Dostoievski

Referindu-se la modul cum înţelegem şi trăim poezia, Nichita Stănescu deplângea faptul că nimeni nu se interesează despre bolile profesionale ale poeţilor… Ina Maria Stoica are explicaţiile.

Poate, din văzduhul cugetelor, poezia este starea perpetuă a umanității.

Dar, în fond, care este menirea acestei stări?

Marele nostru poet Nichita Stănescu, autorul Necuvintelor de pretutindeni, se întreabă: „De ce toți vor să vorbească despre premii? De ce nimeni nu întreabă de bolile profesionale ale poeților? Ce mai reprezintă poetul în zilele noastre?”

Am mai putea oare să vorbim despre poezia generată din suferință, acea stare în care simți că te descompui și apoi te renaști cu ajutorul cuvintelor ce dau viaţă unor versuri, sau ea s-a transformat într-un mijloc de marketing, unde trăirea autentică pare că a fost înlocuită de o rigiditate a trăirii?

Cum mai este oare privită poezia în zilele noastre? Mai citim poezie?

Cred mai degrabă că poezia trăilor autentice a fost înlocuită de versuri șubrede, în care lipsa unei experiențe de viață adevărate este vizibilă. Nu cred totuși că poezia vie a încetat să mai existe, cel mai important este să existe perechea aceea de ochi care o poate vedea și o poate separa de poezia a cărei autenticitate nu mai există.

Să fie vorba despre premii și notorietate? Foarte mulți poeți ai zilelor noastre par preocupați mai degrabă de o cantitate a poeziei, decât de calitatea ei în genere. Poezia ar trebui să fie starea cea dintâi, punctul de căpătâi al operei unui scriitor.

Ajungem să transformăm poezia într-un articol de metrou

Cred că, odată cu consumerismul, şi consumul poeziei a început să fie din ce în ce mai frugal. Ajungem să consumăm bucăți de versuri, care sunt serbede de conținut, o formă fără fond. Uităm să vibrăm la ceea ce citim și ajungem să transformăm poezia într-un articol de metrou.

Poezia reprezintă mai mult decât clișeul atât de vehiculat în şcoli, „Ce a vrut să spună poetul?”

Poezia ar trebui să fie empatie

Cred că lipsește un cult al poeziei în școli, nimeni nu ne învață cum să citim o poezie, de aici și o mai puțină curiozitate a elevilor în privința acesteia. Totul este redus la motivele și temele unei poezii la nivel superficial, și la o analiză  a conținutului. Să spunem că în privința unui roman o analiză mai obiectivă este permisă, însă poezia este departe de a fi tratată astfel. Ea ar trebui analizată interior, în fond, ar trebui să fie empatie, nu o analiză șubredă, la nivel de cuvânt.

Ceea ce lipseşte este un cult al poeziei în școli. Nimeni nu ne învață cum să citim o poezie

Toți vrem să scriem, dar deseori uităm că poezia e mai mult decât cuvânt, e o stare, un grai, un necuvânt dincolo de forma brută a cuvântului.

În fond, ajungem să ne întoarcem la clasici..

Redau mai jos cuvintele lui Nichita Stănescu, referitoare la starea poeziei: „De ce fiecare vrea să fie Eminescu, dar nu vrea să trăiască viața lui? De ce toți vrem să scriem așa cum a scris Rimbaud, dar să nu batem drumurile Africii? Și cum vrem cu toți să semănăm cu Dostoievski, dar să nu fim condamnați la moarte? Noi trebuie să vorbim despre bolilele profesionale ale poeților înainte de a ne întinde la vorbă cu privire la moralitatea poeziei, înainte de…”

Continuând demersul nostru de a prezenta o față mai puțin cunoscută a celebrului Mircea Eliade, propunem spre lectură și analiză volumul de nuvele Maddalena. Acesta reunește unele dintre nuvelele scrise și publicate de Mircea Eliade în presa interbelică, înainte de apariţia romanului Isabel și Apele Diavolului (1930). Pe lângă nuvelele care nu mai fuseseră publicate în volum, cei doi exegeți ai operei eliadești care editează acest volum, Mircea Handoca și Nicolae Florescu, au inclus și nuvelele Aventura și Întâmplare (publicate inițial în volumul Șarpele).

Aceste scurte proze de început sunt tributare lecturilor din perioada formării (Dostoievski, Papini, Balzac etc.) și prefigurează teoriile autenticității pe care le va dezvolta mai târziu Eliade în publicistica sa. Literatura pe care o scrie în perioada autenticistă este în concordanță cu îndemnurile adresate tinerilor în publicistica de la sfârșitul anilor `20. Acesta propune o proză în care obținerea unei valori estetice nu mai este scop în sine, ci rezultatul imediat al relatării pure a unor experiențe. Astfel, valoarea estetică este o caracteristică intrinsecă experienței, accentul nemaifiind pe „cum”, ci pe „ce”.

Temele care aveau să facă subiectele centrale ale operelor experiențialiste ale lui Mircea Eliade încep să se contureze în această perioadă: păcatul, virilitatea, vitalitatea intelectualului, asceza, demonismul și modificarea existenței printr-o continuă răzvrătire (împotriva tuturor structurilor existente sociale sau divine). Personajele acestor nuvele vor și depun toate eforturile pentru a trăi în „păcatul revelator”, pas imperios necesar pe drumul cunoașterii absolute.

Fie că este vorba de gelozie („Prietenul meu se desfăta. Iar eu râdeam, şi mă arătam nepăsător de urâţenia şi neputinţa mea, şi îl linguşeam pe el. Îl linguşeam – pentru că îl uram mult. Şi el mă socotea prieten, şi îmi deschidea gândurile, şi mă îmbrăţişa. Şi nu bănuia cele ce se frământau înlăuntrul meu, şi nu simţea arsura ochilor mei” – Iubirea prietenului meu), egoism (aflat în fața morții – pe o vreme cumplită trei tineri se rătăcesc pe munte –, „eroul” nuvelei Întâmplare se lasă pradă instinctului de conservare și egoismului și nu îl mai interesează soarta fetei căreia în urmă cu câteva zile îi mărturisise iubirea), misoginism, ispitire și respingere (cazul din nuvelele Maddalena), viol (nuvela Cel care trebuie ascultat – povestea unei tentative eșuate de viol – anticipând un episod din romanul Huliganii, violul ca experiență necesară), batjocură etc., personajele acestor nuvele își caută identitatea prin trăirea unor experiențe pure (cu sensul de „veritabil”, „autentic”, „adevărat”), alegând faptele în locul sentimentelor idealizate (textul Iubirea este o adevărată demontare a mitului construit în jurul acestui sentiment).

Personajele acestor nuvele își caută identitatea prin trăirea unor experiențe pure (cu sensul de „veritabil”, „autentic”, „adevărat”), alegând faptele în locul sentimentelor idealizate

Este de ajuns să privim câteva dintre titlurile reunite aici pentru a ghici „atitudinea” personajelor în fața „reperelor” impuse de societate: Apologia virilității, Eu, Sfântul Diavol și cele șaisprezeci păpuși, Cel care trebuie ascultat, Iubirea prietenului meu, Păcatul șamd.

După ce în primele texte reunite în acest volum este făcută apologia sexualității și a cunoașterii prin intermediul experiențelor carnale („Cânt fecioarele, cânt vrăşmaşul temut, cânt ispita caldă în înserat, cânt ochii care au aflat să plângă şi să înfrângă. Cânt fecioarele, cânt carnea lor ce curmă săgeata privirilor. Carnea fecioarelor ce turbură seninul – al cerului, al ochiului, al duhului. Carnea fecioarelor, ce va înflori în patimă şi se va pogorî – vis şi umbră turburătoare – pe toate drumurile ce se înalţă către eroism” sau „Cânt vrăjile, cânt ispitele, cânt bucuriile care ne-au luminat sexul în jalnicul său coborâş” – Apologia virilității – Litanii pentru fecioară), în nuvela care dă titlul volumului descoperim un personaj masculin fascinat de fecioria fiicei maestrului său, pictorul Salust.

Tânărul Mircea Eliade

Întreaga miză a nuvelei constă în maniera în care el o ispitește și o abandonează pe fată în momentul în care aceasta cedează ispitei („Maddalena, i-am răspuns, fecioria ţi-am cules-o în cea dintâi seară, când ţi-am despletit cosiţele. Acum, eşti fecioară pentru toţi ceilalţi. Alege-ţi soţul. Descoperă-te şi lui. Apoi alege altul. Pierde-ţi tainele în îmbrăţişările a oricâtor tovarăşi. Vei rămânea mereu fecioară – pentru ceilalţi”) – nu întâmplător numele personajului feminin este Maddalena, trimiterea la Maria Magdalena (în italiană, Maria Maddalena) fiind transparentă. Personajul masculin din această nuvelă, ispititorul care își asumă condiția („Sosi ziua judecăţii. Am îndurat zâmbind batjocora mulţimii şi ura haină a fecioarelor, şi pietrele mamelor şi loviturile târgoveţilor”), ne duce inevitabil cu gândul la Doctorul din Isabel și Apele Diavolului, care vrea să seducă și să supună prin sex.

Nuvelele reunite aici constituie punctul de plecare pentru ceea ce va deveni cunoscut sub numele de proza „autenticistă” sau „experiențialistă” a lui Eliade și trebuie privite ca atare, netrebuind să le fie exagerată valoarea literară. Stilul scriiturii nu este unul foarte bine conturat, modul de structurare a narațiunilor are anumite deficiențe, dar aceste nuvele trebuie apreciate din perspectivă retrospectivă, putând astfel explica modul în care s-a format și dezvoltat gândirea scriitorului român care avea să conducă tânăra generație interbelică și să „teoretizeze” o adevărată direcție a prozei românești de la începutul anilor `30.

Mircea Eliade, Maddalena: nuvele, Editura Jurnalul Literar, București, 1996, 276 pagini

• Despre
• Ultimele Postari

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

• Constantin Noica, Jurnal de idei. Autenticitatea ideilor neprimite de-a gata - 09-01-2018
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (II) - 14-12-2017
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (I) - 30-11-2017