creştinism ortodox

Pentru o mai clară viziune asupra înțelegerii acestui cuvânt se cuvine să urmărim care este accepțiunea cuvântului comuniune în limbajul laic, filosofic și în cel bisericesc.

Conform DEX, substantivul feminin comuniune, comuniuni se revendică din franțuzescul communion, la rândul său provenit din laţ. Communio, -onis. Acesta are două sensuri:

1) legătură puternică, unire strânsă;

2) (Bis.) Împărtășire, Euharistie.

În Dicționarul de Teologie Ortodoxă de la A la Z , pr. prof. dr. Ion Bria precizează că acest cuvânt provine de la grecescul  koinonia („legătură”).

Se constată, astfel, că există o îmbinare a sensului bisericesc al cuvântului cu semnificația laică a acestuia. Așadar, având sensul de Împărtășire, iar Sfânta Euharistie este momentul central al Sfintei Liturghii, temelia comunității, acest cuvânt – comuniune – desemnează pentru laici o unire strașnică, statornică, nezdruncinată.

În dicționarele de specialitate, același cuvânt are mult mai multe sensuri:

1. „ Participarea celor încorporați în noul popor al lui Dumnezeu la realitatea divină însăși, prin întruparea și jertfă lui Hristos (cf. I Ioan 1, 3: „Ceea ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos”).

2. „Comuniunea Duhului Sfânt” (II Corinteni 13, 13; Filip. 2, 1), adică experiența personală și comunitară a Duhului lui Hristos, care se exprimă în sentimentul solidarității creștine, al întrajutorării și al asistenței reciproce (cf. Fapte 2, 42, 44).

3. Împărtășirea sau cuminecarea cu Sfintele Taine în cadrul Euharistiei (cf. I Cor. 10, 17; Fapte 2, 42), semn al apartenenței la aceeași comunitate și al mărturisirii aceleiași credințe (Efes. 4, 5).

4. Synaxis, adunare liturgică, care este o condiție de a participa la legătură, comuniune.

5. „Comuniunea Sfinților”, despre care face mențiune Crezul Apostolic, este unitatea dintre Biserică celor care poartă lupta credinței în acest timp și veac, cu Biserica celor ce au câștigat deja o stare definitivă de har și de comuniune nemijlocită cu Dumnezeu. Ea este alcătuită din cei ”care au rămas credincioși până la urmă”(Matei 24, 13).

6. Comuniunea (inter-comuniunea) euharistică cu credincioși de altă confesiune. Urmând vechiul principiu, potrivit căruia mărturisirea aceleiași credințe determină comuniunea sacramentală, Ortodoxia pretinde unitate de credință deplină înainte de a participa la aceeași intercomuniune euharistică. ”^[1]

Pe scurt, termenul koinonia înseamnă, în același timp, legătura credincioșilor cu Dumnezeu, și dragostea creștină^[2] care unește pe fiii Aceluiași Părinte ceresc (I Corinteni 1, 9: „Credincios este Dumnezeu, prin Care ați fost chemați la împărtășirea cu Fiul Său, Iisus Hristos, Domnul nostru”)^[3].

Conceptul de comuniune

În general, orice om – care se bucură, sau se întristează, care urăște sau iubește, care cinstește sau disprețuiește – caută oameni spre a le comunica sentimentele care-l stăpânesc și spre a-i face părtași ai bucuriei sau ai durerii; acestei înclinații naturale a omului răspund prin simpatie și oamenii din jur care se vor părtași ai bucuriei și ai durerii lui.

Definirea acestui concept de comuniune se poate face astfel: „prin primirea și întoarcerea darului, persoanele se apropie în așa măsură, încât obiectul darului devine comun și în același timp mijloc transparent al celei mai depline comunicări între persoane. Persoanele se dăruiesc prin aceasta ele însele și, deci dialogul între Dumnezeu și om este că fiecare se dăruiește celuilalt”^[4]. Referire biblică la acest aspect regăsim la I Ioan 4, 12-13: „de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi și dragostea Lui în noi este desăvârșită. Din aceasta cunoaștem că rămânem în El și El întru noi”.

Printre semnele comuniunii, cea mai importantă rămâne dragostea, dar o anumită dragoste: o dragoste duioasă dar arzătoare, o dragoste pustiitoare ca un pârjol, o dragoste în care persoana este transfigurată^[5]; iar calea pe care sufletul tinde spre a reface „legătura interpersonală tainică, indestructibilă și în același timp indispensabilă mântuirii este comuniunea”^[6].

Începând de la căderea protopărinților noștri din rai și implicit, întreruperea dialogului lor direct cu Dumnezeu și întunecarea chipului Său în mintea oamenilor, Creatorul Și-a arătat voia Sa prin adresarea directă ori prin inspirarea unor oameni aleși, care au împărtășit-o celorlalți. Întreagă această lege morală a Vechiului Testament are ca scop pregătirea oamenilor și în special a poporului ales pentru venirea Mântuitorului. Pornind de la făgăduința făcută de Dumnezeu în rai, când îi spune diavolului în chip de șarpe: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.” (Facerea 3, 15), verset în care Sfinții Părinți văd prima vestire a Mântuitorului, Cel ce va zdrobi capul șarpelui și va fi din sămânța femeii, născându-se din Fecioară dar neavând un tată pământesc și în același timp, o primă poruncă dată oamenilor spre îndreptare, anume de a stârpi de la rădăcină răutatea din sufletele lor, precum ne arată Sfântul Grigorie de Nyssa: „Precum șarpele nu poate fi tras afară de coadă, pentru că solzii de pe gât se opun celor care vor să-l tragă afară, tot așa nu se poate începe de la sfârșit alungarea plăcerii din casa sufletului. Iată de ce învățătorul virtuții ne poruncește să pândim capul șarpelui. Iar cap numește El începutul răutății. Dacă nu primim în suflet acest început, atunci și urmarea rămâne nelucrătoare. Căci cine este cu totul vrăjmaș al plăcerii nu va fi înfrânt nici de momelile parțiale ale patimii; dar dacă cineva a primit în suflet începutul patimii, odată cu aceasta a primit în suflet și sălbăticiunea întreagă.” 

Era însă nevoie ca oamenii și cu deosebire poporul ales să aibă un reper moral care să-I ajute a se curăți și a se apropia de Dumnezeu – acesta a fost Decalogul; în același timp, cele 10 porunci au însemnat pentru fiii lui Israel un fel de pecetluire divină, fiind instrumentul prin care aceștia au fost decretați ca aleși ai Domnului dintre toate popoarele.

Cu toate că această lege reprezintă temelia întregii moralități, ea rămâne totuși imperfectă atât în formulare – conținând majoritar porunci prohibitive, cât și în realizarea ei – neavând nici scopul, nici puterea de a-i îndrepta pe oameni, ea a avut totuși rolul de a trezi în evrei cât mai mult cu putință conștiința păcătoșeniei și dorința de mântuire, fiind „călăuză spre Hristos” (Gălăteni 3, 24). Cu toate imperfecțiunile ei, Legea nu poate fi însă nicicum suspectată de formalism – așa cum afirmau Kant și discipolii săi, pornind de la premisa că ea s-ar ocupa doar de aspectele exterioare ale vieții omului – deoarece în ea găsim prescripții pozitive și asupra actelor interne. Încă de la început, Dumnezeu a cerut oamenilor, prin patriarhi și profeți, nu numai o supunere externă, ci credință și iubire în împlinirea poruncilor Sale, voința Domnului fiind motivul principal al acțiunilor omenești, iar frica de Dumnezeu și ascultarea de El, ființa moralității acestuia.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „comuniunea bisericească este extensiunea comuniunii persoanelor Sfintei Treimi, izvorul și modelul ei suprem; scopul comuniunii credincioșilor fiind acela de a exprima unitatea Sfintei Treimi în comuniunea persoanelor”^[7].

Adâncind această învățătură, teologia ortodoxă a comuniunii dezvoltă învățătura ortodoxă referitor la cei doi termeni ai relației: subiectele divine și subiectele umane.

Dumnezeu este unul în ființă și întreit în persoane. Persoanele divine sunt subiecte absolute având că esență a vieții treimice iubirea (I Ioan 4, 8).

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Deci omul este ființa personală având prin creație unitatea de sânge a neamului omenesc şi în

perspectivă unitatea în comuniune. “Dumnezeu, zice Dionisie Pseudo-Areopagitul, a dat omului viziunea Sa (teoria), comuniunea (koinonia) și asemănarea (homoiosis)”.^[8] „Iată-l pe om stabilit de la început în comuniune strânsă cu divinitatea”^[9] zice Sfântul Irineu.

Această comuniune de perspectivă a fost stricată prin căderea protopărinților în păcatul strămoșesc. Jertfa săvârșită de Fiul lui Dumnezeu a refăcut comuniunea noastră cu Dumnezeu și a restaurat în noi chipul lui Dumnezeu, creând posibilitatea progresului duhovnicesc spre desăvârșire și realizarea asemănării cu Dumnezeu. Ortodoxia leagă organic comuniunea de restaurarea în noi a chipului lui Dumnezeu ca premisă a sinergismului naturii umane cu harul divin. „În Biserică, prin jertfă și învierea Fiului lui Dumnezeu întrupat și prin însămânțarea Duhului Sfânt în viața omenirii întregi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a deschis posibilitatea comuniunii noastre cu Dumnezeu prin desăvârșirea persoanei umane şi îndumnezeirea ei în har, credință și fapte bune”^[10].

După cum spune Vladimir Lossky, realitatea persoanei umane nu se definețte în afara comuniunii. Persoană are drept caracteristică fundamentală spiritualitatea, dar se realizează numai în comuniune. Persoana înseamnă ireductibilitatea omului la natura sa; ireductibilitate ți nu ceva ireductibil sau ceva care face pe om ireductibil la natura sa, pentru că nu se poate vorbi la om de ceva distinct, ca de o altă natură, ci de cineva care se distinge de propria sa natură; de cineva care depășește natura sa totodată conținând-o în întregime; “de cineva care o face să existe ca natură prin această depășire și totuși nu există în ea însăși, în afara naturii pe care o personalizează și pe care o depășește”.^[11]

Omul trebuie înțeles ca subiect capabil să pună întrebări și să dea răspuns și numai în comuniunea personală să-și găsească adevărata sa identitate ca persoană. Calea pentru înțelegerea omului ca persoană depășește nivelul ontologic obișnuit, este vorba de o meta ontologie. Această distanță o poate depăși numai Dumnezeu despre care cartea Facerii spune că s-a oprit din lucrul Său pentru a zice în sfatul Prea Sfintei Treimi: „să facem om după chipul și asemănarea noastră”.^[12]

^[1] Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 95 

^[2] Legate de acest concept avem numeroase referințe biblice, printre care: I Ioan 4, 12; 4, 20; Coloseni 2, 2. 

^[3] Liliana Aron Ene, Conceptul ortodox de comuniune, vol. I, Editura Tiparg, Geamăna, 2011, p. 23 

^[4] Idem p. 13-14

^[5] Idem p. 15

^[6] Idem p. 16

^[7] Sfântul Maxim Marturisitorul, Ambigua, în col. P.S.B., nr. 80, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 36

^[8] Sfântul Dionisie Areopagitul,Opere complete. Despre numele divine, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 47

^[9] Irineu Pop, Sfântul Irineu de Lyon, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998, p. 34

^[10] Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. S.T., nr. 7-8, 1955, pp. 407-408

^[11] Vladimir Lossky, Teologia mistică în Biserica de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 166-167

^[12] Drd. N. Streza, op. cit., p. 467

Bibliografie

1. Irineu Pop, Sfântul Irineu de Lyon, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998.
2. Liliana Aron Ene, Conceptul ortodox de comuniune, vol. I, Editura Tiparg, Geamăna, 2011.
3. Păstorul lui Herma, în col. P.S.B., nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979.
4. Patriarhul Fotie al Constantinopolului apud. Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Unitatea oglindită în scrisorile irenice, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961.
5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1964.
6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri, în rev. S.T., nr. 5-6, 1970.
7. Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
8. Pr. Prof. Grigorie Marcu, Unitatea Bisericii după Sfântul Apostol Pavel, în rev. Ortodoxia, nr. 5-6, 1965.
9. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. S.T., nr. 7-8, 1955.
10. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Elementele demonstrației în tratatul “Despre Sfântul Duh”, al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. S.T., nr. 5-6, 1964.
11. Prof. Nicolae Chiţescu, Opera teologică a lui Alexei Homiakov, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961.
12. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003.
13. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete. Despre numele divine, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996.
14. Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt catehetic, Ed. Sophia, Bucureşti, 1998.
15. Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005.
16. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942.
17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005.
18. Sfântul Maxim Marturisitorul, Ambigua, în col. P.S.B., nr. 80, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1983.
19. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992.
20. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. P.S.B., nr. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Corniţescu şi Pr. Prof . dr. T. Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988.
21. Vladimir Lossky, Teologia mistică în Biserica de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.

Etimologia cuvântului COMUNIUNE – partea II-a

Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, mitologia chineză mustea de zeități, eroi, strămoși și dragoni. În 1685, apar primele comunități ortodoxe formate din ruși siberieni. Încet, dar sigur, noua credință începe să prindă rădăcini, iar la Beijing se ridică prima biserică. Un moment de cotitură apare în anul 1900, Miliția Ihetuană declanșează răscoala boxerilor. La început pașnici, apoi tot mai virulenți, boxerii fac prăpăd și decapitează dint-un foc 70 de chinezi ortodocși în frunte cu familia preotului Mitrofan.    

Creștinismul în țara dragonilor

Taoismul și confucianismul, pecetluiseră viața religioasă a Chinei. Peisajul politeist, nu suporta concurență. Cu toate acestea, creștinismul își face apariția timid în anul 635, prin strădaniile unei misiuni a Bisericii Asiriene de Răsărit. Mult mai târziu, pe la 1685, Împăratul Kangxi, afiliază Chinei un număr mare de locuitori din orașele rusești aflate la graniță. Ortodoxia începe să se facă simțită. În prima fază, contextul social era de partea creștinilor, care au reușit să ridice o biserică la Beijing. Timpul se scurge, iar după un secol și jumătate comunitatea ortodocșilor rămâne o rămășiță. În 1860, nu erau mai mult de 200 de creștini pe întreg teritoriul Beijingului.

Tabăra misiunii ortodoxe ruse din Beijing

Biserica Ortodoxă Rusă nu a fost descurajată de numărul mic de adepți. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ocârmuirea bisericească decide să desfășoare o evanghelizare mai organizată. Sunt aleși cei mai buni clerici și trimiși în inima Beijingului. Slujbele încep să fie traduse în limba chineză, iar taberele misionarilor împânzesc orașul.

Mitrofan, primul preot chinez

Pe 10 decembrie 1855, vine pe lume Yang Ji, viitorul părinte Mitrofan. Nici nu apucă să îndruge primele cuvinte că își pierde tatăl. Puștiul este crescut cu mari sacrificii de către bunică și mamă. La acea vreme, șeful misiunii era arhimandritul Paladie, care îl luase în vizor pe tânărul Yang. Prelatul simțise o sclipire, așa că a pus un profesor să se ocupe de formarea lui. Învață repede, iar la nici douăzeci de ani, primește postul de catehet. Era doar prima fază, pentru că Paladie visa să scotă un viitor preot. Yang se socotește nevrednic pentru acest rang și se opune.

În 1882, părintele Mitrofan (rândul doi, al șaselea din stânga) participă la Consiliul Clericilor

Arhimandritul Flavian preia ștafeta și face noi presiuni, în urma cărora are câștig de cauză. La 25 de ani, Yang Ji este uns preot de către episcopul Nicolae al Japoniei. Era pe deplin conștient că drumul pe care a plecat nu va fi deloc ușor. Nu stă prea mult pe gânduri și purcede la traducerea cărților bisericești. A fost căsătorit cu Tatiana, care i-a dăruit trei copii.

Cronica unei crime în masă

La sfârșitul secolului XIX-lea, politica economică a Chinei, era la cheremul Japoniei și al țărilor occidentale. Rușinea era prea mare, așa că o mare parte a populației se organizează în asociații revoluționare precum, Societatea pumnilor drepţi şi armonioşi sau Societatea armoniei juste. De aici și numele de boxeri pe care englezii l-au dat hoardelor barbare. Inițial s-au manifestat pașnic, construiau lăcașuri cu scopul de a aduce jertfe diferitelor zeități. Problemele încep în momentul în care Împărăteasa Țîsi poruncește forțelor armate să intervină în taberele răsculaților. Boxerii o iau razna și încep să atace misiunile evanghelice, distrug locuințele diplomaților străini, devastează ambasade și biserici.

Într-o seară de iunie a lui 1900, incendiază tabăra misionarilor ruși. Biblioteca, arhiva, veșminte preoțești sunt făcute scrum, nu mai rămâne nimic în picioare. Părintele Mitrofan și alte șaptezeci de suflete se adăpostesc de furia tiranilor. La un moment dat se aud strigăte, sunt înconjurați. De frica morții, cei mai voinici o rup la fugă unde văd cu ochii, în urmă rămân femeile și copiii. Încep să îi tortureze fără milă. Primul pe listă este Mitrofan, boxerii îi străpung pieptul și-l lasă lat sub un curmal. Soția și doi dintre copii sunt decapitați pe loc în uralele călăilor. Soarta lui Ioan, cel de-al treilea, avea să fie mult mai cruntă. Pruncul avea doar opt ani când i-au ciopârțit umerii, nasul, urechile și degetele de la picioare. După, l-au aruncat în drum, unde la puțină vreme și-a dat ultima suflare.

Situația în zilele noastre

Pe 14 august 1900, răscoala boxerilor a fost înfrântă definitiv de trupe militare formate din japonezi, europeni și americani. Doi ani mai târziu, în China existau 32 de biserici ortodoxe și aproape 6000 de credincioși. După măcel, trupul părintelui Mitrofan și al celorlalți martiri au fost așezate la temelia unei biserici zidite în memoria lor. În 1903, mărturisitorii au fost înscriși în calendarul creștin, cu prăznuire pe 11 iunie.

Biserica ridicată în cinstea martirilor chinezi

Sfios, biserica și-a reluat activitatea. Au fost ridicate școli și orfelinate, dar nu a mai fost ca înainte. Astăzi, în China sunt recunoscute cinci comunități religioase, dar ortodocșii nu-s printre ele. Singurul loc în care biserica se poate manifesta liber este în regiunea autonomă Hong Kong, unde există Mitropolia Ortodoxă de Hong Kong și a Asiei de Sud-Est.

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.

Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a găsit adunați sub tema „Unitate. Credință. Neam”, un prilej de a da o mărturie pentru zilele de 6-9 septembrie 2018 că în România se mai poate semăna cultură și trăi prin credință, toate pe un fond al tradiției străbune cu prilejul celei de-a V-a ediții a Întâlnirii Tinerilor Ortodocși – ITO, ce avut loc în Sibiu.           

De-a lungul timpului ne putem îndoi de multe și de cele mai multe ori ne îndoim, iar bucuria noastră rămâne umbrită de neputința de a privi partea plină a paharului și a identității noastre. Acum, cugetând după trecerea evenimentului internaţional ITO 2018, putem afirma fără teama de a greși că niciodată nu ne-am îndoit de ce avea să ofere Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși patrimoniului cultural sibian și, prin el, țării aflate la vremea Centenarului.

Privită în complexitatea forței de manifestare, Întâlnirea a schimbat pentru câteva zile fața Sibiului, cetatea Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, vorbind tuturor despre frumusețea revederii, a cunoașterii pe nume și a credinței vii în ciuda frământărilor tinereții.

Dincolo de grijile organizatorice, de nopțile ușor albe, glasul și entuziasmul a mii de tineri (peste 3000) ne-au făcut să uităm de fragilitatea umană firească, de oboseală și, prin caracterul internaţional al participanților, să depășim frontierele geografice, și să avem parte de momente de trăire și pace interioară în plină secularizare, dezechilibru politic și vremuri tulburi ce anunțau un referendum.

Făcând o scurtă radiografie, de la prima atestare documentară (20 decembrie 1191) până în anul 2018, ținuturile sibiene au fost martorele atâtor manifestări culturale, istorice, religioase, sociale pentru ca, după ce a devenit primul oraș din estul Europei care a primit titlul de Capitală Culturală Europeană (2007, împreună cu Luxemburg), să devină, anul acesta, capitala Ortodoxiei transilvănene. O capitală cu oaspeți din toate regiunile României dar și din Republica Moldova, Grecia, Cehia și Slovacia, Germania, Franța, Belgia, Italia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Elveția, Turcia, și altele.

Reuniunea din septembrie 2018, respectă tradiția mai vechilor întâlniri și se încadrează în seria întâlnirilor de tineret organizate la Baia Mare în 2013 și 2014, la Cluj în 2015, la București în 2016 și la Iași în 2017.

Gândul nostru a fost pe aceeași lungime de undă cu al lor, așa se face că întâlnirea de la Sibiu a avut ca scop crearea unui cadru în care tinerii participanți să se bucure de experiențe formatoare, să trăiască sentimentul comuniunii cu tineri din alte regiuni ale țării sau din străinătate, să împărtășească valorile de viață creștin-ortodoxe și să fie multiplicatori ai mesajului creștin în comunitățile din care provin.

Răspunsul tinerilor la provocarea din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească

Au fost momente de teamă? Firește că au fost și momente de teamă pentru acele clipe suspendate-n timp de găsire a soluțiilor viabile, dar munca în echipă, puterea de a lăsa de la tine pentru binele celorlalți, zâmbetul în fața unor neputințe omenești, normale până la urmă, ne-au făcut să înțelegem, încă o dată, că lucrurile au o raţiune, înţeleasă, doar în finalitatea lor, când vălul cade şi ce e de privit rămâne în toată puterea sa înţelegătoare şi reală fără ocolişuri şi meschinării mărunte.

ITO 2018 Sibiu: atelierele esenţiale

Răspunsul tinerilor la provocarea noastră din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, ca o componentă vie și necesară, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească în granițele tinereții unei generații creștine. Aspectul acesta a fost amplu despicat în patru în cadrul atelierelor de dezbatere, iar discuțiile au gravitat în jurul a patru teme pregătite de organizatori: „Nevoia mea de Biserică – între reflex și realitate SAU Nevoia mea de Biserică – tânărul și dimensiunea spirituală”; „Updatarea / Actualizarea Bisericii: Biserica 4.0 SAU Biserica în era tehnologiei: Biserica 4.0”; „Nevoia de dezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? SAU Nevoia de autodezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? (manual de zbor)”; „Biserica – validarea fericirii / mântuirii”.

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu 2018, un eveniment internaţional de prim rang pentru spiritualitatea românească

Prezența din mediul virtual (conform statisticilor aproape 1 milion de oameni au urmărit Festivitatea de deschidere din Piața Mare), sutele de mii de vizualizări, distribuiri și recomandări ale transmisiunilor de la Sibiu, din zilele 6-9 septembrie, ne-au transmis un răspuns foarte bun, era acel „ceva” din fiecare dintre noi dornic să iasă din cotidian și să trăiască ceea ce un tânăr participant numea „o bucurie cum alta nu-i, o bucurie cum nu mi-a fost dat să întâlnesc până acum”.

Toate aceste gânduri și idei, corelate, nu fac altceva decât să întregească „tabloul unirii”, o imagine la care bunicii au pictat folosind culorile jertfei lor de sânge, pe fronturile războaielor ori în încercările vieţii, și nădăjduind că peste veacuri nepoţii ori strănepoţii lor vor putea să mărturisească faptul că unitatea lor de credinţă, limbă şi curaj nu s-a pierdut şi că, fără a fi în război cu nimeni, patriotismul nostru este inalienabil ideologic şi ţine de fibra noastră creştină.

La finele acestui parcurs extraordinar alături de tineri, la umbra Centenarului României, rămânem mulțumitori și recunoscători Domnului pentru marea bucuria de a ne fi adunat împreună uniți în credință, mereu împreună pentru a construi o lume mai bună.

Emanuel P. Tăvală

Consilier cultural, Arhiepiscopia Sibiului

Fotografii: ito2018.ro