Sebastian Lupu a vrut să fie un om al oamenilor. Prima dată să devină preot, iar mai apoi, undeva pe la liceu, s-a așezat peste el dorința de a se face actor și de a fi pe scenelor teatrelor noastre. S-a făcut remarcat datorită talentului și al simțului actoricesc.

A înființat un teatru independent alături de soția sa, partenera fără de care cariera sa, poate, n-ar fi continuat. Iar dacă unii n-am reușit să-l vedem jucând pe veșnicele scânduri ale teatrelor, i-am auzit vocea în desene animate. A dublat peste 2200 de personaje și a reușit astfel să presare magie și culoare peste copilăria tuturor românilor.

Cât de frumos sau satisfăcător este sentimentul atunci când ne gândim că v-ați dedicat artei?

E frumos. Nici nu știu cum e să fii altfel. Cred că dacă ar fi altceva, ar fi înfiorător. Nu mă închipui în altă postură decât în cea în care fac ceea ce fac. Cu toate ale profesiei, cu bucurii, cu satisfacții, cu deziluzii, cu frustrări, cu foarte mult frumos, cu oboseală, e foarte greu de descris. Nu-mi plac acele declarații în care se fac tot felul de definiții estetice a ceea ce facem noi. Eu nu pot defini. Știu foarte clar că nu aș putea să fac altceva cu aceeași plăcere.

Dar în fața copiilor?

Eu nu mi-am dat seama decât foarte târziu cât bine am făcut  copiilor. Luam dublajul ca o altă sursă de venit. Nu m-am gândit că voi ajunge o vedetă pe acest sector, dar vreau să spun că e absolut uluitor ce se întâmplă, mai ales să văd că milioane de foști copii și copii s-au bucurat și se bucură în continuare de ceea ce am făcut.

Cât de multă muncă este în spatele acestui univers colorat? Ce se ascunde?

E foarte mult de muncă. E de fiecare dată surprinzător, căci lucrăm cu alți creatori care au realizat acele desene animate în limba engleză, franceză, chineză, japoneză, toate limbile pământului și noi trebuie să le spunem în limba română. Avem și surpriza momentului, surpriza poveștii și tu trebuie foarte repede să te adaptezi și să te exprimi în limba ta maternă ceea ce au vrut ei să spună.

Ce se ascunde?! Se ascunde un suflet de copil, sufletul meu de copil. Bucuria pe care o am când văd pentru prima oară acel desen, încerc să o transmit prin vocea mea și copilului care o ascultă și să aibă și el aceeași bucurie prin intermediul vocii mele. Întrebare chiar bună!

Din anii 2000 dedublați vocea desenelor animate. De la ce a pornit totul? Cum v-ați descoperit pasiunea pentru desene?

Nu a fost o descoperire. Într-adevăr, eu dublez din anii 2000. S-a fondat acest studio în Oradea și aveau nevoie de niște actori și noi eram actorii angajați la Teatrul Regina Maria și am fost noi pe prima listă ca opțiuni. Ne-am dus, nu știam ce ne așteaptă. Nu ne gândeam la dimensiunea asta. Era o provocare de a-ți descoperi vocea și de a te dedubla. Nici eu nu știam că am atâtea voci. Nu e nici pasiune sau poate am creat o pasiune de atunci pentru desene animate, nu înainte. A fost o întâmplare fericită. E un noroc imens. Dacă era în altă parte, de exemplu în Satu Mare, nu cred că m-aș fi dus. Aveam o familie de crescut, o fetiță mică care abia se născuse. Abia aveam timp să-mi trăiesc viața. Noaptea eu făceam taxi ca să-mi suplinesc veniturile. Pe lângă faptul că eram actor, făceam și taximetrie. Dar mă bucur că lucrurile au fost cum au fost în viața mea.

Garantez pe faptul că nu v-ați fi gândit, când erați la vârsta copilăriei, că o să bucurați milioane de copii atunci când creșteți „mare”. Ce se visa în vremea copilăriei Sebastian Lupu?

Să fiu ceea ce sunt acum un om și anume un om al oamenilor. Visam să fiu de folos oamenilor. Am vrut să mă fac preot, tot o profesie în slujba oamenilor. Ce mai știam, era faptul că-mi doream să devin un om frumos. Dacă am reușit, asta să-mi spună lumea. Zâmbetele, în schimb, pe care le primesc pe stradă, cam asta îmi spun. N-am visat să fiu doctor, pilot, ci visam să fiu foarte bun în ceea ce fac.

Care sunt cele mai dragi amintiri de acasă?

Îmi aduc aminte de prietenii mei cu care mă jucam în fiecare zi, până noaptea târziu. Îmi aduc aminte de colegii mei de școală pe care îi păcăleam, dar îi păcăleam frumos, jucăuș. Amintirile cu aceștia îmi sunt dragi. Poate o să par lipsit de imaginație, dar momentele împreună au fost frumoase. Mi-e dor și de casa de la țară unde plantam legume, creșteam animale pe perioada verii. Din nou spun, simt nostalgie extraordinară când mă gândesc la aceste clipe mărunte, poate, pentru unii. Mă gândesc și la familia mea pe care o am și acum, în afară de tatăl meu care va ocupa un loc special în inima mea, indiferent. El va fi veșnic eroul meu.

Ce rol a avut familia în alegerea studiilor, și apoi a meseriei?

N-am avut piedici. Am spus că am vrut să mă fac preot și eram încurajat pe ambele părți. Faptul că n-am avut piedici, a avut un rol hotărâtor în ceea ce am vrut să fac. Eu, de exemplu, nu mi-am influențat copiii. Eu nu am fost influențat, ci susținut cum am făcut la rândul meu cu copiii mei. Poate să-i arate un părinte copilului său variante, poate să-l sfătuiască, dar nu-i poate impune.

Aveți o listă impresionantă de roluri pe scena teatrului românesc, dar vă amintiți cum au fost primii ani în care ați început să lucrați în domeniu? Ce sentimente v-au încercat?

Da, îmi aduc aminte de începuturi, de stângăcii care sunt inerente. Nu există un actor să fie perfect. Dar sentimentele de atunci erau super pozitive. Aveam impresia că sunt împăratul lumii, sunt magicianul. Mă uit cu drag la Sebastian Lupu, cel de la începuturi, și râd. Însă, știu că a ales drumul bun. Modul în care a evoluat a fost unul sănătos, fără compromisuri, fără să calce pe alocuri în meserie. Dacă aș fi din nou tânăr, aș repeta și greșelile. Deși au fost dureroase unele și urâte, îmi provoacă un mare drag, deși, pe vremea aceea, erau niște tragedii.

Apropo de începuturi și domeniul artei, tot în timpul facultății, când vă perfecționați în această arie,  ați cunoscut-o și pe soția dumneavoastră. Cât a contat să vă găsiți partenera care vă înțelege programul, munca și mai mult de atât, împarte aceleași visuri?

Eu nu știu să fiu actor fără ea. Eu nici nu îmi pot închipui această meserie fără soția mea, Mirela. Eram amândoi studenți, eram în facultate. Din anul I până în anul al IV-lea am lucrat împreună, deși noi abia din al treilea an am devenit un cuplu. Cât de important acest lucru?! Este ideal. Este capital. Chiar dacă ea nu era actriță, cred că e foarte capital ca partenera să îți înțeleagă meseria. Atât timp cât  există pericol de gelozie artistică, poate să îți strice o căsnicie întreagă. La noi, uite, nu a existat vreodată. Există o înțelegere desăvârșită între noi și ca să revin la întrebare, eu nu știu cum e să nu fie împreună cu Mirela. Nici nu îmi pot închipui această meserie fără ea, mă repet.

Ce dorință arzătoare mai poartă Sebastian Lupu în inimă?

Nu are. Nu și le-a identificat. Visul meu este să fiu în căutare de alte vise, de a descoperi alte tărâmuri ale artei sau ale vieții noastre de zi cu zi. Este un proverb care-mi place tare mult: „chiar dacă aș ști că mor mâine, în seara asta tot aș învăța câte ceva”. Așadar, nu am un vis neapărat, dar sunt convins că vor apărea. Visul meu este să fiu deschis la noile visuri.

Doar 24 ore? AZI??? Ziua asta nu e normal să aibă doar 24 ore! Sunt prea puține!

„Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de Rai” spune Henry Ward Beecher, iar Raiul este mai aproape de noi prin copiii puri pe care îi avem în preajmă.

„Sufletul se vindeca atunci când ești în preajma copiilor” arată Feodor Dostoievski. Și câtă dreptate are! Orice durere se diminuează când cei mici ne sunt alături.

„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, dar putini dintre ei își mai aduc aminte” rostește Antoine de Saint Exupery prin personajul său: Micul Prinț sună dintr-un clopoțel de argint și ne ajută să visăm la copilăria noastră.

„Noi, cei mari, uitam adesea că am fost copii. Și lucrul acesta ar trebui să ni-l aducem aminte, mai ales când ne găsim în fața copiilor” ne reamintește Alexandru Vlahuță. Să nu uităm de acele clipe magice!

„Copilăria este tărâmul fericirii. Pentru că, doar atunci, ne mulțumim cu lingouri de nisip.” lasă scris Vasile Ghica. Ce puțin îi trebuie copilului să fie fericit și ce imaginație bogată îi creează lumi cu bucurii nemăsurate!

„Una din cele mai norocoase lucruri ce ți se pot întâmpla în viață este, cred, să ai o copilărie fericită.” Agatha Christie spune adevărul, trebuie să recunoaștem!

„Copilăria este lumea miracolului și a magiei. Copilăria se termină în momentul în care lucrurile încetează să mai fie uluitoare” scrie Eugen Ionescu. Să păstrăm uluirea, curiozitatea, mirarea și miracolul copilului ce trăiește în inimă…

„Dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată!” spune Tom Stoppard. Cât timp copilul din noi aleargă, se bucură, învață, chicotește, vom rămâne fericiți pe tărâmurile copilăriei.

„Totul este ceremonie în grădina sălbatică a copilăriei” anunță Pablo Neruda și nouă ne tresaltă inima de extaz…

,,Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune” subliniază Francesco Orestano. Apa vie, dătătoare de viață și putere este apa cristalină a copilăriei!

Ce simți tu când te gândești la copilăria ta? Povestește-ne!

Copilaria: raiul tuturor varstelor

Ieri, Adina era veselă și părea că nimic nu îi stă în cale. Azi e mohorâtă. Ce să fac? Cum să o înveselesc iar? Mama ei se frământă.

Ahhhh!-spune mama- și îmi amintesc cum săptămâna trecută a stat închisă în ea, ferecată. Apoi s-a trezit a doua zi și ciripea ca un cintezoi! Aș vrea să pot să știu ce am de făcut, să fie mereu bine….

Sunt zile care trec peste noi ca anotimpurile.

Peste noi și peste copiii noștri.

Până la urmă viața chiar pare a fi o succesiune de anotimpuri.

Anotimpurile din viață nu vin însă exact ca anotimpurile din natură. Parcă e altfel cu anotimpurile vieții.

Cum sunt copiii în anotimpuri?

Sunt zilele de primăvară în care Adina înflorește.

Înflorește și vibrează: verdele îi dă atâta forță încât se simte invincibilă. Nimic nu e stavilă. Are o putere de uriaș.

Apoi vin verile: verile sunt tare strălucitoare: au lumină în ele și părul Adinei strălucește. Și sufletul îi strălucește Verile sunt dătătoare de putere lăuntrică, de încredere în forțele proprii, de grijă și empatie față de ceilalți. În vară Adinei îi cresc rădăcinile; verile o împuternicesc.

Însă brusc toamna poate veni; când e toamnă, Adinei îi plouă mocnit în suflet, când e toamnă e veșted și poate e suspin. Când e toamnă parcă se împotmolește Adina în zloată și parcă așteaptă să fie mereu îngrijită, salvată, cu poveri coborâte de pe umeri.

Însă într-o zi vine soarele iar. Și poate fi primăvară deodată: iese fata din cocon și umple spațiul de culoare și de idei noi. Și uite-o iar înflorită.

Însă mama știe și faptul că poate chiar atunci troienește iarna. O iarnă cu dureri de neimaginat. Mâna îi rămâne Adinei prinsă în copca de gheață. Își pune cojocul platoșă și stă în solitudine. Claritatea verii parcă se disipează. Crivățul usucă.

Și atunci cei dragi vin lângă Adina cu gând bun: e primăvară după fiecare iarnă și nu-i de glumă cu primăvara! Ea așteaptă pitită după un colț, gata să repornească forțele lăuntrice, gata să îți dea cheia de la starea de bine. Ea te duce obligatoriu într-o altă vară în care copila va învăța iar, va crește, va izbucni și va izbândi.

Ce află Adina de la mama ei?

Află că e bine să întâmpini iarna cu înțelegere. Află că e bine să îți faci planuri primăvara. Află că e bine să agonisești vara. Află ca e bine să stai cu tine toamna.

Află că e bine să iei fiecare anotimp al vieții, exact așa cum vine, exact atunci când vine.

Adina învață că e important să găsim binele din fiecare etapă: tot ceea ce vine spre noi ne transformă, ne întărește, ne înalță.

Pășind prin fiecare anotimp, cu grijă și atenție, vom afla desigur drumul spre nevoi profunde, valoroase ce au nevoie de îngrijire, atenție și răbdare. Părinți și copii, pe căi line sau pietruite, scăldate în raze de soare, în parfum de fân cosit, pe gheață subțire sau pe frunze căzute.

Dacă ar fi să ne uităm în urmă la devenirea sa, am putea să spunem că alegerile pe care le-a făcut Andrei Jipa în viață sunt cele care l-au construit. Hotărârile pe care le-a luat legate de studii, l-au influențat vreme de aproape un deceniu jumătate, dar care au avut un impact major asupra formării sale. Fiind omul cu viziuni largi, nu a îmbrățișat limitele. Guvernează în jurul ideii că ceea ce îți aduce confort, dăunează.

A lucrat în bancă, în mediul privat, iar când părea că traiectoria sa profesională este una liniară, Andrei s-a reorientat. În gândurile sale s-a așezat dorința de a deveni antreprenor care, se pare, a adus cu un an în urmă schimbarea. A dat viață unui spațiu prin care se dezvoltă abilități de negociere, lucrul în echipă, dar se gustă și din distracție prin intermediul aniversărilor, unor jocuri creative sau activități de team building. Să-l cunoaștem!

Andrei, de ce antreprenor acum și nu salariat? Poate pentru a nu mai aștepta aprobarea șefului și de a nu-ți mai pune limite?

Am avut statutul de angajat încă din primul an de facultate, mai concret din 2008 până în octombrie 2022. După 14 ani lucrați ca angajat, am dorit să văd lucrurile și din alt unghi pentru a avea o vedere de ansamblu. Mereu mi-a stârnit interesul ideea de a încerca ceva pe cont propriu. Statutul de angajat mi-a conferit o stabilitate în toți acești ani, însă am vrut să îmi pun amprenta pe ideile mele și să le dezvolt. Statutul de angajat oferă atât beneficii, cât și constrângeri.

Personal, sunt de părere că  fiecare dintre noi ar trebui să încerce cel puțin o dată un business. Am fi mult mai departe. Această experiență ne crește ca oameni și ne poate dovedi că suntem mai mult decât credem noi ca am fi.

Cum ai ales ideea de business? Nu ți-a fost frică să te arunci fără o plasă de siguranță?

Sunt de părere că pentru a reuși, în primul rând trebuie să faci ceva ce-ți place. Iar eu mi-am dat seama că îmi place să relaționez cu oamenii prin intermediul jocurilor și al activităților aplicate. Bineînțeles, au fost modificări de-a lungul timpului până să ajungă la această formă. Și cred că despre asta e vorba în primul rând în afaceri. Despre pasiune, adaptabilitate și proactivitate.

Mereu mi-au plăcut formele aplicate de dezvoltare. Cred că oamenii prin joc învață mult mai ușor, este mai plăcut și se creează relații sociale puternice. Mai ales în aceste vremuri în care suntem foarte mult pe online și socializarea față-n față are de suferit.

Ulterior, ideea de a face și zile de naștere pentru adolescenți a venit ca o extensie, întrucât particularizăm activitățile în funcție de vârsta participanților. Ne bucurăm când vedem că timp de câteva ore sunt prezenți și angrenați în activități. Când pleacă la final cu zâmbetul pe buze, ne dăm seama că tot efortul din spate merită.

Cât despre plasa de siguranță,  cred că asta este ceea ce ne ține departe de potențialul nostru. Mereu căutăm plasa de siguranță. Și asta nu te determină să dai 100% pentru că, în mod inconștient, știi că ai și altă variantă. Situația trebuie gândită, analizată atent, iar dacă te decizi că vrei să mergi pe acel drum o să se alinieze multe lucruri în favoarea ta. Îmi place mult o vorbă de-a lui Denzel Washington: “If I’m going to fall, I’m going to fall forward” Dacă este să eșuez, măcar voi vedea ce am greșit și ce voi putea face mai bun.

Care au fost primii pași ai demarării? Poate oamenii de echipă sau te-ai bazat doar pe ține pentru a-ți crește „copilul”?

Ideea proiectului am conceput-o singur. Implementarea a fost realizată de către mine și cu unele ajutoare (familie și prieteni). Îi mulțumesc surorii mele, Anca Jipa (arhitect) care m-a ajutat cu amenajarea și multe alte sfaturi. Le mulțumesc pe această cale părinților și prietenilor că mă susțin și că-mi sunt aproape. Am avut sesiuni de brainstorming, discuții, gândit avantaje și dezavantaje. Ulterior, am căutat oameni pasionați de acest domeniu pentru a lucra împreună cu ei. Pe această cale îi mulțumesc lui Carmen Iablonschi, omul meu de bază în acest proiect.

Hai să auzim cum poate să sune o reorientare profesională! Care este frumoasă poveste a conceptului Ludic-joc și minte?

Povestea Ludic a început cu ideea de a lucra cu oameni prin mijloace aplicate și jocuri. Fiind o persoană sociabilă, am considerat că mi se potrivește o astfel de activitate. Cât am lucrat în mediul corporatist, am luat parte la multe team building-uri și activități de formare, cursuri, etc. Mi-am dat seama că mă atrage mult partea această de activități, jocurile de echipă și ce înseamnă ele în spate. Am vrut ca Ludic să fie și un spațiu fizic, în Iași, pentru team building. Ulterior, am dezvoltat ideea întrucât mi-am dat seama că în orașul Iași vârsta adolescenților nu este foarte bine deservită pe partea de zile de naștere și activități creative. Pe lângă zile de naștere,  am ajuns să colaborăm și cu școli pe programul “Școala Altfel” și “Școala Verde” și susținem inclusiv ateliere și workshop-uri de educație financiară, psihologie, teatru.

Numele de Ludic îl aveam în cap cu un an înainte de a începe. Simțeam nevoie de a avea și un descriptiv, iar după multe frământări, joc&minte mi s-a părut potrivit deoarece rezumă ce se întâmplă aici. Ne jucăm și ne punem mintea la contribuție.

Ce se întâmplă sub egida acestuia? Ce activități sau proiecte se ticluiesc?

În cadrul Ludic susținem :

🡺    Activități de echipă (team building) – atât indoor în locația noastră din Iași, cât și outdoor, în diverse locații din țară.

🡺    Zile de naștere pentru oameni mari sau adolescenți

🡺    Workshop-uri și ateliere creative

🡺    “Școala Altfel” și ” Școala Verde” – proiecte educaționale desfășurate în școli

Partea frumoasă este că suntem adaptabili și particularizăm activitățile în funcție de vârsta participanților și scopul lor. Mai urmează noi proiecte în perioada următoare  la care momentan lucrăm.

Educația este permanentă. Nu zic eu asta, ci este un concept în continuă dezvoltare pe durata întregii vieți. Dorești să contribui, prin intermediul jocurilor de echipă, la calitatea relațiilor celor care îți calcă pragul?

Văzusem în cadrul unei conferințe TED,  un cercetător pe nume Robert Waldinger (psihiatru, Harvard School) care vorbea despre concluziile celui mai îndelungat studiu din lume (început în 1938 și continuat pe copiii lor), iar întrebarea era “Ce ne facem fericiți și sănătoși de-a lungul vieții?”. Concluziile studiului: relațiile umane de calitate. Cu familia, prietenii, colegii. Să ne simțim apreciați și conectați cu ei. Ne bucurăm să contribuim într-o mică măsură la acest scop. Da, suntem de părere că educația este permanentă și că ne putem forma obiceiuri, ne putem dezvolta și învăța pe durata întregii vieți.

Și ca să revin la întrebare, prin intermediul activităților și jocurilor din cadrul Ludic căutăm metode practice de a pun în valoare factorul uman, relaționarea, gândirea creativă și analitică.

Ai avut vreun mentor care să te direcționeze, oameni care să te inspire sau ai pus singur pe hârtie tot ce doreai să se întâmple sub pălăria Ludic?

Un  singur mentor propriu zis care să mă ghideze, nu. Dar oameni care să mă inspire da, cu siguranță. Proiectul de la idee până la forma actuală a avut mai multe modificări și adaptări. Pentru că business-ul trebuie îmbinat cu adaptabilitatea pentru a construi ceva pe termen lung. Adaptabilitate la cerințele pieței, la nevoile oamenilor.

M-au ajutat prietenii cu sfaturi, cu gândirea structurată, cu discuții în care am putut gândi “outside the box“, să gândim puncte tari și puncte slabe și cum se poate dezvolta acest proiect. Se zice că pentru a crea ceva original, trebuie să te inspiri câte un pic din mai multe părți. Nimeni nu creează ceva nou, de la 0 fără să aibă alte „ustensile“ sau surse de inspirație pentru creația sa. Personal, am căutat mult, am pus cap la cap, am luat ideile cu care am rezonam și am creat Ludic.

Andrei, cât de mult te întregește nouă ta ipostază pe care ai îmbrățișat-o?

Încă este o stare cu care trebuie să mă obișnuiesc. Adaptarea de la viața de angajat la cea de antreprenor a venit mai natural decât mi-am imaginat. Am un program asemănător (cu ore extra time aici). Încă nu mă simt confortabil să mă prezint drept antreprenor, fondator și încă mă pune într-o poziție ușor stingheră această titulatură. Dar ca libertate de mișcare, de expresie, de relații create  și provocări – este mult mai fain și intens.

Au fost și voci negative prin preajma ta care îți spuneau să nu lași un serviciu stabil pe ceva nesigur?

Au mai fost, dar puține. Și am încercat să le minimizez impactul asupra mea. Sunt o persoană destul de analitică și până să iau decizia de a-mi da demisia, am gândit toate scenariile, am calculat. Iar sfaturile de a nu risca vin de obicei de la oamenii care joacă la sigur toată viața.

Îți trebuie curaj, îndrăzneală sau ce element e necesar să deții pentru a face o schimbare în câmpul muncii?

Este un mix din toate aceste elemente. Trebuie în primul rând făcut un research temeinic, de identificat nevoile, costurile și publicul țintă pentru a deschide o afacere. Dacă ideea este validată, implementarea și execuția este de asemenea foarte importantă. Când activezi într-un domeniu creativ, nevoia deseori trebuie creată și oamenii invitați în povestea ta. Trebuie să dai totul pentru a reuși și a ieși din zona de confort. Doar așa crești ca om, ca business. Vorbesc aici de telefoane, prezentări, mail-uri, networking, evenimente, bătut la uși, trebuie să te expui cât mai mult pentru a-ți maximiza șansele de reușită. Și mereu să te reinventezi și să te adaptezi pieței și nevoilor ei.

Inclusiv ideea de a-ți scrie cel mai negru scenariu pe hârtie și dacă ești capabil să îl duci, să te descurci cu el, devine foarte eliberator. Dacă vizualizezi ce vrei să faci și ai curajul să o spui cu voce tare, se va întâmpla!

Un cântecel din copilărie suna așa: ,,împăcare, împăcare, fără nicio supărare…”. Când se așează împăcare? Când? După o ceartă?

Dragi părinți, se întâmplă uneori să vă certați în fața copiilor?

Bineînțeles!

Oameni suntem și lucrurile nu sunt întotdeauna în controlul nostru.

Din când în când este în regulă ca fiul sau fiica ta să vadă o luptă în idei și argumente.

Orice furtună aduce după sine cer curat și orice furtună în relație este o parte naturală, de netăgăduit, a oricărei legături apropiate.

Cu toate acestea, dacă se întâmplă să vă certați în fața copiilor voștri, vă încurajez să faceți tot posibilul pentru a exersa 3 lucruri:

Conflictul este important să fie păstrat în registrul respectului. Ce cuvinte folosiți? Ce ton folosiți? Cum vă folosiți de non verbal?

Copiii sunt ținuți mereu în afara conflictului. Dacă se întâmplă să fie martori, ei nu vor fi introduși în conflict, nu li se va cere să ia partea cuiva și nici nu li se vor pune întrebări referitoare la argumentare.

Împăcarea este important să se realizeze tot în fața copiilor. Lecția împăcării este una extrem de importantă! În viață nu este totul lapte și miere. Există dezacorduri, conflicte și argumentări, există mâhniri, frustrări. Și există împăcare și rearmonizare.

Să discutăm cu copiii noștri despre conflicte!

Capacitatea de a vorbi sincer și deschis despre subiecte delicate, dificile și despre momente provocatoare ne ajută să ne simțim mai în siguranță atunci când acele momente chiar se petrec.

Hai să ne propunem așa:

Data viitoare când există un conflict cu partenerul, rezolvați totul cum este cel mai bine pentru voi doi și -chiar dacă împăcarea nu se petrece în fața copilului-, gândiți-vă la următorul lucru: recreați împăcarea astfel încât cel mic să audă, să vadă, să simtă.

Copiii nu trebuie să se afle chiar în fața voastră, pot fi doar în zonă. Ei aud și observă foarte bine chiar și de la depărtare!

„Știi cum m-am supărat foarte tare ieri când am venit acasă și era haos și dezordine? Îmi pare rău că am strigat. Mă simțeam copleșită. Sunt sigură că în loc să țip, ar fi trebuit să spun ceva de genul: <<Sunt copleșită după ziua de azi și în plus casa e foarte dezordonată. Putem să luăm 10 minute pauză și să așezăm puțin lucrurile pe aici?”

Sau

„Amândoi ne-am simțit foarte obosiți și stresați în ultima vreme. Cred că ieri m-am repezit la tine și tu te-ai repezit la mine. Fără să filtrăm. Să încercăm să luăm puțin timp în fiecare zi pentru a ne reconecta. E o idee bună!”

Ce modelăm în copilul nostru?

În primul rând, cum să rezolve un conflict cu maturitate și respect.

În al doilea rând, cum să-și exprime în mod deschis, sincer, cu respect, sentimentele.

Apoi îi arătăm cum se exersează empatia dar și cum se reglează cineva emoțional.

Desigur, practicăm toate aceste lucruri și pentru noi, adulții. Data viitoare vom evolua, vom crește în urma unui conflict productiv.

Conflictul este foarte bun când ne propunem să învățăm comunicarea armonioasă. Acest lucru se întâmplă doar dacă este bine gestionat: iată de ce părintele trebuie să fie un adevărat maestru al comunicării, zi de zi.

Mami, acum așteptăm?

-Da, așteptăm.

-Până când?

-Până când doamna doctor ne cheamă în cabinet!

-Păi și ce să facem până atunci?

Chiar așa! Ce să faci până când doamna doctor te cheamă în cabinet? Ce faci împreună cu micuțul tău dacă ai 10 minute de așteptat? Ba chiar 20?

E minunat să avem mereu la îndemână câteva jocuri ce îi vor face pe copii să rămână în formă, să se distreze, să-și exerseze atenția, creativitatea, imaginația, memoria de scurtă durată, voința.

În geanta mea locuiește o poveste!

Alegem 3 obiecte ce se odihnesc în geanta noastră, le scoatem cu încântare și o rugăm pe fiica sau pe fiul nostru să inventeze o poveste în care personaje principale sunt chiar cheile sau șervețelele umede sau ghinda de anul trecut sau scoica de pe malul mării sau bomboana de mentă sau elasticul de păr sau biscuitele sfărâmat pe jumătate… O-hoooo! Câtă veselie se poate crea acum și câte replici savuroase! Eu zic că merită să încercăm!

Tu câte știi?

Ajută-ți fiul sau fiica să își amintească numele multor păsări chiar acum! Sau animale sălbatice! Sau fructe zemoase!

Numește o categorie (,,animale sălbatice”, ,,păsări domestice”, ,,animale carnivore” , ,,fructe cu miez roșu”, ,,fructe din care putem face compot”) și cere celui mic să enumere tot ce îi trece prin minte. Fii de ajutor, bucură-te alături de el, dă-i idei când pare că s-a oprit și amuză-te de invențiile de moment!

Propoziții buclucașe

Numește 4 litere, la întâmplare. De exemplu MFLS. Roagă-ți fiul sau fiica să compună o propoziție în care cuvintele ce o compun să înceapă exact cu cele 4 litere alese: ,,Maria fuge la școală” sau ,,Marius filmează lalelele salvate”. De ce nu? Cu cât sunt mai greu de găsit soluțiile cu atât va fi mai amuzant momentul! 15 minute de așteptare se vor duce imediat în zbor.

Cine a dispărut?

Așează pe un suport 5 sau 7 obiecte. Cere-i puiului tău să le privească atent preț de 30 secunde-1 minut, apoi cere-i să se întoarcă cu spatele. Ascunde un obiect pus la vedere și mută locul celorlalte între ele.

Cine s-a ascuns? Cine nu mai este la locul lui? Spune numele obiectului care a dispărut! Atenția și memoria de scurtă durată vor fi bine exersate, iar încântare de pe chipul ghicitorului va fi de neprețuit atunci când va ști soluția!

Să nu uităm!

Jocul le permite copiilor să-și pună la treabă creativitatea în timp ce își dezvoltă imaginația, dexteritatea și puterea fizică, cognitivă și emoțională. Prin joacă, copiii de orice vârstă interacționează cu lumea din jurul lor. Jocul dă voie copiilor să își imagineze lumi pe care le pot stăpâni, să-și învingă stări de teamă, să exerseze roluri cu alți copii sau cu adulții din jurul lor.

Jocul îi ajută pe copii- pe măsură ce cuceresc lumea- să dezvolte noi competențe care duc la creșterea încrederii în sine și la construirea rezilienței de care au cu siguranță nevoie pentru a face față întâmplărilor din viață.

-A durat puțin…mulțumesc pentru că ați așteptat așa răbdători! V-ați plictisit?

-Ooooo, deloc! Am jucat cu mami un joc așa amuzant!

-Ce bineee!

-Vino să te îmbrățișez, dragul meu fiu!

-Draga mea fiică, vino în brațele mele!

-Mama, tata, vreau să vă îmbrățișez!

Ce știi tu despre îmbrățișare?

Îmbrățișarea? Este considerată un adevărat balsam tămăduitor!
O îmbrățișare are capacitatea de a alina suferința. poate preveni atacurile de panică, și ajută masiv la reducerea cortizolului, hormonul stresului. Explicația este cum nu se poate de simplă:

în timpul îmbrățișării se eliberează oxitocina,  hormonul iubirii.

Părintele Dumitru Stăniloaie spunea: ,,Cel mai frumos şi mai convingător discurs despre dragoste este îmbrățișarea”.

Îmbrățișează-ți copilul și lasă-te îmbrățișat de el!

O consolare, o mângâiere, speranță, stare de bine, iubire- asta este îmbrățișarea. Pentru noi și toți cei din jurul nostru.

Îmbrățișarea este cea care îi face pe copiii noștri să se simtă în siguranță.

Îmbrățișările te ajuta pe tine, ca părinte- și pe copilul tău- să vă conectați emoțional, lăsând sentimentele să înflorească.

Când un părinte își îmbrățișează copilul, dăruiește acestuia sentimentul de siguranță, încredere puternică în el, dar și în ceilalți. Poți să îți ții copilul în brațe ori de cate ori are nevoie de o încurajare sau de adevărată oblăduire.

Ce dăruiește îmbrățișarea?

Îmbrățișarea are ca efect imediat relaxarea mușchilor. Atunci când ești îmbrățișat și îmbrățișezi la rândul tău, mușchii se eliberează de tensiunea acumulata în timp în ei.

Îmbrățișarea este privită ca un instrument vindecător. Oamenii simt nevoia să fie doriți, iubiți, cuprinși. Simt nevoia să aparțină.

Oare într-o lume plină de iubire oamenii ar fi mult mai fericiți și sănătoși? Îmbrățișarea nu este altceva decât un gest pur de iubire, de atenție, care spune ,,îmi pasă de tine, te văd, te ating, te cuprind, te țin în brațele mele pentru că tu contezi pentru mine”.

Îmbrățișarea trebuie prescrisă de către medici, spun cunoscătorii- deoarece există o putere de vindecare încă necunoscută în tot ceea ce ea reprezintă.

Îmbrățișarea tămăduiește durerea, resentimentele, frica, îmbrățișarea atenuează oboseala și tristețea, îmbrățișarea alungă tot ce e greu. În momentul în care ne îmbrățișăm, pierdem brusc dureri, scoatem din noi suferințe. Îmbrățișarea pune un ogor de liniște peste suflet.

Apropierea din îmbrățișare este apropiere pură: de inima noastră, de ființa noastră; brațele se deschid și sufletele se contopesc, se acceptă, se mângâie, își șoptesc versuri, își susură cânt.

Îmbrățișările sunt dascăli 

Când îmbrățișăm copiii îi învățăm sa primească și să dăruiască respect, dragoste și bună înțelegere.

Ei vor putea construi relații de durata cu ajutorul nostru, cei ce le cultivăm stările ce înnobilează sufletul. Copiii au nevoie de afecțiune exact cum au nevoie de aer. Și cum putem sa le arătăm aceasta afecțiune? Prin multe îmbrățișări, prin cuvinte din care sa înțeleagă cât de mult îi iubim.

Oricând putem pune egal între îmbrățișare și ,,iartă-mă”, ,,te iubesc”, ,,sunt aici”, ,,mi-ai lipsit”, ,,ce dor mi-a fost”, ,,o să-mi lipsești”, ,,ne vedem curând”, ,,totul va fi bine”, ,,o să fie bine”.

Copil și părinte, în îmbrățișare, suntem suflete conectate, suflete pereche, suflete împreunate. Uneori, îmbrățișările au în ele o putere mai mare decât mii de cuvinte.

,,Un om care primește îmbrățișarea copiilor săi chiar și atunci când mâinile sale sunt goale: iată un om cu adevărat bogat.” (autor necunoscut)

-Vreau mașină roșie de pompieri! Chiar vreau!

-Îmi doresc o păpușă nouă blondă, cu ochi verzi, care cântă!

-Vreau acum în parc! Vreau!

-Îmi dai acum ciocolată? Da? Acum!

-Îmi doresc să vină Mioara la mine, acum, te roog, acum!

Perfect în regulă pentru copiii tăi să-și dorească și să-și dorească… și să nu obțină. O mică luptă cu sine, în siguranță, adecvată vârstei este, desigur, un lucru bun. De fapt, este un lucru minunat!

Reziliență, seriozitate, adaptare

Vorbim atât de mult despre construirea rezistenței, seriozității și abilităților de adaptare. Și tocmai în aceste momente de dorință mare, cu zbucium și frustrare, obținem unele dintre aceste abilități, la cote înalte.

Ce este reziliența?

Reziliența este abilitatea de a face față unei situații dificile sau neplăcute și de a reveni la starea emoțională inițială, în siguranță. Este capacitatea de a te adapta la unele situații dificile pe care nu le poți schimba, păstrându-ți calmul și spiritul optimist.

O persoană rezilientă percepe situațiile dificile ca pe niște provocări și ocazii de învățare, de creștere, din care va ieși -în final- mai puternică, mai abilă.

Este important să ne învățăm copiii să caute mereu oportunități, din când în când să își asume riscuri rezonabile și să accepte și eșecul, dacă el apare.

Copiii simt furie, supărare, dezamăgire, tristețe, însă nu lasă ca aceste stări și sentimente să devină dominante și să îi pironească.

Cum pot arăta dorințele neîmplinite?

Dorești să mergi în parc și nu poți.

Dorești altă prăjitură și nu o poți avea.

Dorești o nouă jucărie și nu poate fi acum a ta.

Dorești să câștigi cursa și acest lucru poate că nu se va îndeplini.

Dorești să mergi într-o excursie și vremea nu te ajută.

Da, da, este perfect în regulă ca fiii și fiicele noastre să își dorească ceva (acum?), să vrea ceva din tot sufletul și să nu primească.

De ce?

Pentru că atunci când ne învățăm copiii să navigheze printre stări de frustrare și dezamăgire, le dăruim valoroase instrumente de folosit în viață.

E un lucru foarte bun să îți dorești, să vrei ca lucrurile să se întâmple, să îți imaginezi că ai ceea ce visezi! De asemenea este grozav să poți rosti că vrei și dorești anumite lucruri.

Totuși asta nu înseamnă că tot ce ne dorim, tot ce visăm, tot ce vrem poate să se îndeplinească, poate prinde contur, poate fi realizat.

Și atunci ce le putem spune copiilor?

Da, sigur, te-am auzit, vrei asta, îți dorești asta cu adevărat!

Uneori ne dorim un lucru și îl putem avea… Și-DA- este grozav.

Altă dată nu putem avea un anumit lucru și asta, desigur, nu e prea plăcut. Ne simțim frustrați sau triști sau furioși.

Lista de priorități

O soluție tare bună este să creăm o listă de priorități, o listă de așteptare: Vrei cu adevărat ceva? Hai să îl pui pe lista ta de priorități, hai să știm că este acolo, hai să vedem cum îl putem obține într-un viitor, chiar dacă lucrurile nu se pot întrupa acum.

Ce este bine de știut?

Reziliența psihologică nu este o trăsătură pe care oamenii o au sau nu, nu este o trăsătură de personalitate cu care ne naștem, ci este o abilitate care se poate dezvolta prin antrenament susținut, de la vârsta copilăriei.

Iar acest lucru e minunat!

Vrei să faci un cadou fără de preț pentru toată viața copilului tău? Clădește-i, pas cu pas, capacitatea de a fi rezilient încă de la o vârstă fragedă! Va merita!

Dar din dar se face Rai.

Darul nu după mărime, ci după dragoste se prețuiește!

Darul dat la vreme e dar îndoit.

Felul dăruirii prețuiește mai mult decât darul!

Câtă înțelepciune sălășluiește adânc în neamul nostru. Câtă trăire puternică și minunată!

Copiii învață. Învață că în camerele sufletului – camerele acestea sunt niște cămări pline-ochi, pe de-a dreptul – există adăpost pentru viața și lumina și daruri fără număr!

Bucuria Sărbătorilor Pascale vine spre noi toți, negreșit, dacă îi deschidem ușa hotărât, la timpul potrivit. Și oare când e timpul potrivit?

Să le spunem copiilor așa: tu o știi cel mai bine. Este exact atunci când deschizi larg porțile de la cămările inimii tale, exact atunci minunea darului se petrece.

Copiii învață.

Învață – privindu-ne pe noi, adulții – că fericirea ce izvorăște din actul dăruirii nu se aseamănă cu nimic. Când îi oferi cuiva darul ce îi bucură mintea și inima și când îi vei citi extazul pe chip, în ochi, în gesturi, vei ști cum transferul de încântare te-a cuprins cu brațe calde, strâns; și sentimentul va dura ceva și va fi izvor pentru următorul tău pas. Pasul tău, pasul copilului tău.

Copiii învață. Învață că nu e musai să fii cea mai bogată persoană din lume. În niciun caz. Ei trebuie să știe că nu toată lumea are trebuință de daruri materiale.

Uneori este nevoie de o vizită, de o încurajare, de o vorbă bună, de o îmbrățișare. Uneori un dar este un moment de ascultare plină de empatie. Se simte un om trist? Poate primi drept dar un degetar cu un cuvânt de alinare cuibărit în el. Celui neîncrezător în ceea ce poate îi putem oferi un sertar plin cu vorbe ce îi arată cât și ce poate înfăptui.

Sunt daruri fără de preț, toate acestea. Deși pare de necrezut, unii le așteaptă de zile bune sau de luni bune. Sau poate chiar de ani întregi.

Oferă-le fără ezitare. Și bucuria ta se va dubla.

Copiii învață. Învață că puterea de a face bine nu are margini, nu are stavilă.

Resursele inimii sunt inepuizabile; ele vor avea mereu puterea să reapară, să se multiplice. Copiii învață că un simplu zâmbet poate fi un cadou fără preț pentru cel ce a așteptat o atingere caldă și i-a simțit lipsa.

Copiii învață. Învață de la noi. Ei învață că valoarea unui dar nu se reflectă în suma de pe bon, ci în valoarea pentru sufletul celui ce îi este destinat.

Ești un dăruitor cu suflet? Ei bine, sigur nu ai urmat niște cursuri anume. Sigur însă ți-ai lăsat sufletul să palpeze nevoi și trăiri și simțiri și ai oferit iubire, zâmbet, faptă caldă, vorbă blândă. Din rafturile așezate în camerele tale curate din suflet ai luat borcan după borcan cu fapte bune, cuvinte tămăduitoare, gesturi ce alină.

Bucuria de a dărui este pur și simplu de neegalat!

Și asta copiii tăi vor învăța de la tine!

,,Orice dar e o bucățica de suflet. Și tot ce dai din toată inima e de un preț ce nu se poate socoti. Adevărata valoare însă a darului e pururea hotărâtă de dragostea cu care-i primit”. (Alexandru Vlahuță)

-Și tu cum erai, mama, când erai mică?

-Tata, spune-mi povești despre tine, când erai tu mic, vrei?

-Mama, ce povești îți spunea ție bunica?

-Tu cum te jucai cu verii tăi?

-La cine mergeai, tata, când îți era frică?

Ne plac poveștile. Suntem concentrați ,,pe povești”

Acele povești, pe care le purtăm în noi, sunt în mare măsură rezultatul poveștilor pe care familiile și comunitățile noastre le spun despre noi- când suntem tineri.

Să vorbim despre copiii noștri

De aceea este atât o responsabilitate, cât și o onoare să vorbim despre copiii noștri cu demnitate și mândrie, atât pentru ei, cât și pentru ceilalți.

Copiii noștri au nevoie să fie văzuți, auziți de noi în fiecare etapă de dezvoltare.

Desigur, nu urmărim idealizarea lor (nu există copil perfect), sau lauda realizărilor lor.

Copiii au nevoie să știe că părinții au o părere bună despre ei și îi aprobă în ceea ce fac. Lucruri pozitive, rostite, îi vor ajuta să își construiască încrederea de sine și vor consolida relația noastră cu ei.

Copiii nu sunt atât de diferiți față de adulți: și noi și ei căutăm consolare, respect, căutăm să fim ascultați, văzuți de către persoanele care ne înconjoară.

Așadar să ne facem timp să le spunem copiilor lucruri pozitive despre ei.

Copiii au nevoie să se simtă importanți și valoroși în ochii noștri, ai adulților. Este extrem de important ca atunci când ne povestesc, să-i ascultăm ochi în ochi, să le urmărim vorbele, poveștile, frământările, să punem întrebări. Doar așa ajungem să ne dăm seama ce se petrece în mintea lor, la ce se gândesc, ce îi frământă.

Să împărtășim!

Este grozav să le spunem copiilor că îi iubim, că ne place mult un lucru pe care l-au făcut, că îi admirăm pentru gestul lor, comportamentul lor, gândul lor bun.

Însă este o adevărată binecuvântare să știe că vorbim și altora despre aceste lucruri.

E tare bine să găsim momente în care să povestim, la telefon, sau într-o întâlnire, lucruri care ne plac mult la copiii noștri. Iar ei să audă asta!

-Vreau să îți povestesc ceva minunat despre nepotul tău, despre fina ta, despre prietenul tău! Uite, eu sunt chiar încântată și aș vrea să știe toată lumea de asta! Uite, crește așa frumos, ajută cu atât de multă plăcere, mă inspiră, mă motivează, mă face să o admir, mă determină să îi urmez eu lui exemplul…

Există un loc în care sunt admirați și iubiți

Oamenii pot judeca, pot pune filtre, pot cere alinieri, pot compara, eticheta; lumea te poate îndurera, te poate pune la colț, rejecta, marginaliza.

Însă dacă tinerii noștri vor ști că există măcar un loc în care sunt văzuți și admirați și iubiți, în care sunt doriți cu adevărat, ei vor fi împuterniciți să răzbată prin tot și toate.

Mereu și mereu, poveștile pe care le spunem despre noi înșine și despre copiii noștri devin căi capabile să lumineze modul în care ei (și noi) mergem înainte în viață.

-Nuuuuuuu, nu vreau asta, nu suport, înțeleeeegi????Ahhhhhhhhhhh!

Rebecca plânge din tot sufletul. Fața ei mititică este schimonosită, iar părinții ei chiar nu știu ce să facă. Ar țipa și ei, poate doar ca să acopere strigătele micuței. Însă un gând le dă ghes: e bine? E bine să ne lăsăm târâți în iureșul iscat de fiica noastră?

Sentimentele puternice sunt trăite și procesate diferit de fiecare copil în parte. Fie că este vorba despre temperament sau despre mediu, copiii vor reacționa diferit la frustrare, limită, stres, stare de sănătate alterată. Un copil mic este firesc să nu aibă abilități foarte bune în controlul emoțiilor și reacțiilor și de aceea în această perioadă apar crizele de afect.

Copiii tăi trăiesc totul intens. Desigur, este potrivit ca tu să îți păstrezi calmul.

Dar cum reușești asta? Lucrând cu tine. Acest lucru presupune să faci o pauză și să reflectezi.

Lucrează pentru a îți înțelege în mod activ emoțiile.

Să construim un plan de acțiune despre cum ne vom ajuta noi pe noi atunci când suntem puși în fața situațiilor delicate alături de copiii noștri.

Să nu uităm că nu este nimeni perfect; încercăm tot ce putem acum. Apoi este important să fim dispuși să încercăm din nou și să creștem, să arătăm răbdare, să învățăm din pașii greșiți.

Emoțiile copiilor sunt intense instant

Izbucnesc intens, ca un foc ce arde cu flacără mare. Copiii nu au instrumente prin care să se calmeze singuri, nu pot înțelege de ce ,,nu” acum. Răspund cu putere rapid, folosind verbalul și non verbalul, deopotrivă.

Ce simțim, noi, părinții?

Noi, părinții, simțim că reacția noastră de răspuns ar fi bine să fie identică:

Ei țipă? Țipăm și noi.

Ei strigă spre noi? Strigăm și noi spre ei.

Cum ar fi? Cum ar fi dacă am echilibra balanța? Cum ar fi dacă am interveni cu abilitatea noastră de a rămâne calmi? Dacă purtarea noastră ar pune cântarul în poziția potrivită?

Este foarte dificil să rămâi calm. Poate una dintre cele mai grele părți din ceea ce pot face părinții.

Însă ,,e greu” nu este sinonim cu ,,e imposibil”.

Creșterea vine după momente în care luăm o pauză, reflectăm, dovedim răbdare și determinare în hotărârea pe care o luăm. Să exersăm toate aceste lucruri pentru că totul se învață, cu multă atenție și dăruire.

Este oare posibil să rămânem mereu calmi?

Cu siguranță NU.

Însă, cumva, acest ,,mereu” nu este scopul nostru. Să fim din ce în ce mai buni în felul în care ne abordăm fiii și fiicele, în felul în care comunicăm, în felul în care răspundem copiilor noștri este țelul nostru.

Părinții Rebeccăi rămân calmi. Se așează lângă ea, o ascultă, îi arată că o văd, o aud, o înțeleg. O așteaptă să își revină. Respiră și ei; își dau timp lor și fiicei lor, deopotrivă. Rebecca știe că se poate baza pe părinții ei! Lacrimile se usucă și în curând zâmbetul inundă fața micuței. Ce bine!

-Și vreau să mergem acum și în Parcul cu leagăne-bărcuțe! Mergem, da?

-Acum mergem spre casă.

– Dar mai întâi în Parcul cu leagăne-bărcuțeeee….

-Acum să știi că ne îndreptăm spre casă!

-Nu spre parc?????

-NU.

-Ohhhh… niciodată nu vrei să mergem nicăieri, nu mă lași în parc, nu vrei să mă joc, să mă bucur…OHHHHHHH!!!!

Durerea din glasul lui Manuel era tare vizibilă. Laura, mama lui, s-a oprit mirată și s-a întrebat, surprinsă: Oare…. Oare e așa?”

Simțirea de acum

Și vouă v-a spus fiul vostru sau fiica voastră ceva asemănător?

Copiii exagerează de multe ori, joacă mult cu moneda totul-sau-nimic, iar ceea ce simt acum, în momentul prezent, polarizează toate momentele vieții.

Cu siguranță, în momentul prezent, în care nu primește ceea ce a dorit, copilul este trist, frustrat, iritat și simte nevoia să arunce cu cuvinte care-de cele mai multe ori-nu reflectă realitatea.

Să încercăm chiar acum să îi arătăm fiului nostru câte facem pentru el? Să îi amintim în acest moment fiicei noastre câte am dăruit săptămâna trecută?

Unde stau rădăcinile cuvintelor?

Lucrurile stau așa: în momentul în care copilul nostru este atât de supărat (exact cum este Manuel acum), cuvintele pronunțate își au rădăcinile în emoții și nu în logică.

Nu prea putem aduce emoțiile spre zona logicii acum, mai ales că ele sunt pompate și exacerbate.

Este treaba noastră, a părinților, a adulților responsabili, să nu ne lăsăm purtați în haosul din grădina emoțiilor copiilor noștri. Treaba noastră este să îi purtăm cu blândețe afară din locul în care emoțiile destabilizatoare șuieră și să le dăruim o perspectivă cu ceva mai mult echilibru:

-Ohhh, acum eu văd că simți că niciodată nu vreau să mergem…. Cred că nu te simți grozav… (Laura se uită la Manuel cu atenție și grijă). Cred totuși, mai degrabă, că uneori vreau să mergem în parc și uneori decid să mergem spre casă….

Sau Laura alege să spună așa:

-Mmmmmmm….ai dreptate: azi spun NU și ieri am spus DA. Asta pentru că uneori putem să mergem în parc și alteori nu o putem face. Acum este unul dintre momentele în care nu putem și îmi pare rău că ești tare nefericit din cauza asta.

Ce este important?

Este important să îi arătăm copilului nostru că suntem conștienți de punctul lui de vedere. În același timp îi arătăm în cuvinte clare cum stau lucrurile și nu cedăm.

Există posibilitatea ca fiul sau fiica noastră să fie în continuare supărat (sau supărată). Scopul nostru nu este neapărat să facem ca supărarea să dispară prin magie, ci să modelăm un echilibru cu o bază solidă, pentru viitor.

Manuel apucă mâna mamei și spune:

-Mâine crezi că mergem în parc?

-Da, mâine o să avem timp și de parc, vei vedea, leagănele te vor aștepta.

-Și o să mă dai tare?

-Daaa, o să îți iei avânt, pentru că ești curajos!

Un zâmbet larg a înlocuit ultimul suspin de pe chipul lui Manuel. Și asta e tare bine!

Diana Vlad este mama celor doi copii de acasă, dar și mama de la școală a celor 11 elevi pe care i-a primit în inima sa nu de mult timp. Deși nu are vechime mare acumulată în sistemul educațional în comparație cu anii dobândiți în antreprenoriat, a știut dintotdeauna, în călătoria sa prin viață, va îmbrățișa și meseria de dascăl. Nu o practică stând cu mâinile la spate, că altfel s-ar fi făcut secretară,  dar nici nu se rezumă doar la a transmite informații. Nu are nici șase perechi de mâini ca să le facă pe toate, dar se ridică deasupra elevilor, în egală măsură, coboară „în mintea lor”. Își ia joaca cu copiii în serios, iar decizia luată de a se îndrepta spre învățământ este una care o face să simtă împlinire, mai ales că avea această dorință încă din vremea copilăriei sale.

Pe lângă curaj ca să te reorientezi profesional, Diana mărturisește că cel mai important pentru a abandona un mediu de lucru și pentru a intra pe unul nou, e imperios necesar să-ți înfrunți frica și să-ți asculți mai mult dorința și gândurile. Să o cunoaștem!

Diana, îți trebuie curaj să te reorientezi profesional?

Cu siguranță trebuie să-ți înfrângi frica, dar mai presus de frică sunt dorința și determinarea.

Unii ar considera că sunt la o vârstă la care sunt aliniați profesional și din obișnuință, poate, nu au îndrăzneala să facă o schimbare sau le e teamă de ea, de nou, de necunoscut. Pe tine ce te-a determinat să îți schimbi domeniul de lucru?

Și eu m-am luptat cu mine, cu teama de necunoscut, în schimb, am avut întotdeauna sprijin din partea familiei și a prietenilor foarte apropiați. Teach for Romania, pe de altă parte, a fost „trenul” care m-a condus spre această schimbare. Le mulțumesc tuturor!

Ce gând le-ai transmite celor care sunt pe cale să își schimbe serviciul?

Este cel puțin provocator să o iei de la început, dar începutul vine cu atât de multe satisfacții! Te descoperi, te redescoperi, ieși din zona de confort, te adaptezi și constați că reziști, ba chiar îți place. Îndrăzniți! Acesta este sfatul meu.

Apropo de serviciu, ce înseamnă pentru tine să lucrezi în învățământ?

În egală măsură, aș putea spune, responsabilitate, implicare și prețuirea copiilor. M-am adaptat foarte repede. Sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să le învăț, dar sunt deschisă și dornică.

Ce înseamnă prin ochii tăi de dascăl să te apleci asupra copiilor din medii vulnerabile?

E unul dintre principalii factori care m-au determinat să aleg acest drum. Mi-am dorit să mă implic pentru a ajuta copiii, pentru a-i aduce la școală, pentru a le oferi o perspectivă.

Ești mama celor doi copii de acasă și mama copiilor de la școală. Cum jonglezi cu atribuțiile celor două roluri?

Copiii mei și-au dorit foarte mult ca mama lor să lucreze în învățământ. Acum îmi dau sfaturi și mă ajută la proiecte. Duc mult din rolul de mamă de acasă în cel de la școală. Pe toți îi consider acum „copiii mei”.

Care este portretul copiilor de la clasă?

Sunt cei mai frumoși, cei mai deștepți și cei mai cuminți copii! Vai de mama care spune altceva despre copiii ei! Chiar sunt copii minunați, iar eu sunt o norocoasă că-i am!

Ce le promiți tu zilnic?

Le promit că ne vom distra. Îmi dau toată silința și aplic ceea ce Teach for Romania ne sfătuiește – învățarea prin joacă, astfel încât copiilor să le facă plăcere să parcurgă materia și să dobândească cunoștințele de care au nevoie. Noi nu simțim când zboară timpul.

Pe ce se bazează legătura creată dintre tine și ei?

Pe afecțiune reciprocă.

Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Ce ai învățat de la copiii tăi de acasă? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet de la copiii de la clasă?

Multe, multe lucruri sunt de învățat de la cei mici! Copiii mei de acasă sunt ajutorul meu de nădejde în pregătirea activităților sau a proiectelor. De la clasă îmi iau energie. Sunt atât de încântată atunci când îi văd progresând, când îi văd că lucrează în echipă, că devin prieteni, că împart lucruri sau mâncare!

Coincid planurile din prezent cu cele când erai mică? Ce visa fetița Diana să devină?

Da, coincid. Mi-am dorit această meserie, dar sunt sigură că acum a fost cel mai bun moment pentru a-mi urma visul.

Ce ai învățat în antreprenoriat și aplici în învățământ? Vezi vreo legătură?

Antreprenoriatul m-a învățat să muncesc enorm și să mă lupt cu toate forțele pentru a reuși. Asta am luat cu mine. Legătura dintre cele două domenii este munca cu oamenii, cu personalități diferite.

Îmi amintesc perfect, spune Matei, de momentul în care i-am ținut ușa unei doamne. Doamna ieșea din clădire și eu am alergat, am deschis ușa larg și am așteptat să pășească. Doamna a ieșit ușor, a zâmbit mulțumită și a înclinat capul.

Apoi am întâlnit privirea mamei. Ei bine, mama mea s-a purtat atunci cu mine de parcă tocmai primisem cea mai mare distincție de pe Glob! M-a lăudat, mi-a dăruit prețuire pentru ceea ce eram eu, ca om, mi-a dăruit respect și m-a copleșit cu admirația ei. Aveam 7 ani. Din ziua aceea m-am străduit mereu să fiu grozav ca om. Pentru că asta ar fi făcut-o mândră pe mama mea! Și pentru că asta contează, cu adevărat!

Ziua în care am intervenit pentru prietenul meu și i-am luat apărarea nu o voi uita niciodată! (Și ochii lui Silviu se umezesc). Tatăl meu mi-a spus iar și iar cât de mândru este de mine și cât de mult mă admiră pentru curajul de a vorbit cu putere pentru cel ce îmi era prieten de atât de mult timp. ,,Îți trebuie curaj, fiule, să faci asta. Când revăd gestul tău, ei bine… asta numesc eu copil curajos și prieten pe care te poți baza.” De atunci am rămas mereu cel vine în ajutor și prețuiește pe cel ce ajută în nevoie.

Părinții cresc Oameni

Este responsabilitatea noastră, a părinților să creștem oameni. Cum facem asta? Prin puterea exemplului, desigur și prin găsirea momentelor în care copiii noștri pun în aplicare ceea ce au învățat de la noi.

Să ne vedem copiii prin ceea ce sunt și fac bine, să le vorbim despre gesturile lor, despre ceea ce faptele sculptează în ei și în ceilalți, să ne bucurăm pentru ei și cu ei, să le prețuim înălțările și echilibrul.

Când vom crede în copiii noștri ei se vor ridica și vor răzbate. Succesul în viață, desigur, nu depinde doar de performanța academică. Fără a minimiza ceea ce achizițiile din școală fac pentru fiii și fiicele noastre, este foarte important să conștientizăm că ceea ce dăruim noi, părinții, interiorului celor pe care îi iubim este extrem de important.

Părinții dăruiesc suport

În fiecare zi, prin relația pe care o construim temeinic cu copiii noștri, să oferim suport fără a le inhiba independența și asumarea deciziilor. Să le putem arăta acolo unde greșesc, desigur, în scopul de a-i ajuta să se autoevalueze și să progreseze, să fie încântați de ei atunci când vor ajunge la rezultatele dorite. Să îi pregătim în fiecare zi pentru momentul în care nu vom mai sta alături de ei și pentru momentul în care va fi musai să gestioneze succesul și eșecul pe care viața îl așterne în fața lor.

Cu ce rămânem la sfârșitul zilei?

Cu bucuria de a fi oameni cu O mare, capabili de a dărui bun și bine în jur.

Și noi, și copiii noștri și copiii lor, într-o bună zi. Așa este?

Sonia a fost o bună atletă în școală. Cel mai mult i-a plăcut voleiul. Azi, fiica ei are primul meci de volei! Chiar s-a întâmplat lucrul acesta, Ana a ales de una singură, cu voioșie, antrenamentele de volei!

Sonia este în tribune și se frământă. Când meciul începe, încurajează, se agită, dă indicații, își pune toată energia pe tavă pentru fiica ei și pentru echipa acesteia.

La final de meci, când Ana iese de la vestiar, spune așa:

-Mami, crezi că ai putea data viitoare să ții ce crezi și ce simți pentru tine? M-ar ajuta foarte mult să mă pot concentra doar la ce ne spune antrenorul. Știu că ești cu sufletul lipit de mine, însă am nevoie de asta…

Acceptarea limitelor sănătoase

A-i ajuta pe copiii noștri să accepte limitele sănătoase este una dintre cele mai importante sarcini ale unui părinte. Pentru că toate relațiile sănătoase au limite și bariere.

Ana a fixat o limită. I-a cerut mamei ei să respecte ceea ce ea simte că i se potrivește într-o anumită conjunctură.

Copiii învață urmărind adulții responsabili din viețile lor. Felul în care noi plămădim lucrurile pentru copiii noștri își lasă amprenta asupra modului în care ei interiorizează și apoi pun în practică, sfaturi utile, modele de urmat.

Control, putere și conexiune

Într-o lume care este atât de des axată pe putere și control, apare ideea că ar fi bine să ne concentrăm doar pe mesajul ce cere ca fiii și fiicele noastre să respecte limitele cerute de părinți; ne este greu să luăm în considerare faptul că și noi, adulții putem onora  granițe cerute de copiii noștri.

Granițele sănătoase se referă la protejarea conexiunii și la siguranță, nu la protejarea puterii, nu-i așa?

Fă-ți timp pentru a lua în considerare o limită pe care copilul tău a încercat să o stabilească cu tine. Ceva care nu împiedică sănătatea sau siguranța lui, desigur, dar care îl va ajuta să se simtă respectat de tine ca un om unic care merită să-și stabilească propriile limite, precum și să le respecte pe ale tale.

E simplu să respecți limitele?

Când ne propunem să respectăm ceea ce fiul sau fiica noastră cere, vom observa uneori că nu e simplu. Să luăm aminte că este nevoie de muncă pentru a învăța o limită; astfel vom putea  să simțim empatie atunci când copiii noștri se luptă să urmeze cerințele noastre.

,,Te rog să nu îmi atingi părul!”

,,Te rog să nu mă alinți în fața colegilor!”

,,Te rog să nu iei locul antrenorului în timpul meciului!”

,,Te rog să nu îmi strângi parcul Lego în lipsa mea!”

,,Te rog să îmi lași biroul așa cum este până mă întorc!”

Și copiii pot cere! Și este important să ascultăm și să respectăm ceea ce ei cer!

La rândul lor vor da mai multă considerație lucrurilor pe care noi le cerem, vor vedea necesitatea barierelor, limitelor cu scop.

Sonia este acum în tribune. O, da! Îi vine să strige și să dea instrucțiuni, să exclame și să vocifereze în gura mare. Știe însă că Ana are nevoie de altceva din partea ei. Zâmbește și se bucură de competiție și de starea de bine a fiicei sale!

Dinu era supărat-supărat și chiar nu știa cum să vorbească despre asta la cei 4 ani și 7 luni ai lui. Plângea, țipa, era roșu la față, tremura, strângea pumnii, nu voia să primească îmbrățișarea mamei; nici chip să îi răspundă acesteia la întrebări… Nu voia nimic!

Și mama…OH! În ea creștea de acum panica și asta i se citea în mimică și în fiecare fibră din corp. Vocea îi devenea iritată atunci când întreba: ,,Ce e, ce e, explică-mi!”

Nu era chip ca mama și băiețelul să se înțeleagă.

Oare ce e de făcut?

Bine de știut

Dacă vrem să armonizăm emoțiilor e important să le înțelegem și să le acceptam. Viața copiilor nu este doar lapte și miere, nu presupune doar bucurie și veselie; emoțiile negative își au și ele rolul lor. Este firesc ca un copil să simtă furie, tristețe, frustrare, mâhnire în anumite situații și e important ca noi, părinții, deopotrivă, să-l ajutăm să înțeleagă acest lucru și să simtă că îi suntem alături. Crizele de afect sunt ca niște nori care tot cresc, iar în unele cazuri copiii nu observă această ridicare de nivel și -în plus- nu au încă instrumentele pentru a gestiona ce se întâmplă cu ei. Părinții sunt cei care susțin copilul: acesta învață că este în regulă să fie învăluit și de emoții negative, nu doar pe cele pozitive. E important însă cum pot exprima sentimentul și cum pot găsi rezolvarea situației.

Înțelegând furtuna

Prima și prima dată este foarte important să îi ajutăm pe cei mici să se calmeze. Și cum facem asta?

Ei bine, ne aducem pe noi la nivelul lor, ne micșorăm, ne așezăm în același plan cu ei. În momentul în care copilul nu are în față pe cineva de 3 ori mai mare decât el care îl ia la întrebări, care vrea să obțină un lucru de la el, nu se vor mai simți atât de mici și înfricoșați în interacțiune.

Folosiți-vă de mimica plină de empatie. Coborâți colțurile gurii și arătați părerea de rău pentru ceea ce micuțul trăiește pe chipul vostru.

O figură imobilă, un chip care ascultă ,,rece”, ce încearcă interacțiunea, nu este în avantajul micuților noștri, apăsați de greutatea emoțiilor.

,,Sunt aici” spuneți pe un ton blând, ,,mama, tata este aici, cu tine”. ,,Te ascult, haide va fi bine, știu, știu, e greu!” Copiii simt astfel că ceea ce i-a învăluit este văzut de adult și se vor calma știindu-se înțeleși.

Calmul din vocea părintelui va ajuta mereu: ,,te înțeleg, te aud, te văd, orice ar fi, vom trece cu bine peste încercarea aceasta”

Este important să îi facem să se simtă în siguranță: se vor calma ușor-ușor.

Atunci și doar atunci vom putea să punem întrebări, vom putea desțeleni, ameliora, dezamorsa.

Este nevoie de conectare înainte de orice discuție cu un micuț năpădit de emoții, pentru soluționarea sănătoasă a lucrurilor.

Dinu este în brațele mamei: Miruna l-a ajutat să se calmeze și acum caută împreună o soluție.

Mamă și fiu, ușurați, se reconectează și învață.