Este oare posibil să ai succes profesional fără să-ți ruinezi emoțional familia? Cum să faci ca să ai și o familie fericită, dar să fii și performant la serviciu, mai ales dacă ești un antreprenor la început de drum sau un manager de care depind zeci de angajați? Monica Daniela Găitănaru, psihoterapeut analist jungian, dezvăluie concluzii din experiențele de la cabinetul de terapie și din experiența ei de soție și mamă. Un prim articol dintr-o lungă serie pe această temă.
Cum face o persoană cu o activitate profesională foarte solicitantă să aibă în același timp și o familie stabilă și împlinită?
Este necesar să existe prioritizări, un sistem de valori setat, stabilit, ca să putem să ne împărțim timpul pentru toate activitățile, inclusiv cele cu familia. Dar fără a neglija timpul personal, adică cel alocat pentru noi înșine. Pentru că, dacă ne dorim să oferim timp de calitate familiei, trebuie să vedem cu ce venim acasă, în familie. Dacă ne-am consumat o mare parte din energie la serviciu, poate ar trebui să ne privim și pe noi înșine cu blândețe.
Dar eu cu mine sunt toată ziua, și la birou și acasă. De ce-ar trebui să aloc un timp suplimentar pentru asta?
Când sunt eu cu mine la job, nu e același lucru cu a fi eu cu mine în intimitatea mea, în care mă pot descărca de acumulările de energie reziduală, pe care nu vreau să le duc acasă. Poate fi chiar timpul pe care-l petrec în trafic, pe drumul spre casă.
Dacă ne-am consumat o mare parte din energie la serviciu, poate ar trebui să ne privim și pe noi înșine cu blândețe.
Dacă tot îl am la dispoziție, îl folosesc să-mi acord atenția de care am nevoie: îmi pot face atunci bilanțul zilei, atunci pot să-mi dau seama care au fost lucrurile care m-au stresat, care m-au frustrat cel mai tare și să mă descarc de aceste lucruri. Sunt persoane care îmi spun la terapie că ascultă în mașină muzică dată la maxim și își dau voie atunci să se exteriorizeze, pentru că la birou n-au avut cum.
De ce e necesar să facem asta?
Pentru că după serviciu ajungem acasă, iar în familie ne simțim în siguranță, și în intimitatea căminului putem simți că ne este la îndemână să descărcăm ceea ce am acumulat în anumite situații presante la locul de muncă. Și se întâmplă adesea să ne descărcăm în mod regretabil această acumulare inconștientă negativă pe partenerul de viață sau pe copiii noștri, care sunt cei mai la-ndemână.
Dacă sunt un antreprenor care vrea să pună o afacere pe picioare, e nevoie de prezența mea fizică acolo, la locul unde se desfășoară activitatea. Ce voi face atunci cu cei de acasă? Pot să mizez pe înțelegerea familiei?
Da, putem face asta, dar mai devreme sau mai târziu vom avea de plătit niște costuri. Ele se vor regăsi în dezechilibrele pe care le vom găsi acasă.
Chiar dacă soția/soțul spune că mă susține?
Da, chiar dacă. E ușor pe termen scurt. Dar când aceste lucruri se prelungesc… Cu timpul, o familie care ar trebui să fie una completă și funcțională, se poate transforma treptat și subtil într-o familie monoparentală. Este foarte dificil pentru o femeie să crească singură copiii și să se ocupe singură de casă, atâta vreme cât ea se știe parte a unui cuplu, a unei familii.
Ce înseamnă pe termen scurt? O afacere aflată la început poate avea nevoie de 2-3-5 ani ca să se maturizeze.
E important să existe un acord de ambele părți: uite, o să facem acest efort, pentru o anumită perioadă de timp bine determinată, o să punem pe picioare afacerea, după care ne va fi tuturor bine. Însă nu cred că patru ani de zile e o perioadă indicată.
Copilul ar fi avut nevoie ca tatăl lui să fie acolo, să se știe protejat, să știe că e cineva în spatele lui, mai puternic decât el, care poate oricând să intervină și să-i țină partea
Mi se pare mult și doi ani. Între 6 luni și un an mi se pare că e o perioadă care să evite niște consecințe foarte puternice. Dar deja în doi ani în care copiii nu prea ne văd pe acasă, s-ar putea ca ei să înceapă să caute involuntar alte figuri parentale, poate în profesorii de la școală, poate în părinții altor colegi. Copiii, la fiecare stadiu de vârstă în parte, au nevoie de ambii poli: de cel masculin al tatălui și de cel feminin al mamei. Iar lucrurile nu sunt reversibile: dacă într-o etapă cheie a dezvoltării psihologice și emoționale a copilului noi n-am fost acolo, asta poate avea efecte pe termen lung, în viața lui de adult. Dacă în acea etapă copilul a avut momente de vulnerabilitate, de exemplu a avut conflicte sau au fost situații de bullying, el ar fi avut nevoie ca tatăl lui să fie acolo și să se știe protejat, să știe că e cineva în spatele lui, mai puternic decât el, care poate oricând să intervină și să-i țină partea. Dar el s-a simțit vulnerabil și descoperit în acele situații. Și probabil și mai târziu în viață el s-ar putea regăsi vulnerabil în situații de conflict.
Să luăm un exemplu: ești o antreprenoare la început de drum, ești de meserie arhitect de interior și vrei să-ți faci un birou de arhitectură propriu. N-ai încotro, clienții te așteaptă la prospecție la ora 8 seara, atunci au ei timp. Iar soțul și copiii te așteaptă acasă. Îți vei spune, evident, că ”mă vor înțelege, pentru că ceea ce fac, fac pentru noi toți”.
Asta funcționează doar dacă este o situație excepțională. Noi nu ne putem permite să pierdem acele ritualuri care sunt mai mult sau mai puțin sacre în fiecare familie, așa cum ar fi ca măcar o masă pe zi să o mâncăm împreună, în familie. Acela este un moment foarte important, de comuniune a familiei, în care ne adunăm cu toții în jurul unei mese. Dar dacă noi nu avem din șapte cine din săptămână decât două împreună, lucrul acesta s-ar putea să aibă repercusiuni.
Dar putem avea două cine și cinci mic-dejunuri?
Se poate și așa. Important este să găsim o variantă în care totuși să fim împreună. În matricea acestei familii se va fixa ideea că suntem flexibili, dar suntem totuși împreună, măcar în anumite momente-cheie ale zilei sau ale săptămânii.
La asta se reduce deci subiectul acesta? Să aloc timp familiei, să fiu fizic acasă?
Nu doar fizic. Sunt de exemplu unii antreprenori care lucrează de acasă și sunt toată ziua în preajma copiilor. Dar dacă vorbesc la telefon sau stau în fața unui ecran, asta nu înseamnă că sunt și emoțional sau afectiv prezenți alături de familia lor.
Dar numai tu știi că nu ești acolo din punct de vedere afectiv.
Ceilalți cu siguranță simt asta. Chiar și copilul bebeluș simte asta. De la cele mai mici vârste simt când mama mă privește. Când mă privește și mă vede pe mine, nu se uită la mine și se gândește la altceva.
