-Oh, mama! Mă tem uneori de ceea ce simt! Mă tem de emoții, nu știu ce să fac cu ele.

Ce ar putea face Ecaterina? S-a așezat lângă fiica ei și a început să povestească:

Hmmm… Emoțiile nu au glas, însă ele comunică cu noi mai profund decât orice cuvânt rostit. Dacă ne-am opri și le-am „asculta”, am descoperi că fiecare emoție are un mesaj, o lecție, o chemare spre conștientizare și evoluție. Departe de a fi doar reacții spontane, ele, emoțiile noastre, sunt ghizi interiori care ne pot ajuta să ne înțelegem mai bine și să ne trăim viața cu adevărat.

Frustrarea, acea stare de nemulțumire care ne apasă pieptul, nu este dușmanul nostru. Dacă ar putea vorbi, ne-ar spune: ,,Sunt aici ca să te fac să mergi înainte! Nu sta blocat, folosește-mă ca pe un combustibil pentru schimbare.” Este o energie care ne împinge să depășim obstacolele, să căutăm soluții, să ne dezvoltăm.

Frica, acea emoție care ne face inima să bată mai repede, ne-ar șopti: ,,Sunt reală doar atât cât mă lași tu să fiu. Te pun în alertă, dar nu sunt o sentință. Nu mă lăsa să te controlez, ci folosește-mă ca pe un semnal că trebuie să fii atent, nu să te oprești.” Frica ține de instinctul nostru de supraviețuire, dar nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne pregătească pentru ceea ce urmează.

Tristețea ne-ar învăța să acceptăm pierderile, să ne recunoaștem vulnerabilitatea: ,,Sunt doar un profesor. Simte-mă, acceptă-mă, apoi dă-mi drumul. Când o vei face, vei înțelege ce este cu adevărat important pentru tine.” Tristețea ne dă răgaz să reflectăm, să ne recăpătăm echilibrul și să ne descoperim puterea de a merge mai departe.

Anxietatea, de multe ori percepută ca o povară, ne-ar spune cu sinceritate: ,,Sunt doar un semnal, nu o condamnare. Respira adânc, reechilibrează-te, ai curaj să pășești în necunoscut. Poți să o faci!” Este o invitație la auto observare, la conștientizare, la găsirea unor mecanisme de adaptare mai eficiente.

Bucuria, acea emoție pe care toți o căutăm, ne-ar lua de mână și ne-ar împinge să ne așezăm în  prezent: ,,Îmbrățișează-mă cât sunt aici! Viața e minunată, deschide ochii, alege să vezi binele din jur.” Bucuria ne reamintește că fericirea nu este doar un scop, ci o stare care poate fi cultivată în fiecare moment.

Furia, adesea privită ca o emoție negativă, ar dezvălui un alt adevăr: ,,Sunt gardianul tău. Mă ridic să te protejez, să-ți arăt că ai limite ce trebuie respectate. Spune STOP!” Este un semnal că ceva nu este în regulă, că valorile noastre sunt amenințate, și ne împinge să acționăm pentru a restabili echilibrul.

Speranța, acel fir subțire de lumină chiar și în cele mai întunecate momente, ne-ar zâmbi blajin: ,,Nu plec niciodată, sunt aici. Indiferent cât de grea este noaptea, răsăritul va veni.” Speranța ne dă forța de a continua, de a crede în schimbare și în bine.

Pacea, acea stare de liniște interioară pe care o căutăm cu toții, ne-ar împărtăși un secret simplu: ,,Sunt cu tine mereu. Doar oprește zgomotul din jur, din mintea ta, și mă vei găsi.” Ea vine din acceptare, din echilibru, din armonie cu sine și cu lumea.

Iar dragostea, poate cea mai puternică emoție dintre toate, ne-ar încuraja: ,,Sunt bătaia de inimă a universului, cea care vindecă, care apropie sufletele. Lasă-mă să te călăuzesc spre ce e adevărat și bun.” Dragostea este forța care ne dă sens, care ne face să ne simțim conectați, să trăim cu rost.

Emoțiile sunt mai mult decât stări trecătoare. Ele sunt sfetnici, povățuitori, gardieni și pavăză. Dacă le ascultăm, ne pot ghida spre o viață mai autentică, mai înțeleasă, mai împăcată. Tot ce trebuie să facem este să le acceptăm, să le înțelegem mesajul și să le folosim ca trepte spre auto cunoaștere și evoluție.

„Copiii trebuie învățați cum să gândească, nu ce să gândească” ne spune antropologul Margaret Mead

În era digitală, copiii noștri sunt, în mare parte, consumatori.

E un adevăr.

Accesul rapid la tehnologie le oferă un flux constant de informații, jocuri și conținut video, ceea ce îi transformă în utilizatori pasivi. Platformele de socializare, aplicațiile și videoclipurile scurte îi captivează, dar rareori le stimulează creativitatea.

Totuși, există și copii care devin creatori.

Unii scriu povești, desenează digital, programează jocuri sau creează conținut video original. Diferența o face educația și încurajarea explorării. Dacă sunt ghidați corect, copiii pot folosi tehnologia nu doar pentru consum, ci și pentru a-și exprima ideile.

Copiii pot fi atât consumatori, cât și creatori. Creatori. Și noi îi dorim așa. Responsabilitatea noastră, ca adulți, este să-i îndrumăm spre un echilibru, astfel încât să nu fie doar spectatori ai lumii digitale, ci și arhitecții ei.

Ca părinte, poți face multe pentru a încuraja copilul să fie un creator, nu doar un consumator al tehnologiei. Vrei și tu câteva idei?

Oferă tu alternative creative: încurajează-l să scrie povești, să deseneze, să construiască sau să creeze conținut propriu, în loc să petreacă ore întregi pe platforme de divertisment pasiv.

Folosește tehnologia ca un instrument de creație: există aplicații și programe care permit editarea video, programarea de jocuri, compunerea de muzică sau designul grafic. Ajută-l să descopere aceste resurse și să le folosească productiv.

Fii tu un model pozitiv: dacă tu folosești tehnologia în mod creativ (scrii, fotografiezi, creezi proiecte), copilul va învăța prin exemplu și va fi mai motivat să facă la fel.

Stabilește limite echilibrate: nu interzice tehnologia (fructul oprit este cel mai dorit…), dar setează reguli clare pentru a evita consumul pasiv excesiv. De exemplu, pentru fiecare oră de consum, propune o activitate creativă. Cu tine, cu prietenii, cu tovarășii de la clubul de pictură.

Încurajează curiozitatea și explorarea: oferă-i cărți, cursuri derulate în persoană sau materiale educative care să îi dezvolte imaginația și abilitățile practice. Înscrierea la cluburi de artă, de prim ajutor, robotică sau scriere creativă, cor, gătit, teatru și câte și mai câte reprezintă soluții excelente.

Ce mai citim pe această temă?

„The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains” – Nicholas Carr

Cartea explorează cum internetul modifică modul în care gândim, învățăm și creăm, argumentând că expunerea excesivă la conținut pasiv poate limita creativitatea copiilor.

„Copiii digitali. Cum să-ți crești copilul în lumea actuală” – Gabriela Maalouf

O carte practică ce oferă sfaturi pentru părinți despre cum să își ajute copiii să folosească tehnologia într-un mod echilibrat, stimulând creativitatea și gândirea critică.

„Creierul copilului tău. 12 strategii revoluționare pentru a cultiva mintea în dezvoltare a copilului tău” – Daniel J. Siegel & Tina Payne Bryson 

Cartea explică modul în care tehnologia și mediul influențează dezvoltarea creierului copilului și oferă strategii concrete pentru a-l ajuta să devină mai creativ, autonom și echilibrat emoțional.

Toate sunt o alegere excelentă pentru părinții care vor să înțeleagă mai bine cum să sprijine creativitatea și dezvoltarea sănătoasă a copilului lor în era digitală.

Noi vrem să înțelegem mai bine tot ce ține de sfera digitală. Tu?

Știm cu toții cât de important este să stabilim limite clare pentru copii. Dar, oare, ne întrebăm câteodată ce înseamnă de fapt acest lucru cu adevărat? Nu sunt doar niște reguli reci, ci moduri prin care le arătăm copiilor că îi iubim și că vor crește într-un mediu sigur și stabil.  

Hai să vedem cum!

Limitele nu sunt întrebări – sunt afirmații clare

Îți amintești momentele când spui: „De ce îți lovești sora?” sau „Nu e bine să sari în pat, nu-i așa?” Crezi că aceste întrebări îi ajută pe copii să înțeleagă ce trebuie să facă? Nu cumva le dăm senzația că pot alege ce să facă, în funcție de cum răspund? Dacă îi pui copilului astfel de întrebări, îl faci să creadă că este loc de negociere. De fapt, ai vrea ca el să înțeleagă că nu este voie să lovească sau să sară în pat. Așadar, de ce nu înlocuim întrebările cu afirmații clare? „Nu lovim pe nimeni” sau „Nu sărim în pat” sunt expresii mult mai eficiente decât un „Nu-i așa?” care doar pune totul la îndoială.

Copiii au nevoie de un mediu sigur, și nu de o mulțime de întrebări

Te-ai întrebat vreodată de ce copiii se simt mai confortabil atunci când au reguli clare? Când le stabilim limite clare, le oferim un cadru sigur, în care ei pot înțelege ce se așteaptă de la ei. Asta le dă încredere și îi ajută să se simtă protejați. Copiii au nevoie ca noi să fim lideri pentru ei, să știe că pot conta pe noi să le oferim un mediu stabil și sigur.

Cerere fermă și clară: acesta este respectul!

Știm că uneori copiii pot fi supărați, dar ce ne dorim cu adevărat să înțeleagă? Că pot lovi pe cineva pentru că sunt furioși? Sau că există alte modalități de a-și exprima emoțiile? Când spui „De ce îți lovești fratele?”, oare nu te întrebi dacă asta nu creează confuzie? Copilul poate înțelege că „da, poate lovi, deși nu e frumos”. Ce-ar fi să spunem în schimb „Nu este acceptabil să îți lovești fratele. Știu că ești supărat, dar te rog să îți exprimi furia altfel.” Asta e o limită clară și fermă, care nu lasă loc de negociere.

Limitele clare sunt pentru siguranța lor

Știi ce simt copiii atunci când nu sunt siguri de regulile din casă? Nesiguranță.

Când spunem „Este exclus să sari în pat”, le oferim un mesaj clar, care nu lasă loc de interpretare. Nu e oare mai bine să fim direcți și fermi pe poziție, decât să lăsăm loc de întrebări? Iar dacă le spunem „Te rog să sari afară, și te rog să nu sari în pat”, le arătăm că le respectăm dorințele de a se juca, dar punem limitele unde trebuie. În felul acesta, copiii înțeleg că regulile nu sunt negociabile.

Limita este despre respect, nu despre indulgență

Ai observat cum uneori, fără să vrem, cedăm în fața comportamentelor nepotrivite ale copiilor? De ce se întâmplă asta? Oare nu e mai important să impunem respect, decât să lăsăm copilul să creadă că „e ok” să lovească? Dacă îi spui „De ce ți-ai lovit fratele?”, copilul poate ajunge să creadă că există un motiv valid pentru comportamentul său. În schimb, spui: „Nu este permis să îți lovești fratele. Te rog să îți exprimi supărarea într-un alt mod!”

Clar, ferm, fără interpretări.

E timpul să concluzionăm:

Este adevărat că dacă suntem hotărâți în stabilirea limitelor, copiii vor înțelege mai clar ce așteptăm de la ei. Limitele nu trebuie să fie întrebări, ci afirmații clare, care nu lasă loc de negociere. Când punem reguli clare, le arătăm copiilor că îi respectăm și că vrem să îi protejăm. Le oferim un cadru sigur și stabil, în care să se poată dezvolta. Nu trebuie să fim indulgenți când vine vorba de comportamente nepotrivite. Trebuie să fim fermi, iubitori, iar acest lucru va crea un mediu de încredere în care copiii vor învăța să se comporte cu respect.

În ultima vreme, discuțiile despre alimentație tind să se concentreze pe o diviziune simplificatoare: mâncarea este fie „sănătoasă”, fie „nesănătoasă”. Ne organizăm listele de alimente „permise” și „interzise”, păstrând o perspectivă rigidă asupra a ceea ce ar trebui să mâncăm. Pare că discutăm doar în acești termeni, în ultima vreme, despre hrană. O facem cu și spre copiii noștri, frecvent și insistent.

Dar mâncarea este mai mult decât un simplu combustibil pentru corp – este un element profund al existenței noastre!

Ar fi bine să privim mâncarea- măcar din vreme în vreme- dintr-un unghi diferit, mai ales atunci când ne educăm copiii despre relația lor cu aceasta. 

Creativitate

Mâncarea este creativitate: de la culorile vibrante ale fructelor și legumelor până la actul de a combina ingrediente în moduri surprinzătoare, prepararea hranei este o formă de artă. Este o cale de a experimenta și de a ne exprima.

Cultură

Mâncarea este cultură și conectare. Bucatele reflectă istoria și tradițiile popoarelor, devenind un pod către alte lumi. Gândiți-vă la plăcerea de a descoperi gusturi noi într-o călătorie sau de a prepara o rețetă veche alături de familie!

Grijă și iubire

De asemenea, mâncarea este grijă. Preparând un fel de mâncare pentru cineva,  transmitem dragoste și atenție. Ea creează amintiri prețioase: mirosul unei plăcinte proaspete, pocnetul castanelor sau semințelor de dovleac, pe sobă, gustul inconfundabil al tocănițelor mamei tale….Mmmmmm…Toate acestea inspiră dragostea și grija de care ai (sau ai avut) parte.

Sărbătoare

Nu putem ignora faptul că mâncarea este celebrare și confort. De la torturile aniversare la supele calde în zilele reci, ea ne oferă alinare și bucurie. Este, de asemenea, o cale de vindecare – un bol de supă caldă poate fi un medicament simplu, dar puternic. Supa de pui este și pentru suflet, nu-i așa?

În esență, mâncarea este o aventură, o întâlnire cu noi înșine și cu ceilalți. Ea deschide drumul spre grija de sine, spre ideea de prietenie și sentimentul de apartenență. Poate este timpul să ieșim din „căsuțele” pe care scrie ,,sănătos-nesănătos” și să redescoperim dimensiunea profundă a hranei.

Ce este mâncarea? Mâncare este cultura, conectare, grija, amintiri, sărbătoare și Sărbători, confort, plăcere, vindecare, aventură, conectare, grija de sine, prietenie, apartenență.

Să (re)învățăm să vorbim despre mâncare ca despre o sursă de conexiune și iubire. Creăm astfel rădăcini, aduceri aminte pline de emoții, predăm ștafete importante spre fiii și fiicele noastre și întregim ideea minunată de familie.

Tonul vocii noastre cântărește mai mult decât ne-am putea imagina

Atunci când vorbim cu cineva, tonul vocii noastre cântărește mai mult decât ne-am putea imagina. De multe ori, chiar dacă intențiile noastre sunt bune, felul în care alegem să spunem lucrurile lasă urme adânci în sufletul celuilalt. Un ton aspru sau neglijent poate rămâne în mintea celor ce ne ascultă; momente care dor, evocate iar și iar, pun bolovani pe umeri, mai mult decât am fi dorit vreodată. Acele momente pot deveni răni emoționale, greu de vindecat, o amintire a unui gest sau a unui cuvânt spus fără prea mult gând.

,,Tonul face muzica”, iar în viața de părinte, acest adevăr devine și mai profund. În relația cu copiii, fiecare cuvânt rostit, fiecare gest și fiecare privire contribuie la melodia pe care o compunem noi, părinții, în inima lor.

Vorba dulce mult aduce!

Este esențial să fim atenți nu doar la ceea ce spunem, ci și la cum o spunem. Așa cum ne spune și un vechi proverb, ,,Vorba dulce mult aduce.” Copiii sunt ca niște bureți emoționali, absorbind nu doar cuvintele, ci și tonul, energia și intenția din spatele lor. Vorbele noastre pot fie să-i inspire și să le dea aripi, fie să-i facă să se simtă mici și neînsemnați. Toți cei din jurul nostru, inclusiv copiii noștri, poartă în ei lupte, frici și dorințe pe care, de multe ori, nu le vedem.

În orice conversație, dar mai ales în relația cu cei mici, alege să vorbești cu bunătate. Alege să vorbești cu empatie, cu blândețe și cu căldură. Amintește-ți că vorbele tale au puterea de a vindeca, de a mângâia și de a arăta că îți pasă. La finalul zilei, ceea ce își vor aminti copiii nu vor fi doar cuvintele tale, ci felul în care i-ai făcut să se simtă. Iar pentru un părinte, cel mai frumos dar pe care îl poate oferi este siguranța emoțională și iubirea necondiționată, transmise prin ton, gesturi și atenție.

Bunica Smaranda are cele mai bune povețe. Mereu ne întoarcem cu tolba plină de cuvinte înțelepte după ce o vizităm. Ieri ne-a vorbit despre recunoștință. Despre diferența dintre ,,…haide, spune mulțumesc” și ,,simți tu să spui mulțumesc”. 

Recunoștința se învață și se exersează.

Chiar așa? Să vedem cum:

Când îi învățăm pe copiii noștri despre recunoștință, trebuie să mergem dincolo de simplul cuvânt „mulțumesc”. Recunoștința nu este doar o expresie verbală, ci un sentiment profund care vine din interior și care aduce o împlinire autentică. Este important să le arătăm copiilor noștri ce înseamnă să simți recunoștința – acea căldură blândă care îți umple inima atunci când vezi gesturile de bunătate din jurul tău.

Când noi facem lucruri bune pentru ceilalți sau le spunem cuvinte care îi bucură, avem ocazia să le vedem reacțiile. Zâmbetele lor, privirile pline de mulțumire sau chiar liniștea plăcută care urmează unui gest apreciat ne împlinesc și mai mult. Conexiunea și acel schimb nevăzut de emoții pozitive, ne face să ne simțim apropiați, ,,în legătură” cu cei din jur. În astfel de momente, parcă întreaga noastră ființă simte căldură – în inimă, în corp – și ne umple de bucurie.

Ai simțit vreodată acest lucru alături de prietenii tăi? Îți amintești cum te-ai simțit atunci? Când cineva face un lucru bun pentru mine, simt că sunt văzut, cunoscut și apreciat. Este o senzație minunată, una care mă face să vibrez de bucurie. Uneori, lucruri mici pot aduce această mare emoție. Uite, mai ții minte când veneam cu brațele pline de lucruri, iar tu m-ai așteptat și mi-ai deschis poarta? M-am simțit foarte recunoscătoare pentru că ți-a păsat de mine și m-ai ajutat. Sau azi, când o doamnă la poștă mi-a spus că am geanta deschisă… ar fi putut să treacă pe lângă mine fără să spună nimic, dar a ales să fie grijulie. Am simțit o recunoștință autentică, iar când i-am spus „mulțumesc”, acel cuvânt era mai mult decât un simplu gest de politețe. Era încărcat de bucurie și de un sentiment profund.

Recunoștința vine din interior și se construiește în timp, cu răbdare și atenție. Așa ne-a spus Bunica Smaranda. Recunoștința nu poate fi impusă prin presiune sau prin crearea sentimentului de vinovăție. Se naște din experiențe care te fac să vibrezi, din momente care te apropie de oameni și îți deschid inima. Este o lecție care începe din copilărie și care crește pe măsură ce creștem și ne maturizăm. Cu fiecare mică poveste, fiecare gest, fiecare discuție, plantăm semințele recunoștinței în sufletele copiilor noștri, ajutându-i să crească frumos, empatici și conectați la cei din jur.

Suntem toată ziua în rolul de părinți așa că suntem într-o călătorie plină de provocări, presărată cu momente în care ne întrebăm dacă luăm deciziile corecte pentru copiii noștri. Oare e bine așa? Oare am făcut bine? 

În ultimul deceniu, tot mai mulți părinți au îmbrățișat ideea de educație cu blândețe, un stil bazat pe empatie, conectare și respect reciproc. Bun. Foarte bine. Întrebarea este: unde se termină blândețea și unde începe permisivitatea? Cum putem să le oferim copiilor libertate, fără să renunțăm la limitele necesare pentru dezvoltarea lor sănătoasă?

Blândețe

A fi un părinte blând înseamnă să construiești zi de zi o relație în care copilul se simte înțeles și respectat și să impui limite clare, într-un mod empatic și ferm.

Spre exemplu, atunci când copilul refuză să se culce, un părinte blând ar putea spune: „Știu că ți-ai dori să mai stai treaz, însă este timpul să mergem la culcare. Știu că este greu să te oprești din ce faci, dar mâine dimineață te vei simți mult mai bine odihnit. Uite, te ajut să închizi activitatea.” Copilul învață că regulile există pentru a-l proteja și, totodată, că emoțiile lui contează.

Permisivitatea

Pe de altă parte, permisivitatea apare atunci când părintele renunță la limite, din dorința de a evita conflictele sau de teama de a părea prea autoritar. Un părinte permisiv, confruntat cu aceeași situație, ar putea ceda insistențelor copilului și i-ar spune copilului care se revoltă, ridică tonul, începe să plângă, se îmbufnează: „Bine, mai stai cât vrei.”

Poate părea un gest de iubire și înțelegere (oare?), dar în realitate lipsa limitelor creează confuzie și nesiguranță. Cum ar putea copilul să se simtă în siguranță dacă totul depinde de dorințele sale, iar părintele pare lipsit de hotărâre (pentru că așa suntem percepuți)?

Este o diferență esențială între blândețe și permisivitate: cum gestionează adultul regulile? Părintele blând stabilește limite, dar o face cu respect și empatie. ca un adevărat lider. În schimb, părintele permisiv cedează în fața copilului, renunțând la rolul său de ghid. A fi blând nu înseamnă să spui „da” la orice, ci să oferi un echilibru între libertatea copilului de a-și exprima emoțiile și nevoia lui de a învăța să respecte limitele.

Putem să fim blânzi fără să devenim permisivi?

Da, desigur. Totul începe cu stabilirea unor limite clare, comunicate într-un mod cald și respectuos. De exemplu, atunci când copilul insistă să mănânce turta dulce înainte de cină, îi putem spune: „Nu putem mânca acum, însă păstrăm turta dulce pentru desert, să știi!” În același timp, este esențial să validăm emoțiile copilului: „Știu că ești dezamăgit că nu mai putem rămâne în parc. Este greu să te oprești din ce-ți place, nu-i așa?” Valorizarea sentimentelor copilului îl ajută să înțeleagă că dorințele sale sunt importante, dar și că există un context mai larg în care acestea trebuie să se încadreze.

Poate cel mai important lucru este să respectăm regulile pe care le stabilim. Nu putem avea ,,zile și zile”, nu putem avea ,,dublă măsură”. Dacă ora de culcare este la 8 PM, părintele blând menține această regulă, cu fermitate. Consistența este cheia, pentru că îi oferă copilului un sentiment de siguranță.

A fi un părinte blând înseamnă, așadar, să echilibrezi fermitatea cu empatia. Este un proces care cere răbdare (RĂBDARE!) și încrederea că limitele nu sunt o piedică pentru iubire, ci o expresie a acesteia. Permisivitatea, deși poate părea mai ușoară pe moment (și este o alegere ușoară), îl lasă pe copil fără ghidajul de care are nevoie.

Care dintre aceste stiluri îl va pregăti mai bine pe copil pentru viață? Răspunsul este clar: blândețea fermă, care construiește o relație sănătoasă între libertate și responsabilitate.

Children’s Museum of the Arts (CMA)- New York/ ,,Muzeul de Artă creată de copii” din New York

Fondat în 1988, ,,CMA” este un muzeu unic care se concentrează pe promovarea creativității în rândul copiilor și pe prezentarea artei create de copii din întreaga lume.

Colecția sa permanentă cuprinde peste 2.000 de lucrări de artă realizate de copii, unele datând de la începutul secolului al XX-lea.

Acestea provin din peste 50 de țări, ilustrând diversitatea culturală și istorică.

Pe lângă colecția sa, muzeul organizează ateliere interactive, expoziții și evenimente care încurajează copiii să creeze artă proprie.

Arta copiilor- inspirație

Arta copiilor a fost o sursă profundă de inspirație pentru unii dintre cei mai mari artiști ai lumii, captivați de puritatea, spontaneitatea și sinceritatea acesteia. Paul Klee, de exemplu, a văzut în creațiile copiilor o formă de exprimare nealterată, lipsită de constrângerile rațiunii adulte. Fascinat de modul natural în care copiii își exprimă lumea interioară, el spunea că „un copil are mai multă originalitate decât cel mai experimentat artist”. Această credință l-a condus spre un stil în care liniile simple și culorile vibrante evocă bucuria și curiozitatea copilăriei.

În același spirit, Joan Miró s-a străduit să redea în operele sale acea libertate creativă neatinsă de convențiile sociale. El a privit arta copiilor ca pe o fereastră către o stare primordială a sufletului, iar picturile și desenele sale abstracte poartă amprenta unei simplități care amintește de jocul inocent al copiilor.

Într-un mod similar, Pablo Picasso a admirat curajul artistic al celor mici, declarând că „am petrecut patru ani să învăț să desenez ca Raphael, dar o viață întreagă să învăț să desenez ca un copil”. Această dorință de a se elibera de convențional l-a ghidat în căutările sale cubiste, în care perspectivele neobișnuite și formele simplificate reflectă mirarea copilăriei.

Jean Dubuffet, fondatorul mișcării Art Brut, a găsit în arta copiilor o autenticitate brută, neîntinată de influențele culturale și academice. Pentru el, desenele copilărești erau o dovadă vie a unei creativități pure, libere, iar lucrările sale, marcate de o estetică primitivă și intensă, oglindesc acest respect profund pentru copilărie. Grupul avangardist CoBrA, format din artiști precum Asger Jorn și Karel Appel, a fost la rândul său cucerit de energia neîmblânzită a desenelor copilărești. Ei au văzut în ele o chemare către o lume mai sinceră, mai instinctivă, și au încercat să redea această libertate în picturile lor.

Wassily Kandinsky, pionier al artei abstracte, a înțeles puterea formelor și culorilor simple din desenele copiilor, pe care le-a integrat în căutările sale artistice pentru a exprima emoții spirituale. De asemenea, Henri Matisse, în ultimele sale lucrări, a adoptat o simplitate copilărească în decupajele sale de hârtie colorată, utilizând culoarea nu pentru a reproduce realitatea, ci pentru a evoca emoție pură.

Arta copiilor- sursă de adevăr

Fiecare dintre acești artiști a găsit în arta copiilor o sursă de adevăr, un spațiu în care creativitatea se manifestă în forma sa cea mai sinceră și directă. Pentru ei, desenele și picturile copiilor au fost mai mult decât expresii naive; au fost lecții despre cum să privești lumea cu ochi proaspeți, neumbriți de judecăți sau convenții. Arta copiilor i-a ajutat să se reconecteze cu o inocență pierdută, deschizându-le calea spre creații care rămân, și astăzi, incredibil de vii și emoționante.

Pentru a afla mai multe despre acest subiect, putem consulta site-ul ,,https://www.cmany.org/”

Copiii învață ascultând basme! Copiii își dezvoltă imaginația ascultând basme. Copiii sunt inițiați să recunoască valorile umanității ascultând basme!

Copiii desenează cu bucurie imaginându-și lumea de basm!

Acest lucru se întâmplă cu harnicii școlari ai clasei ,,Floare de Măr” din Liceul Teoretic Waldorf București.

Ei așază culoare lângă culoare și știu că acest lucru îi face cu adevărat să savureze fiecare moment al creației.

Doamna profesor pentru învățământ primar, Cristina Hobjilă, descrie pentru Matricea Româneasca ceea ce se întâmplă în clasă în orele de desen. Le-a povestit copiilor despre rubrica ,,Desenele lui David” iar ei și-au dorit să împărtășească și cu noi munca lor, creația lor, mai ales pentru faptul că ei sunt încurajați să picteze, să deseneze, să modeleze zi de zi!

,,Imaginile vii țesute pe marginea poveștilor inspiră copiii să creeze desene ce însoțesc orice text.

În pedagogia Waldorf, dascălul lucrează în același timp cu copiii, desenând la tablă cu cretă, iar ei își întocmesc propriul caiet de epocă, un suport din care învață. Copiii nu au manuale, ci scriu singuri și desenează, completându-și lecțiile. Această abordare permite o înțelegere sufletească ce aduce o altă dimensiune părții academice, fixând și îmbogățind cunoștințele. Culorile permit copiilor să simtă că fac parte din lume, cufundându-se în perceperea calităților lor. Actul de a desena se adresează voinței.

Suflet, mâini și minte acționează împreună pentru cunoașterea lumii.

La clasa I ,,Floare-de-Măr”, foaia albă A3 s-a luminat într-o pată galbenă, așezată blând cu cubul cerat, ca un soare ce luminează (se extinde) și încălzește (are nuanțe diferite de galben și galben-auriu). Pata galbenă, înconjurată de albastru până la marginea foii, inspiră cum cosmosul se leagănă liniștit. În partea de jos, roșul puternic, galbenul și albastrul s-au întâlnit dând naștere culorilor de pământ. Dealurile domoale ce poartă pomii cu roade (întâlnirea galbenului cu albastrul în linii curbe), satele oamenilor, munții îndepărtați cu crestele lor ascuțite încep să creeze peisajul. Urcând pe poteca anevoioasă, cavalerul ajunge la peștera întunecată a balaurului. După o luptă aprigă, cu ajutorul sabiei de lumină a Sfântului Mihail, balaurul este învins. Pe umerii cavalerului flutură mantia roșie a curajului și neînfricării. El poartă o coroană (ca semn al originii sale nobile și cosmice).

În pata galbenă este înfățișat cavalerul și Sfântul Mihail – ei reprezintă personajele bune (primesc un spațiu luminos în jur). Balaurul verde este înfățișat în preajma peșterii întunecate, pe fondul albastru al munților”.

Și copilul tău pictează, desenează, modelează cu bucurie, des?

Vă lăsăm să vă bucurați de creațiile celor mici (și talentați) și vă rugăm să nu uitați: ,,…dragi părinți, să știți că româna și matematica sunt importante, desigur, însă este foarte important să le permiteți copiilor voștri să facă ce le place! Atunci ei simt că fac ceva deosebit pentru ei!” (tânărul David Bulboacă, inițiatorul rubricii ,,Desenele lui David”)

Iasemin Agi-Murat este la cârma unei unități școlare nedorind în viață să îmbrățișeze nicio altă meserie decât cea care îi aduce pe copii în fața sa și se poate apleca asupra lor cu multă dragoste. A visat de mică să dăruiască societății și astfel s-a gândit să fie bucată din sistemul educațional. 15 ani a fost educatoare, învățătoare cinci ani, de doi ani o găsim în rolul de director al școlii din comunitatea sa. Dacă se încarcă sufletește de la copii, este lesne de înțeles.

Dorește să ridice educația la rang de artă și nu cunoaște decât verbul „a face”. Nu stă cu mâinile la spate, nici nu așteaptă să se întâmple lucruri, nici nu fuge de responsabilități. Face tot ce ține de atribuțiile sale, chiar și dincolo de ele numai să simtă că se întâmplă progrese.

Cât de frumoasă este această meserie? Ce vă luați frumos de la ea și țineți strâns la suflet?

Meseria de profesor este, în opinia mea, cea mai frumoasă. Este singura meserie care ne obligă să ne deconectăm total de la orice alte gânduri atunci când intrăm la clasă și ne încarcă mereu cu energia copiilor.

Chiar și noi, oamenii mari, învățăm de la copii, oameni cu suflete mari în trupuri mici. Ce v-au învățat copiii de la școală?

Copiii sunt cea mai mare sursă de energie. De la ei am învățat că bucuria din lucrurile mici nu este deloc mică. Că un zâmbet sincer primit îți poate schimba starea în totalitate. Și că încrederea primită de la noi, adulții, este de cele mai multe ori, singura încurajare de care au nevoie pentru a merge mai departe sau, pur și simplu, pentru a finaliza un proiect. Iar cei mici, care sunt mai lipicioși, oferă des îmbrățișări. Cum să nu îți facă ziua mai bună?

Dar ce doriți să le insuflați lor? Cu ce valori ați dori să plece în viață și de la care să nu se abată?

Mi-ar plăcea să știu că au găsit și vor găsi mereu în mine un adult pe care se pot baza atunci când au nevoie, un adult în care pot avea încredere că îi va ghida mereu cât va putea de bine. Încerc mereu să le insuflu să fie încrezători, să se autodepășească și să-și consolideze principiile și valorile. Este important să aibă principii și valori solide. Să fie buni unii cu ceilalți, să se respecte, să se sprijine, să țină de trib și să țină la trib. O valoare esențială este integritatea. Iar odată cu integritatea vine și liniștea, dar, mai ales, satisfacția reușitei pe propriile puteri.

Sunteți născută și crescută în Medgidia, tot acolo v-ați întemeiat și familia. Dacă vreau să dau de dvs., vă găsesc la Medgidia unde, din ce știu, sunteți și coordonatorul/directorul școlii?

Da, născută și crescută în Municipiul Medgidia, județul Constanța. Tot în Medgidia mi-am înființat și familia acum 18 ani. Însă pandemia, nevoia de liniște și aer ne-a făcut să ne mutăm la țară acum trei ani, la 9 km de Medgidia, în Comuna Tortoman. În aceeași perioadă am participat și la concursul de directori, m-am înscris la două școli, cea din Medgidia la care eram învățătoare, dar și cea din Tortoman. Am promovat concursul la ambele școli și am ales școala din Tortoman, unde ulterior mi-am și luat transferul. În prezent sunt directorul Școlii Gimnaziale “Ion Ghica” Tortoman și profesor consilier școlar în cadrul aceleiași școli.

Doamna Iasemin, v-ați vedea lucrând altceva în viață?

Nu am făcut altceva, nu mă văd făcând altceva. Sunt în sistemul de învățământ de la 20 de ani. A fost primul meu job. Am fost educatoare 15 ani, învățătoare 5 ani, iar de peste 2 ani sunt director și profesor consilier școlar. Sunt mândră să spun că sunt și alumnă a programului Teach for Romania, fac parte din Generația 6 de profesori Teach for Romania, iar după finalizarea programului am mai avut contracte part-time în cadrul organizației pe diferite proiecte, însă tot în domeniul educației sau culturii, tot înconjurată de copii sau  profesori. Deci nu mă văd făcând altceva decât educație.

Sunt convinsă că atunci când erați mică ați purtat cu dumneavoastră diverse gânduri despre ce veți face în viață.  Ce motivație interioară ați avut de ați cuprins această meserie?

Atunci când eram întrebată ce voi fi când voi fi mare răspunsul meu era simplu și clar: învățătoare. Iată că drumurile aici m-au dus. Deși poate în primul an de studenție am avut o perioadă în care îmi luasem gândul, intrasem la Facultatea de Drept și Științe Administrative la Universitatea Ovidius din Constanța, iată că în anul II m-am dus la examenul de titularizare, sfătuită de mama, și mi-am găsit drumul. Am finalizat facultatea, însă nu am lucrat în domeniul respectiv. Am ales să rămân în sistemul de învățământ. Iar învățământul este domeniul în care toată viața înveți, te dezvolți, crești odată cu elevii.

Apropo de copilul dumneavoastră, ați simțit că se aliniază sistemul nostru educațional nevoilor proprii ale fiecărui copil în parte?

Am doi copii, un băiat în clasa a XI-a și o fetiță în clasa a VII-a. Nu știu cât de obiectivă pot fi, ținând cont de faptul că eu sunt profesor. Pot spune doar că majoritatea profesorilor pe care îi cunosc fac eforturi mari pentru a fi aproape de nevoile fiecărui copil din sala de clasă. Sunt înconjurată de profi mișto, profi din Teach sau profi deschiși care își doresc să facă școala un loc mai bun.

Ce lipsuri ați sesizat atât ca mamă? 

Este mare nevoie de profesori de sprijin, este nevoie de o campanie deschisă de conștientizare a cerințelor speciale în școli. După părerea mea, ar fi foarte utilă o procedură de evaluare a acestor copii la nivel de școală, pentru a le putea veni în ajutor mai din timp și mai eficient. Din câte am înțeles, este în lucru majorarea numărului de posturi de profesor de sprijin, ceea ce mi se pare extraordinar.

Dar ca și cadru didactic?

Mi-ar plăcea să reușim să aducem la școală toți copiii. Să conștientizăm importanța școlii în viața copiilor, dar și în viața adulților ce vor deveni.

Dacă ar fi să continuăm pe această linie discuția și să ne gândim la schimbări, cum ar trebui să arate lista priorităților?

Aș vedea necesară o formare a profesorilor în domeniul învățământului special, o formare care să-i ajute pe profesori să observe mai din timp dacă sunt elevi care necesită alte tipuri de abordări. Sau, cum spuneam mai sus, înființarea de mai multe posturi de sprijin.

Aș mai vedea utilă înființarea unui post de asistent social/comunitar în școli, o persoană care să se ocupe de tot de înseamnă probleme sociale ale elevilor, pentru că la sate sunt copii ce lipsesc de la școală pentru a munci alături de familie, a îngriji gospodăria, a avea grijă de frați mai mici. Acest asistent se poate ocupa și de bursele copiilor, de exemplu. În prezent se ocupă cadrele didactice și personalul școlii, muncesc enorm pentru a nu lăsa copiii fără burse, mai ales în școlile din rural, unde majoritatea copiilor depind de aceste burse, care pot fi singurul venit al familiei. A fost un exemplu la care m-am gândit acum, probabil perioada de depunere/analiză dosare de burse/ tichete fiind în desfășurare, m-a făcut să mă gândesc la această soluție.

Sunt doar câteva soluții care ar fi de mare ajutor în școli.

Școala este o muncă de echipă între mai multe instituții și mai mulți parteneri, printre care și părinți. Mi-ar plăcea să facem cu toții eforturi pentru a-i aduce pe copii la școală. Acest aspect mi se pare cel mai important. Să nu rămână niciunul în urmă. Sună idealist, știu, dar școala este esențială. Este viitorul acestor copii.

Sistemul de învățământ este într-un proces de schimbare, schimbare pozitivă aș spune. Trebuie doar să avem încredere și să dăm mână cu mână pentru copiii noștri.

Liana este mama Mirunei și a Silviei. Ieri am auzit-o când se confesa prietenei ei: se află într-o dilemă care o frământă de ceva timp. Deși tehnologia face parte din viața de zi cu zi, iar ecranele sunt omniprezente în jurul ei (desigur, în jurul tuturor) de la smartphone-uri și tablete până la televizor și calculator, nu știe care este calea cea mai bună pentru copiii săi… Pe de o parte, a auzit teorii care susțin că tehnologia poate stimula creativitatea și oferă acces la informații valoroase. Pe de altă parte, se teme de avertismentele care subliniază riscurile expunerii îndelungate la ecrane, de la izolare socială la probleme de atenție și dezvoltare emoțională.

Întrebări:

Întrebările o copleșesc: ce înseamnă ,,prea mult” în utilizarea ecranelor? Cum poate ea, ca părinte, să stabilească un echilibru sănătos între beneficiile și pericolele tehnologiei? Se întreabă dacă timpul petrecut de copiii ei pe tabletă sau telefon le poate afecta comunicarea cu ea și cu ceilalți membri ai familiei. Mai mult, Liana se teme că, dacă ea însăși folosește ecranele în exces (se mai întâmplă!), contribuie la slăbirea conexiunii emoționale în familie.

Desigur, Liana nu este singură. Eu sunt frământată de aceleași întrebări. Și, bineînțeles, și tu și vărul tău. Prietenul tău cel mai bun discută despre asta zilnic, iar ieri aceleași întrebări și le punea vecinul de la doi.

Teorii peste teorii și experți peste experți.

Îngrijorări. Analize. Comparații

În cartea ,,Fabrica de dependenți digitali”, doctor Michel Desmurget pune pe tapet multe îngrijorări și multe analize și comparații. Ne lasă să ne informăm și ne determină să ne uităm adânc în noi: să analizăm, să gândim. Să cântărim.

Una dintre concluziile din carte o voi descrie mai jos:

Ecranele năruie cel puțin trei piloni esențiali ai dezvoltării copiilor: interacțiunile umane, limbajul și concentrarea.

Primul pilon afectat? Chiar interacțiunile umane. Pe măsură ce copiii petrec tot mai mult timp în fața ecranelor — fie ele tablete, smartphone-uri, computere sau console de jocuri — comunicarea cu cei din jur scade atât cantitativ, cât și calitativ. Relațiile interpersonale sunt înlocuite de interacțiuni superficiale cu dispozitive tehnologice, iar conexiunea profundă cu membrii familiei suferă. Această tendință nu este limitată doar la copii. Când și adulții se cufundă în „apele” ecranelor, legăturile din familie slăbesc din ambele direcții. Ecranele nu pot oferi acel tip de hrană emoțională de care au nevoie copiii pentru a dezvolta legături puternice și sănătoase cu cei din jur. În loc de interacțiuni pline de sens, care să favorizeze dezvoltarea socială și emoțională, copilul se îndepărtează de mediul familial, iar timpul de calitate devine o raritate.

Al doilea pilon afectat este limbajul. Limbajul este fundamentul comunicării umane și trebuie învățat și practicat în mediul social, prin interacțiuni directe cu cei apropiați. Fiecare cuvânt rostit în prezența părinților, a bunicilor sau a altor persoane dragi este însoțit de o încărcătură emoțională care ajută copilul să îl interiorizeze în mod profund. În schimb, un ecran rece poate doar să ofere oportunități de memorare și repetare mecanică, fără acea dimensiune afectivă esențială. Astfel, limbajul devine golit de sens, lipsit de empatie și de conexiuni reale. Copilul poate învăța să rostească cuvinte, dar pierde esența comunicării afective, aceea care îl ajută să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă să comunici cu inima, nu doar cu mintea.

Al treilea pilon afectat este concentrarea. Capacitatea de concentrare este esențială pentru dezvoltarea intelectuală și cognitivă a copiilor. Fără o putere solidă de concentrare, gândirea nu se poate mobiliza eficient în vederea atingerii unui scop. Cufundarea în sfera digitală, cu ritmul ei rapid și stimuli vizuali și auditivi constanți, deteriorează această abilitate crucială. Răbdarea este profund afectată, iar copilul se obișnuiește cu satisfacerea imediată a dorințelor, în loc să își antreneze mintea să rămână concentrată pe o sarcină mai lungă sau mai dificilă. Pe termen lung, această scădere a capacității de concentrare poate avea efecte negative asupra performanței academice și asupra capacității copilului de a gândi critic și de a-și mobiliza resursele cognitive în mod eficient.

O concluzie:

În concluzie, expunerea excesivă la ecrane poate avea un impact devastator asupra dezvoltării copiilor, slăbind pilonii esențiali care susțin interacțiunile umane, dezvoltarea limbajului și puterea de concentrare. Într-o lume în care tehnologia devine din ce în ce mai prezentă, este esențial să ne întoarcem la relațiile umane și la experiențele care hrănesc cu adevărat mintea și sufletul copilului.

Liana este tot neliniștită. (Și cred că și tu). Caută adânc în sine și caută să își îndrume fiicele cât mai corect. Cu răbdare, cu tact, cu echilibru, informată, va reuși.

Articolul de față este inspirat de cartea ,,Fabrica de dependenți digitali”(Pericolele ecranelor pentru copiii noștri) de dr. Michel Desmurget, Editura For You, București 2021.

,,Un prieten e mai vital decât un înger” (Nichita Stănescu)

Copiii nu învață despre prietenie dintr-un ghid. Și nici nu consultă un set clar de reguli când spun ,,vrei să fii prietenul meu?” Nu fac ,,sesiuni speciale” de prietenie și nici nu urmează vreun curs anume pentru asta. Își dezvoltă instinctele sociale observând cum se comportă cei din jurul lor.

Cum învață despre relații? Oare imită ce văd la părinți? Oare urmează tiparele pe care le-au văzut acasă, la adulți? Se uită la colegii de la școală și preiau comportamentele lor?

Uneori observăm și simțim că le scapă esența prieteniei. Oare de ce? Și de ce, în unele cazuri, nu reușesc să practice două calități fundamentale: încrederea și respectul reciproc?

O poveste despre descoperirea pasiunilor

Un prieten drag are un fiu pasionat de înot. Colegul lui de clasă este un entuziast al ciclismului. Amândoi sunt în clasa a VI-a și sunt prieteni de mai bine de doi ani. David, cel care practică înotul, a mers la competițiile lui Alex de mai multe ori: fie la curse locale, fie la campionatele din weekend. În tot acest timp, Alex nu a fost niciodată prezent la o competiție de înot. Într-o zi de duminică, mama lui Alex i-a spus: ,,La ora 4 mergem să-l susținem pe David la competiția lui.” Alex a fost surprins: ,,De ce să mergem? Nu am mai fost la o competiție de înot, și în plus, promisesem că ies cu băieții la un meci de fotbal.” ,,Ah!”, i-a răspuns mama, ,,mergem să-l susținem, să îi arătăm că suntem acolo pentru el.” ,,Dar David nu m-a invitat niciodată…” a continuat Alex, însă mama lui a rămas fermă.

La competiție, atmosfera a fost energică. David a câștigat câteva probe, iar Alex s-a trezit entuziasmat, aplaudând cu toată forța și strigând de bucurie. După competiție, cei doi prieteni au mers împreună să sărbătorească, discutând entuziasmați despre momentele-cheie. Alex i-a mulțumit mamei sale, realizând că pasiunea lui David pentru înot este la fel de importantă ca dragostea sa pentru ciclism. Oare nu tocmai acest tip de sprijin între prieteni face prietenia mai puternică?

Această poveste este un exemplu frumos despre susținerea reciprocă și despre cum înțelegerea pasiunilor celorlalți poate întări legăturile de prietenie. E clar, nu? O prietenie se construiește prin gesturi mici, dar semnificative.

Prieteniile părinților, prieteniile copiilor?

Să ne gândim: ar trebui părinții să fie prieteni cu părinții colegilor copiilor lor? Sau chiar cu părinții ,,rivalilor” copiilor lor? Oare nu ar trebui să discutăm cu ceilalți părinți de la primele semne de neînțelegeri între copii? Este suficient să așteptăm până când problema escaladează? Adesea, durerile și frustrările copiilor se reflectă intens și asupra noastră. Cum putem aplana conflictele înainte de a deveni probleme majore?

Conversațiile calme și deschise, chiar și între părinți, pot contribui enorm la relațiile sănătoase dintre copii. Ne-am întrebat vreodată cât de mult ar putea ajuta un simplu dialog?

Trăirile părinților și trăirile copiilor

Când copilul nostru trece prin momente dificile, noi, ca părinți, simțim durerea și frustrarea lor la un nivel profund. Nu este așa? Uneori, suferința lor pare chiar amplificată în sufletul nostru. Și totuși, copiii par să se refacă emoțional mult mai repede decât noi. Cum putem fi prezenți alături de ei fără să exagerăm trăirile lor? Ne-am întrebat vreodată de ce ei își revin mai ușor după mici conflicte sau jigniri, la fel cum își revin mai repede și după răni fizice?

Le spunem mereu că suntem lângă ei, indiferent de ce se întâmplă? Oare le dăm destulă încredere pentru a-și rezolva singuri problemele?

Încrederea, cheia relațiilor sănătoase

Copiii au nevoie de încredere. Îi ascultăm cu atenție, le dăm spațiu să-și exprime soluțiile proprii? Nu ar fi o idee bună să le arătăm că avem încredere în ei, dar să fim și pregătiți să intervenim când este nevoie? Cum putem să-i ajutăm să navigheze prin provocări sociale fără să preluăm complet controlul? Oare ei nu sunt capabili să repare relațiile lor mult mai ușor decât ne așteptăm noi?

Le spunem că suntem alături de ei, chiar dacă sunt în rolul de agresor sau victimă? Relațiile lor sociale ne aduc aminte de propria noastră copilărie? Dar cât de important este să nu confundăm trecutul nostru cu prezentul lor?

Începe școala! Începe grădinița! În câteva zile!

Ce moment emoționant, plin de schimbări și necunoscute, mai ales pentru cei mici care pășesc pe un drum nou și necunoscut. Cum să nu fie copleșitor? Fiecare copil trăiește acest început diferit, cu un amestec de sentimente. Unii se avântă plini de nerăbdare, zâmbind larg, în timp ce alții simt o teamă mocnită, poate chiar tristețe, la gândul despărțirii de părinți. Poate fi entuziasmant, dar și apăsător în același timp. Oare cum vor face față micuții acestor emoții?

Să ne gândim puțin: de ce unii copii întâmpină această schimbare cu bucurie, iar alții cu teamă? Fiecare copil are propriul ritm. Unii își arată curajul prin țupăieli vesele, alții își exprimă emoțiile printr-o liniște apăsătoare. Oare nu este firesc să simtă toate acestea? Emoțiile nu sunt un semn de slăbiciune, nicidecum! Emoțiile sunt bune!

Să observăm! Cum putem ajuta? În primul rând, putem să-i încurajăm să-și recunoască și să-și înțeleagă propriile sentimente. Să-i învățăm să fie atenți la ceea ce simt – nu este aceasta o lecție de viață? Jocuri în care vorbim despre emoții, discuții despre grimasele personajelor din povești sau despre mimica copiilor cunoscuți – toate acestea îi pot ajuta să își găsească propria voce în fața emoțiilor. Să devină mai puternici, mai încrezători.

Și ce-ar fi să citim împreună? Cărțile au o putere magică de a transforma necunoscutul în ceva familiar. De ce să nu le arătăm că personajele lor preferate trec prin aceleași frământări? Cărți precum Felix și Gustav merg la grădiniță (de Kartazyna Koztowska), Eric merge la grădiniță (de Ioana Chicet-Macoveiciuc) sau Bufnițel și prima zi de școală (de Alison Brown și Debi Gliori) pot deschide o ușă spre o lume în care frica e înțeleasă, iar schimbarea e întâmpinată cu curaj. Oare nu este liniștitor să știe că nu sunt singuri?

În tot acest proces, gândurile se pot așeza în mod natural. Poți să-i încurajezi să deseneze sau să scrie despre ceea ce simt. Un jurnal zilnic, simplu și prietenos, poate deveni o comoară. Cum ar fi să își amintească, peste câteva săptămâni, că „totul s-a rezolvat”? Că au fost curajoși? Că au înfruntat necunoscutul și au învățat să îl îmbrățișeze? Jurnalul poate fi prietenul de nădejde care le amintește zilnic că fiecare pas îi duce mai departe.

Ce altceva ar putea fi de ajutor? Oare nu ar fi minunat să facem o mică excursie înainte de prima zi? Să vizităm clădirea grădiniței sau a școlii, să ne întâlnim cu educatoarea sau învățătoarea, să alegem împreună rechizitele? Aceste mici pregătiri nu aduc oare o oarecare liniște într-un univers nou și plin de necunoscute?

….Și, poate cel mai important, să nu uităm de tihnă. Copiii au nevoie de timp pentru a se adapta. Diminețile nu ar trebui să fie haotice, ci pline de calm și răbdare. Cum ar arăta o zi dacă ar începe într-o atmosferă liniștită, cu timp pentru a ne pregăti fără grabă? Nu ar fi o zi mult mai senină?

Cu toate aceste gânduri în minte, să ne bucurăm de începutul toamnei și să întâmpinăm școala și grădinița cu încredere și căldură. Începe o nouă aventură!

Pentru profesoara Lidia Bucur am primit referințe că este un dascăl excepțional. M-am convins. Iubește să facă parte din Organizația Teach for Romania, iar eu o îndrăgesc pentru bucuria cu care împărtășește experiențele trăite. Este bucată din sistemul de învățământ și se simte dincolo de cuvinte că este un profesor schimbă-lume, care îmbracă zilnic haina performanței, a bunătății și a evoluției.

Guvernează în jurul modelelor. Învață de la cei mici, dar și de la cei mari. De la fiecare în parte, indiferent de „codul numeric personal”, își extrage elementele constructive. A iubit limba franceză datorită profesorilor pe care i-a avut pe vremea când era elevă.  Timp de 25 de ani, a dat-o mai departe cu dragoste. În drumul său profesional a îmbrățișat mai multe roluri, chiar și cel de coordonator de școală, iar în prezent s-a întors la prima dragoste, învățământul primar. Să o cunoaștem!

Ce faceți dumneavoastră azi? Cu ce vă ocupați timpul?

Am început ziua privind răsăritul, și parcă m-am regăsit în acest proces, deoarece consider că și în viață există, din când în când, un altfel de răsărit! Afirm acest lucru deoarece trăiesc în fiecare zi bucuria apartenenței în Organizația Teach for Romania! Vara aceasta am beneficiat de o experiență revelatoare prin prezența în Academia de Leadership și Formare în Educație organizată de Teach for Romania la Bacău. Tot ce am descoperit despre mine cu ajutorul TFR a fost că mă pot reinventa, că pot vedea un nou răsărit al carierei mele și că, trecând prin acest proces transformațional, am o viziune pe termen lung, mă simt deja un profesor schimbă-lume!

Când v-ați hotărât să deveniți profesor de limba franceză şi cum a evoluat această decizie în timp?

Dorința de a fi la catedră pentru a preda limba franceză în devenirea mea mi-a fost insuflată de către dascălii mei. Aveam să învăț mai târziu ce rol major are profesorul în alegerea carierei elevului. Am crezut cu tărie și am simțit la rândul meu că elevii mei învățau limba franceză și așteptau cu nerăbdare ora pentru că eram eu acolo! Am știut tot timpul să educ întâi inimile copiilor, apoi să întreb Que savez-vous de la classe passée? Îmi amintesc acum de doamna profesor de limba franceză de la Școala nr 127 din București, la care am fost repartizată pentru efectuarea practicii pedagogice, cu mulți ani în urmă… Cu câtă măiestrie și dragoste își desfășura orele! Eram fascinată de tot ce vedeam și îmi doream atât de mult să predau și eu, să fiu și eu omul care îi poartă pe copii în lumea limbii lui Molière…După absolvirea studiilor superioare, aveam două opțiuni: să fiu învățătoare sau să predau limba franceză la clasele I-VIII. Deși efectuasem stagii de practică pedagogică la ambele specializări, am ales să particip la concursul de titularizare pe specializarea limba franceză! Simțeam atunci că acest lucru are sens pentru mine.

De mic copil ați iubit limba franceză sau pasiunea pentru aceasta a venit pe parcurs?

Mă întorc în îndepărtata copilărie, mai precis la anii de școală gimnazială, când am făcut cunoștință cu doamna de franceză (așa cum îi spuneam noi, elevii)! Era o doamnă blândă, calmă, elegantă, pasionată de materia pe care o preda, și acest lucru m-a făcut să-mi placă! Atunci a încolțit în mine dorința de a fi și eu ca doamna de franceză, apoi a venit și dragostea pentru materie… Iată că , da! De mică am iubit-o!

După părerea dumneavoastră, ce melodie simbolizează cel mai bine limba franceză și Franța?

Melodia care reprezintă cel mai bine poporul și limba franceză? Îmi vine în minte instantaneu refrenul  Aux armes, citoyens/Formez vos bataillons! Marchez, marchez…![….]Însă, trecând în revistă faptul că limba franceză este cea mai melodioasă limbă străină, că este la langue des amoureux , este limbă romanică; și că poporul francez are rădăcini latine, celtice și germanice; și adăugând cultura, turismul, gastronomia, etc…, m-aș opri la Aux  Champs-Elysées!-interpretată de Joe Dassin!

Puteți face o paralelă între sistemul de educație francez și cel din țara noastră? Ce asemănări și ce deosebiri putem menționa?

Referitor la paralela dintre sistemul de educație francez și cel românesc, există multe asemănări! Voi descrie, pe scurt, sistemul de învățământ francez pentru ca cititorii să poată identifica asemănările și deosebirile! Învățământul francez este compus din patru nivele, și anume: grădinița (École Maternelle), unde se studiază și o limbă străină; școala primară (École Primaire/ École Élémentaire)  cuprinzând clasa pregătitoare, CE1 și CE2 clase elementare, CM1 și CM2, clase medii; școală generală (Collège) și liceu (Lycée). Copiii cu vârsta între doi și șase ani frecventează grădinițe și/sau creșe de stat sau private. La sfârșitul ciclului gimnazial elevii susțin Brevet-ul, o examinare națională esențială care le asigură trecerea în liceu sau pot renunța la școlarizare. După alegerea liceului și parcurgerea programelor de studii, fie unul tradițional (Lycée Classique), fie unul tehnic (Lycée Technique), elevii susțin examenul final de bacalaureat (Baccalauréat) care este destul de complex, și pot opta pentru admiterea în învățământul superior având de ales între trei profile:  «L» pentru limbă și literatură, «S» pentru științe și matematică, «ES» pentru economie și științe sociale. În ceea ce privește sistemul de notare din Franța, acesta este, cred eu, singurul care nu a fost schimbat de foarte mulți ani. Nota maximă este 20/20, iar 10 /20 este nota de trecere. Există nivelul passable ( 10-11,99), assez bien (12-13,99), bien (14-15,99) și très bien (16 +/ 20). Orele de studii sunt împărțite în trei ore de curs de dimineață și trei ore de curs după amiaza, elevii având două ore pauză de masă( pot opta pentru cantina școlii sau pot pleca acasă). Școlarizarea este gratuită și obligatorie pentru vârstele cuprinse între 6 și 16 ani. Structura anului școlar este asemănătoare cu cea actuală din România(structura pe module), anul școlar începând pe data de 2 septembrie de obicei.

Ați avut ocazia să gustați din sistemul francez printr-un schimb de experiență?

Aș fi avut câteva ocazii să beneficiez de un schimb de experiență în instituții de învățământ din Franța, însă, de fiecare dată am ales să rămân acasă! Am cunoscut însă, câțiva ambasadori ai educației din Franța, prin intermediul unui mare om care mi-a fost și mentor în parcursul meu profesional, Doamna Maria-Monalisa Pleșea, fost inspector școlar în domeniul limbi romanice, care a făcut ca francofonia și francofonii să se simtă la ei acasă în județul Buzău! Acest Om între oameni, pasionat de cultură și cu o dragoste imensă pentru copii, a organizat și a făcut posibilă desfășurarea multor activități în domeniul limbii franceze, începând de la formarea profesorilor cu formatori nativi, până la ateliere de teatru, concursuri de interpretare și tabere francophone la noi în județ!

Privind retrospectiv, ce a însemnat pentru dumneavoastră să fiți și director în mediul rural?

Dorința de a aduce mult bine în viața elevilor mei, pe lângă cea de schimbare a culturii și climatului școlar din instituția în care eram titulară au stat la baza deciziei de a accede la funcția de director. Și acest lucru a durat nouă ani… A fi directorul unei școli din mediul rural, cu un procent semnificativ pe scara vulnerabilității, cu absenteism ridicat, cu abandon școlar la tot pasul, cu structuri școlare fără apă curentă și/sau fără grupuri sanitare în interior – este o provocare, dar și o responsabilitate majoră. Pentru mine acest lucru a însemnat o continuă transformare, atât în plan profesional, cât și personal… Eram un om cu multe griji, cu multe nevoi, cu o dorință nestăvilită de a forma o echipă zdravănă cu colegii mei, cu părinții copiilor, cu reprezentanții comunității locale, cu oricine interesat de educație, pentru ca elevii să se simtă în siguranță la școală, să meargă cu drag acolo, să găsească oameni și spații pe placul lor, să creadă că și ei pot ca oricare alți copii…

Ce ați învățat despre dumneavoastră datorită rolului de director pe care l-ați avut?

Datorită rolului decizional pe care l-am avut, al celui de a reprezenta legal unitatea de învățământ în raport cu terții și al celui de susținător al tuturor oamenilor din organizație, am învățat să inspir, să valorizez, să organizez oameni și fapte, să iau decizii importante, să acționez aici și acum, am învățat să accept că sunt un lider!

Puteți să ne vorbiți despre o experiență pozitivă și un moment dificil din cariera dumneavoastră de profesor, dar și director?

Cele mai frumoase experiențe din cariera mea de profesor și/sau director au fost cele bazate pe reușita elevilor mei! Mă bucuram enorm când absolvenții de gimnaziu veneau să mă îmbrățișeze când își aflau locul într-un liceu sau școală profesională! Am participat și la multe concursuri școlare, am realizat multe proiecte,  de cele mai multe ori în colaborare cu colegii și părinții! Mă bucura bucuria lor, mai mult decât atât, mă făceau să mă simt cu sens în viața lor!

Am început cu lucruri bune, dar dacă este necesar să spun și un lucru mai puțin bun (ca să nu-l numesc rău) din cariera mea de profesor și director,  acela a fost în anul școlar 2019-2020, mai precis momentul martie 2020, când ni s-au închis școlile, îmbrățișările și multe alte lucruri frumoase, din cauza pandemiei… Am simțit atunci cum se topește ghețarul și am reușit pe parcurs, să mutăm munții din loc cu o echipă mică! De ce spun asta? Pentru că punând în balanță resursele de la acel moment(mai nimic) care să ne ajute în continuarea procesului de învățare , cu cerințele și condițiile date, am convingerea că ne-am mobilizat exemplar și am trecut cu bine peste toate! Pe lângă alte idei, am propus să folosim microbuzul școlar ca loc neutru de întâlnire cu elevii care nu aveau conexiune internet sau device-uri! A fost cea mai dificilă etapă din cariera mea didactică! Urmare a acestui fapt și a oboselii încrustate în viața personală, la sfârșitul anului școlar 2020-2021 îmi scriam, cu mâna tremurândă, demisia din funcție.

Dacă v-ați întrevedea în pragul altei alegeri, ce ați dori să deveniți? Poate învățător, în urma primei specializări obținute în urma primelor studii?

Aduc din nou în discuție răsăritul, de fiecare dată văzut altfel de noi! Aș putea parafraza că și apusul poate fi privit ca un răsărit, văzut din spate! Așa mă simt eu acum: încerc să mă privesc din spate, cu începutul în minte, adică din perspectiva primei specializări, aceea de institutor, și să observ cu câtă lumină mă pot revărsa peste viitoarele generații de elevi! Sunt motivată să mă văd așa și din experiența plăcută de la clasele primare la care am predat limba franceză! Acolo, alături de elevii de vârstă mică, am simțit mai multă inspirație, mai mult sens. Am început prin a-mi depune un dosar de detașare pe un post de învățător. Apoi, am căutat o cale de a mă restarta pentru ceea ce urmează să le ofer elevilor mei! Această cale se numește Teach for Romania! M-am înscris în primăvara acestui an, am fost admisă, am parcurs toate programele de formare și Academia de Leadership și Formare în Educație de la Bacău, m-am văzut în oglindă, m-am transformat dezvățându-mă de confortul a ceea ce știam deja și pot declara că mă simt foarte pregătită pentru a începe experiența de profesor în învățământul primar!

Ce v-ați luat frumos pentru suflet după un sfert de veac petrecut în mijlocul și în fața elevilor?

«Când dascălul reunește în inima sa dragostea de profesiune și dragostea de elevi, putem spune că este un dascăl desăvârșit» scria Lev Tolstoi. Acest proces este frumos pentru mine! Această îmbinare mă înviorează și, recunosc, m-a menținut în sistem. La orele mele elevii nu învățau doar cuvinte și expresii în limba franceză. Îmi plăcea să la educ și emoțiile. Le plăcea și lor foarte mult acest lucru! Uneori nu ne mai ajungea timpul, și continuam în pauze, pe holul școlii discuțiile! Îmi plăcea să-i încurajez să gândească, să-și exprime părerile, să argumenteze alegerile lor, să se pună în locul celuilalt. Cele mai multe discuții erau despre telefonul mobil și socializare – plusuri și minusuri. Îmi plăcea să-i întreb ce își doresc să devină, ce simt ei că le place cel mai mult să facă după școală. Îmi plăcea să comunic cu ei pentru a-i îndruma cum să creeze relații sănătoase cu cei din jur, cum să fie toleranți la schimbări, la frustrări, etc. Aceste lucruri reprezintă FRUMOSUL pentru profesorul Lidia Bucur, faptul că a contribuit cu ceva la dezvoltarea fiecărui copil cu care a interacționat și că, atunci când deschidea ușa clasei, se deschideau și inimile copiilor!

Despre școala unde predați, ce puteți spune? Cum o vedeți prin inima și ochii dumneavoastră?

Școala în care am predat de peste 25 de ani, este locul în care am crescut profesional, locul în care am evoluat și care mi-a oferit șansa să contribui cu ceva la dezvoltarea ei! Sunt recunoscătoare pentru tot ce am trăit acolo și știu că același lucru ar spune și colegii, elevii, părinții elevilor, oamenii cu care am interacționat în acest timp. De ce vorbesc la timpul trecut? Pentru că începând cu data de 2 septembrie, voi funcționa pe un post de învățător dintr-o școală din județul Brașov, care are multe asemănări cu cea în care sunt titulară! Abia aștept să încep acest frumos traseu al învățământului primar! Am atât de multe lucruri bune de oferit! Mulțumesc Teach for Romania și pe această cale!

Dar comunitatea din care faceți parte?

Comunitatea din care face parte școala în care sunt titulară este una formată dintr-un amestec de culturi. Sunt multe familii nevoiașe, cu puține posibilități și multe imposibilități… Însă, printr-un efort susținut al conducerii și al cadrelor didactice, vizând colaborarea cu autoritățile locale, cu părinții interesați de viața școlară, cu susținerea prin mentorat și proiecte a reprezentanților Inspectoratului Școlar Județean Buzău, educația elevilor ar putea fi asigurată, reducerea absenteismului și prevenirea abandonului școlar ar putea fi ținte realizabile în planul managerial al conducerii.

În opinia multor dascăli, elevi și părinți sunteți un model de profesor demn de urmat. Ne puteți dezvălui care sunt principiile după care v-ați ghidat în viață?

Ceea ce eu îmi doresc, înainte de a dezvălui câteva dintre principii,  este ca oamenii să înțeleagă că educația este foarte importantă pentru o viață sănătoasă! Aceasta se traduce prin respect și grijă pentru semenii mei. În toate discuțiile cu colegii, părinții, elevii, etc, am transmis acest deziderat. Că numai fiind informați, ne putem apăra sau găsi soluții la probleme. Că numai școala și apoi știința de a învăța continuu ne ajută să fim încrezători în propriile forțe, lucru cu care se hrănește curajul. În altă ordine de idei, fiecare om are puterea în mâinile lui, și doar o delegă celor care au responsabilitatea să le reprezinte interesele la un moment dat.  Tocmai pentru aceasta educația este indispensabilă! I-am încurajat mereu și pe elevii mei să trăiască liberi, demni, să spună ce simt, ce cred, să fie curajoși, să-și facă vocea auzită! Un principiu după care mă ghidez este că schimbarea te ajută să crești, am o toleranță foarte mare la schimbare! Și nu în ultimul rând, precizez disciplina. Aceasta mi-a fost insuflată de părinții mei, oameni modești, dar cu principii sănătoase… Am dedus mai târziu cât de bogată eram în copilărie, deși atunci mă simțeam complexată de multe aspecte. Am avut și am niște părinți care m-au îndemnat să fiu responsabilă, atentă la nevoile semenilor, pregătită pentru schimbări și tot timpul cu o sete nestăvilită de creștere( mă refer aici la evoluție și schimbarea paradigmei la un moment dat). Totuși,  darul neprețuit pe care mi l-au făcut părinții mei a fost că m-au învățat de mică să am încredere în mine! Și uneori, poate fără să vrea, m-au învățat să fiu un copil autonom!

Se mai îndreaptă tinerii spre meseria de dascăl? Ce sfat le-ați da?

Tinerii se mai îndreaptă spre meseria de dascăl, însă numai cei care sunt fideli pasiunilor lor! Spun acest lucru deoarece multe persoane simt că li se potrivește un domeniu, dar aleg altul doar pentru confortul financiar. Aș îndrăzni să le spun tinerilor care vor să îmbrățișeze profesia de dascăl,  că a fi profesor nu este doar despre a le preda ceva copiilor, ci despre a ști cum să cobori la nivelul lor! Este necesar să-ți placă pur și simplu să fii cu ei! Este imperios necesar să știi să educi și să corectezi fără a umili, fără a arăta că ești mai mare! Îl citez aici pe Pitagora:« Omul nu este niciodată atât de mare ca atunci când se lasă în genunchi să ajute un copil!»

Și ce mai faceți voi în vacanța asta? Cum ar fi dacă am dărui copiilor noștri proverbe, zicale, snoave, expresii pline de tâlc?

De ce?

Ele sunt bijuterii ale înțelepciunii populare, transmise din generație în generație, și joacă un rol esențial în dezvoltarea copiilor. Cunoașterea înțelesurilor lor oferă numeroase beneficii, atât din punct de vedere educațional, cât și social.

În primul rând, toate aceste îmbogățesc vocabularul copiilor. Ele sunt pline de cuvinte și expresii interesante care nu se găsesc întotdeauna în vorbirea de zi cu zi. Prin învățarea zicalelor, copiii își extind vocabularul și devin mai expresivi în comunicare. În al doilea rând, zicalele ajută la înțelegerea culturii și tradițiilor. Acestea reflectă înțelepciunea și valorile unei culturi, iar prin învățarea lor, copiii ajung să înțeleagă mai bine tradițiile și obiceiurile comunității lor, precum și importanța respectării acestora.

Important este și faptul că toate ,,zicerile” contribuie la dezvoltarea gândirii critice. Adesea, ele conțin învățături morale sau observații despre comportamentul uman. Încercând să le înțeleagă, copiii își dezvoltă capacitatea de a analiza și de a reflecta asupra situațiilor și comportamentelor din viața de zi cu zi. Se îmbunătățesc și abilitățile de comunicare ale copiilor, nu-i așa? Ele sunt instrumente excelente pentru a învăța cum să transmită mesaje complexe într-un mod simplu și ușor de ținut minte. Acest lucru îi ajută să devină comunicatori mai eficienți și mai încrezători. Nu în ultimul rând, se creează o legătură temeinică cu  trecutul, punți între generații.

ÎNTÂMPLARE

– Ce să mai zic, măi vecină?! S-a împopoțonat cu pene de păun și toată lumea și-a dat seama!

-Așa zic și eu!

Cum adică? Cum adică vecinul de la 3 s-a împopoțonat cu pene de păun? Anisia se tot mira în sinea ei. ,,Asta chiar nu o înțeleg! Păi s-o întreb pe bunica!”

-Aaaaaaa… Așa se zicea și pe vremea mea! (bunica râde cu ochii închiși la gânduri din tinerețe). Când cineva își asumă merite care nu sunt ale lui, când se laudă cu lucruri pe care nu le-a făcut, când spune că munca altuia e de fapt făcută de el, atunci lumea rostește clar: ,,se împăunează”, ,,se împopoțonează cu pene de păun!” Hai să îți spun o poveste…

POVESTE

Într-o pădure fermecată, plină de copaci înalți și flori colorate, trăiau multe animale care își petreceau zilele în armonie. Printre ele se afla și o vulpe pe nume ,,Pară de foc”, cunoscută pentru istețimea și frumusețea ei lăsată de la bunul Dumnezeu, pentru blana ei de culoarea focului.

Într-o zi, Pară de foc a aflat că în pădure urma să se organizeze un mare bal al animalelor. Toți locuitorii pădurii erau invitați, iar fiecare se pregătea să își pună cele mai frumoase haine și podoabe pentru sărbătoare. Vulpea voia să fie cea mai frumoasă și să atragă toate privirile, așa că a început să caute ceva cu adevărat special.

În timp ce se plimba pe lângă un pârâu, ea a zărit câteva pene colorate pe jos. Penele erau mari și strălucitoare, în nuanțe de albastru și verde, și aparțineau unui păun care și le pierduse în timpul unei întreceri cu alți păuni. Vulpea a fost fermecată de frumusețea lor și a decis să le adune.

,,Cât de frumoasă voi fi la bal cu aceste pene!” a exclamat. A petrecut ore în șir împodobindu-se cu penele de păun, sperând să fie cea mai admirată.

Când a sosit seara balului, Pară de foc s-a prezentat mândră în fața celorlalte animale, fluturându-și coada împodobită cu penele strălucitoare. Toți s-au uitat la ea cu uimire, dar nu cu admirație! Mai degrabă priveau cu surprindere și confuzie…..

Printre invitați se afla și păunul de la care proveneau penele. Când a văzut penele sale pe coada vulpii, s-a apropiat de ea și i-a spus: „Uuuu…., de ce porți penele mele? Fiecare dintre noi are propriul farmec și nu este nevoie luam ce au alții de preț pentru a străluci…..”

Vulpea, simțindu-se rușinată, a înțeles că încercarea ei de a se împopoțona cu penele de păun nu a fost o idee bună. A lăsat capul în jos… A înțeles că frumusețea adevărată vine din interior și că nu este nevoie să își însușească lucrurile altora pentru a fi apreciată.

A doua zi, ea a renunțat la penele de păun și a mers la bal doar cu blana ei naturală și strălucirea ei de foc. De data aceasta, animalele au fost încântate de simplitatea și autenticitatea ei. Vulpea a învățat o lecție importantă: să fie mereu ea însăși și să își aprecieze propriile calități; să se mândrească doar cu lucrurile ce îi stau ei în puteri!

De atunci, roșcovana a fost cunoscută nu doar pentru istețimea și frumusețea ei naturală, dar și pentru autenticitatea și încrederea în sine. Iar în pădure, zicala ,,s-a împopoțonat cu penele de păun” a rămas ca o amintire pentru toți: adevărata valoare vine din interior, din propriile puteri și nimeni nu trebuie să se ascundă sub măști împrumutate pentru a fi apreciat!

Anisia chicotește fericită în brațele bunicii: a învățat lucruri importante și vorbe tare înțelepte!