijii – părintele care netezește drumul înainte

Vlad, în schimb, e un părinte plug-de-zăpadă.
El curăță din calea copilului orice obstacol: un coleg nepoliticos, o activitate prea grea, o situație neplăcută.
„Să nu sufere cum am suferit eu”, își spune cu convingere.

Dar, fără să-și dea seama, îi fură fiicei sale ocazia de a se adapta, de a descoperi că poate face față vieții chiar și când aceasta nu e perfectă.
Plugul înaintează neobosit, convins că face bine. Iar în urma lui rămâne un copil care nu știe cum să meargă singur pe gheață.

Două concepte stau la baza gândurilor de mai sus:

– Părintele ,,elicopter” este un termen introdus de psihologul Foster Cline și consultantul în educație Jim Fay, în cartea „Parenting with Love and Logic” (1990), pentru a descrie părinții care confundă dragostea cu nevoia de a-și salva copiii de orice greșeală.
– Părintele ,,plug-de-zăpadă” a fost popularizat de profesorul David McCullough în cartea „You Are Not Special” (2012), o pledoarie pentru a lăsa copiii să experimenteze, să greșească și să crească din propriile trăiri.

Să încercăm să ne familiarizăm cu aceste sintagme și să încercăm să fim atenți la comportamentul nostru de părinți, în viața de zi-cu-zi.

 

Când frica se ascunde în iubire

În spatele supraprotecției se ascunde, adesea, frica.
Frica de eșec, de suferință, de judecata celorlalți. Părintele care controlează totul transmite fără să vrea mesajul:
„Nu am încredere că te descurci fără mine.”
Copilul preia acest mesaj și îl transformă într-o convingere: „nu pot singur”. Și sunt mari șanse ca acest mesaj să se lipească de el pentru totdeauna.

Așa se naște anxietatea, uneori: pe tăcute, din iubire amestecată cu teamă.
Acolo unde nu există riscuri, nu se dezvoltă curajul.

 

 

Cum învățăm să ne dăm un pas înapoi

Dacă vezi un părinte-elicopter sau un părinte-plug-de-zăpadă, nu-l judeca. Încearcă să îl ajuți.
Poate face exact ce știe mai bine: iubește, dar din teamă.
Și dacă te regăsești tu în el, respiră adânc. Nu e un capăt de lume.

Nu ești un părinte „mai puțin” dacă îți lași copilul să aleagă greșit, să se murdărească, să plângă, să repare, să învețe.
Din contră, ești un părinte care îi oferă puterea de a se ridica singur.

Lasă-l să decidă ce haină poartă, ce activitate preferă, cum își gestionează o greșeală.
Micile decizii de azi sunt antrenamentul pentru marile alegeri de mâine.

Nu există rețete perfecte pentru a fi un părinte bun.
Există doar echilibrul dintre grijă și încredere, dintre dragoste și libertate.
Atunci când iubirea nu mai e frică, copilul crește liber, curajos și încrezător.

 

 

După atâta ploaie, prinseseră o zi senina!

Copiii jucau fotbal pe teren, voioși. Uite-l pe Sorin! Ce tare își dorește să câștige! S-a antrenat și visează de mult timp sa înscrie, să-și ducă echipa spre victorie! Luptă pentru recuperarea mingii, aleargă, șutează hotărât, șiiiii…………mingea a trecut pe lângă poartă. Uh! Se aude oftatul din tribune.

Meciul s-a terminat, echipa lui Sorin a pierdut.

S-a oprit, cu lacrimile adunate și cu pumnii strânși. Tatăl, aflat pe margine, a simțit impulsul să fugă spre el, să-l mângâie, să spună „nu-i nimic”. Dar s-a oprit. Pentru că și-a dat seama că momentul acela nu era despre fotbal. Era despre cum înveți să pierzi.

 

 

Societatea care iubește doar câștigătorii

Trăim într-o lume care adoră victoriile. Sărbătorim reușitele copiilor noștri cu poze, cu aplauze, cu mândrie. Facebook, Instagram? Pline-ochi de poze cu victorii. Cupe. Diplome. Coronițe.
Dar ce facem când pierd? (Și copiii voștri pierd, așa-i?)
De multe ori, ne grăbim să le spunem „lasă, data viitoare vei câștiga”, ca și cum pierderea ar fi o greșeală de evitat, nu o experiență de trăit. Le ascundem durerea sub glume sau promisiuni. Și fără să vrem, le transmitem că pierderea e rușinoasă.

 

Dacă noi nu știm să pierdem, nici ei nu vor ști

Adevărul e simplu: copiii învață din felul în care noi reacționăm.
Dacă părintele nu știe să piardă, nici copilul nu va ști.
Fiii și fiicele noastre vor fi adulți care evită refuzurile:
„Dacă nu o invit la cafea, nu mă poate respinge.”
„Dacă nu cer o mărire de salariu, nu voi fi refuzată.”
Și așa ajungem să trăim în siguranță aparentă, dar plini ,,până la os” de frici.

 

Când pierderea devine profesor

Toți pierdem. Câte un joc, o șansă, o iubire, un vis.
Dar pierderea nu e capătul drumului. E un profesor. Ne învață despre răbdare, despre limite, despre forța interioară.
Stima de sine nu se construiește din aplauze, ci din echilibru. Din felul în care știi să te ridici după ce ai căzut. Din curajul de a încerca din nou, chiar dacă ai putea pierde iar.

 

 

Un gând pentru părinți

Dragi părinți, data viitoare când copilul vostru va pierde, nu vă grăbiți să-l consolați cu promisiuni. Stați lângă el. Lăsați-l să simtă, să înțeleagă.
Spuneți-i că e în regulă să doară, dar că durerea trece. Învățați-l că pierderea nu-l definește, ci felul în care o trăiește.

Pentru că, până la urmă, adevărata victorie nu e să câștigi mereu, ci să nu te pierzi pe tine atunci când pierzi.

 

 

Asertivitatea adulților se construiește în copilărie.

 

Cărămizile din temelie

Da: modul in care așezăm în copilărie cărămizile din temelie contează! Dacă îi învățăm pe copii doar să se conformeze și să tacă, riscăm să creștem adulți supuși și lipsiți de inițiativă. Rolul nostru ca părinți nu este să le anulăm vocea, ci să îi ghidăm prin emoțiile lor și să le arătăm cum să își exprime nevoile într-un mod sănătos.

Nu putem încuraja conformismul în copilărie și apoi să așteptăm asertivitate la maturitate.

 

 

Înghețarea vocii copilului

Când spunem copilului (… și aici ne imaginăm un ton ,,superior” și o mimică ,,de putere”): „Te rog să taci, nu mai spune niciun cuvânt, ce crezi tu nu contează, bine? Pentru că ai doar 7 ani și eu sunt părintele, eu știu mai bine!” — îi transmitem mesajul: ,,vocea ta nu are valoare”.

Ca părinți, rolul nostru este să stabilim limite sănătoase fără să îi ,,reducem la tăcere” pe copii. În loc de: „…eu fixez limitele, punct”, putem spune: „Ceea ce vrei acum este periculos pentru tine, acesta e adevărul. Uneori vocea ta interioară și cuvintele rostite te pot duce în situații de risc, iar treaba mea este să te protejez”. Limitele sunt necesare, însă pot coexista cu respectul față de copil.

 

Refuzuri benefice

Orice copil primește refuzuri, limite, amânări. Și asta este bine! Un copil nu trebuie să primească tot ce dorește sau să i se permită orice impuls de moment manifestat. Aceste lucruri pot conduce la atitudinea de „mi se cuvine”. Nu putem permite acest lucru, ca părinți responsabili.

Putem valida emoțiile lor: „Da, te cred. Da, e neplăcut. Da, e frustrant. Și uneori chiar… e interesant, nu-i așa”? Rolul nostru este să îi ghidăm prin ceea ce simt, să îi ajutăm să construiască încredere în ei și în percepțiile lor.

 

 

Mitul ,,copilului bun”

Atunci când copiii trebuie mereu să se supună, când nu li se validează emoțiile și nu au voie să întrebe sau să conteste, totul vine cu un cost. „Copiii buni”, cei care fac mereu ce li se spune, riscă să devină adulți supuși, lipsiți de inițiativă și ușor de dominat.

A crește adulți asertivi și încrezători începe cu felul în care îi tratăm în copilărie. Să ne amintim mereu asta!

*Comunicarea asertivă este un stil de comunicare echilibrat, în care o persoană își exprimă opiniile, nevoile și emoțiile într-un mod clar, direct și respectuos, fără a încălca drepturile celorlalți. ( sursa: Institutul BrainMap)

 

Când suntem mici, intrăm în diferite roluri prin intermediul jocului. Pe rând, cu ajutorul exercițiului de imaginație, suntem ba doctori, ba profesori, ba medici. Adriana Georgescu s-a jucat de-a școala până a devenit a școlii. A simțit de timpuriu că vrea să cuprindă meseria de dascăl.

Șase generații de copii s-au bucurat de ea și ea de ei, dar, în timp, învățătoarea Adriana a decis să ofere din cunoștințele sale și părinților, sau colegelor, sau colegilor. Împreună cu Anamaria Blenche a fondat www.cititoria.ro, o inițiativă ce a crescut pentru că s-a așezat mult suflet. Patru ani are acest copil profesional. Este o platformă, dedicată atât micilor cititori, cât și părinților și profesorilor, și care își propune să contureze un curriculum bazat pe cărți, care să sprijine educația formală și nonformală.

Să-i dăm cuvântul Adrianei Georgescu!

 

 

Sunteți un om cu suflet care vă iubiți meseria. De când vă perindați în jurul copiilor?

Cred că pasiunea și autenticitatea sunt porți spre inima copiilor. Fără ele, această profesie își pierde sensul. De 20 de ani, sunt în mijlocul celor mici și continui să-i învăț, să-i ghidez și, sper eu, să-i inspir.

 

Ați fost copilul sau adolescenta care și-a pus multe semne de întrebare legate de planurile profesionale?

A fost atât de simplu pentru mine! Planul de a deveni învățătoare s-a conturat încă din primii ani de școală. M-am simțit întotdeauna foarte bine în această instituție. Am iubit fiecare experiență, orele de curs, disciplinele de studiu și interacțiunile cu colegii. Am apreciat aspectele pozitive din personalitatea fiecărui profesor.

 

A fi dascăl nu este doar o meserie, ci o vocație. V-ați dat repede seama că vreți să rămâneți parte din sistemul de învățământ?

Sunt total de acord cu această afirmație. Am știut din prima clipă că voi îmbrățișa această profesie pentru totdeauna. Un argument solid este faptul că merg cu bucurie la școală în fiecare zi, indiferent de provocările și schimbările care apar.

 

Învățământul este mai bogat odată cu implicarea dumneavoastră. Câte generații de copii ați inspirat?

Ce frumos ați spus! Într-adevăr acesta este crezul meu, să încurajez învățarea cu bucurie și să aduc un plus de creativitate în sala de clasă. Au fost șase generații de copii minunați. Cu unii am petrecut doar un an sau doi, cu alții am parcurs întregul ciclu. Fiecare generație a venit cu povestea ei și m-a ajutat să devin un dascăl mai bun.

 

Sunteți un om pătruns de bunătate. Ce valori insuflați copiilor și doriți să plece cu ele în viață?

De trei ani fac parte din extraordinarul proiect „Educație prin Virtuți și Povești”, inițiativă a Asociației Eduvit. Strategiile descoperite în cadrul acestuia mi-au dezvoltat mult bunătatea și empatia. Acum pot transmite mult mai bine elevilor mei valori precum respectul, perseverența, cooperarea și recunoștința, prin exemplul personal.

 

Cu dragostea pentru copii te naști? Cum îmi puteți răspunde la această curiozitate?

Cred că dragostea pentru copii se cultivă în timp, cu mult studiu și cu răbdare. Copiii reușesc să ne surprindă întotdeauna, iar noi, adulții din viața lor, e necesar să ne adaptăm și să îi înțelegem.

 

 

Niciun profesor nu am auzit să zică despre el că le știe pe toate. Și dumneavoastră credeți în evoluția umană?

Consider că e important să le transmitem copiilor acest mesaj, că nu le știm pe toate și că învățarea continuă este esențială, atât pentru elevi, cât și pentru dascălii lor.

 

Nu întâmplător am pus întrebarea, căci cooperați cu alte cadre didactice sub umbrela grupului Cititoria, cel pe care l-ați înființat. Cu ce gând?

Grupul a fost înființat de bunii mei prieteni Anamaria și Alec Blenche. Ei și-au dorit să creeze o comunitate care încurajează lectura și activitățile educative, desprinse din cărți. Au fost prietenii care, atunci când m-am alăturat grupului și am dorit să ajut, m-au încurajat să gândesc scenarii didactice pornind de la povești, așa cum începusem, timid pe atunci, pe blogul file de bucurie. Așa s-a născut proiectul Cititoria, file de bucurie, prezent pe mai multe platforme de socializare. Astăzi grupul creat pe Facebook își propune să dezvolte această comunitate a iubitorilor de lectură, prin împărtășirea de idei și bune practici.

 

Când s-a născut și la ce prag a ajuns?

Împreună cu Anamaria Blenche am fondat www.cititoria.ro, proiectul nostru de suflet. De mai bine de patru ani, dezvoltăm această platformă, dedicată atât micilor cititori, cât și părinților și profesorilor, și ne propunem să conturăm un curriculum bazat pe cărți, care să sprijine educația formală și nonformală. Ne urmăresc câteva mii de persoane și feedbackul pe care îl primim este unul pozitiv, lucru care ne bucură și ne motivează.

 

Ce se întâmplă mai exact la Cititoria?

La Cititoria se întâmplă foarte multe lucruri interesante. Facem recomandări de lectură, pe diferite teme și potrivite diferitelor categorii de vârstă. Propunem activități, jocuri și resurse, care dezvoltă creativitatea și gândirea critică. Toate acestea pornind de la o carte. Prezentăm, sub forma unui jurnal, activități inedite, desfășurate la clasă. Gândim enunțuri matematice inspirate de povestea lui Erus și provocări  escape-room.

De un an, desfășurăm și Concursul Municipal „Ghicește povestea!”, proiect inclus în CPEEM NR. 759/20.01.2025, A3, domeniul cultural-artistic, literatură, poziția 23. În cadrul celor trei secțiuni, desen, fotografie și scriere creativă, participanții, elevi de la grădiniță și de la clasele primare, oferă indicii despre o carte sau despre o poveste. Prima ediție a fost primită cu mult entuziasm și abia așteptăm edițiile viitoare!

 

 

 

Fiecare dintre noi păstrăm amintirea unui dascăl drag. V-a inspirat cineva să faceți lucrurile pe care le faceți?

Da, așa s-a întâmplat și în cazul meu. Doamna mea învățătoare, Lelia Mitroi, m-a convins, prin dedicare, spirit inovativ și profesionalism, să aleg această meserie. Îmi amintesc cum ne captiva la fiecare lecție, prin povești și prin artă. Zilele de școală erau adevărate aventuri în lumea imaginației. Dumneaei continuă să mă inspire și astăzi, prin energia, creativitatea și talentul său, puse în slujba școlii.

 

Dimineața era liniștită. Silviu stătea la masă, jucându-se cu creionul proaspăt ascuțit. Trei zile și începe școala…. Mama l-a privit cu un zâmbet cald:

— Silviu, luni e prima zi de școală. Yu-huu! Vreau să-ți spun ceva important, spuse ea, sprijinindu-și coatele pe masă. Anul ăsta vor fi multe lucruri bune pentru tine! Despre asta am tot discutat! Dar… vor fi și lucruri care te vor pune la încercare.

Băiatul a ridicat privirea pentru o clipă, apoi a luat o gură de ceai și a dat din umeri, ca și cum ar fi zis: „Spune-mi mai departe”.

 

 

 

— Nu, nu o să te placă toată lumea! Ești bun, generos, empatic și hazliu. Știu asta, îl mângâie mama pe păr. Și totuși, vor fi copii care nu se vor conecta cu tine. Poate și unii profesori. Și e normal, așa este în viață. Nu putem controla ce fac și ce simt ceilalți.

Silviu a încruntat sprâncenele o secundă, apoi a dat din cap încet, semn că a înțeles.

— Ce putem face, însă, e să ne concentrăm pe ce ține de noi. Tu vei face și greșeli, da, continuă mama cu voce liniștită. Și e bine! Pentru că greșelile sunt șansa ta să înveți și să crești.

Băiatul s-a jucat cu o bucățică de gumă de șters, rupând-o în două. A oftat ușor, dar în colțul gurii i-a apărut un zâmbet mic.

— Uneori o să muncești mult și poate nu o să iasă cum vrei. Și asta e în regulă. Nu înseamnă că te oprești. Doar cauți alt drum.

Silviu a dat din cap hotărât, apăsând creionul pe caiet, de parcă nota ceva important.

— Și da, vei întâlni situații nedrepte. Pentru tine sau pentru alții. Atunci e nevoie să fii atent, să vorbești, să spui adevărul cu putere și să vezi ce poți face tu ca să fie mai bine.

Băiatul și-a ridicat privirea, i-a prins mâna mamei și i-a zâmbit cald:

– E bine că vorbim despre lucrurile acestea, mama! Chiar mă gândeam cum va fi dacă îmi va fi greu…

Mama i-a strâns mâna și a șoptit:

— Asta e tot ce vreau să-ți amintesc: rămâi focusat, determinat și deschis să găsești mereu drumuri noi. Eu am încredere în tine.

 

 

Silviu este gata ,,de plecare”.

E important să ne pregătim copiii pentru drum. Drumul are ,,borne” bune și mai puțin bune. Să le arătăm frumusețea și bucuria descoperirii, însă și faptul că vor exista obstacole. Să le dăm un orizont corect, în care înțeleg că nu totul se află sub control, însă că pot alege cum răspund întâmplărilor vieții. Asta le va da încredere, echilibru și puterea de a merge înainte!

„Mă plictisescccc!” De câte ori ai auzit asta și te-ai simțit instantaneu iritat(ă) sau neajutorat(ă)? Nu ești singur(ă). Mulți părinți recunosc că această replică le apasă butoane sensibile și le dă sentimentul că trebuie să intervină imediat. Ți s-a întâmplat? (mie- da!)

Tot mai des, părinții observă și împărtășesc: cei mici par mai puțin imaginativi decât erau ei în copilărie. (Măi, eu chiar găseam ceva de făcut tot timpul!)

 

 

Explicația este simplă și, în același timp, profundă: am eliminat mirarea din viețile copiilor. Lumea de azi oferă atât de multe răspunsuri rapide și stimuli constanți, încât spațiul acela gol, în care se năștea odinioară imaginația, a devenit aproape inexistent.

Gândește-te la cum era în copilăria noastră! ,,Plictiseala” nu era umplută cu joc pe iPad-uri sau desene la un click distanță. Era însoțită de întrebări ca: „Oare ce aș putea face?” sau „Cum ar fi dacă aș construi ceva din nimic?” Fără să ne dăm seama, tocmai acel gol ne împingea să creăm, să visăm, să inventăm. De fapt, mirarea – acea scânteie care aprinde creativitatea – apare adesea tocmai din plictiseală.

Acum, pare că în momentul în care copilul vine și se plânge că se plictisește, primul nostru impuls este să „facem ceva”. Să venim cu o idee, o activitate, un joc salvator. Să punem capăt văicărelii cât mai repede. Dar rolul nostru nu este să rezolvăm plictiseala. Nu este nici să o mascăm și nici să o ignorăm.

În primul rând, e bine să lași jos presiunea de pe umeri. Nu e a ta. Nu e treaba ta să umpli fiecare minut liber din ziua copilului. E doar treaba ta să fii acolo cu el, calm și cald, atunci când apare disconfortul. Poți spune simplu, validând ce simte: „Uhh, știu că poate fi neplăcut să te simți plictisit.” Iar apoi, cu un ton complice, aproape ca o șoaptă care ascunde o mică magie, continuă: „Știi ceva? Dacă vei mai aștepta puțin… am sentimentul că îți va veni o idee grozavă! Știi, și mie mi se întâmplă – când am așa, pauze în program – să mă simt plictisit. Dar știi ceva? La un moment dat, chiar dacă nu știu să îți spun exact când, îți vei da singur seama ce ai de făcut.”

Nu trebuie să inventezi activități. Nu trebuie să fii animatorul lui personal. Ce poți face însă este să-i creezi un spațiu în care să poată explora, în ritmul lui. Lasă la îndemână cărți, câteva materiale de bricolaj, un caiet de rețete sau foi și carioci. Dar nu-l direcționa. Lasă-l să se învârtă puțin fără scop. Exact acolo, în acele minute aparent pierdute, începe joaca autentică.

Știu că poate fi greu să stai pe margine. Că poate fi frustrant să auzi tânguirea și să nu intervii. Dar plictiseala nu e un eșec. Nu e o problemă de rezolvat. Este o poartă. O invitație la creativitate, autonomie și descoperire.

 

 

Așa că, data viitoare când copilul tău vine cu acel „Mă plictisesc!”, nu te grăbi să reacționezi. Ascultă-l. Validează-l. Apoi așteaptă, cu încredere.

Ceva minunat s-ar putea să se întâmple chiar din acel nimic.

copii

Copiii învață din fiecare relație în parte

8 mai 2026 |
Simina ajunge acasă. E mai, a trecut pe lângă glicina in floare, însă ochii îi erau împăienjeniți cu lacrimi. A fost o zi grea. Au râs de ea în clasă când nu i-a ieșit problema la mate, la tablă. Mama e acolo, în ușă și Simina izbucnește în...

Unde se pierde bucuria jocului

29 aprilie 2026 |
,,Copiii au meci azi! Sper să câștige! Așa va fi! Nici nu se poate altfel!!!”Când vorbim despre copii, transformarea victoriei în scop suprem nu e doar o exagerare ci poate deveni o povară care apasă mai mult decât pare. Un copil care intră pe teren cu...

23 aprilie: celebrarea cărții și declinul bibliotecilor din România

23 aprilie 2026 |
Pe 23 aprilie, lumea celebrează Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, instituită de UNESCO în 1995 pentru a promova lectura, industria editorială și protejarea drepturilor de autor. În România, aceeași dată marchează și Ziua Bibliotecarului, o...

Despre umbrela emoțională

21 aprilie 2026 |
E aprilie în floare! În parc, într-o după-amiază, Ionuț stă pe o bancă și se uită cu drag după fiul său. Andrei aleargă spre linghișpir și castelul cu turn și se oprește în fața unei scări din lemn și o privește luuung. Nu e foarte înaltă scara,...


Creștere din rădăcini stabile

25 februarie 2026 |
Un spațiu impecabil? Felul în care copiii ajung să se vadă pe ei înșiși nu se naște dintr-un spațiu în care totul este făcut impecabil, fără greșeală. Imaginea lor interioară se construiește, mai degrabă, în acele momente fragile care...

Povești care ne țin aproape

28 ianuarie 2026 |
Experiența mi-a arătat că un copil nu are nevoie doar de lucruri sau de obiecte speciale, alese cu grijă. Are nevoie de ritualuri care îl așază, îl liniștesc; are nevoie de ritm care îi transmite, fără explicații lungi: „ești în siguranță”. Cititul...

Copiii nu uită cum i-ai făcut să se simtă

22 ianuarie 2026 |
Gata! A început școala. Și a apărut prima temă importantă de rezolvat. (Și la voi? Și la Andrei la clasă!)Ah, cât s-a străduit Andrei să iasă totul foarte bine cu această temă. A șters, a rescris, a verificat de trei ori. A vrut să fie...


Cum se naște magia în cărțile pentru copii cu Adina Rosetti

27 noiembrie 2025 |
Într-o lume în care ecranele cuceresc tot mai mult teritoriul imaginației, există autori care reușesc, prin puterea poveștilor, să restituie copiilor și, uneori, chiar adulților, spațiul magic al visării, al frumosului sub toate formele sale, chiar al...


Mai important decât să câștige: să știe să piardă

17 octombrie 2025 |
După atâta ploaie, prinseseră o zi senina!Copiii jucau fotbal pe teren, voioși. Uite-l pe Sorin! Ce tare își dorește să câștige! S-a antrenat și visează de mult timp sa înscrie, să-și ducă echipa spre victorie! Luptă pentru recuperarea mingii,...

Cum clădim asertivitatea încă din copilărie

19 septembrie 2025 |
Asertivitatea adulților se construiește în copilărie.  Cărămizile din temelie Da: modul in care așezăm în copilărie cărămizile din temelie contează! Dacă îi învățăm pe copii doar să se conformeze și să tacă, riscăm să creștem...

Adriana Georgescu, puntea dintre copii, părinți, educație și cărți

12 septembrie 2025 |
Când suntem mici, intrăm în diferite roluri prin intermediul jocului. Pe rând, cu ajutorul exercițiului de imaginație, suntem ba doctori, ba profesori, ba medici. Adriana Georgescu s-a jucat de-a școala până a devenit a școlii. A simțit de timpuriu că vrea...

Un nou început

5 septembrie 2025 |
Dimineața era liniștită. Silviu stătea la masă, jucându-se cu creionul proaspăt ascuțit. Trei zile și începe școala.... Mama l-a privit cu un zâmbet cald:— Silviu, luni e prima zi de școală. Yu-huu! Vreau să-ți spun ceva important, spuse ea,...

Mă plictiseeeescccc!!!!

19 august 2025 |
„Mă plictisescccc!” De câte ori ai auzit asta și te-ai simțit instantaneu iritat(ă) sau neajutorat(ă)? Nu ești singur(ă). Mulți părinți recunosc că această replică le apasă butoane sensibile și le dă sentimentul că trebuie să intervină imediat....

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează