Motto: „Pace aştept, şi nu este întru mine pace…”[1]

În Evanghelia după Matei, Iisus Hristos rostește această îndrumare pentru ucenicii abia deveniți apostoli:

„Și intrând în casă, urați-i zicând: Pace casei acesteia!” (10, 12)

Acest salut, precizează Ieronim[2], nu este nici salutul grecesc, care anunța bucuria, nici cel latinesc, care invoca sănătatea. Este cel semitic, care a ajuns până în zilele noastre, pe care îl știm din auzite ca pe un fel de hello, bonjour sau ciao. Este vorba despre shalom.

Rădăcina consonantică Š-L-M din care a crescut cuvântul „pace” e comună multor limbi semitice și, în iudaism, este unul dintre numele lui Dumnezeu[3] (Adonai-Shalom). Astfel că Shalom – Pace merită cercetat puțin, măcar ca să intuim cât de departe e de vremurile noastre, dominate de consoane mai puțin subtile, precum P, B, X ori Z.

O precizare necesară – cei ce știu câte ceva despre limba ebraică veche cunosc faptul că, spre deosebire de multe alte limbi, aici literele au ele însele o însemnătate excepțională și o viață a lor proprie. Există cărți întregi scrise despre literele ebraice, nu are rost să povestesc eu prost și pe scurt ce au povestit alții bine și pe îndelete. Ce e de reținut acum e că, în ebraica veche, literele în sine sunt căi de înțelegere. Ele nu sunt doar niște repere grafice, golite de sens intrinsec. De pildă, dacă în alfabetul latin „A” e o simplă convenție, un simplu semn transparent, în abjad-ul ebraic aleph e o explozie de sensuri și de lumini, o entitate care comunică cu celelalte entități din constelația limbii, un fel de vietate prin care Dumnezeu Însuși face, desface și preface. Scrii A și obții trei bețișoare și o indicație de pronunție. Scrii א (Aleph) și obții o esență de sens.[4]

Cu acest reper în gând, să privim puțin către shalom. Urmăriți (de la dreapta la stânga, da?) cele patru litere din imaginea de sus. Prima, care seamănă cu un trident, este shin, a doua este lamed, iar ultima este mem final (în ebraică, există câteva litere care capătă altă formă dacă sunt puse la finalul cuvântului, semn că pe lumea asta niciodată lucrurile nu sunt statice și că, în lumina sfârșitului, ne schimbăm alcătuirea). Pe cel de-al treilea caracter care aduce cu un bețișor cu punctuleț deasupra îl putem lăsa deocamdată la o parte, întrucât nu este o consoană, ci este vocala O, deci nu face parte din rădăcina consonantică Š-L-M. La fel și micul T de sub Shin, tot vocală e. Rămânem deci cu Shin-Lamed-Mem, cum am stabilit.

Despre prima literă, Shin, cea care seamănă cu un trident, înțelepții spun că ea conține ideea de pace. În partea de sus, pare că sunt trei siluete suple, ori trei capete. Fiecare cu altă cale – unul prea țeapăn, unul prea aplecat și unul numai bun. Lucrurile pot lua mereu forme extreme și știm bine că, așa cum există ispite de-a stânga pentru cei simpluți, există și ispite de-a dreapta pentru cei rafinați. Între ele, ca între Scila și Caribda, e calea de mijloc, cumpănirea salvatoare, gândul moderat fără a fi tern, și ferm fără a fi casant.

Dacă ar fi fost doar un cap, ar fi fost prea singur. Dacă ar fi fost două, sigur s-ar fi certat. Abia odată cu cel de treilea apare posibilitatea medierii, a lui nici-ca-tine/nici-ca-mine, a lui nici-așa/nici-altminteri. Abia al treilea aduce posibilitatea unei împăcări adevărate, atât de necesară pentru spiritele care se risipesc care încotro, uitând că (așa cum bine se vede) baza lor e comună, sursa lor de viață e aceeași și, deci, nu pot exista unele fără altele.

Nu fără legătură cu interpretarea de mai sus vine o alta: Shin mai este asociat cu dinții – shen [ז‎ש‎‎]), deci cu actul de a te hrăni și mai ales cu actul de a mărunți. A alege buna cale de mijloc presupune să „rumegi” cu grijă, să nu iei decizii pripite, „pe nemestecate”. Așadar, calea de mijloc și pacea se mențin cu răbdare și cu atenție. Și cu efort – pentru că dinții mai înseamnă și putere: sfâșiem cu dinții ceea ce nu putem rupe cu mâinile.

Shin însă mai e și semnul focului și nu trebuie mult efort ca în locul celor trei capete să vedem acum trei vâlvătăi care ard neîncetat, incendiu implacabil împrăștiat în toate direcțiile. Ceea ce face ca lucrurile să devină și mai interesante – pentru că, de partea cealaltă a lui Lamed se află Mem. Iar Mem este, tradițional, simbolul apei.

Apa e viață, iar ebraica o onorează splendid dimpreună cu focul: asta fiindcă focul – esh [אש], împreună cu apa – maim [ם‎‎׳‎מ‎] ne dau pe shamaim [‎‎ם‎׳‎מ‎ש] – care nu este altceva decât cerul[5] făcut întru început de Dumnezeu în primul verset al Scripturii, pe care îl regăsim și ca „reședință” a Domnului în Psalmul al 2-lea.[6]

Focul încălzește și purifică, dar, nestăpânit, topește, mistuie și dogorește, lăsând doar cenușă și scrum. Apa e viață, însă și ucide, îneacă, rodește rugină și cotropește orice loc în care poate pătrunde. Și mai cu seamă dizolvă totul. Sub imperiul apei, totul se îndreaptă către pierderea formei, către pierderea stabilității, către nedeterminare și către deșert.

Astfel, Shalom ne aduce aminte că,  pe de-o parte, avem apa Potopului, iar pe partea cealaltă, focul Sodomei[7]. Două forme de distrugere, două feluri diferite cu același deznodământ oribil – pierderea războiului spiritual prin amorfizare. Cum să scăpăm, cum să ne salvăm?

Între Shin și Mem e Lamed. Această literă elegantă are o particularitate pe care nici un învățăcel nu o poate ignora – este cea mai înaltă dintre literele ebraice. În vreme ce toate celelalte litere stau cuminți, înșirate la același nivel, Lamed se înalță, luându-și zborul pe deasupra tuturor. De asta, înțelepții ne spun că Lamed este simbolul cunoașterii, al învățării – lamad [ד‎מ‎ל‎], semn că doar prin strădania de a cunoaște putem depăși orizontalele mustind de prostie și de orbire ale veacului. Lamed potolește și furia, pentru că seamănă cu un toiag cu care puteai agăța oaia pierdută printre mărăcini sau în vreo crăpătură de stâncă, puteai separa oile de capre sau, la nevoie, puteai încinge spinarea vreunui răufăcător, redând pacea turmei. Iar toiagul e sceptru – adică autoritate legitimă și puterea de a discerne, fără de care, simplu spus, pacea e iluzie, zbucium și risipire și vorbă de stropit pe ecran.

Și mai e ceva – Lamed e și simbolul orientării – în ebraica biblică, ל alipit de un substantiv sau un pronume se transformă în prepoziție care indică direcția. Iar Direcția ne-o dă tot această literă maiestuoasă, care nu întâmplător se află în inima „alfabetului” ebraic (și în mijlocul lui Shalom). Direcția e inima – lev [לב], și nici nu ar trebui să ne mirăm – până la urmă dintotdeauna ni s-a spus că întrAcolo trebuie să ne îndreptăm, restul a fost bruiaj din regie. (Abia de curând am remarcat cu uimirea necunoscătorului că Hristos alătură fericirea celor curați cu inima de fericirea făcătorilor de pace).

Așadar, Shalom – cu Lamed înrădăcinat ca un pom falnic între Shin și Mem, ne spune: doar cunoașterea ce se îndreaptă spre inimă, doar cunoașterea ce se înalță dincolo de povara zilei, doar cunoașterea ce aduce ordine și scoate la lumină; doar cunoașterea ce-i foc viu și apă vie poate depăși deopotrivă incendiile și inundațiile lumii noastre dezordonate și ne poate da apa care ține de sete, nu pe cea care ne îneacă, și focul care încălzește, nu pe cel care carbonizează. Pacea de pe pământ nu poate dăinui dacă nu ne vom strădui să ne atingem, să ne lăsăm atinși de Adevărul care ne spală inima cu Apă și ne-o curăță cu Foc.

…Iar dacă la urmă vom schimba doar o singură vocală din rădăcina Š-L-M vom descoperi o altă minunăție. Vom obține pe Shalam  – care înseamnă starea de a fi complet, neștirbit, nevătămat.[8]

Semn că fără pace, nu putem fi întregi…

Semn că mai întâi trebuie să ne căutam întru pace inima, ca să fim deplini…

Ca să fim deplinimi.

Shalom!

[1] Din rugăciunea la vreme de mâhnire și deznădejde a Sfântului Efrem cel Nou.

[2] Mențiunea lui Cristian Bădiliță, preluată de Pr. Ioan Sorin Usca, în Noul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți, I – Matei, ed. Christiana, 2018, p. 263.

[3] De asemenea, în islam (Al-Salām).

[4] De exemplu, una dintre nenumăratele interpretări ale lui Aleph ar fi acela că cele două semne mici (yod), de deasupra și de dedesubtul liniei oblice (waw) reprezintă pe Dumnezeu – cel de sus, și pe om – cel de jos, iar waw-ul intermediar este Tora, puntea care unește pe omul de jos cu Dumnezeul de sus.

[5] „Pace pe pământ, pace sus în cer”…

[6] Că veni vorba, pentru cei care vor să fie la curent cu vremurile, primele patru versete din acest psalm: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului şi a unsului Său, zicând: « Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor ». Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!”

[7] Doar trei versete mai târziu, la v. 15, Hristos vorbește despre Sodoma și Gomora, cele trecute prin foc. Întâmplare?

[8] Despre această stare se vorbește, de exemplu, în Facerea 33, 18, când Iacob ajunge „cu bine” (tradus uneori: „la Salem”), după cutremurătoarea luptă cu Îngerul și întâlnirea cu Esau.

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Ev. Luca 10, 38-42

Reputatul dicţionar Oxford defineşte stresul ca “o stare de tensiune mentală sau emoţională ori tensiune rezultată din circumstanţe adverse sau solicitante”. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române îl caracterizează astfel: “Termen general utilizat pentru orice factor din mediu (traumatism, emoții, frig, căldură etc.) capabil să provoace la om și la animale o stare de tensiune și o reacție de alarmă a organismului, determinând uneori îmbolnăviri grave.”

Nu vorbim, însă, în cele ce urmează despre stresul la găini, ci despre stresul la oameni: primul provoacă, cel mai probabil, doar o amprentă biologică. Ultimul lasă, mai important, o amprentă sufletească, psihică (de la grecescul psyche, însemnând suflet), care distruge finalmente şi trupul. Vom încerca, deci, să vedem care este legătura dintre credinţă şi stres.

Trăim, neîndoielnic, vremuri dintre cele mai angoasante, în care stresul a devenit norma, a devenit aproape o obligaţie a cetăţeniei. Nu este însă stresul invaziei tătare, precum pe vremea lui Ştefan cel Mare, ci un stres de o obiectivitate diferită şi, ar spune unii observatori, discutabilă: stresul competiţiei, stresul înavuţirii, stresul aşteptărilor sociale, stresul productivităţii cu orice preţ.

Stresul a devenit norma vieţii moderne, a devenit aproape o obligaţie a cetăţeniei

Stresul este ancora vieţii moderne, într-o lume care şi-a pierdut busola. O ancoră care scufundă corabia oamenilor, porniţi pe ape spumegânde în căutarea unei vieţi mai bune.

În acest ocean al nebuniei, o Navă diferită arată sensul ieşirii din volbura stresului: Biserica lui Hristos.

Poate fi creştinul stresat? Ne îndoim. Asemeni Martei, lumea “de multe se îngrijeşte şi pentru multe se sileşte”. Însă creştinul, la fel ca Modelul pe care îl urmează, este şi nu este din lumea aceasta. El dă Cezarului, adică lumii, ceea ce îi revine, dar nici o centimă mai mult. Creştinul nu trece niciodată pragul stresului, pentru că el ştie că “Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Ev. Luca 18, 27) şi „totul este cu putinţă celui ce crede” (Ev. Marcu 9, 23). Iată de ce, niciodată, bunicii noştri n-au fost stresaţi: pentru că ei, spre deosebire de noi, aveau credinţă.

Nu poţi fi stresat şi creştin

Nu poţi fi stresat şi creştin, pentru că stresul, îngrijorarea, sunt prin ele însele un semn de necredinţă. Cercetaţi-vă, deci credinţa, dacă morbul stresului v-a atins: nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona (Ev. Matei 6, 24).

“De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.

Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?

Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Ev. Matei 6, 25-34).

Foto deschidere: mindful.org

Multe au fost momentele frumoase pe care le-am trăit, vineri 8 iunie, alături de 21 de copii pe care i-am bucurat, şi care ne-au onorat, cu o vizită la Bucureşti, tocmai din comuna Padina, judeţul Buzău. Însă unul s-a remarcat în mod special – dincolo de popasul la muzee ori plimbarea cu autocarul supraetajat – în turul cultural al Bucureştiului: vizita la Biserica Icoanei, din vecinătatea sediului Matricea Românească, unde părintele Marcel Stavără i-a primit pe cei mici nu doar cu braţele deschise: ci şi cu o vorbă bună, şi cu un cadou de suflet.

Părintele a deschis discuţia cu elevii evocând un episod din Evanghelia după Matei, în care Mântuitorul este abordat de un tânăr bogat, însă frământat sufleteşte:

În vremea aceea, s-a apropiat de Iisus un tânăr oarecare şi l-a zis: Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar El a zis: de ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu; iar dacă voieşti să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile. Care, a zis el? Iisus i-a răspuns: să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Tânărul I-a zis: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele; ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi-Mi urmează Mie.

“Vedeţi, eu am ascultat ieri o vorbă a unui părinte, şi mi-a spus aşa: noi facem media a cinci persoane din jurul nostru. Cum vă adunaţi Dvs. cinci persoane din jur, aşa vom fi noi peste 10 ani. Adică suma tuturor… Dacă eu am oameni răi în jurul meu, cinci persoane rele în jurul meu, se adună rău cu rău, rău cu rău cu rău, şi media acestora voi fi eu peste 10 ani.

Dacă Dvs. vă împrieteniţi, prietenia trebuie să aibă la bază două lucruri: sinceritatea şi fidelitatea. Mulţi spun, pe Facebook: «Am sute, am mii de prieteni. Mi-au dat like» – aveţi Facebook? – «milioane de prieteni»”, le-a spus părintele Marcel Stavără elevilor de la Şcoala Gimnazială nr. 1 din Padina, diriginte Gheorghe Miu, veniţi la Bucureşti ca oaspeţi ai Matricea Românească.

Un vorbitor cu har: părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din sectorul 2 al Capitalei, prieten de suflet al Matricea Românească

“De fapt, dacă stăm să ne concentrăm bine, în viaţă nu ştiu dacă avem mai mult de 10 prieteni, care să îţi fie sinceri, loiali. Dacă ţi s-a întâmplat ceva rău la Suceava, la ora 3 dimineaţa, a auzit că ai făcut accident cu maşina, prietenul cu adevărat la ora 3 şi jumătate este acolo. Să vă alegeţi prieteni dintre cei mai de calitate oameni!”

„Tânărul bogat din ziua de azi nu ştiu dacă se mai întreabă: «Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?»”

“Vreau să vă gândiţi că Mântuitorul îi spune acestui tânăr – care era bogat, nu era sărac… Şi uite ce interesant este, că tânărul bogat din ziua de azi nu ştiu dacă se mai întreabă: «Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?». Se suie în nu ştiu ce maşină, cheltuieşte nu ştiu câţi bani, şi nu îl mai interesează «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta».

Dar Mântuitorul te îndeamnă asta, de ce? Ca să îţi fie ţie bine! Şi să trăieşti mulţi ani pe pământ! Cine nu vrea să îi fie bine?”, a spus retoric părintele Marcel Stavără.

“De aceea, cinstiţi-vă părinţii. Primul lucru pe care vi-l spun astăzi este să vă cinstiţi părinţii toată viaţa. Ieri, a venit la mine o doamnă de 35 de ani, care are un copil de 3-4 ani, o fetiţă. Şi bunica, mama fetei, vrea să îşi crească nepoata într-un fel, şi mama în alt fel. Era o ceartă între mamă şi bunică. Şi i-am spus: «Vedeţi, că bunica vă vede pe Dvs. la 35 de ani tot ca pe un copil mic. Părinţii Dvs. vă văd pe Dvs., la 11-14 ani cât aveţi acum, tot ca atunci când eraţi mici. Eu îmi văd pe fetiţa mea de 7 ani tot aşa, gărgăriţă mică, cum este fetiţa aceea!

Şi părinţii noştri la fel ne văd, şi părinţii mei la fel mă văd – tot aşa, când eram mic. Deci, au nevoie de noi. Şi Dvs. aveţi nevoie de părinţi, şi părinţii au nevoie de Dvs. . De aceea, să-i cinstiţi, să-i iubiţi toată viaţa!

Şi să vă alegeţi prieteni dintre cei mai de calitate.”

La finalul discuţiei cu copiii din comuna Padina, judeţul Buzău, părintele Marcel Stavără le-a oferit acestora şi un mic cadou

“Ştiţi care e cel mai bun prieten al Dvs.? Mântuitorul Iisus Hristos. Când zice Hristos: «Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor»,  de fapt zice: «Faceţi-Mă cunoscut copiilor», la Religie, la şcoală, sau cum învăţaţi Dvs.. Important, toată viaţa, este să Îl cunoşti pe Hristos”, a subliniat părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei.

“Tânărul din Evanghelie păzea toate poruncile.  Nu fura, nu a ucis, nu minţea, îşi cinstea părinţii, şi zice: «Ce-mi mai lipseşte? Simt un gol în suflet. Îmi lipseşte ceva.» Uite, am făcut toate poruncile, le ţin din copilăria mea. Îmi lipseşte ceva. Nu ştiu ce, dar îmi lipseşte!» Şi Mântuitorul zice: «Eu îţi lipsesc. Eu sunt cel care pun sens vieţii tale.»”

21 de copii, făcuţi fericiţi de Biserica Icoanei şi Matricea Românească