În data de 26 octombrie 2025, Bucureștiul a trăit un moment cu rezonanță istorică și duhovnicească – sfințirea picturii interioare a Catedralei Naționale a Mântuirii Neamului. Evenimentul a reunit ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, clerici, reprezentanți ai statului și mii de credincioși veniți din toată țara pentru a fi martorii unei etape simbolice din împlinirea celui mai amplu edificiu religios ridicat vreodată în România.

Dacă ridicarea zidurilor a fost un act de credință colectivă – pictura – realizată în tehnica mozaicului, este sufletul vizibil al acestei catedrale. A fost aleasă metoda picturii în mozaic, deoarece are potențialul de a rezista la testul timpului mai bine decât orice alt tip de pictură sacră.

Prin alegerea acestei tehnici, Catedrala Mântuirii Neamului își asigură o durabilitate care depășește generațiile, conferind interiorului o strălucire constantă și o forță spirituală care nu se estompează în timp. Datorită dimensiunii edificiului, în prezent Catedrala Națională deține cel mai mare iconostas ortodox din lume, iar acesta este pictat în străvechea tehnică a mozaicului.

Iconostasul are o suprafață de 406,98 mp, o lungime de 23,8 metri și o înălțime de 17,1 metri, cuprinzând 45 de icoane dispuse în patru registre – o lucrare monumentală, unică în spațiul ortodox.

Mozaicurile Catedralei Naționale – artă, credință și identitate

Mozaicurile Catedralei Naționale, realizate în perioada 2019–2025, constituie un foarte amplu și complex ansamblu de mozaic, acoperind o suprafață de aproximativ 25.000 mp; prin concepția lor iconografică, prin maniera stilistică și prin repertoriul ornamental, mozaicurile valorifică surse de inspirație atât din arta bizantină, cât și din arta românească medievală.

Conform planului iconografic, mozaicurile Catedralei zugrăvesc scene din Vechiul și Noul Testament, evenimente din viața Mântuitorului, ale Sfintei Fecioare Maria, ale Sfântului Apostol Andrei – Ocrotitorul României –, și icoane ale sfinților îngeri, proroci și drepți ai Vechiului Testament, apostoli, ierarhi, martiri și mărturisitori din toate epocile istoriei Bisericii.

Prin această monumentală operă colectivă, pictura mozaicală devine o enciclopedie vizuală a sfințeniei, un discurs teologic în imagini care unește moștenirea bizantină cu specificul spiritual românesc. Programul iconografic a rezultat în urma unei laborioase documentări, urmărindu-se a se reda râvna duhovnicească a celor ce și-au sfințit viața închinând-o lui Dumnezeu și semenilor.

Sfinți ai Răsăritului și ai Apusului – o punte între lumi

Alături de sfinți ai Bisericii universale – cinstiți în Bisericile de limbă greacă, siriacă și slavă –, sunt reprezentați și Părinți latini ai Bisericii nedespărțite, subliniindu-se caracterul latin al Ortodoxiei românești, o punte între Orientul și Occidentul creștin. Această includere simbolică exprimă nu doar universalitatea credinței, ci și identitatea unică a spiritualității românești – o ortodoxie de expresie latină, punte între Bizanț și Roma, între tradiție și deschidere.

De asemenea, pe pereții catedralei sunt reprezentați stâlpii Ortodoxiei românești din toate epocile; nu în ultimul rând, anumite spații din interiorul catedralei sunt dedicate zugrăvirii sfinților mărturisitori din temnițele comuniste.

O lucrare monumentală – între lumină și jertfă

Realizarea mozaicurilor a fost o misiune de amploare, fiind încredințată unei echipe numeroase, coordonate de pictorul Daniel Codrescu; icoanele au fost minuțios realizate, cu foarte multă concentrare asupra detaliilor, din dorința de a crea o lucrare care să dăinuie în timp și să fie o jertfă de credință adusă sfinților iconizați.

În Atelierul de pictură al Catedralei Naționale, peste 200 de pictori bisericești au lucrat sute de metri pătrați de mozaic lunar în ultimul an. Această muncă colectivă a transformat un spațiu rece de construcție într-un sanctuar viu, în care fiecare piatră de mozaic poartă amprenta unei rugăciuni.

Datorită materialității sale specifice, mozaicul imprimă imaginii un caracter extrem de dinamic, care modifică percepția senzorială a privitorului în funcție de momentul zilei sau de modul în care circulă lumina.

Jocul luminii pe suprafețele aurite și colorate produce o senzație de mișcare, o „stare de însuflețire care atrage privirea de la un chip sfânt la altul, intensificând atmosfera mistică din interiorul Catedralei.

Catedrala Națională – cifrele unei capodopere

Realizarea unui metru pătrat de mozaic presupune îmbinarea a aproximativ 10.000 pietricele, aplicate cu un adeziv special pe bază de ciment. Materialele provin din atelierele venețiene Orsoni, recunoscute pentru calitatea superioară a pietrei de mozaic.

Icoana Maicii Domnului Platytera, din absida altarului, cu o înălțime de 16 metri, este cea mai mare reprezentare a Maicii Domnului în mozaic din România și una dintre cele mai mari din lumea ortodoxă.

Icoana Pantocrator din turla principală a Catedralei măsoară 12 metri în diametru; chipul Mântuitorului are dimensiunea de 4,5 metri și a fost lucrat de pictorița Alina Codrescu, folosindu-se 2.400 kg de piese.

Prin aceste dimensiuni, Catedrala Mântuirii Neamului se înscrie între cele mai impresionante ansambluri mozaicale din lume, o veritabilă simfonie vizuală a credinței.

Sursă foto: basilica.ro

Ziua de 14 septembrie este una dintre cele mai importante sărbători creștine din calendarul ortodox, cunoscută sub denumirea de Înălțarea Sfintei Cruci. Această zi are o semnificație spirituală profundă, marcând nu doar amintirea patimilor și jertfei lui Hristos, ci și biruința credinței asupra păgânismului. În tradiția ortodoxă, sărbătoarea este însoțită de post aspru, chiar dacă nu cade într-o perioadă de post, iar credincioșii participă la slujbe speciale și se închină Sfintei Cruci împodobite cu flori și busuioc.

Originea sărbătorii

Sărbătoarea își are originile în secolul al IV-lea, fiind legată de două evenimente istorice importante:

• În anul 326, Elena (mama lui Constantin cel Mare) a descoperit la Ierusalim, pe Golgota, lemnul Crucii Domnului, împreună cu cele două cruci ale tâlharilor. Minunea recunoașterii a avut loc prin vindecarea unei femei bolnave atunci când a fost atinsă de Crucea Mântuitorului.
• În anul 335 a avut loc sfințirea solemnă a Bisericii Sfântului Mormânt, ridicată de Constantin el Mare pe locurilor Patimilor și Învierii. A doua zi, pe 14 septembrie, patriarhul Macarie I al Ierusalimului a ridicat Crucea în văzul poporului, rostind: „Doamne, miluiește!”, moment considerat prima înălțare oficială a Sfintei Cruci.

Ulterior, ziua de 14 septembrie a fost instituită ca sărbătoare anuală a Înălțării Sfintei Cruci, celebrată în tot Răsăritul creștin, iar mai târziu și în Apus.

Semnificația teologică, practici liturgici și tradiții

Crucea este simbolul central al credinței creștine. Ea reprezintă:

• Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, prin care omenirea a fost izbăvită de păcat și moarte.
• Victoria asupra morții și răului, prin Înviere, făcând din cruce nu doar un instrument al suferinței, ci și al biruinței și mântuirii.
• Semnul apartenenței la credință, purtat de creștini prin semnul crucii și prin cruciulițele binecuvântate.

În această zi, credincioșii sunt chemați să-și amintească de puterea jertfei, de nevoia de răbdare și de asumarea propriei cruci în viață, asemenea Mântuitorului. Aceștia își reînnoiesc chemarea de a-și asuma crucea personală cu credință, conștienți că suferința nu are ultimul cuvânt, ci Învierea.

Sfântul Ioan Gură de Aur scria: „Crucea este nădejdea creștinilor, învierea celor căzuți, toiagul celor neputincioși, mângâierea celor săraci, zdrobirea celor mândri.”

Iar Sfântul Efrem Sirul adăuga: „Prin Cruce, iadul a fost biruit, moartea a fost omorâtă și Adam a fost readus în Rai.”

În toate bisericile ortodoxe, slujba din 14 septembrie are un caracter solemn și specific:

• Se săvârșește Liturghia unită cu slujba de Înălțarea Sfintei Cruci, în cadrul căreia crucea este scoasă din altar, împodobită cu flori și busuioc, și este ridicată solemn de către preot sau episcop în mijlocul bisericii, pentru a fi venerată de credincioși.
• Este zi de post aspru, indiferent de ziua săptămânii în care cade, ca semn de pocăință și amintire a Patimilor Domnului.
• Credincioșii aduc flori, busuioc și mentă, care sunt binecuvântate și apoi împărțite, considerându-se că au puteri tămăduitoare și protectoare.

Sărbătoarea este marcată și în Biserica Romano-Catolică și în cele Orientale, deși poate avea unele diferențe de dată sau accent teologic. Toate aceste tradiții subliniază însă același lucru: Crucea este simbolul universal al mântuirii și al iubirii divine.

Obiceiuri și credințe populare

În tradiția populară românească, ziua de 14 septembrie, cunoscută și sub numele de Cârstovul Viilor, marchează un moment de trecere între vară și toamnă. Unele dintre credințele și obiceiurile populare legat de această zi sunt:

• Se spune că după această zi șerpii și insectele intră în pământ, iar frigul începe să-și facă simțită prezența.
• Este considerată zi de hotar agrar, când nu se mai culeg plante medicinale și nu se mai seamănă, fiind ultima zi de strâns plante cu puteri vindecătoare.
• În unele zone viticole, este sărbătorit începutul culesului viilor, oamenii gustând din primul must și aducând la biserică struguri spre binecuvântare.
• Se aprind focuri ritualice pe dealuri, menite să alunge spiritele rele și să protejeze gospodăriile.

Ziua de 14 septembrie este un moment de adâncă reflecție spirituală și de întărire în credință. Prin bogăția ei de semnificații istorice, teologice și populare, această sărbătoare unește trecutul cu prezentul și cheamă credincioșii la comuniune, pocăință și recunoștință față de jertfa lui Hristos. Crucea, din instrument al morții, devine astfel pom al vieții și emblemă a speranței, aducând lumină și putere celor care cred.

Surse foto: speranta.mmb.ro, basilica.ro

În cuvintele simple și sincere ale unui copil se poate ascunde o adâncime pe care adesea o trecem cu vederea. Poezia care urmează nu este doar o manifestare a creativității copilărești, ci o fereastră către sufletul tânăr și curat al celui care o scrie.

Sfântul Paisie Aghioritul, cunoscut pentru înțelepciunea sa duhovnicească și dragostea față de cei mici, ne îndeamnă la simplitate și rugăciune în educația copiilor:

„Pentru o educație creștinească corectă sunt necesare trei lucruri: în primul rând puține cuvinte, în al doilea rând multe exemple și în al treilea rând mai multă rugăciune.” – Sf. Paisie Aghioritul, Mica Filocalie, Editura Egumenița, 2009

Tot el subliniază influența durabilă a ceea ce se sădește în copilărie:

„Numele pe care îl scrijelești pe scoarța unui copac se va mări, va crește odată cu el. La fel și inima copilului tău. Ceea ce scrijelești în anii lui de gingășie vei citi în cei care vor urma.” – Sf. Paisie Aghioritul, Mica Filocalie, Editura Egumenița, 2009

Autor: David Ioan Bulboacă

S-a născut și a copilărit pe străzile prăfuite ale Bucureștiului. Părinții, oameni la locul lor, dar nu prea duși pe la Biserică. În acest context, tânărul Tudor are o întâlnire providențială cu bunica, de a cărei caldă mângâiere își aduce aminte și azi. ,,Buni, Dumnezeu nu există! Am fost în cosmos și s-a dovedit, că cerul este un loc doar cu stele și planete, nici vorbă de Dumnezeu acolo!”, susținea sus și tare junele care avea doar șase ani. Dar bunica a surâs, apoi, la scurt timp a urmat o mângâiere.

Era un prim episod dintr-o serie de căutări și frământări interioare. După câțiva ani, pașii l-au purtat pe Tudor la Seminarul Teologic din Capitală. Privind în urmă, cei 5 ani de seminar au fost ca o adevărată catehizare în care a dobândit o mai bună cunoaștere a ceea ce este credința ortodoxă. Firesc, a urmat o facultate cu profil teologic, numai că după terminarea ei, Dumnezeu avea să-i îndrepte pașii tocmai pe cealaltă parte a globului, mai exact în Boston, unde devenise masterand al Hellenic College Holy Cross.

Printre cursuri, trece pragul unei parohii de convertiți ortodocși, unde are un șoc! Zeci de americani îmbrățișau din toată inima credința ortodoxă. Au urmat ani de slujire, mai întâi ca diacon, apoi ca preot, iar în momentul de față părintele își desfășoară activitatea pe două fronturi: la Biserica Sfânta Maria din orașul Boston, și la al Hellenic College Holy Cross, unde are în grijă sarcini administrative.

Rămâneți aproape pentru că am luat calea Americii și am stat de vorbă cu părintele Tudor Sâmbeteanu despre viața unui preot ortodox în SUA, despre americani ce îmbrățișează dreapta credință, despre slujirea în arealul academic, plus multe alte subiecte atât pentru credincioși cât și pentru mai puțin credincioși.

Ce a ieșit? Un super dialog!

Vizionare plăcută!  

Biserica se roagă pentru toți cei care au murit întru credință și cer iertare pentru păcatele lor, fiindcă nu există om fără de păcat, „chiar de ar fi trăit și numai o zi pe pământ” (Iov 14, 5). „De vom spune că noi nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este cu noi” (Ioan 1, 8). De aceea, indiferent cât de drept va fi un om, atunci când el se depărtează de lumea aceasta, Biserica îi împletește a sa plecare cu o rugăciune pentru el către Domnul. „Fraților, rugați-vă pentru noi”, spune Sfântul Apostol Pavel fiilor săi duhovnicești (1 Tes. 5, 25).

În același timp, atunci când vocea comună a Bisericii dă mărturie pentru dreptatea unui om care a adormit în Domnul, creștinii, în afara rugăciunilor pentru acela, sunt învățați prin puterea exemplului bunei sale vieți și îl așează pe acela drept un exemplu ce trebuie imitat. Iar atunci când, mai pe urmă, convingerea comună asupra sfințeniei persoanei decedate este  confirmată de anumite mărturii speciale, cum ar fi martiriul, mărturisirea fără de frică, lucrarea de sacrificare a propriei persoane pentru Biserică, precum și darul tămăduirii, și mai ales când Domnul confirmă sfințenia acelei persoane repauzate prin minuni ce au loc după moartea sa, atunci când el este amintit în rugăciuni, atunci Biserica îl sărbătorește într-un mod special. Cum ar fi cu putință ca Biserica să nu slăvească pe cei pe care Însuși Domnul îi numește „prietenii” Săi? „Voi sunteți prietenii mei, […],v-am numit pe voi prieteni (Ioan 14, 14-15), pe care El i-a primit în ale sale cerești cămări întru împlinirea cuvintelor Sale, „ca să fiți și voi unde sunt și Eu” (Ioan 14, 3).

Când acestea au loc, rugăciunile de iertare a păcatelor pentru cel ce a plecat și pentru odihna sufletului său încetează; ele lasă loc unor alte forme de comuniune a Bisericii cu acela, mai exact: mai întâi, prin lauda strădaniei acelui în Hristos, „căci niciun om nu aprinde o făclie și o pune sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă” (Mat. 5, 15); în al doilea rând, prin rugăciuni înălțate către acela, ca acela să se roage pentru noi, pentru iertarea păcatelor, pentru propășirea noastră duhovnicească. Pentru ca acela să ne însoțească în ajutor în durerile și nevoile noastre duhovnicești.

Scris este: „Fericiți cei morți, cei ce acum mor întru Domnul” (Apocalipsă 14, 13), iar noi cu adevărat îi fericim. De asemenea, zis este: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor”, iar noi le înălțăm imne de slavă, conform poruncii Mântuitorului. De asemenea, Mântuitorul a zis: „Cine primește prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua și cine primește pe un drept în nume de drept, răsplata dreptului va lua” (Matei 10, 41). „Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă” (Matei 12, 50).

De aceea, trebuie să primim omul drept ca fiind un om drept. Dacă el este frate al Domnului, el trebuie să fie asemenea și pentru noi. Sfinții sunt frații, surorile, mamele și tații noștri duhovnicești, iar dragostea noastră către ei este exprimată prin comuniunea în rugăciune cu aceștia.

Apostolul Ioan scrie fraților săi creștini: „Ceam văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășanie cu noi, iar împărtășirea noastră este cu tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1, 3). Iar în Biserică, această legătură cu Apostolii nu este întreruptă; ea se duce către celălalt tărâm al existenței lor, în planul ceresc.

Apropierea sfinților de Tronul Mielului și ridicarea rugăciunilor lor pentru Biserica pământească sunt prezentate în cartea Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul: „Și am văzut și am auzit glas de îngeri mulți, de jur împrejurul tronului și al ființelor și al bătrânilor, și era numărul lor zeci de mii de zeci de mii și mii de mii”, care laudă pe Domnul (Apocalipsa 5, 11).

Comuniunea în rugăciune cu sfinții este realizarea în plan real a legăturii între creștinii de pe pământ și Biserica Cerească despre care Apostolul vorbește: „Ci v-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească și de Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor și de duhurile drepților celor desăvârșiți” (Evrei 12, 22-23).

Sfânta Scriptură prezintă numeroase exemple ale faptului că, trăind încă pe pământ, cel drept poate auzi și vedea și ști multe din cele inaccesibile minții obișnuite. Cu atât mai mult, acela se învrednicește de acele daruri atunci când s-a depărtat de trup, fiind în adunare cerească. Sfântul Apostol Petru a văzut în inima Ananiei, conform cărții Faptelor (Fapte 5, 3). Lui Elisei i s-a arătat fapta cea fără de lege a servitorului Ghehazi (4 Regi 4, 2) și, ceea ce este cu atât mai remarcabil, lui i-au fost revelate toate intențiile secrete ale curții siriene, pe care acesta le-a comunicat ulterior Regelui lui Israil (4 Regi 6, 12).

Aflându-se încă pe pământ, sfinții penetrează în duh, lumea de dincolo; unii dintre ei au văzut coruri de îngeri, altora li s-a îngăduit să vadă imaginea lui Dumnezeu (Isaia și Iezechiel), iar alții au fost ridicați la al treilea cer și au auzit cuvinte tainice, de nespus. Cu atât de mult aceștia, acum aflându-se în Rai și fiind capabili să știe cele ce se întâmplă pe pământ și să audă rugăciunile celor ce se adresează lor, pot să le împlinească, întrucât sfinții din ceruri sunt asemenea îngerilor (Luca 20, 36).

Din parabola Domnului despre omul cel bogat și Lazăr (Luca 16, 19-31) știm că Avraam, fiind în ceruri, putea auzi plânsetul bogatului suferind în iad, în ciuda „adâncului” ce îi despărțea. Cuvintele lui Avraam despre frații bogatului, „îi au pe Moise și pe prooroci, să îi audă pe aceia” (Luca 16, 29), indică în mod clar că Avraam cunoștea viața poporului evreu pe care acesta a parcurs-o după moartea sa; el știe de Moise și de Lege, de prooroci și de scrierile lor.

Vederea duhovnicească a sufletelor celor drepți în ceruri, fără îndoială, este mult mai adâncă în comparație cu cea de pe pământ. Apostolul scrie; „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu ” (1 Cor. 13, 12). Biserica întotdeauna a ținut de învățătura legată de chemarea sifnților, fiind pe deplin convinsă că ei pot mijloci pentru noi înaintea lui Dumnezeu cel din Ceruri. Toate acestea le observăm în textele liturghiilor străvechi.

În Liturghia Sfântului Apostol Iacov se spune: „Mai ales, facem pomenirea Preasfintei, Preacuratei, Preabinecuvântatei Fecioarei Născătoare de Dumnezeu. Pomenește-o, Doamne Dumnezeule, și prin ale Sale sfinte și curate rugăciuni, iartă-ne și ne miluiește pe noi”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, explicând Liturghia Bisericii din Ierusalim, remarca: „Apoi pomenim (în oferirea Jertfei celei fără de sânge) pe aceia care mai înainte s-au despărțit de viața aceasta: mai întâi pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe apostoli, pe martiri, astfel că prin rugăciunile și mijlocirea lor, Dumnezeu să poată primi a noastră rugă”.

Multe sunt mărturiile părinților și învățătorilor Bisericii, mai ales începând cu sec IV, în legătură cu cinstirea sfinților de către Biserică. Dar deja din a doua jumătate a secolului al doilea, există indicații precise în literatura creștină străveche în legătură cu nădejdea rugăciunii sfinților din cer pentru frații lor pământeni. Martorii morții martirice a Sfântului Ignatie Teoforul (la începutul sec. II), spun: „Întorcându-se acasă în lacrimi, noi am ținut o priveghere de o noapte. […] Iar apoi, după ce am dormit puțin, unii dintre noi deodată l-au văzut pe binecuvântatul Ignatie stând și îmbrățișându-ne pe noi, și alții, de asemenea, l-au văzut rugându-se pentru noi”.

Multe alte mărturii, mențiuni ale rugăciunilor și mijlocirilor martirilor, pot fi găsite în textele ce relatează persecuțiile acelor vremuri împotriva creștinilor.

Născătoarea de Dumnezeu a primit atât de multă cinste, respect și dragoste din partea credincioșilor, astfel încât, după Dumnezeu, ea a primit cea mai mare cinste, respect și iubire. Cinstea credincioșilor față de Născătoarea de Dumnezeu datează din sec. I sau II, și a fost întărită de aceleași Sfinte Scripturi care pomenesc numele ei și o descriu drept „cea plină de har, binecuvântată și singura, între femei, care a găsit har înaintea lui Dumnezeu”. Și însăși Maica Domnului, cu duh profetic, vestește cinstea de care se va bucura între toate neamurile, zicând: „iată, de acum, mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). Și adevăr a grăit atunci, fiindcă din acel moment au început mărimurile adresate Născătoarei de Dumnezeu. Pe aceasta, mai întâi a fericit-o Elisabeta, care, umplându-se de Duh Sfânt, cu glas tare, a zis: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău […] Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini toate cele spuse ei de Domnul” (Luca 1, 42-45). Asemenea, și femeile contemporane cu Maica Domnului, văzând-o pe Fecioara cu pruncul în brațe, cu siguranță au fericit-o. Evanghelistul Luca amintește de glasul care s-a auzit din mulțime și a fericit-o pe Maica cea care l-a alăptat pe Domnul (Luca 11, 27).

Arheologia creștină ne dovedește faptul că cei credincioși au pictat icoane ale Maicii Domnului, s-au închinat ei și au cinstit-o încă din sec. I-II.  Și, cu siguranță, lucrurile nu ar fi putut sta altfel, fiindcă însăși Evanghelia este cea care întărește cultul Născătoarei de Dumnezeu Maria, Fecioara însăși anunțând că „de acum, mă vor ferici toate neamurile”. Iar aceasta fiindcă Născătoarea de Dumnezeu a primit cinstea și fericirilor tuturor neamurilor – de la momentul Bunei Vestiri și până astăzi – și va fi fericită între neamuri în mod continuu până la sfârșitul veacurilor. Iar cei care nu aduc aceasta cinste și fericire înaintea Născătoarei de Dumnezeu încalcă flagrant poruncile exacte ale Evangheliei. Fiindcă întreaga Evanghelie este o lege și călcarea unei iote sau a unui cuvânt mai mic al Evangheliei înseamnă încălcarea legii.

Odată cu veacul al treilea, cinstirea Maicii Domnului a fost cu atât mai mare. Imnografia creștină înalță cântări către Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu, numind-o Împărăteasa Cerului și Doamnă a Îngerilor. În vremea aceea, au apărut, în mai multe locuri unde locuiau împreună creștinii cu alte neamuri, anumiți eretici care transformat în cult de adorare cinstea cuvenită Născătoarei de Dumnezeu, făcând-o egală în cinstire pe Fecioara Maria cu însuși Dumnezeu, imitând prin aceasta zeitățile feminine care erau adorate în cultura neamurilor. Această erezie s-a numit a collyridienilor, fiindcă aceștia aduceau drept ofrandă de jertfă într-o zi anume un fel de covrigi, sau dulciuri, pe care le și consumau (Epifanie, Panarion, cap. 78 și 79).

În aceeași perioadă au apărut și cei întru totul diferiți de collyridieni, care s-au numit antidicomarianiți, care nu tolerau slăvirea Maicii Domnului nostru. Aceștia erau atât de lipsiți de respect, încât au îndrăznit să spună că Fecioara, după nașterea Mântuitorului, a intrat la bărbatul ei și a dat naștere și altor fii și fiice. Acestora s-au alăturat și alți eretici, ai zilelor noastre, care au negat Pururea-Fecioria și numele de Theotokos – Născătoare de Dumnezeu.

Pe aceste erezii, Biserica le-a combătut și și-a exprimat în mod clar opinia corectă și sigură conform căreia suntem îndatorați să aducem cinstirea Pururea-Fecioarei drept Maică a lui Dumnezeu (Θεοτόκος), fără, însă, a ne închina ei ca unui Dumnezeu.

Ereziile collyridienilor și ale antidicomarianiților, apărute în veacul al III-lea, dezvăluie o abatere de la adevărata credință a Bisericii Universale, care (credință) se află undeva poziționată între cele două secte diametral opuse.

Epifanie, în capitolul 23, spune „Și alții, din nou lipsiți de cinste, în ceea ce privește însăși problema Pururea-Fecioarei, care obișnuiau și obișnuiesc să o numească Dumnezeu, suferind, în mod sigur, de nebunie și demență. Căci se spune că multe femei din părțile Traciei care locuiau în Arabia păstrau această practică lipsită de rațiune, adică făceau un tip de dulciuri în numele Pururea-Fecioarei Maria, pentru a se aduna, și, în numele Preasfintei Fecioare, să facă acest lucru întru totul hulitor și nedrept – adică să slujească femeile singure și să aducă jertfă”. Și în capitolul 1 al aceleași cărți legate de erezii (a Sfântului Epifanie), zice: „Această erezie a ajuns în Arabia din părțile Traciei și ale Sciției… Multe femei împodobesc o farfurie cu o cârpă curată într-o zi anume a anului și pun pe ea pâine, pe care o oferă în numele Mariei. Iar din această pâine mănâncă toate”.

Însă, încă din sec. al IV-lea evlavia și cinstea Maicii lui Dumnezeu s-au manifestat prin lucrări luminate, adică prin ridicarea unor Sfinte Biserici în numele Maicii Domnului.

Născătoarea de Dumnezeu a fost, este și va fi pentru toți credincioșii cea de nebiruit apărătoare și ajutătoarea și sprijinitoarea cea grabnică. La ea au alergat cei aflați în primejdii și necazuri, și pe ea au avut-o cei aflați în războaie drept apărătoare doamnă. A ei putere de nebiruit a zdrobit pe dușmani și aflând îndrăzneală la Fiul ei și Dumnezeu, a adus credincioșilor mila lui Dumnezeu.

Evlavia credincioșilor față de Maica lui Dumnezeu din momentul condamnării ereziei lui Nestorie, s-a manifestat în întreg statul Roman prin sărbători pline de lumină și bucurii duhovnicești, iar toate bisericile, înălțătoare și luminat decorate, ridicate în numele Maicii Domnului erau renumite prin frumusețea lor.

Această evlavie a credincioșilor față de Născătoarea de Dumnezeu și Pururea-Fecioară Maică a Domnului, care deja avea un loc ferm în inimile lor și a început cu alegerea Fecioarei Maria drept Maică a lui Dumnezeu, a rămas nestrămutată de-a lungul veacurilor și va rămâne neschimbată în inimile credincioșilor pentru totdeauna.

În 1975, Jean Hani – un erudit discret, profesor al Universității din Amiens și fondator al Centre de Recherches sur l’Antiquité Classique – publica o mică bijuterie numită Meseriile lui Dumnezeu. Preliminarii la o spiritualitate a muncii („Les métiers de Dieu: préliminaires à une spiritualité du travail”). Ideea centrală a cărții sale, formulată pe înțelesul tuturor, este următoarea: ca să nu ni se pară că e mai departe decât putem noi vreodată ajunge, ca să ne apropiem de El mai temeinic, ca să ne vorbească pe măsura noastră, Dumnezeu ni se dezvăluie ca Meșteșugar: ca Scrib, Doctor, Războinic, Olar, Țesător, Ziditor, Tâmplar, Păstor, Pescar și Vânător, Grădinar, Stăpân al Recoltelor și Stăpân al Viei…

El, Scribul Scribilor, nu are nici hârtie, nici masă de lucru, și nu are nevoie, căci Cartea Vieții nu a scris-o cu cerneală făcută din tanini sau funingine. Dar noi îl putem pricepe cercetându-i Scripturile. (Iar în Islam, adaugă Hani, se spune că Penița divină continuă să scrie, iar Cerneala continuă să curgă până în ziua Învierii).

El, Doctorul Doctorilor, nu are nici halat și stetoscop, nu are nevoie. Dar noi Îl pricepem văzând cum rănile se închid și durerile dispar, și ne amintim că aceia care s-au atins de El cât a fost pe pământ s-au vindecat.

El, Războinicul Războinicilor, nu are sabie de oțel forjat, nu are nevoie. E cel care a pus de la început sabia de foc la intrarea în Rai, iar pe acolo nu se intră nici cu tancul, nici cu avionul de vânătoare, iar de acolo bomba nucleară trebuie că pare o petardă în mâna unui netot. Dar noi așa pricepem mai bine că el, Savaot, ne poartă prin Damascurile și Fâșiile Gaza de dinăuntru, prin Belgradurile inimii, unde asaltul nu se încheie niciodată și unde armistițiu nu există.

El ca Olar a zămislit cosmosul, ca noi să pricepem că nu e loc de pe pământ care să nu fi fost atins de degetele Lui și că lumea e ulcior, iar noi ar trebui să fim apa vie din el.

El ca Țesător a țesut lumea ca pe o pânză, ca să pricepem că orice nod pe care îl desfacem cu prostia, orgoliul și fanteziile nostre slăbește întreaga fire.

El ca Ziditor a întemeiat lumea, ca să pricepem că orice zidire pe care o facem – catedrală, biserică de sat sau casă cu etaj – ar trebui să fie o oglindire a zidirii lui. (Iar Hani ne spune că în Scripturile hinduse stă scris că ar trebui să construim așa cum zeii au construit dintru început).

El ca Tâmplar le-a îmbinat și chertat pe toate de care ne bucurăm și ne folosim. Ca să nu pierdem din vedere că „în numeroase tradiții, termenul care denumește lemnul este folosit și pentru a defini materia în general – în greacă, hyle, în latină, materies (de aici și franțuzescul „matière” și spaniolul madera), și în ebraicul e’tz, în vreme ce în egipteană khet exprimă deopotrivă ideea de lemn și pe aceea de obiect, de „lucru” – p. 58).

El ni se arată ca Păstor, ca să nu uităm că suntem chemați să fim turmă, dar nu masă.

Ca Pescar, ca să nu uităm că, lăsându-ne prinși în Năvod și scoși la lumină, vom respira alt aer decât peștii. (Rabbi Akiva: un năvod e întins peste toate viețuitoarele – p. 73).

Ca Vânător, ca să nu uităm că pentru a ajunge în Împărăție trebuie agerime, prezență de spirit și ochi pătrunzător.

Ca Grădinar se arată, ca să știm că totul  – de la pir la florea de colț, de la ciulini la șofran – e creștere și avânt către cer. (Iar Hani ne învață: misticii musulmani spun că la sfârșitul lumii, grădina se va întoarce la Grădinar – p. 79)

Ca Stăpân al Recoltei și al Viei se arată, pentru că tot ce rodește, rodește pentru că a fost mai întâi îngrijit, trudit și iubit. Și ca nu cumva să uităm că dăruirea cea bună, care hrănește și adapă, vine cu prețul zdrobirii între pietrele de moară și în teasc.

*

Ce nu cuprinde prețioasa cărticică a lui Jean Hani e referința la actualitate, la modul în care lumea zilelor noastre mai poate fi străluminată de aceste vechi, eterne simboluri.

Modernitatea, produs al salturilor tehnologice mai degrabă decât al intențiilor omenești, a adus cu ea o pleiadă de ocupații desemantizate. A înlocuit bogăția simbolică a vechilor meșteșuguri cu eficiența searbădă și confortul rânced al job-urilor, care nu pot depozita sensuri și nu pot înălța omul. În schimb, a parodiat tehnologic vechile simboluri meșteșugărești, asociindu-le o transcendență second-hand, cu semn schimbat:

A scrie: Scrisul de mână ne pare azi ridicol și neproductiv, caligrafia e pierdere de timp. Pentru că, de fapt, nu mai vrem și nu mai știm să lăsăm urme frumoase. Și pentru că nu mai ținem să rămânem scriși în Cartea Vieții. De ce ne-am strădui, de vreme ce în locul ei s-a întronat zeul Hypertext, în al cărui paradis de pixeli toată lumea are acces gratuit?

A vindeca: „Viața fizică și sănătatea trupească sunt dependente de viața și energia spiritual, iar aici avem un adevăr aproape uitat în lumea noastră modernă, care a separat în mod artificial sufletul de corp și sănătatea de mântuire” (p. 17). Paradigma medicală este astăzi capturată de paradigma mecanică – totul e procedură, protocol, formalitate. Piesele mașinăriei anatomice umane se schimbă și se ajustează, la nevoie i se adaugă device-uri noi, iar genetica se reconfigurează cu aceeași indiferență cu care resetezi erorile din bordul automobilului. Și, între timp, se așteaptă ca laboratoarele să obțină elixirului final al nemuririi. Nemurire care va avea chipul Mașinii, fiindcă Mașina o poate găzdui și simboliza mai bine decât trupul care, așa cum spunea un transumanist, e doar „un deșeu [mess] de materie organică plin cu sânge”. (Desigur, o nemurire fără înviere, dar să nu se împiedicăm de asemenea detalii).

A țese: Lumea nu mai e Țesătură, ci Rețea. În loc de noduri, impulsuri electrice. În loc de urzeală, algoritmi. În loc de ordinea, destinul și rostul cuprinse în Țesătură – hazardul și nihilismul Rețelei.

A construi: catedralele nu sunt bune, că sunt prea medievale, în schimb ridicăm zgârie-nori față de care Turnul Babel însuși trebuie să fi părut o șandrama. După ce îi ridicăm, îi contemplăm din apartamentele noastre insipide pe care Le Corbusier, preotul arhitecturii moderne, le numea „mașini de locuit”.

… Alte ipostaze meșteșugărești au devenit pur și simplu de neînțeles pentru oamenii zilelor noastre:

Vasul: în cel mai bun caz, vasele create manual au devenit un moft rustic. Supraabundența și ieftinătatea celorlalte recipiente, turnate din toate materialele posibile, produse exclusiv industrial, face ca simbolul Vasului modelat de Olar să nu ne mai spună mare lucru. Astfel, o poartă de înțelegere pare să se fi închis definitiv pentru cei mai mulți, singura șansă de contemplare a misterului Vasului rămâne Potirul (până nu se dă vreo ordonanță prin care să fie produs și el din PVC aprobat de Ministerul Sănătății, asortat cu lingurița de plastic). Dacă astăzi lumea pare diformă, mototolită și fisurată, cu toate sensurile scurse din ea, posibil să fie din cauza faptului că nu mai seamănă cu Vasul, simbolul esențial al armoniei necesare, și al separării necesare, dintre formă și conținut.

Lemnăria: Ce ar putea mai învăța de la Tâmplar lumea noastră de rumeguș presat, cu oroare de lemn masiv? Lumea în care drujba mistuie într-o zi cât poate tăia un topor în luni întregi?

… Iar alte ipostaze au fost pierdute prin banalizare și înlocuite cu simulacre (interesant, par să fie mai ales cele care au legătură cu hrănirea):

Nu mai știm să avem grădini, deci nu mai avem la îndemână, in micro, imaginea primordială a Raiului – tainic și luxuriant, unde toate împreună sunt. În lipsa lor, tot ce am putut produce sunt parcurile cu gazon, cu pomi civilizați, eventual cu țarcuri civilizate pentru câini civilizați, cu locuri de joacă civilizate pentru copii civilizați. Și cu coșuri de gunoi, gunoi civilizat.

Turme nu deținem, dar avem câini și pisici, atâta doar că nu le păstorim, ci le idolatrizăm. La pescuit se merge doar pentru relaxare, iar vânătoarea s-a mutat în ecran, în Call of Duty, Doom și Half Life, unde, darwinist, supraviețuiești omorând. Omorând oameni, nu animale. (Din nou, detalii…).

Iar pâinea cea de toate zilele pare de burete. Nu știm nici mâna care a semănat și treierat grâul (pe care oricum nu l-am deosebi de orz sau de ovăz), pentru că nu mai există nici o mână acolo, doar mașini specializate, calcul de producție și multe-multe îngrășăminte și mulți-mulți hibrizi. [1] Pâinea o servim de-a gata, doldora de „mono și digliceride ai acizilor grași”, la care putem asorta un vin cu metabisuflit de sodiu din struguri intens chimizați, și iată simulacrul nostru agroindustrial de împărtășanie. Așa că recoltăm, dar numai din supermarket. Cash sau card?

*

Hani scrie: „Fiecare ocupație artizanală este capabilă să evoce această activitate [activitatea divină], de vreme ce este prelungirea ei firească, în măsura în care este naturală – adică are drept scop satisfacerea nevoilor naturale ale omului prin mijloace la fel de naturale” (p. 38).

Azi, tehnologia este nucleul culturii noastre, este obsesia noastră princip(i)ală, este „subiectul istoriei”, cum spunea Günther Anders. Sub dominația ei, nevoile pe care ne zbatem să ni le satisfacem sunt orice, numai naturale nu. Astfel că oricât am privi în jur – cu excepția câtorva insule – „ocupațiile artizanale” nu mai există. S-au pierdut pe nesimțite în marșul omenirii de la unealtă la mașină. Odată cu instaurarea domniei mașinii – care este cu totul altceva decât unealta – a dispărut posibilitatea reflectării lui Dumnezeu în mod direct prin activitatea omenească de zi cu zi, a dispărut posibilitatea vieții active de a fi simultan și contemplativă.[2] Schimbarea formei muncii a provocat desacralizarea ei. Ni-l putem închipui pe Dumnezeu ca tâmplar, dar nu ca operator CNC. Ni-l putem închipui ca zidar, dar nu ca șofer de autobetonieră. Ni-l putem închipui ca scrib, dar nu ca blogger.[3]

În plus, saltul spre mașinalizare a adus din ce în ce mai multe ocupații noi care, prin natura lor, sunt complet opace față de divinitate – nu există un dumnezeu al publicitarilor, sau experților în JavaScript ori Python, al analiștilor de date sau măcar al „făcătorilor” de Excel-uri, ca să nu mai vorbim despre vreun dumnezeu al criptomonedelor (deși presupun că în acest domeniu se va autoinstaura destul de curând un „sfânt” protector). Creatorul nu e „creator de conținut”.

Bănuiesc că meșteșugurile enumerate și tălmăcite elegant de profesorul Hani pot reflecta activitatea divină pentru că sunt tributare uneltelor – adică tributare unui stadiu tehnologic adecvat relației om-Dumnezeu, stadiu pe care astăzi lumea noastră l-a abandonat. Și mai bănuiesc că Dumnezeu poate folosi uneltele (și doar uneltele) drept metafore, pentru că:

• unealta este prin definiție un „obiect” limitat în capacitate și în complexitate. Astfel, satisface nevoile fără prea mari excese și fără prea multe pierderi, tinzând cumva spre un echilibru acceptabil între nevoie și mijlocul de satisfacere a ei. Există deci o anumită smerenie a uneltei care o face propice să fie folosită drept semn, drept cale către Marele Meșteșugar. La polul opus, mașina este creată pentru a depăși violent – cât mai mult, cât mai rapid! – limitele naturale ale omului; acolo unde unealta se frânge sau se oprește odată cu mâna obosită, mașina forțează, domină și controlează.
• unealta cere o participare fizică deplină. Mașina – cu cât mai sofisticată, cu atât tinde să marginalizeze omul, reducându-i progresiv gradul de participare: mai întâi operator, apoi supraveghetor și pe urmă (un ideal atins deja în unele domenii) excluzându-l complet prin automatizare. Prin contrast, omul care mânuiește unealta rămâne central, esențial, în procesul de facere al artefactului. Iar prezența lui fizică sacralizează, pentru că nu există sacralizare fără trup, deci fără gest – gest care „integrează acțiunea – acțiune inițial doar de natură pur umană – în ordinea divină” (p. 104). Prin unealtă, omul e chemat să participe în integralitatea lui, cu mintea și cu trupul, așa cum e invitat să participe și la creație: ritualic;
• unealta e întrucâtva „purtătoare de chip”, atât a celui care a creat-o, cât și a celui care o folosește. De partea cealaltă, mașina – mama-surogat a produsului fabricat în masă – este anonimă, probabil aproape la fel de anonimă precum cel care-și dorește să credem că de fapt nu există.

Așadar, spre deosebire de mașină, putem spune că unealta e smerită, și cere participare trup și suflet, și pare să poarte un anume chip. Iată de ce, acum, deopotrivă la finalul cărții lui Hani și finalul acestor rânduri, cred că…

… Dumnezeu ne-a vorbit ca stăpân al uneltelor.

Noi i-am răspuns ca robi ai mașinilor.

*

PS – Și pentru că întâmplarea face ca acest text să apară în Săptămâna Mare, spun de pe acum:

Tâmplarul a înviat!

Păstorul a înviat!

Ziditorul a înviat!

[1] AGRICULTÚRĂ, agriculturi, s. f. Cultivarea pămîntului și creșterea animalelor în vederea dobîndirii produselor alimentare și a unor materii prime vegetale și animale necesare industriei (subl. mea.); – Dicționarul limbii romîne literare contemporane 1955-1957

[2] Degradarea în tandem a muncii și repaus-ului azi: burnout–mindfulness.

[3] În urmă cu ceva timp, am citit cu oroare un mic text al unui reputat teolog creștin care asocia Euharistia cu „o mașină de pâine” și Biserica cu o „fabrică de pâine”.

Matricea Românească a avut plăcerea de al avea invitat, în data de 21.03.2022, pe Pr. Conf. Dr. Univ. Gh. Holbea, preot la Biserica Precupeții Noi din București, ce ne-a vorbit pe tema RUGĂCIUNII

,,M-am tot gândit cum să început, sunt convins că fiecare aveți experiență personală în ceea ce privește rugăciunea. Am adus o carte: Omul, acest necunoscut de Alexis Carrel. Bineînțeles noi, teologii, eram obișnuiți cu rugăciunea, era în programul nostru, dar sincer în perioada aceea când am citit această carte am înțeles că pentru mine era o întărire puternică, pentru că în perioada aceea era o ofensivă împotriva credinței.”

,,Pr Antonie Plămădeală ne-a înaripat invitându-l mai întâi pe Ioan Alexandru în dat de 6 iunie 1991. Cel care l-au ascultat, cunoscut pe Ioan Alexandru, nu ca om politic, ci ca poet care a predat la Universitate, poezia ebraică dar și la arte plastice, iconografia bizantină, știu foarte bine că dânsul era însăși credința întrupată și în același timp împărtășită prin entuziasm.’’

,,La noi la Teologie exista aceasta vorbă: ești teolog? Roagă-te!”

Ce înseamnă rugăciunea? Sunt foarte multe definiții. Răspunsul la aceasta întrebare îl găsiți în videoclipul de mai jos.

Un alt instrument al misiunii în închisoarea comunistă este puterea exemplului, care ajută pe cel din temniță să găsească în aproapele său trăitor, nu doar un izvor de cunoștințe teoretice, abstracte despre viața în Hristos, ci înțelegerea învățăturilor concretizată într-un comportament specific, clădit pe porunca iubirii. Aceste experiențe întăresc relația între semeni, dar accentuează și adeziunea către Dumnezeu, văzând în aproapele semnele evidente ale prezenței divine, împărtășire de har.

Mai mult, aceste comportamente copleșite de iubire sunt răspunsul firesc la dinamica spirituală a închisorii, căci în penitenciarele unde se săvârșeau Sfintele Taine și se slujea Sfânta Liturghie, se aștepta o educare a deținuților în duhul creștinesc al jertfei.

Pentru cei care nu erau obișnuiți cu un contact constant, întâlnirea cu oameni ai jertfei (conștientă și voluntară) sub pecetea lui Hristos le schimba viața (experiențele le pot reorganiza existența).

Cel care propovăduiește nevoia rugăciunii ca act intim de comunicare cu Dumnezeu, dar nu o practică, adică nu o expune prin puterea propriei sale trăiri, acela devine doar un informator și mai puțin un formator.

Amintim ca exemplu al trăirii autentic ortodoxe pe „badea Trifan” avocat și doctor în drept care a deținut în perioada guvernării legionare funcția de prefect al județului Brașov și care nu renunță la „onoarea legionară” și nici la valorile specifice acesteia. În Săptămâna Patimilor din anul 1955, închis fiind la închisoarea Gherla, trăiește chinul Golgotei prin rugăciune și lacrimi, izolat într-un colț al celulei. Această conduită „îi impresionase pe toți cei din cameră într-atât, încât întreaga săptămână mare a fost una de doliu; om al rugăciunii, blând și smerit, a câștigat multe suflete cu trăirea și cuvântul său înțelept în lungul său pelerinaj 21 de ani prin pustiul temnițelor comuniste.”[1] Lucrarea personală de asemănare cu divinitatea îl ridică pe om la starea de sfințenie, reflectată și în relația cu semenii; comportamentul se modifică, se adaptează la nevoia de a dărui iubire, zdrobind egoismul omului egocentric. Colegii de celulă observă demnitatea chipului lui Dumnezeu din om reflectată în smerenie, blândețe, înțelepciune etc., devenind un etalon de urmat în procesul individual de moștenire a Împărăției Cerurilor.

Un alt model este Valeriu Gafencu, care impunea prin statura sa duhovnicească un respect față de cuvântul și sfatul său. „Rugăciunea lui Valeriu și pilda vieții sale lucrau pe nesimțite în sufletele celor ce-l înconjurau. De pildă, într-una din zile R. trăgea pe furiș dintr-un rest de țigară pe care-l găsise prin curte. Valeriu l-a văzut și i-a spus: Cum vei putea rezista la marile încercări în care suntem angajați, dacă nu te poți stăpâni de la un fum de țigară? Lui R. tânăr student pe cât de bine pregătit, pe atât de bine intenționat i-a fost suficientă această observație pentru ca să înceapă să-și pună cu seriozitate problema vieții creștine și a trăirii lăuntrice.”[2] Observația sa și sfatul său sunt fundamentate pe autoritatea trăirii autentice, pe o viață înaltă care poate fi justificare și garanție că nu folosește cuvânt ieftin, ci plin de putere.

O atitudine demnă și iubitoare observăm și la părintele Ioja, care a fost condamnat la temniță pentru susținerea „rezistenței din munți”, arestat în 1949 și anchetat folosindu-se metode dure cu obiectivul smulgerii unei declarații incriminatorie. Anastasie Berzescu dă mărturie despre părintele Ioja amintind: „ unul câte unul eram strigați pe nume și conduși la butucul cu lanțuri. Nu toți erau legați în lanțuri. Numai aceia care erau considerați mai periculoși și șefii de loturi. Eu am fost legat în lanțuri împreună cu părintele Ioja Sinesie din comuna Rănușa, județul Arad. Era un om bun și blând, cu multă dragoste față de om și cu credință în Dumnezeu (…) Părintele Ioja era legat de piciorul stâng. Trebuie să fim foarte atenți și să pășim deodată amândoi, că altfel ne împiedicăm și ne tragem unul pe altul.  Așa ne-am dus zilele legați în lanțuri grele. Așa am dormit, am mers împreună la W.C. Ne uitam unul la altul cu resemnare și cu speranță că odată vom scăpa. Blândele priviri ale părintelui Sinesie mă încurajau.”[3] Șansa unui coleg de suferință iubitor și dedicat lui Hristos, te întărește în nădejdea izbăvirii, te sprijină să nu cazi, te ridică după îngenunchere. Prezența harului este evidentă și prin el Hristos, care păstrează o formă autentică a demnității în ființa deținuților, chiar dacă regimul dorea umilirea și distrugerea lor. Comportamentul celuilalt obligă la asumarea unei atitudini asemenea, ca manifestare a omagiului și respectului ce i se cuvin; dar involuntar se produce început al mântuirii, pentru că voința este înduplecată, iar mintea luminată să cunoască pe Dumnezeu în fratele de suferință, care pășește cu ușurință peste înjosirea pricinuită.

Despre pilda sfințeniei ca și cale de urmat vorbește părintele Steinhardt cu referire la părintele Haralambie. Acesta îl evoca spunând: „operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toata ziua culcat și acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie V. așteaptă moartea. Află însă mijlocul și tăria de a ne vorbi uneori, câte puțin. Monah ce se află, întâmpină sfârșitul cu seninătate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se gătește de drum lung și cunoaște că nu-i de râs, că e bine să chibzuiești din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri și să te echipezi, cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească. Îmi dăruiește și mie câtva timp și privindu-l, grăindu-i, mă copleșește convingerea că suferințele au sens, că viața toată nu se poate să nu aibă sens (…) Părintelui Haralambie ca unui sfânt cutez să-i împărtășesc e primul cele două vise avute la Jilava cu un an și jumătate înainte, în celula douăzeci și cinci.”[4]

Moartea și viața primesc noi valențe înțelese prin „filtrul” sfințeniei, care uimesc pe cei ce nu cunosc nădejdea și întărirea dăruite de Dumnezeu. Pilda vieții unor colegi de celulă produce în sufletul deținutului frământări importante, ridică întrebări existențiale și justifică suferința și durerea. Un astfel de răspuns este necesar pentru a nu cădea în deznădejde, considerând că divinitatea l-a uitat, îl pedepsește iremediabil ori căzând în extrema contestării existenței lui Dumnezeu. Gândurile intime sunt expuse unor astfel de trăitori pentru că răspunsul lor este apreciat ca soluția viabilă, sinceră și izvorâtă de la Creator.

Se poate observa, ca și vector comun al exemplelor anterioare, calitatea omului duhovnicesc de a avea discernământ și înțelepciune, de a ști să aleagă atitudinea firească și creatoare în diferite situații, care îl pot influența concret pe cel în nevoie.

Facem referire și la cazul părintelui Sandu Tudor, care este acuzat de activitatea sa împotriva regimului comunist prin acțiunile întreprinse prin Rugul Aprins, fiind arestat în 1958. Acuzarea încadra fapta în categoria „uneltire contra ordinii sociale”, fără a avea însă asupra sa nicio dovadă. Acesta nu va accepta recunoașterea „activității subversive” și va suferi bătăi, maltratări prin diferite metode prin care se încerca exterminarea sa: „pentru a afla date suplimentare, anchetatorii îi introduc în celulă un informator care, timp de aproape o lună, dă mai multe note referitoare la atitudinea părintelui Daniil. Coroborate cu procesele verbale de interogatoriu, aceste note ne arată dimensiunea morală a starețului de la Rarău, care nu a acceptat sub nicio formă să denunțe pe cineva. Iată câteva fragmente: Nu-și poate închipui, cum anchetatorul său, un om tânăr, își permite să-l înjure și să-l amenințe. Îi este milă de el pentru că este un rătăcit, care și-a vândut sufletul și conștiința. Păcat de el, căci pare să fie un om inteligent… Pentru viitor și-a stabilit o linie de conduită care să oblige pe anchetator să-i acorde respectul cuvenit ca reprezentant al Bisericii.”[5] Părintele Daniil nu se dezinteresează de viața fratelui său, ci caută prin diferite metode să-i influențeze starea de credință, atingându-i diferite zone sensibile prin care poate să-i producă o convertire. Dar vehiculul central al acestei strategii este „linia de conduită”, un comportament care să provoace în inima informatorului rușinea față de păcatul făcut, și să modifice jignirile într-un respect sincer față de demnitatea preoțească.

Acest deținut continua în declarația sa: „este o fire emotivă pe care încearcă să și-o biruie prin voință. L-au impresionat strigătele ce le-a auzit luni seara și, după ce s-a liniștit, a început să-mi explice că cei ce trec prin asemenea probe dau dovadă de lașitate până la urmă, recunoscând totul pentru a scăpa de durerile fizice. Aceștia nu au fond spiritual, necunoscându-l pe Dumnezeu și toate tainele credinței creștine. Dacă L-ar cunoaște, în acele clipe grele s-ar ruga cu încredere lui Dumnezeu și Acesta i-ar da puterea necesară să îndure durerile fizice momentane, scutindu-l de remușcările ulterioare.”[6] Deși tulburat, părintele Sandu Tudor nu părăsește linia amintită ci rămâne constant în iubirea de Dumnezeu, căutând să explice că singurul mod de a depăși durerea fizică este nădejdea și credința în Hristos. Transpune tot acest proces prin lumina fondului spiritual pe care cei ce suferă bătăi și chin ar trebui să-l posede, pentru a nu ceda presiunii. El se arată nedispus la această formă de compromis, devenind exemplu viu de jertfă, păstrându-se curat. Un astfel de comportament în fața terorii și durerii produce în sufletul deținuților ce l-au cunoscut pe părintele Daniil, nu doar respect (aspect căutat în relația cu informatorul), ci mai ales urmarea pe drumul deschis de dânsul.

Gradul sfințeniei se relevă în decizia de a ierta pe cel care îți este dușman, chiar dacă îți produce suferință fizică, durere și chin. Astfel, „ultimul stareț al Tismanei a declarat celui care îl torturase: Te iert din toată inima și, la fel ca mine, și ceilalți creștini. Iar dacă noi iertăm, cu siguranță că Hristos, Care e mai bun decât noi, va ierta și El. Se va găsi și pentru tine un loc în cer.”[7]

Un alt model de conduită în închisoare este poetul Vasile Voiculescu, despre care se spunea că „era impresionantă purtarea lui față de cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt și era creștin adevărat. Nu-l interesa prea mult hrana, împărțind-o cu ceilalți. Se crease în jurul lui un cerc de profitori care, uneori, îi luau mâncarea, fără să-l întrebe măcar. Într-o bună zi, un bolnav, deși operat, s-a repezit să-i ia mâncarea de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: Lăsați-l, și el este creatura lui Dumnezeu și, dacă s-a repezit să o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine.”[8]

Aceste semne simple ascund profunde trăiri sufletești, atât din partea celui care se dăruiește, dar și a aceluia care primește darul; se generează o stare puternică de unitate, o comunitate fundamentată pe împărtășirea din colegul de celulă, văzând în el pe Hristos în nevoie. Pomenirea acestor fapte după zeci de ani de la petrecerea lor, evidențiază impactul pe care l-au avut asupra sufletului celor ce au fost protagoniști, dar și a „spectatorilor” care au privit și au fost mișcați.

Amintim un episod petrecut în temnița Aiudului, unde Părintele Iustin Pârvu primește un pachet cu o pereche nouă de bocanci în contextul în care închisoarea  nu mai deținea fonduri pentru aprovizionare. După cererile repetate, trimite o scrisoare familiei și  „în câteva săptămâni bocancii au ajuns, erau noi, nouți, numai buni să înfrunte iarna. În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deținut nou care târa după dânsul niște bocanci care aveau numai fețele, tălpile lipseau, așa că bietul băiat avea picioarele numai răni și la fiecare pas scotea câte un geamăt. Fără să ezite, părintele, și-a scos bocancii săi și  i-a dat tânărului, spunându-i: Iată, măi frate, ține această încălțăminte și bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuiește, eu sunt vechi aici și mă descurc…! (…) Numai cu asemenea gesturi ne-am întărit și am reușit să ne salvăm, omenia și caracterul au reușit să încălzească și să înnobileze chiar  și acel loc în care ne-au împins istoria și trădările din sânul neamului românesc.”[9] Această ultimă afirmație subliniază caracterul important al exemplului personal, care ajută pe deținuți să-și păstreze o stare de demnitate prin relația de iubire ce nu poate fi alterată.

Părintele Arsenie Papacioc concluzionează afirmând: „imaginea pușcăriei mele, spune părintele referindu-se la trăitorii de la Aiud, este alături de grupușorul acesta în care m-am simțit foarte bine. Între noi era o mare unitate. Toți erau gata de moarte. Pe oamenii aceștia, pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe toți, Maxim, Pașcu, și ceilalți, pe toți i-aș sfinți (canoniza). Era, oare, unul mai bun ca celălalt? Contează maniera în care primești suferința. Pe toți, i-aș sfinți, pentru că au fost sinceri și pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toți se jertfeau. S-au dus cu toții, rând pe rând. Cu o bucurie greu de explicat.”[10]

Jertfa pentru semenul suferind atinge pragul paradoxului, pentru că nu deposedează pe cel dispus la dăruire, ci îi suplinește lipsa prin har, trecând peste suferință, nu cârtind, ci acceptând-o. Mai mult, moartea lor cauzată de actul jertfelnic este o eliberare, un cadru de bucurie și nu de tristețe, sub căldura deplină a iubirii.

În subcapitolele anterioare am amintit despre principala acuzație adusă teologilor aceea de a fi legionari. Doar o parte dintre cei condamnați astfel au avut adeziuni la Garda de Fier; totuși, legionarii se distingeau de restul deținuților printr-o aplecare către mistică și rugăciune, către meditație și discuții teologice, considerând închisoarea un loc al curățirii și al experierii Golgotei, fiind parte a modelelor spirituale întâlnite în temniță.

Un asemenea legionar, închis sub regimul de teroare instaurat de comunism, este „Vasile Turtureanu. Arestat sub Antonescu pentru activitatea în Frățiile de Cruce, își va petrece întreaga tinerețe, de la 19 la 42 de ani în temniță, folosind timpul încarcerării sale ca un parcurs către urcușul duhovnicesc”.

El mărturisea: „În închisoare nu am stat degeaba. Totdeauna am fost atent la mine însumi, la îmbunătățirea mea sufletească. Am căutat să realizez în mine omul nou, care trebuie să fie adevăratul legionar. Acesta nu este altceva decât omul nou în Hristos. Omul nou legionar, așa cum eu l-am înțeles, se naște din durere și renunțări, crește în strălucire udat de lacrimi de pocăință spovedania și Sfânta Împărtășanie- are dragoste sinceră față de aproapele și credință nelimitată în biruința și învierea neamului românesc, în lumina sfintei învățături a blândului Iisus.”[11] Această viziune, de a despărți politicul de religios printr-o redefinire a „omului nou” (din perspectiva legionară), este vectorul care transformă deținutul în sfânt. El continua „a trebuit să ajung singur la niște concluzii. Eram aspru față de greșelile altora, cât am fost liber și în primii ani de închisoare. Suferința a fost cea care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu și să fiu foarte iertător față de oameni.”[12] Firea omului căzut este curățită prin suferință, o readuce în starea naturală, autentică. Pentru unii suferința este înrobire, dezumanizare, iar pentru alții este calea spre deplina umanitate. Găsirea puterii de a ierta cu ușurință, ajută detenția „colegilor”, care simt întărire.

Exemplele folosite conturează doar în parte viața jertfelnică a deținuților, care aduc prin gesturile lor, prin comportamentul izvorâtor de iubire o stare de comuniune în Hristos, ce luminează întunericul gulagului românesc. Pilda „faptei bune” (înțeleasă ca ajutor material, dar și moral) este consecința înțelegerii în viața personală a Evangheliei, care se reflectă într-un comportament specific, devenind model pentru cei ce doresc să cunoască divinitatea. Fără asemenea exemple, am păstra doar la nivel abstract învățătura despre Fiul lui Dumnezeu și despre trăirile în duh filocalic din temniță.

[1] Dumitru BORDEIANU, Mărturisiri din mlaştina disperării, ediţia a II-a, Editura Scara, Bucureşti, 2000, p. 393 apud. Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.43.

[2] Monah MOISE, op.cit.,p.149.

[3] Anastasie BERZESCU, Lacrimi şi sânge. Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului, Timişoara, Editura Marineasa, 1999, pp.125-126 apud. Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 381.

[4] Nicolae Steinhardt, op.cit., pp.100-103.

[5] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 165.

[6] Ibidem., p. 165.

[7] Ibidem., p. 389.

[8] Ibidem., pp. 730-731.

[9] Adrian Alui GHEORGHE, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2006, pp. 31-32.

[10] Monah MOISE, op.cit., pp. 45-46.

[11] Ibidem., pp.55-59.

[12] Ibidem., p.62.

În adolescență cocheta cu muzica folk, organiza brigăzi artistice și activități muzicale. Cu toate acestea, tânărul a studiat la Facultatea de Electrotehnică din Timișoara. În ianuarie 1992 a pus pe picioare trupa Profet. Au început să scoată piese proprii, cu un puternic mesaj social, să câștige admirația publicului, să cucerească topurile, să fie sufocați de concerte, schimbându-și în cele din urmă numele în Bethleem. Erau pe val. Însă Dumnezeu avea alte planuri. Un casting ce părea o oportunitate, a schimbat datele problemei. Radu trecuse cu brio probele muzicale câștigând admirația juraților și cu toate acestea, a picat primul sub linie. Ulterior, concertele s-au rărit, mirajul scenei s-a risipit, iar trupa s-a destrămat. A debutat o căutare, zeci de întrebări, încercări în familie, evenimente care l-au purtat către biserică. La zeci de ani distanță, părintele Trifon a înțeles că toată neșansa trecutului, așa cum o numea atunci, a fost de fapt pedagogia lui Dumnezeu. Astăzi este tatăl a cinci copii și consilier pe probleme de învăţământ şi tineret în cadrul  Episcopiei Devei şi Hunedoarei. Am stat de vorbă cu dânsul și am povestit despre viața pe scenă, cum se împacă rockul și Dumnezeu, de ce au nevoie tinerii de azi și multe altele.

Interviul pe scurt:

• O viață în compania rockului: “Am cântat în cluburi studențești și deja aveam altă viziune. Am zis că trebuie să înregistrăm câteva piese, să le promovăm pe radio, nu exista internet, și când lumea va recunoaște piesele noastre, atunci să ieșim într-un concert.”
• Neșansa prezentului, o pedagogie divină: “Am mers și am întrebat ce am greșit, să văd măcar ce am de corectat. Răspunsul m-a dat pe spate. Nu aveam ce să corectez și au zis: «Ne-au plăcut versurile tale, au fost cele mai bune, linia melodică la fel, ai voce bună, dar nu ne place înfățișarea. Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele». Ori chestia asta m-a rupt!”
• Credința explicată altfel: “Simțeam că lumea habar nu are de credință, că merge în tot felul de clișee, formalisme. Din toate piesele pe care le știam, am zis că pot construi o poveste catehetică. Așa a luat naștere primul concert de Crăciun, unde am avut 200 de oameni. Le cântam colinde românești, piese de la Holograf, Cargo, și între piese le explicam ce este Betleemul, ce este o profeție…”

Când muzica nu-ți dă pace

A început să fredoneze primele melodii pe la sfârșitul grădiniței. Tatăl a simțit că puștiul poate mai mult. S-a înscris la școala de muzică, iar în liceu a decis că trebuie să ia lucrurile mult mai în serios. Organiza tot felul de manifestări muzicale, brigăzi artistice și visa să meargă la Conservator. “Tata își dorea pentru mine un lucru mult mai facil. Pe atunci cine mergea la electrotehnică avea un viitor asigurat, așa că a insistat să fiu inginer. Cumva, am mers pe teoria lui, așa că am dat admitere la electrotehnică în Timișoara. Anul I de facultate a fost un pic mai greu pentru că era un alt mediu, dar din anul II am zis că vreau trupă, vreau să fiu artist, să compun etc.”, povestește părintele Radu Trifon pentru Matricea Românească.

,,Piesa a avut un mare succes. A fost șase săptămâni pe locul întâi în topurile radio”

Radu nu s-a dat în lături de a-și vedea visul cu ochii. În ianuarie 1992 a pus pe picioare trupa Profet. Parteneri de drum i-au fost un băiat de profesie lăcătuș mecanic, dar cu o bogată cultură a rockului, și actualul său fin. “Am zis să facem ceva la modul serios. Eu eram compozitorul și textierul trupei. Piesele au început să aibă un mesaj social puternic și țin minte că repetam într-o cameră destul de mică. Am cântat în cluburi studențești și deja aveam altă viziune. Am zis că trebuie să înregistrăm câteva piese, să le promovăm pe radio, nu exista internet, și când lumea va recunoaște piesele noastre, atunci să ieșim într-un concert. Am înregistrat două piese, una dintre ele se numea Lovește primul și era un strigăt în fața nemerniciilor care s-au întâmplat în anii ’90 cu mineriadele. Spre surprinderea noastră piesa a avut un mare succes. A fost șase săptămâni pe locul întâi în topurile radio”, spune părintele.

Pe scenă alături de colegii de trupă

Între Dumnezeu și rock

Între timp, a terminat facultatea, a poposit un an de zile ca asistent universitar, dar acordurile de rock nu-i dădeau pace. “La momentul respectiv, Timișoara colcăia de trupe și am zis că mai bine mă mut înapoi la Deva, unde nu se întâmpla mai nimic. Erau câteva formații care mai cântau prin baruri sau la serbările orașului și am zis că putem face ceva. Odată cu strămutarea la Deva, am schimbat titulatura trupei în Bethleem. Era o idee care mă bântuia din tinerețe, să am o formație care să se numească Bethleem și care să vorbească despre Dumnezeu. Nu pot spune că eram un creștin practicant, din contră. Mama era catolică, târziu s-a botezat la Ortodoxie, mă ducea cu ea la slujbă și țin minte că nu înțelegeam nimic, dar la sfârșit organistul mă lăsa să cânt la orgă cât voiam. Părinții din partea tatălui erau foarte ancorați într-o relație cu Biserica. Bunicul meu citea psaltirea odată la două zile, era prezent mereu la Sfânta Liturghie și la Vecernie. Eu mai mergeam la ei în studenție să învăț pentru că era foarte liniște. Chiar mă întrebam ce găsesc în acest stil de viață, foarte auster, fătă nicio bucurie și mă angajam destul de des în discuții cu bunicul. Ulterior, am început să citesc și eu, dar nu Sfânta Scriptură sau Viețile Sfinților, astea mi se păreau perimate. Citeam Istoria Religiilor de Mircea Eliade, cochetam cu religiile acestea gen Reiki, ezoterism, pentru că îmi vorbeau în termenii mei”, își amintește părintele Radu Trifon.

,,Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele”

Dilemele spirituale mergeau mână în mână cu acordurile de chitară. După revoluție, mirajul Occidentului nu mai era un lucru intangibil. La București se anunțase cu surle și trâmbițe un mare concurs pentru ocuparea unui post de solist într-o trupă englezească. Acum era momentul. “Concursul s-a ținut la Teatrul Național și mi s-a cerut să compun o linie melodică și un text în limba engleză în primă audiție a unei orchestrații făcute de trupa respectivă. După mine au mai urmat vreo 20 de candidați, iar seara au venit rezultatele. Ieșisem pe locul doi! Am mers și am întrebat ce am greșit, să văd măcar ce am de corectat. Răspunsul m-a dat pe spate. Nu aveam ce să corectez și au zis:  «Ne-au plăcut versurile tale, au fost cele mai bune, linia melodică la fel, ai voce bună, dar nu ne place înfățișarea. Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele». Ori chestia asta m-a rupt! Am avut tot felul de gânduri rele, dar într-un final aceste gânduri m-au dus în Săptămâna Mare la Mănăstirea Râmeț. Am stat acolo cu intenția de a găsi răspunsuri. De ce mă jucase Dumnezeu pe degete? Țin minte că m-am spovedit în Vinerea Mare, după Prohod, a durat cam vreo trei ore spovedania. La final, părintele mi-a dat de împlinit două canoane: ori mă însor cu prietena mea, ori mă despart, iar cel de-al doilea a fost să-mi tund părul. Imposibil! Părul era emblema mea. Mă opreau femei pe stradă și mă întrebau ce fac ca să-mi stea părul așa, altele îmi cereau părul pentru bani ca să-și facă perucă. Am început să argumentez că apostolii au avut plete, Iisus a avut plete, domnitorii au avut plete, argumentele nu stăteau în picioare. Timp de trei ani de zile nu am îndeplinit acest canon. Însă după ce prima mea fiică a împlinit un an era obiceiul să tunzi copilul și dintr-o dată mi-a trecut pin minte: «Ce ar fi să-mi tund părul? E greu de întreținut, hai să fac o schimbare». Am făcut asta fără să mă gândesc o clipă că atunci împlinesc canonul”, spune părintele.

Nebănuite sunt cărările Domnului

În trupă a fost o mare dezamăgire. Un Radu fără plete nu mai ieșea deloc în evidență. Era doar un individ anost. Cu toate că dezamăgirea plana în aer, au urmat câteva înregistrări la televiziune. “Am început să primesc tot felul de scrisori de la doamne și domnișoare care îmi puneau întrebări existențiale. Oamenii audiaseră melodiile mele, rezonau cu temele de acolo și au tras concluzia că aș avea răspunsul la întrebările legate de viața lor, dar nu le aveam. M-am pus să citesc, între timp mă angajasem la Romtelecom și mă plictiseam de moarte. Voiam să fac altceva. Conservator, filosofie, litere, și nașul fratelui meu care era preot, mi-a zis că mai bine fac teologia, pentru că acolo le voi găsi pe toate. M-am dus mai mult din curiozitate, iar după un an de zile m-am lăsat. În anul următor, cea de-a doua mea fiică a avut niște probleme de sănătate. Doctorii nu-i dădeau de cap. A fost o pedagogie de-a lui Dumnezeu ca să mă ducă la biserică. Mergeam pe la masluri, nu știam ce sunt alea, dar așa ni s-a spus să facem. La un moment dat am zis să mă duc iar la teologie însă la Arad. Eram chitit că vreau să învăț. Și de aici am vrut să plec. Eram dezamăgit de mediu, dar una peste alta părintele Ghelasie de la Frăsinei, în momentul în care i-am spus că vreau să mă las de facultate mi-a spus că îmi dă canon să nu o fac, și că în ultima zi să vin cu diploma la el. În momentul în care mi-am luat diploma și m-am dus la părinte, am aflat că trecuse la cele veșnice de două zile. El a știut că dacă nu mă constrânge, sigur aș fi abandonat.”

,,A fost o pedagogie de-a lui Dumnezeu ca să mă ducă la biserică”

În 2007, după finalizarea cursurilor de master, Radu a pus talantul muzicii în slujba credinței. Dar cum? ”Simțeam că lumea habar nu are de credință, că merge în tot felul de clișee, formalisme. Din toate piesele pe care le știam, am zis că pot construi o poveste catehetică. Așa a luat naștere primul concert de Crăciun, unde am avut 200 de oameni. Le cântam colinde românești, piese de la Holograf, Cargo, și între piese le explicam ce este Betleem-ul, ce este o profeție, ce înseamnă tradiția, colinda, etc.”

Continuă să slujească oamenilor și lui Dumnezeu atât prin muzică, dar și din postura de preot. În anul 2013, Preasfințitul Gurie, Episcopul Devei și al Hunedoarei, avea nevoie de un om care să se îngrijească de activitățile cu tinerii. Părintele Radu nu s-a ferit de această provocare. Și-a luat chitara în spate, apoi a pornit prin școli și licee, povestind, cântând și împrietenindu-se cu elevii. “Mi-am format o idee și am zis că acești copii trebuie ascultați. Toată lumea vrea să le predea lecții, dar de ascultat nu o face nimeni. Prin urmare tind să-și spună păsurile unii altora fie prin birturi, la festivaluri, simt nevoia să se asculte unii pe alții. După toate acestea ne-am gândit să facem un centru în care să se adune, să se cunoască, să-și creeze un mediu tip familial. Când am inaugurat Ortho Cafe am fost surprinși că tinerii se înghesuiau. Le-am pus la dispoziție jocuri, fotolii, canapele, cărți, ceai, bord games-uri, am avut seri de dans, concerte, etc. Ideea de bază a fost să-și formeze o conștiință creștină, după care urmează manifestarea ei în afară”, conchide părintele Radu Trifon.

Vine de pe meleagurile Brodinei și face parte dintr-o etnie mai puțin cunoscută care și-a transmis istoria pe cale orală. Proaspăt absolvent al Universității “Ștefan cel Mare“ din Suceava, Paul a decis să se întoarcă la matcă pentru a spune lumii întregi povestea huțulilor. Cu tact și multă răbdare, tânărul a strâns obiecte tradiționale de la bătrânii din sat și a pus pe picioare o colecție etnografică. Dar nu s-a oprit aici. Fermecat de cântecele huțule, a decis să le strângă ca mărturie peste veacuri. La îndemnul prietenului Paul Ananie din Maramureș, a tradus cântecele, iar în anul 2018 le-a publicat într-o culegere dedicată Centenarului. Și de parcă nu era de ajuns, Paul promovează frumusețile locului și din postura de consilier cultural al Primăriei Brodina, motiv pentru care și-a pus la dispoziție întreaga colecție etnografică. Astăzi poposim la Brodina și ne întâlnim cu Paul Torac, un veritabil ambasador al huțulilor și aflăm mai multe despre obiceiurile huțule, portul și credința lor.

Interviul pe scurt:

• Drumul inițiatic către rădăcini: “Făcând parte dintr-o etnie mai puțin cunoscută, care nu și-a scris istoria, ci a transmis-o pe cale verbală, mi-am dorit să revin la Brodina tocmai pentru a-i cerceta pe huțuli. Dacă Dumnezeu m-a binecuvântat cu talantul de a le cunoaște dialectul, de a-i cunoaște pe ei, atunci cu siguranță a fost obligatoriu să revin pe meleagurile natale.”
• Nașterea colecției etnografice: “Cred că înainte de a merge la liceu am început să caut în lăzile de zestre ale bunicilor și am fost fascinat de ce am găsit, dar și de poveștile pe care le auzeam. Tot căutând prin lăzile de zestre, am început să adun și așa s-a conturat o mică colecție. Bătrânii din zonă spuneau adesea că nu mai au cui să lase costumele populare și le era frică să nu dispară odată cu ei. Mai degrabă mi le vindeau sau donau pentru că știau că eu le voi îngriji și că vor dăinui în timp.”
• Huțulii și rugăciunea: “Când vorbim de relația huțulilor cu Dumnezeu, aceasta era una foarte strânsă, chiar dacă locuiau pe vârf de munte și nu aveau posibilitatea să meargă în fiecare duminică la slujbe, pentru că biserica era la baza dealului sau la zeci de kilometri distanță. Dar se rugau în fața unui brad care avea pe el anumite cruci, sigur că nu se rugau copacului, ci lui Dumnezeu.”

Înapoi la matcă

Paul vine dintr-o lume mai puțin cunoscută, o lume în care credința în Dumnezeu se împletește cu meșteșugul și dragostea de frumos. S-a născut și a copilărit la Brodina, o comună alcătuită din zece sate dintre care șapte au populație majoritar huțulă. La vremea cuvenită, junele a studiat la Colegiul Național “Mihai Eminescu“, apoi la Universitatea “Ștefan cel Mare“ din Suceava. Majoritatea tinerilor care ard aceste etape se îndreptă către oraș, pentru un job care să le asigure un trai mai bun. Paul este o excepție de la regulă, și a decis că drumul lui trebuie să fie altul. “Făcând parte dintr-o etnie mai puțin cunoscută, care nu și-a scris istoria, ci a transmis-o pe cale verbală, mi-am dorit să revin la Brodina tocmai pentru a-i cerceta pe huțuli. Dacă Dumnezeu m-a binecuvântat cu talantul de a le cunoaște dialectul, de a-i cunoaște pe ei, atunci cu siguranță a fost obligatoriu să revin pe meleagurile natale. Marii etnografi nu au ajuns în zona noastră, ei s-au dus la Rădăuți și au scris de acolo despre huțuli, așa că am spus că este cazul să mă întorc la Brodina acum cât încă mai sunt bătrâni, cât încă mai am cu cine să vorbesc și să aflu informații despre vremurile frumoase în care au trăit”, spune Paul Torac pentru Matricea Românească.

,,Cu siguranță a fost obligatoriu să revin pe meleagurile natale”

Duhul locului se cerea cercetat, oamenii așteptau să-și spună poveștile pentru a nu pleca cu ele în mormânt. Îl rog pe Paul să ne spună mai multe despre rădăcinile huțulilor și despre particularitățile lor. “La Mănăstirea Putna se află un hrisov de secol XVIII, unde se spune că starețul de atunci ne mai având posibilitatea să se îngrijească de opt munți din nordul Bucovinei, i-a donat unor oameni veniți din Galiția ca să-i stăpânească și să-i îngrijească. Și se mai spune că în vremea imperiului Austro-Ungar, ne mai suportând jugul străin, adică, armata lungă, birul scump și încercarea de a-i converti la catolicism, s-au refugiat pe cele mai înalte culmi ale munților din nordul Bucovinei, pentru că huțuli sunt și dincolo de graniță și sunt și-n Maramureș. Huțulii sunt oamenii munților, oameni vrednici. Spunea străbunica că huțulii au avut trei prieteni de nădejde: pădurea, calul și baltagul, cel din urmă fiind unul dintre cele mai reprezentative elemente ale bărbatului huțul, deoarece pe timpul imperiului se plăteau cinci coroane pentru a putea purta baltag.”

Căutările din lăzile de zestre

După câte am aflat până acum, mă îndrept către obiceiurile care însoțeau viața comunității huțule. Care erau acestea și cum s-au păstrat în timp? “Încondeierea ouălelor este meșteșugul tradițional specific zonei și asta nu doar în preajma sărbătorilor Pascale, ci pe tot parcursul anului. Huțulii erau foarte buni la meșteșugitul alamei și bronzului, aceștia purtau felurite cruci de dimensiuni diferite, tocmai ca să-și evidențieze starea materială și credința. Apoi, având lemnul la îndemână sunt foarte buni constructori de case și lucrează în continuare foarte mult cu lemnul”, lămurește Paul.

,,Tot căutând prin lăzile de zestre, am început să adun și așa s-a conturat o mică colecție”

Familia Torac încondeiază ouă de patru generații, prin urmare a crescut într-un mediu în care dragostea de frumos și autentic era la loc de cinste. “Cred că înainte de a merge la liceu am început să caut în lăzile de zestre ale bunicilor și am fost fascinat de ce am găsit, dar și de poveștile pe care le auzeam. Tot căutând prin lăzile de zestre, am început să adun și așa s-a conturat o mică colecție. Bătrânii din zonă spuneau adesea că nu mai au cui să lase costumele populare și le era frică să nu dispară odată cu ei. Mai degrabă mi le vindeau sau donau pentru că știau că eu le voi îngriji și că vor dăinui în timp. Vreau să vă spun și o povestioară care mi-a marcat căutarea și m-a impulsionat să colectez în continuare. Odată, o bătrânică mi-a spus că ar vrea să-mi vândă costumul ei de mireasă. Am stabilit cu dânsa o zi când ne putem vedea și în momentul în care am ajuns la ea, mi-a spus că nu mai dorește să vândă costumul. Femeia se gândise mai bine și mi-a zis că ar dori să fie înmormântată cu el deoarece soțul ei a murit în război și se temea că dacă nu va fi îngropată în costumul de mireasă, acesta nu o va recunoaște dincolo, pentru că nu a văzut-o niciodată bătrână”, povestește Paul Torac.

Cântecul, portul și credința la huțuli

Umblând din poartă în poartă, din poveste în poveste, tânărul a reușit să clădească o colecție în care se regăsesc cam toate elementele unei gospodării tradiționale de odinioară. De la vase de lemn, la ustensile de țesut, lăzi de zestre, mărgele din sticlă de Murano, costume populare, icoane, toate sunt adunate la un loc și port fi admirate la Brodina. Paul este un adevărat culegător de folclor sub toate formele. Drept mărturie stau sute de cântece huțule pe care le-a adunat și publicat în anul Centenarului. “Ideea colecției de cântece huțule nu a venit de la mine. Fiind prieten cu Paul Ananie din Maramureș, el venea destul de des la Brodina și i-am prezentat tot ce ține de huțuli și câteva cântece pe care le strânsesem. Da’ cum le-am cules? Participam la evenimente importante din zonă și la fiecare dintre ele bătrânii satului cântau. Atunci am zis să le strâng, să le înregistrez și să le scriu. Inițial le strângeam pentru mine. Fiind în dialectul huțul, nu le înțelegea nimeni. Paul mi-a dat ideea de a le traduce în limba română și de a le pune într-o culegere. În 2018 am cules cele mai frumoase 100 de cântece, le-am tradus și le-am publicat într-o culegere închinată Centenarului Marii Uniri.”

,,Când vorbim de relația huțulilor cu Dumnezeu, aceasta era una foarte strânsă”

Dacă socotiți că ați aflat totul despre huțuli vă înșelați. Portul și credința huțulilor sunt alte puncte cheie despre care Paul mi-a vorbit cu mare drag. “Gama cromatică a portului huțul este mult mai diversificată, mult mai viu colorată cu nuanțe de portocaliu, roșu, galben, verde. Atât femeia de 80 de ani cât și fata până la măritat purtau același costum viu colorat. Apoi, motivele geometrice domină la noi în zonă, dar există și motive florale. Spre deosebire de cămășile românești, cele huțule nu par cusute ci mai degrabă dăltuite prin multitudinea de mărgele și culori. Când vorbim de relația huțulilor cu Dumnezeu, aceasta era una foarte strânsă, chiar dacă locuiau pe vârf de munte și nu aveau posibilitatea să meargă în fiecare duminică la slujbe, pentru că biserica era la baza dealului sau la zeci de kilometri distanță. Dar se rugau în fața unui brad care avea pe el anumite cruci, sigur că nu se rugau copacului, ci lui Dumnezeu, dar cu ajutorul bradului rugăciunea ajungea mult mai repede la El. Bărbații purtau la gât cruci, iar femeile purtau salbe cu cruci de bronz și pot spune că huțulii au în continuare o relație strânsă cu Dumnezeu.”

Icoană de la sfârșit de secol XIX, pictată pe lemn

În compania poveștilor despre huțuli, timpul a căpătat o altă curgere, iar finalul bate nerăbdător la ușă.  Cuvântul de închiere îi aparține lui Paul.  “În parteneriat cu Centrul Cultural Suceava, care m-a ajutat cu editarea, am scos un album fotografic intitulat „Chipuri de huțuli. Mărturii ale vremurilor trecute”. Eu am strâns mai multe fotografii vechi ale comunei Brodina, le-am aranjat și le-am cuprins în acest album, asta pentru că fotografia rămâne o icoană a timpului. Continuăm să promovăm frumusețile din zonă, avem aici un cătun de case românești care datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, și vrem să promovăm toate aceste frumuseți”, conchide Paul Torac.

Se pregătea pentru o carieră de fotbalist profesionist, dar o întâmplare copilărească l-a scos de pe teren. Medicii nu-i dădeau șanse prea mari de recuperare, cât despre ovațiile tribunei, nici nu mai încape vorba. Într-o seară, a avut un vis. Se făcea că o bătrână îl ia de mână și merge alături de el. La următoarea vizită la medic, ce să vezi? Rezultatele analizelor erau semnificativ mai bune. Începuse să meargă, ba mai mult, să alerge. Nu știa cine fusese bătrânica misterioasă, dar cu timpul a recunoscut-o în icoana Sfintei Parascheva. De atunci a venit și curiozitatea față de biserică, iar Dumnezeu i-a scos cale oameni care au știut să-i vorbească. Însă gândul îi era tot la fotbal. Numai că de fiecare dată când punea piciorul pe minge, durerea revenea. În paralel, a început să se pregătească pentru admiterea la seminarul din Tulcea, unde a intrat cu brio. În prezent, este preot la Biserica Sfânta Parascheva din Dăeni, loc pe care l-a schimbat din temelii. Astăzi stăm de vorbă cu părintele Alexandru Balaban și povestim despre tineri, proiecte de suflet și cum faci dintr-o comunitate rai.

Interviul pe scurt:

• O accidentare banală: “Pentru mine fotbalul era totul. Îmi plăcea forte mult și nu știam altceva. Jucându-mă cu niște prieteni, am mers cu ei să aducem fân. M-am urcat într-o căruță plină, iar calul a început să se miște, și de frică am sărit. În urma acestei întâmplări m-am lovit la spate. De atunci, viața mea s-a schimbat. Nu mai puteam să fac nimic. Medicii i-au spus mamei că nu îmi voi mai reveni și că să există șanse să nu mai pot merge.”
• Omul care sfințește locul: “Primăria ne alocase o sumă de bani pentru centrala bisericii care scotea fum. Am decis să facem o cămăruță pentru centrală și una pentru magazia de lemne. După aceea am schimbat planul și am decis să construim un așezământ.”
• Munca unui preot cu tinerii: “Trebuie să intrăm în lumea lor. Noi le vorbim superficial despre Biblie, sfinți, dar ei nu știu semnificația lor. Eu în toate activitățile pe care le-am făcut cu ei nu am neglijat niciodată biserica, deși nu am început din biserică, ci din locurile pe care le frecventează.”

Biserica Sfânta Parascheva din Dăeni, după restaurare

Pase, goluri și accidentări 

Părintele Alexandru Balaban a copilărit în satul Ulmu din județul Brăila. Pe atunci era doar Alex, un puști care bătea mingea cât e ziua de mare cu scopul de a deveni jucător profesionist. Datorită calităților, ajunsese să fie legitimat la echipa Petrolul Ulmu. Avea tot viitorul în față, dar într-o zi, destinul face o alunecare violentă și-l socate de pe teren. “Pentru mine fotbalul era totul. Îmi plăcea forte mult și nu știam altceva. Jucându-mă cu niște prieteni, am mers cu ei să aducem fân. M-am urcat într-o căruță plină, iar calul a început să se miște, și de frică am sărit. În urma acestei întâmplări m-am lovit la spate. De atunci, viața mea s-a schimbat. Nu mai puteam să fac nimic. Medicii i-au spus mamei că nu îmi voi mai reveni și să că există șanse să nu mai pot merge. Stăteam în picioare, dar erau dureri groaznice. Țin minte că dormeam pe o bucată de pal, nu puteam sta pe saltea. Lângă noi, locuia o bătrânică, tanti Bița o chema. Noi băteam tot timpul mingea în poarta ei. Tanti Bița zicea mereu: «Dumnezeu e mare, El ne ajută pe toți!» Eu la un moment dat i-am zis să mă lase în pace cu prostiile ei, și așa îi făcusem destule necazuri. Într-o seară, mă pun în pat și adorm. Atunci am visat o bătrână, bine la acea vârstă orice femeie cu batic pe cap o socoteam bătrână, mă ia de mână, apoi mă duce cu ea. După un timp am fost la medic, am făcut alte radiografii și s-a constatat că rezultatele erau schimbate. Începusem să merg, apoi să alerg, era o minune! Odată văzusem la tanti Bița o icoană cu Sfânta Parascheva și atunci am recunoscut-o pe bătrânica din vis”, povestește părintele Alexandru Balaban pentru Matricea Românească.

,,Ne lași la fotbal stăm cuminți. Nu ne lași, nu faci ora!”

Când a văzut că lucrurile revin la normal, a pus din nou crampoanele în picioare și a intrat pe teren. O pasă, un dribling și durerile apar din nou. Seara, Sfânta Parascheva îl vizitează din nou, însă de această dată, stătea lângă patul lui și plângea cu amar. “Între timp, murise preotul bătrân din sat și a venit ca suplinitor preotul din parohia vecină. Noi i-am spus: «Părinte, nu faci ora cu noi, pentru că nu știm altceva decât fotbal. Ne lași la fotbal stăm cuminți. Nu ne lași, nu faci ora!» Și părintele, prin felul lui de a fi, ne-a luat cu binișorul și ne întreba ce a făcut Steaua, Real Madrid,  cum e la Campionatul European, și din vorbă în vorbă, nu mai mergeam la fotbal. Discutam foarte deschis cu el și-l simțeam ca un prieten. După am început și noi să-l întrebăm cum e cu sfinții, cu Dumnezeu, etc. Odată m-am dus cu o colegă să citim psalmii, nici nu știam ce sunt ăia, dar a început să ne placă și după am mers la toate slujbele. Eram la ora șase dimineața la biserică înaintea preotului, pregăteam veșmintele și alte lucruri”, rememorează părintele Alexandru.

Credit foto: My Romania – Vlad Dumitrescu

Jucător în echipa Sfintei Parascheva

Într-o scădere vizibilă de formă, apetitul pentru cele sfinte creștea de la o zi la alta. Atunci, a pus mâna pe telefon și a format numărul părintelui pentru a-i da vestea. “Merg la seminar! Mi-a dat Mica Biblie, Catehismul, Istoria Bisericii Universale și în paralel am învățat pentru seminar.” În 2012, termină Facultatea de Teologie din București, iar peste ceva timp Sfânta Parascheva îl cheamă în echipa ei, la Dăeni.

Încurajările publicului fuseseră înlocuite cu grija pentru credincioși, marcajul om la om, se preschimbase în marcaj la tineri, iar în locul tricoului numerotat pe spate apăruse o sutană neagră și lungă. Părintele Alexandru intrase în primul unsprezece al Bisericii, iar miza era mult mai importantă acum. Am fost curios să aflu cum a găsit comunitatea și prin ce metode a reușit să-i câștige pe oameni de partea lui. “Comunitatea este extraordinară, dar dacă ne referim strict spiritual, doar o parte veneau la biserică. Îmi aduc aminte că la primul Crăciun erau foarte puțini credincioși, de copii nu mai zic. Văzând acestea, am înființat Corala Nihil Sine Deo, iar printre primele ieșiri au fost la Preasfințitul Părinte Visarion, unde am colindat. Ulterior am făcut și un concert de colinde, unde am dat pachete copiilor și ușor ușor au început să vină. În continuare, am intensificat programul religios, am luat la pas satul, am stat de vorbă cu oamenii, am fost la primărie și am cerut refacerea picturii care era într-un stadiu avansat de degradare. Am refăcut casa parohială, apoi am făcut un centru, îmi aduc aminte că la un moment dat aveam vreo două miliarde datorii. Dar cel mai mult am lucrat cu tinerii. De la întâlniri în care veneau doar cinci, am reușit să strâng lângă mine șaizeci și cinci.”

,,După aceea am schimbat planul și am decis să facem un așezământ”

Activitățile dedicate tinerilor au debutat în anul 2013, iar de atunci părintele Alexandru a fost alături de ei în orice moment. Deveniseră atât de numeroși încât nu mai aveau unde să se întâlnească. “Primăria ne alocase o sumă de bani pentru centrala bisericii care scotea fum. Am decis să facem o cămăruță pentru centrală și una pentru magazia de lemne. După aceea am schimbat planul și am decis să construim un așezământ. Ne-am descurcat cu ce avem, apoi am început activitățile, până când nu mai aveam loc. Începusem să oferim duminical o masă copiilor, iar o bătrânică m-a întrebat dacă nu le dau și lor. Am zis că da! De atunci au început să vină și bătrânii. Cu ajutorul domnului primar și al autorităților locale, am mărit spațiul, am făcut încă un loc de joacă pentru copii și o sală mare de mese. Având în vedere că la slujbă nu putem vorbi între noi, pentru că atunci vorbim cu Dumnezeu, era mai bine să ne întâlnim după slujbă. Nu avem fonduri sau buget, fiecare vine cu ce poate”, lămurește părintele.

Părintele Alexandru Balaban dirijând Corala Nihil Sine Deo în cadrul emisiunii Românii au Talent

Omul care sfințește locul

Provocări au fost și sunt în continuare. Nu de puține ori, părintele venea cu alimente de la magazin, iar plata o făcea în tranșe, când era cu putință. În jurul așezământului s-au încropit proiecte, evenimente, concerte, seri de film și multe altele. Pe lângă cei patru copii pe care îi are, biserica este familia extinsă a părintelui, o familie pe care dorește să o vadă din ce în ce mai numeroasă. “Eu am fost un copil fără posibilități. Când eram student mergeam prin centrele de plasament și mă tot întrebam: «Ce pot face pentru societate?» În momentul de față deținem un teren, cu o casă bătrânească, unde avem în lucru un așezământ multifuncțional cu sală de mese, cabinet medical, la etaj vor fi zece dormitoare, iar copiii care sunt abandonați în spitale, copiii cu probleme, mame singure, îi ajutăm din dorința de a face ceva pentru societate” afirmă părintele.

,,Dacă satul românesc nu-și va păstra identitatea, va dispărea”

Când nu este în mijlocul tinerilor, părintele se transformă într-un veritabil culegător de folclor. Pasionat de istorie, s-a încumetat să publice o monografie a localității intitulată “Istoria necunoscută a parohiei Dăeni și oamenii de seamă ai locului”. “Am luat-o din casă în casă și am întrebat dacă oamenii au obiecte pe care vor să le doneze. Mulți au zis că nu mai au, alții le puseseră pe foc, unii le aruncaseră, dar ce am găsit am salvat. Așa am ajuns să strâng piesă cu piesă și să confecționez un război, pentru că unul întreg nu mai exista. Am luat alături de mine două bătrâne, am început să țesem preșuri și am făcut un atelier la care au participat copiii. Nu pot spune că am realizat un muzeu în toată regula, e mai degrabă o expoziție la biserică. Dacă satul românesc nu-și va păstra identitatea, va dispărea”, spune răspicat părintele Alexandru Balaban.

Despre tinerii de azi și planuri de viitor

Năzuințele părintelui sunt multe. Vrea să vadă așezământul pentru copii funcțional, își dorește să amenajeze un muzeu al satului, să fie alături de tineri, să-i vadă oameni realizați și conștienți de rolul lor în societate. În continuarea dialogului îmi propun să aflu rețeta succesului în munca cu tinerii. “Trebuie să intrăm în lumea lor. Noi le vorbim superficial despre Biblie, sfinți, dar ei nu știu semnificația lor. Eu în toate activitățile pe care le-am făcut cu ei nu am neglijat niciodată biserica, deși nu am început din biserică, ci din locurile pe care le frecventează. În fiecare suflet există un gram de Biserică, prin urmare este important cum o prezentăm. Dacă le-o vom arăta ca un tribunal care le spune ce au voie și ce nu au voie să facă, atunci nu ne mai trec pragul nici dacă scoatem ușa din balamale.”

Pregătind daruri de Crăciun

Privesc la ceas și nu îmi vine să cred cât de repede a trecut timpul. Ca un jucător de fotbal a cărui echipă este în avantaj, mă uit la marginea terenului și văd minutele de prelungire. Perfect, sunt suficiente pentru o ultimă întrebare: Dacă oamenii își doresc să ajute, cum o pot face? Pasa la părinte! “Pe lângă parohie, am înființat Asociația Sfânta Maria, ocrotitoarea celor necăjiți, iar acolo oamenii pot găsi un cont unde ne pot sprijini financiar. Dacă doresc pot dona alimente, haine, materiale de construcție. Cum simte omul. Noi nu cerem nimic, doar ne spunem povestea și atât. Mulți cred că ce facem noi este ceva ieșit din comun, dar nu este așa. Vrem ca acolo pe unde am trecut să fie mai bine ca înainte”, conchide părintele Alexandru Balaban.

În concepția Sfântului Teofan Zăvorâtul sunt trei trepte ale întoarcerii păcătosului spre Dumnezeu, anume: trezirea din somnul păcatului; luarea hotărârii de a lepăda păcatul; înveșmântarea cu putere de sus[1]. În prima treaptă, omul își vede propria păcătoșenie, harul divin, ce pătrunde „până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă” (Evrei 4, 12), spunându-i acum doar să vegheze la cele pentru mântuirea sa și să caute să descopere ori să redescopere viața duhovnicească în întreaga ei strălucire, existând o deosebire între cei care au fost deja treziți și aceia care văd lumina harului pentru prima dată, cei dintâi trebuind să depună efort personal pentru a-l reprimi. De asemenea, omul care primește harul și nu se schimbă se asemănă „țarinei care absoarbe ploaia ce se coboară adeseori asupra ei, dar aduce spini și ciulini” (Evrei 6, 7-8)[2].

Această trezire a păcătosului este caracterizată de vederea urâciunii propriilor fapte în raport cu cele dumnezeiești, însoțit de un sentiment de copleșire și de teamă, însă această conștiință a căii dumnezeiești reprezintă într-adevăr începutul drumului către mântuire. De multe ori, pentru deșteptarea celor aflați în păcat, Dumnezeu îngăduie ca acestora să li se înfățișeze persoane sfinte de pe lumea cealaltă, altfel spus: „lumea de dincolo și mai ales ierarhiile ei se înfățișează minții necunoscătoare în vreun chip izbitor”[3]. Aceste lucrări dumnezeiești săvârșite prin intermediul minunilor duc la o convertire imediată a celor ce sunt vizați, care, fiind copleșiți de cele văzute, se rup deîndată din legăturile păcatului.

Pe lângă această acțiune nemijlocită a harului dumnezeiesc asupra omului, mai există și acțiunea indirectă a acestuia, caracterizată printr-o stare de nemulțumire și de întristare, de lipsire de satisfacție a omului din partea celor materiale și de o căutare a celor duhovnicești, nemulțumire ce se ivește fie în partea rațională a sufletului, fie în partea volițională ori cea sentimentală. Însă, așa cum concluzionează Sfântul  Teofan, „harul rămâne însă nevăzut, cuprinde nemijlocit sufletul și îl scoate din legăturile care îl chinuie la lumina cea dumnezeiască, pe tărâmul vieții celei dumnezeiești”[4].

În ceea ce privește cauzele care lucrează la menținerea omului în păcat, acestea sunt trei principale, în viziunea Sfântului Teofan, anume: mila de sine, lumea și diavolul. Mila de sine cuprinde întreaga ființă a omului dedat în totalitate spre exercitarea unor lucruri omenești, întemeindu-se pe numeroase temeiuri pentru a spori egoismul omului și în cele din urmă a-l face să se scârbească și să se usuce tocmai din lucrul ce îi făcea plăcere. Însă necazurile pe care un om le suferă din cauza patimii sale nu sunt neapărat rele, deoarece, așa cum arată Sfântul Teofan: „există vreo altă cale de a trezi pe cei ținuți în legăturile nepăsării de fericirea cea din afară altfel decât prin necazuri și durere?”[5]. Cea de-a doua influență ce contribuie la menținerea omului în păcat este cea a lumii, ale cărei convenienţe, desigur psihologice și imaginare, apasă asupra tuturor celor aflați în ea, și a cărei influență poate fi cel mai ușor combătută prin contemplarea celor două lumi dumnezeiești, anume lumea zidită și Biserica, ori prin înfățișarea păcătosului a unui fel de viață opus celui în care s-a obișnuit până atunci, prin lucrare a unei puteri duhovnicești din afara lumii acesteia, acestea fiind convertirile prin pilda vieții. De asemenea, adesea Dumnezeu face ca rânduielile lumii să se schimbe pentru a o rușina în fața celor ce se arată robiți de ea, iar alteori lumea însăși se vădește oamenilor în întreaga ei deșertăciune, făcându-i să se îndrepte către o viață mai curată.

Desigur, cele mai grele legături ce îl mențin pe om în viața păcătoasă sunt cele ale diavolului, ce se suprapun adesea peste legăturile milei de sine și ale lumii, la care se adaugă un sentiment satanic de teamă în fața oricărei schimbări spre bine ori felurite lingușeli duhovnicești, ce sunt inspirate cel mai ușor de către diavol atunci când acesta stă ascuns, pentru a putea lucra mai bine asupra sufletulu celor păcătoșui. Însă, așa cum arată Sfântul Teofan: „dumnezeiescul har, care îl face pe om să își vină în fire, deseori îi smulge pe păcătoși din gura iadului batjocoririi satanicești”[6].

[1] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 103.

[2] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 106.

[3] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 111.

[4] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 125.

[5] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 131.

[6] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 185.

Bibliografie:

Izvoare:

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985.

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, trad. Florentina Cristea, Ed. Egumenița, Galați, 2013.

Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981.

Lucrări generale:

Andrutsos, Hristu, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

Articole:

Radu, Pr. Dumitru, „Taina Mărturisirii”, în: Pr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986.

Stăniloae, Pr. Dumitru, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

Pocăința în viziunea Sfântului Teofan Zăvorâtul – partea I

În viziunea Sfântului Teofan Zăvorâtul, Taina Sfintei Pocăințe ori a Spovedaniei constituie în prezent singura sursă a harului divin pentru om, deoarece toți oamenii își întinează în decursul vieții harul primit prin Taina Sfântului Botez, având nevoie să zidească înăuntrul său „inimă nouă și duh nou” (Iezechiel 36, 26). De asemenea, el arată că această taină este exercitată în mod diferit pentru fiecare om, unii trebuind doar să fie curățiți pentru ca harul pe care l-au primit deja să lumineze din nou, în timp ce inimile altora trebuie desțelenite de la bun început. Însă manifestările acesteia sunt în principiu universale, după cum urmează: „Un om care se pocăiește trăiește durerile unei femei care naște și, în simțurile inimii lui întâlnește, așa zicând, chinurile iadului”[1]. În această privință, Sfântul Teofan aduce în sprijin două versete, unul veterotestamentar, de la Ieremia 1, 10: „…să dărâmi și să zidești și să sădești…”, iar altul noutestamentar, de la Evrei 4, 12: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii”.

De asemenea, și efectele pocăinței sunt similare în cazul tuturor credincioșilor, ordinea acestora fiind, potrivit Sfântului Teofan, următoarea: „teama, alinarea nădejdii, întristarea și mângâierea”, parcurse în ritm diferit de fiecare dintre cei ce se pocăiesc și însoțite, bineînțeles, de urârea păcatului prin simțirea și conștientizarea răului ce sălășluiește în el, cel aflat în păcat trebuind să fie conștient de faptul că adâncirea în păcat conduce al contopirea cu acesta[2]. De asemenea, este de neapărată necesitate ca acela ce se pocăiește să-și dorească aceasta, numai astfel putând primi harul lui Dumnezeu, indispensabil pentru curățirea sa, după cum o arată cuvintele Scripturii: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis” (Ioan 6, 44).

În ceea ce privește caracteristicile vieții omului păcătos, Sfântul Teofan atrage atenția asupra următoarelor aspecte: păcătosul se aseamănă unui om cufundat într-un somn adânc, ce trebuie trezit de altcineva pentru a  deveni conștient de primejdia ce îl paște, în cazul său nepăsarea față de propria mântuire. De asemenea, fiind întors de la fața lui Dumnezeu, păcătosul caută să-și umple golul lăsat de prezența Ziditorului său prin lucrări personale, în care pune întreaga sa ființă și pentru care se trudește întreaga viață, aceasta fiind o altă trăsătură a vieții sale, ilustrată cel mai bine de un pasaj biblic, anume „grija de multe” (Luca 10, 41). Aceasta poate cunoaște felurite manifestări, precum: pustiirea minții, ce duce la grija și silința pentru multa învățătură, ori a voinței, ce are drept efect dorirea a numeroase lucruri, din care rezultă egoismul, ori a inimii, ce duce la goana neîncetată după plăceri[3]. Aceste manifestări ale vieții păcătoase devin mai intense atunci când păcătosul se află în apropierea semenilor săi, și ele de vin treptat atât de grele, încât omul nu mai poate să facă nici cel mai mic pas către mântuire și nu se mai lasă mișcat decât de cele lumești – „toți o duc așa, forfotind neîncetat prin șanțurile în care au căzut”[4].

Desigur că legăturile ce îl țin pe om legat de viața păcătoasă sunt adesea țesute sau întărite de către diavol, numit de către Sfântul Teofan „prințul acestei lumi”, și despre care acesta arată că poate pătrunde în sufletul omului prin trup și în genere prin materialitatea în care omul se scufundă prin cădere. Diavolul însuși este slujit de o hoardă de demoni, ce cutreieră neîncetat pământul și veghează la răspândirea păcatului, copleșindu-i pe toți cei care dau semne de îndreptare. Stăpânirea demonilor cunoaște o organizare riguroasă, asemenea unui regat pământesc, iar principala lucrare a Satanei este aceea de a-l face pe om să se ocupe cu orice în afară de Dumnezeu[5].            

În ceea ce privește felul lăuntric de a fi al păcătoșilor, Sfântul Teofan observă că aceștia pot fi adesea oameni cultivați, însă care se dovedesc a fi cu desăvârșire ignoranți în ceea ce privește propria lor mântuire și lucrurile dumnezeiești în general, asemănându-i în că o dată unor oameni adormiți și arătând că lor li se adresează îndemnul: „Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos” (Efeseni 5, 14). Trezirea păcătosului este sugestiv ilustrată de către Sfântul Teofan printr-o paralelă la parabola fiului risipitor: astfel, cuvintele „venindu-și în sine” se referă la venirea în fire a păcătosului; „sculându-mă, mă voi duce” arată hotărârea de a înceta vechiul mod de viață, „am greșit” este pocăința sinceră, iar îmbrăcarea sa de către tată reprezintă iertarea și dezlegarea de păcate, ospățul ce i se pregătește prefigurând Sfânta Împărtășanie.

[1] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, trad. Florentina Cristea, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 92.

[2] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 93.

[3] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 97

[4] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 99.

[5] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 101.

Bibliografie:

Izvoare:

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985.

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, trad. Florentina Cristea, Ed. Egumenița, Galați, 2013.

Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981.

Lucrări generale:

Andrutsos, Hristu, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

Articole:

Radu, Pr. Dumitru, „Taina Mărturisirii”, în: Pr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986.

Stăniloae, Pr. Dumitru, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

Pocăința în viziunea Sfântului Teofan Zăvorâtul – partea II-a

Generația de creștini a zilelor noastre este ,,chemată să cunoască şi să trăiască adevărul de credință în actualitate, în contextul de astăzi al lumii, dând mărturie despre Hristos Cel înviat, în fața Căruia s-au prăbușit idolii lumii vechi şi se prăbușesc idolii lumii noi” ^[1]. Iar chemarea adresată creștinului contemporan culminează cu participarea la comuniunea euharistică din cadrul Sfintei Liturghii.

Euharistia – între acrivie și iconomie

Este bine ca împărtăşirea să se facă mai ales în posturi, cu pregătirea necesară. În alte perioade, se recomandă măcar câteva zile de post, și doar în urma mărturisirii şi curățirii sufletului, știind că această Taină tinde spre sfințire şi perfecțiune spirituală: „Nu trebuie încurajată practica sau neglijența ori lipsa de responsabilitate a unor duhovnici, de a nu pretinde post nici măcar câteva zile înainte de primirea Sfintei Împărtășanii” ^[2]. În același timp, scrierile patristice arată că, dacă nu-i oprit sau canonisit de duhovnic, un credincios „se poate împărtăși ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi, de asemenea […] să nu se săvârşească nicio Liturghie fără un număr de credincioşi care să se cuminece” ^[3]. Aceasta pentru că unii credincioşi contemporani, mai sporiți în pietate şi credință, conștientizează faptul că „împărtășania este un act esenţial al vieţii noastre de creștini” ^[4].

La această Sfântă Taină se participă cu gândul, cu mintea, cu inima, cu toate simţurile. Se urmăreşte cu privirea, cu auzul, dar nu trebuie să se rămână doar la „participarea în spirit la Masa Euharistică” ^[5], participare afectivă, ci trebuie să existe şi una efectivă, prin primirea Sfântului Trup şi Sânge ale Domnului „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, ştiind că aceasta este aşa cum mărturisirea Sfântul Ignatie Teoforul (+107) „φαρμακoν ἀθανασίας” şi „ἀντίδοτος  τοῦ  μή θανεῖν”, adică „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veșnic în Iisus Hristos” ^[6].

Pentru aceasta, evlavia celui ce doreşte să se apropie de Sfintele Taine se cuvine a fi sporită, prin osteneală duhovnicească, atât înainte, cât şi după împărtășire, ținând cont de îndemnul Sf. Ap. Pavel referitor la raportarea personală față de chemarea euharistică (1 Co 11, 27, 29). Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că nu laudă „nici pe cei ce se împărtășesc o dată, nici pe cei ce se apropie des şi nici pe cei care vin rar, ci pe cei care fac aceasta cu cuget nevinovat, cu inimă curată şi cu viaţă fără pată” ^[7]. Î. P. S. Serafim Joantă remarca faptul că „spovedania este o pregătire permanentă pentru împărtășirea cu Sfintele Taine, dar nu spovedania formală, privită ca obligație pentru a ne împărtăși, ci spovedania făcută din inimă și cu lacrimi de pocăință […], cu conștiința profundă că nu suntem vrednici de Sfintele Taine” ^[8].

În același timp, Sfântul Nicodim Aghioritul (+1807) menționa că nu sărbătorile, „nici Boboteaza şi nici Postul Mare nu-i fac vrednici pe oameni pentru împărtăşire, ci îi face vrednici curăția sufletului” ^[9], ca nu cumva amânarea Sfintei Împărtășanii să pricinuiască vătămare, amânarea ducând la scăderea în evlavie^[10]. Iar Sfântul Grigorie Palama (+1359) încurajează sufletul credincios şi curat către Euharistie, amintind:

„Să stărui în ziua duminicii în Biserică, să asculţi Liturghia şi toată slujba şi să te împărtăşeşti cu curată credinţă şi conştiinţă neprihănită cu Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos; şi să pui început pentru o viaţă îmbunătăţită şi mai bună, să te reînnoieşti pe tine însuţi şi să fii gata şi în stare să primeşti bunătăţile cele viitoare şi veşnice” ^[11].

Credincioşii vin la Liturghie pentru că „nu pot continua pe calea vieţii fără hrană şi băutură cerească. Cuminecătura răspunde unor nevoi profunde, pe care numai credinţa personală le sesizează” ^[12]. Împărtăşindu-se, credincioşii au simțirea prezenței lui Hristos şi „creşte în ei dorinţa de a-L revedea şi întâmpina. Părinţii Bisericii pun în relief această experienţă covârşitoare a lui Hristos în comuniunea euharistică” ^[13]. Să nu uităm că toţi credincioşii aduc prin preot jertfa euharistică („Ţie Îţi aducem…”), iar în jertfa euharistică, sângele lui Hristos „se varsă pentru toţi: a nu-L bea însemnă că Hristos moare degeaba, Jertfa euharistică e adusă degeaba dacă nu se împărtăşeşte din ea nimeni dintre credincioşi” ^[14].

Așadar, spovedania mai deasă, participarea la Sfânta Liturghie și împărtăşirea precedată de pregătire, „ar schimba faţa lumii şi ne-ar face mai buni” ^[15]. Iar când oamenii se împacă cu Dumnezeu, remarca Preafericitul Părinte Daniel, prin iertarea păcatelor, prin pocăinţă şi spovedanie, prin fapte bune şi, desigur, „prin rugăciune şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, ei îmbracă sufletul în lumină” ^[16]. Iată de ce credinciosul ortodox trebuie să ia parte la Sfânta Liturghie a Bisericii, „încununarea tuturor laudelor”, tuturor slujbelor, făcând apoi din viaţa lui o altă liturghie” ^[17], o slujire permanentă lui Dumnezeu. Această slujire permanentă este grăitoare mai ales în cazul celor ce slujesc Altarului ^[18]. O participare conștientă la Sfânta Liturghie îl face pe preot să-şi modeleze felul viețuirii, îl va întări în virtute, îl va face integru, capabil să se dăruiască pentru binele semenilor^[19]. Mai important de atât, preotul va arăta mai mult discernământ în privința îndrumării duhovnicești a fiilor săi^[20].

Părintele profesor Galeriu recomanda studenților teologi și preoților chiar o abținere voită de la mâncăruri de dulce în ziua precedentă împărtășirii, el însuși fiind model personal pentru aceasta. Bineînţeles că împărtăşirea nimănui nu poate fi condiţionată de date fixe, căci „timpul împărtăşirii – zicea Sfântul Ioan Gură de Aur – nu-l hotărăşte sărbătoarea şi praznicul, ci conştiinţa curată şi viaţa fără vină […], să se cureţe cu mai multe zile prin pocăinţă, rugăciune, milostenie şi prin cugetare la cele duhovniceşti şi să nu se mai întoarcă la ele” ^[21], respectiv la greşelile mărturisite. În același timp, preotul duhovnic va fi foarte atent să nu dea „mărgăritarele cele sfinte” celor nevrednici, ci să procedeze canonic şi cu multă prudenţă, mai ales faţă de cei cu păcate grave, păcate de moarte, care nu manifestă reală căinţă. Desigur că mărturisirea păcatelor, spovedania este „condiţie a primirii Sfintei Împărtăşanii începând de la vârsta de şapte ani”, iar persoanele care încă n-au părăsit ura, mânia, răzbunarea, gândurile rele pentru alţii, păcatele grave (de moarte) „nu trebuie să se apropie de Sfântul Potir” ^[22].

Cu mult tact pastoral trebuie gestionate și situațiile celor ce au primit un canon, acestora trebuind să li se explice că epitimia nu este o pedeapsă, ci o cale de îndreptare, de părăsire a păcatului, de refacere a sănătăţii morale, neavând un scop vindicativ, de plată pentru păcat (de ispăşire), ci un rol vindecativ, de tămăduire şi îndreptare. În cazuri de boală se vor respecta pogorămintele canonice, având credinţa puternică că Euharistia, dimpreună cu harul dumnezeiesc, poate să învingă boala, să înlocuiască sau să depăşească tratamentul, cu nădejdea tămăduirii trupeşti şi sufleteşti ^[23]. Dacă împărtăşirea cu Preacuratele Taine se poate face la fiecare Sfântă Liturghie, „frecvenţa ei pentru fiecare credincios în parte” este „rânduită de preotul duhovnic” ^[24].

Concluzii

În epoca contemporană, în multe Biserici Ortodoxe, s-a pus un mare accent pe „restaurarea teologiei euharistice, adică a învăţăturii după care, în centrul vieţii parohiale se află Euharistia” ^[25], urmărindu-se o participare mult mai activă la viaţa liturgică a Bisericii, cu o împărtăşire mult mai frecventă, ceea ce-l va face pe credincios mai puternic, cu puterea şi harul lui Hristos, în faţa neajunsurilor existenței cotidiene. Pentru a se ajunge la o înțeleaptă şi cucernică împlinire a acestui deziderat de înnoire euharistică, de a nu rămâne enoriaş ortodox neîmpărtăşit în viaţa lui, preotul are datoria ca, prin cicluri succesive de omilii și cateheze liturgice, centrate hristologic și eclesiologic, să-și facă credincioșii conștienți că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este numai supremul conducător, ci este Cel Ce S-a sălășluit printre oameni şi S-a dăruit pe Sine ca jertfă, făcându-i pe oameni părtaşi vieţii Sale veşnice, călăuzindu-i, în același timp, spre „izvorul vieţii creştine – Dumnezeiasca Liturghie” ^[26]. Hristos „este o realitate mistică şi istorică, aici, în trup, printre noi, în plinătatea dumnezeirii” ^[27], în Altar, unde preotul îşi ridică spre cer mâinile şi cheamă, invocă pogorârea Duhului Sfânt, ca Acesta „să atingă darurile puse mai înainte, ca prin aceasta harul să se pogoare asupra jertfei, să aprindă sufletele şi să le facă mai strălucitoare decât argintul în cuptor” ^[28].

Este necesar, aşadar, să fie redobândită o autentică gândire patristică, în virtutea căreia nu pot exista săvârșitori şi «urmăritori» pasivi, care doar asistă, ci „numai împreună-săvârşitori, împreună-rugători, împreună-oferitori ai cultului şi Euharistiei, clerici şi laici” ^[29]. Această conlucrare umană și divino-umană, în duhul liturgico-sacramental al Bisericii Ortodoxe, întreținută de practica împărtășirii continue, va face posibilă rezistența creștină în faţa sincretismului religios modern, în faţa ateismului, apostaziei, violenţei, homosexualităţii, în faţa satanismului, înaintea haosului, decadenţei şi regresului moral al societăţii contemporane, ieşind astfel din criza spirituală în care sunt cuprinşi unii dintre „semenii” noştri^[30].

În concluzie, în Euharistie, creștinii se hrănesc tainic cu Hristos, întorcându-se la chipul cel dintâi, prin transformarea omului lumesc în om duhovnicesc și unirea acestuia cu Dumnezeu, după îndemnul: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi” (In 15, 4). În perspectivă ortodoxă, acesta este şi remediul cel mai potrivit al reînnoirii creștine europene.

Cuminecarea euharistică şi grija noastră pentru aceasta (clerici şi mireni) – partea I

Bibliografie

[1] Pr. Dr. Ştefan Buchiu, Ortodoxie şi Secularizare, Ed. Libra, Bucureşti, 1999, p. 150.

[2] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 270. A se vedea şi articolul „Cât timp trebuie să postim înainte de primirea Sfintei împărtăşanii?”, în: Vestitorul Ortodoxiei, IX (1997), 193-194, decembrie, p. 7.

[3] Arhim. Benedict Ghiuș, „Condiţiile comuniunii euharistice după învăţătura Bisericii noastre”, în: Mitropolia Olteniei, XXX (1978), 4-6, articol preluat în vol. Îndrumarul duhovnicului, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000, p. 179.

[4] Arhim. Benedict Ghiuș, „Condiţiile comuniunii…”,  p. 181. Părintele Dumitru Stăniloae amintește: „Cei mai râvnitori (credincioşi) şi cu viaţă cât mai curată se pot împărtăşi şi mai des, dar totdeauna după spovedanie şi cu cel puţin patru zile de post anterior, dintre care numai două sunt de post deosebit (miercuri-vineri)” – a se vedea  Protosinghelul Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 64. De asemenea, într-o lucrare editată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe când era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, autorul acesteia (arhim. Ioanichie Bălan) lămurea pe credincioși asupra faptului că „niciodată nu ne putem împărtășii fără Sfânta Spovedanie și fără dezlegarea duhovnicului” și nici de mai multe ori cu aceeași spovedanie „că nu suntem sfinți, nici îngeri fără de păcate. Ori de căte ori dorim să ne împărtășim, trebuie să ne spovedim dinainte, să facem un canon de post și metanii, adică să ne pregătim și duhovnicește și trupește și dacă ne dă dezlegare duhovnicul, ne putem împărtăși” – a se vedea Arhim. Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în Biserică, vol. I,  Mănăstirea Sihăstria, ²2004, pp. 91 – 92.

[5] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…, p. 971.

[6] Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni. Scrierile Părinţilor Apostolici, (Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 1), Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 164. Când participăm la Sfânta Liturghie, în afară de binefacerile pe care noi le cerem, Dumnezeu ne dăruiește şi multe altele. Pentru neamul creștinesc, Liturghia este „soarele care răspândește splendoarea sa peste cei buni şi peste cei răi şi nu este suflet, oricât de ticălos ar fi el, să nu culeagă de aici un mare bine, deseori chiar fără  să-l ceară, fără să se gândească la el” (Arhim. Gherontie Ghenoiu, Îndrumătorul bunuului creştin, Ed. Mănăstirii Sf. Nicolae – Sitaru, f.a., p. 31).

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…, p. 975.

[8] † Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, „Spovedania și Împărtășania: câteva gânduri și îndrumări practice”, în: Sensurile și importanța Sfintei Taine a Spovedaniei și ale Sfintei Taine a Împărtășaniei în teologia, spiritualitatea și misiunea ortodoxă contemporană, Ed. Basilica, București, 2015, p. 363. Arhim. Vasilios Bacoianis indică, într-una dintre lucrările sale despre Sf. Ioan Gură de Aur, că acesta sfătuia ca întâi să fie postul și apoi Sfânta Împărtășanie: „înainte de a te împărtăși, postește, pentru a te împărtăși cu vrednicie…, cu frică și cu cutremur, cu conștiință curată și rugăciune.” Vezi Arhim. Vasilios Bacoianis, Cum și când ne împărtășim. Învățătura Sf. Ioan Gură de Aur, Ed. Tabor, București, 2017, pp. 58 – 59. În aceeași lucrare, autorul amintește de canonul 66 Trulan prin care, în vremea aceea, se permitea împărtășirea credincioșilor în toată Săptămâna Luminată, săptămână considerată ca o singură zi, dar înaintea acesteia se ținea – foarte aspru – tot postul Păresimilor: „doar cu mâncare uscată” (inclusiv în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cf. Canon 50 Laodiceea – 343) și fără distracții și jocuri populare. „În limbaj contemporan, spune autorul, am zice: lăsăm stadionul, jocurile, cafenelele, televizorul, excursiile și celelalte, pentru a avea timp și așezare să ne dăruim pe deplin celor duhovnicești.” (pp. 106-107)

[9] Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie cu Preacuratele lui Hristos Taine, Ed. Orthodoxos Kypseli, Tesalonic,  1992, p. 35.

[10] Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie…, p. 59.

[11] Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie…, p. 86.

[12] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1995, p. 225.

[13] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa…,, p. 226.

[14] ***Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine”, cu un studiu introductiv şi trad. de diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2006, p. 38.

[15] P. S.  Andrei Andreicuț, „Mărturisiţi-vă Domnului…”, prefață la Pr. Prof. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba-Iulia, 1995, p. 24.

[16] †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame şi sete după Dumnezeu, înțelesul şi folosul postului, Ed. Basilica  a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2008, p. 146.

[17] Când ieșim din biserică („Cu pace să ieşim!”; „Ite missa est!”), noi intrăm în alt mod de „liturghie”, de slujire care este „Liturghia după Liturghie”, aşa cum prezintă şi Pr. Prof. Dr. Ion Bria.

[18] I.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală amintea că preotul este în Liturghie, în slujire și pregătire, într-o stare permanentă: „în biserică, pe drum, în familie, în gândurile, în planurile şi în toate activităţile lui”. A se vedea I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996, p. 92.

[19] † Vasile, Episcopul Oradiei, „Însemnătatea Sfintei Liturghii în viaţa credincioşilor”, în Mitropolia Olteniei, XXVIII (1976), 3-4, p. 175.

[20] Părintele Cleopa atrăgea atenția duhovnicilor să respecte întru totul normele canonice ale Sfinților Părinți cu privire la spovedanie și împărtășire, îndemnându-i să rețină ceea ce Sfântul Efrem Sirul (+379) amintea: „păgân este preotul care dezleagă ceea ce au legat dumnezeieștile Canoane” (Arhim. Cleopa Ilie. Convorbiri duhovnicești, vol. II,  protos. Ioanichie Bălan (ed.), Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990, p. 469).

[21] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia VI. 4, Contra Anomeilor, (Patrologia Graeca XLVIII), col. 755, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Sfânta Împărtăşire în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în: Studii Teologice, V (1953), 5-6, p. 399.

[22] A se vedea, pentru cele menţionate, articolul Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Cum trebuie să ne pregătim pentru primirea Sfintei Împărtăşanii”, în: Vestitorul Ortodoxiei, VIII (1996), 153, 1-15 aprilie, p. 7, prezentat şi în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, pp. 261-266. În Ortodoxie, pentru mireni (dar şi pentru clerici), Sfânta Euharistie, fără Taina Spovedaniei, fără post, fără ajunare, fără pace şi ascultare, nu se cuvine a fi administrată – a se vedea și Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Ce practici nepotrivite întâlnim la administrarea Tainei Spovedaniei?”, în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p. 201.

[23] A se vedea pentru aceasta şi articolul Pr. Prof. Nicolae D. Necula, „Ce precizări mai sunt necesare în legătură cu administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii”, în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. IV, Ed. Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2010, p. 124. De asemenea, a se vedea Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic Ortodox, vol. II, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1990, pp. 36-41.

[24] Pr. Viorel Sava, „Împărtăşirea credincioşilor, între tradiţie şi inovaţie”, în: „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie şi spiritualitate liturgică (I), Ed. Erota, Iaşi, 2003, p. 185.

[25] Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, Ed. Sophia, trad. de Paul Brusanowski, Bucureşti, 2001, p. 6.

[26] †Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. VI, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pp. 8-106.

[27] Nicolae Arseniev, Descoperirea vieţii veşnice, trad. de Lidia şi Remus Rus, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 1991, p. 71.

[28] Sfântul Ioan Gură de Aur apud Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2008, p. 100.

[29] Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 21.

[30] A se vedea şi Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Tipografia Centrală „Cartea Moldovei”, Chişinău, 1995, pp. 6-7. Pentru societatea contemporană, remarca Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Biserica, şi spiritualitatea creştină în general, au ca sarcină „să pună în evidenţă aspectul social al sfinţirii, al ascezei, al rugăciunii, al Euharistiei” (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie şi Spiritualitate, Ed. „Basilica” a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 303).