Tag

festival

„Ce-am putea învăța noi dintr-un film pentru copii?”, a fost fraza rușinoasă care și-a făcut loc în gândurile noastre „adulte”, atunci când consultam programul Festivalului de Film pentru Copii Kinodiseea. Ea a fost însă spulberată încă de la primele secvențe ale filmului „Ziua când tata s-a camuflat”, o producție (Olanda, Belgia, Croația) din 2016 ce prezintă aventurile Todei, o curajoasă fetiță în vârstă de 10 ani. În debutul filmului, deși nu „primim” informații privind locul unde trăiesc protagoniștii, observăm că Toda se bucură de o viață normală, fără griji și fericită, mai ales pentru că tatăl său deține o cofetărie! Însă echilibrul inițial este perturbat de către „monstrul” care a dezbinat dintotdeauna mii de familii nevinovate: războiul!

După ce războiul îi ia Todei tatăl de lângă ea, găsirea mamei devine laitmotivul aventurilor fetei care pătrunde în universul războiului. Filmul ne oferă învățături despre curaj, despre lucruri simple și importante, despre generozitate și despre tenacitatea unui pui de om care traversează, la pas, granița (deși nu știe cum arată aceasta) unei țări, pentru a găsi strada „cu nume de fruct” pe care locuiește mama sa. Copiii prezenți la proiecția de la Cinema Eforie au aflat pe această cale că temerile pot fi învinse, chiar dacă ești mic – aspect întărit pentru Matricea Românească și de către profesoarele Ioana Panțucu (Limba Română) și Antonela Grigore (Limba Engleză), de la Școala Gimnazială „Sfinții Constantin și Elena”, din Sectorul 6 al Capitalei, care au însoțit la film elevii claselor V-VIII.

 

Matricea Românească: Pentru început, o să vă întreb ce învățătură pot trage copiii din acest film?

Prof. Ioana Panţucu: Cred că ei pot înțelege care sunt urmările războiului, privit mai ales din perspectiva unui copil și faptul că acesta afectează pe toată lumea. În cazul unui astfel de flagel, nu există un loc unde să te poți feri de ceea ce ți se poate întâmpla.

Prof. Antonela Grigore: Este vorba și despre faptul că personajul principal este o fetiță de 10 ani, Toda. Ea își învinge toate temerile caracteristice vârstei și trece, totuși, prin niște peripeții nepotrivite unui copil. Acestea sunt nepotrivite și pentru un adult, darămite pentru un copil. Învingându-și fricile, ea devine foarte curajoasă.

Matricea Românească: Cum ați descrie lucrul cu copiii?

Prof. Antonela Grigore: Stimulant! (râde) Dar ne place.

Prof. Ioana Panţucu: Provocator. Trebuie să îi învățăm pe fiecare din ei, să ne adaptăm particularităților fiecăruia dar, pe de altă parte, e un lucru deosebit să îți lași amprenta asupra unui copil.

Doamna profesoară de Limba Română Ioana Panțucu predă de peste două decenii, din 1994

Doamna profesoară de Limba Română Ioana Panțucu predă de peste două decenii, din 1994 Foto: Marius Donici

Matricea Românească: Care este cea mai mare provocare a profesiei Dvs.?

Prof. Ioana Panţucu: Să te apropii de sufletul lor.

Prof. Antonela Grigore: Da, în primul rând.

Prof. Ioana Panţucu: Să depășești barierele materiei pe care o predai și să știi să te apropii, cumva, de ei. Să te faci înțeles nu numai „științific”, ci să te perceapă ca om, să știe că vrei să îi ajuți.

Prof. Antonela Grigore: Cea mai mare realizare a noastră, ca profesori, este să vedem răspunsul lor pozitiv, nu neapărat să-și învețe lecția zi de zi, ci să devină oameni buni.

Meseria de profesor nu se rezumă la a respecta programa școlară. Suntem și părinți, și prieteni

Matricea Românească: Pe lângă lecția din manual, ce le mai transmiteţi elevilor?

Prof. Ioana Panţucu: Să învețe să privească dincolo de aparențe și să înțeleagă mesajele din fiecare lecție, care poate fi una de viață. Nu este doar una cerută de școală, nu trebuie să învățăm ceva numai pentru că ne așteaptă un examen, ci și să înțelegem ce se ascunde dincolo de informații.

Prof. Antonela Grigore: Este vorba despre toate calitățile pe care ar trebui să le aibă la un anumit moment, pentru a se descurca singuri în viață: sinceritate, curaj. Meseria de profesor nu se rezumă la a respecta programa școlară. Suntem și părinți, și prieteni. Încercăm să facem față acestor provocări. Și pentru ei este o provocare, ne dăm seama. Dar cu cât ne apropiem mai mult de ei, cu atât dau și ei un răspuns pozitiv. E un sentiment plăcut când vezi copilul crescând în mod pozitiv.

Matricea Românească: De cât timp predați și de ce ați ales să îmbrățișați această profesie?

Prof. Ioana Panţucu: Predau din 1994, de 22 de ani. Am fost întâi învățătoare, mi-a plăcut lucrul cu cei mici, dar cred că voiam mai mult. Te poți înțelege într-un alt mod cu cei mari și poți să îi faci să înțeleagă mai multe. Cred că totul ține de dragostea pentru copii.

Prof. Antonela Grigore: Eu predau doar de 11 ani, acesta este al 12-lea. Mi-a plăcut din primul an. Recunosc că în primii ani a fost mai dificil, pentru că nicio meserie nu se învață pe băncile școlii sau ale Facultății însă, în timp, mi-a plăcut din ce în ce mai mult. Mă bucur când văd copiii crescând sub ochii noștri, chiar dacă noi simțim că îmbătrânim.

Matricea Românească: Au fost momente când ați vrut să renunțați la ceea ce faceţi?

Prof. Ioana Panţucu: Nu. Au fost momente mai grele. Sunt și momente frumoase, dar și momente pe care trebuie să le depășești cu tact, cu răbdare.

Matricea Românească: Putem spune că Dvs. sunteți părinții de la școală.

Prof. Antonela Grigore: Cam așa le spun copiilor mei: „Eu sunt mama voastră la școală, câteva ore pe zi”. Da, sunt sub supravegherea noastră și sub îndrumarea noastră.

„E un sentiment plăcut când vezi copilul crescând în mod pozitiv”, ne-a mărturisit doamna profesoară de Engleză Antonela Grigore, de la Școala Gimnazială „Sfinții Constantin și Elena” din București

„E un sentiment plăcut când vezi copilul crescând în mod pozitiv”, ne-a mărturisit doamna profesoară de Engleză Antonela Grigore, de la Școala Gimnazială „Sfinții Constantin și Elena” din București

Matricea Românească: Cum sunt copiii de astăzi, comparativ cu generația de acum cinci ani?

Prof. Ioana Panţucu: Faptul că au acces mult mai mare la informație se vede și în dialogul nostru cu ei. Sunt învățați să privească din mai multe perspective un anumit lucru. Dacă avem o temă de discutat, ei nu se rezumă la cărți. Aduc mai multe exemple din viața reală, despre care învață de pe internet. Aceasta este partea frumoasă. Mai există, însă, și reversul medaliei, care presupune din partea noastră o pregătire din ce în ce mai temeinică. Când avem atâta informație, nu putem să venim cu ceva care să nu fi fost aprofundat înainte de către noi.

Prof. Antonela Grigore: Copiii sunt curioși. Sunt mult mai curioși decât eram noi. Așa îi percep eu. De aceea, metodele de predare și de evaluare trebuie cumva îmbinate, cele tradiționale cu cele moderne. Sunt dornici,  fac conexiuni, joacă tot felul de jocuri și, când întâlnesc un cuvânt sau o expresie în lecția de zi, spun: „A, e și jocul acela! Asta însemna în joc, gata, am înțeles!”. Și atunci, își dau seama cât de important este să învețe și la școală. Faptul că petrec foarte mult timp în fața calculatorului, a tabletei, a telefonului, a gadget-urilor nu este un lucru chiar atât de bun. Îi ajută, dar unii chiar exagerează.

Trebuie și să îți placă să faci asta, pentru că eu cred în orice meserie sunt și părți bune, și părți mai puțin bune. Și avantaje, și dezavantaje. Nu o să găsești niciodată locul perfect de muncă.

Printre ruinele Brăilei, un Festival de Teatru se încăpăţânează să ţină sus steagul culturii româneşti. O discuţie purtată de Matricea Românească împreună cu directorul Teatrului „Maria Filotti”, domnul Lucian Sabados, despre cultură în vremea crizei – şi a crizelor.

Matricea Românească: După ce de curând am asistat la victoria Timișoarei în cursa pentru Capitală Culturală Europeană în 2021, iată că Festivalul de Teatru din Brăila îşi trăieşte în aceste zile a X-a ediţie. Un reviriment al provinciei în materie culturală?

Lucian Sabados: În ceea ce privește teatrul, nu este nici un fel de reviriment, pentru că provincia, în ultimii 20-25 de ani, a fost extrem de interesantă. E un punct de vedere obiectiv, nu subiectiv, pentru că am fost 21 de ani directorul Teatrului din Ploiești și acum sunt de trei ani la Brăila. Cel puțin în zona teatrului, experiențele au fost cu precădere în zona provinciei, pentru că, sigur, actorii poate cei mai importanți, cei mai cunoscuți, sunt în București. Însă modul în care se reușește coagularea acestor energii – jos pălăria! – deosebite, artistice, este discutabil. Se adună greu în București, dovadă că regizorii importanți ai țării lucrează foarte des în provincie.

În provincie, găsești răstimpul de a elabora puțin mai atent. Sigur că și în București sunt şi actori buni, și mai slăbuți… mediocri, ca și în afara Capitalei, dar eu mă refer la trupele importante din provincie, care au o voce extrem de puternică. Să ne uităm numai la ce se întâmplă la Sibiu, la Cluj – cu ambele teatre, mai nou, și mă bucur că au revenit în prim plan foarte puternic Mihai Măniuțiu şi Teatrul Național românesc. Nu mai vorbesc de Teatrul Maghiar din Cluj, care este deja un laborator excepțional.

Se întâmplă lucruri importante la Timișoara, s-au întâmplat lucruri importante la Ploiești, și vreau să se întâmple în continuare. Se vor întâmpla cu siguranţă şi aici, la Brăila. Sunt locuri privilegiate. Luni am început cu Radu Afrim, o premieră absolută. El s-a lansat în provincie și ulterior Bucureștiul l-a îmbrățișat. Acum, sigur, s-a clasicizat oarecum, pune în scenă destul de des în București, însă sunt numeroase succesele lui din provincie. Așa că, din punctul de vedere al teatrului, faptul că în provincie se întâmplă lucruri deosebite, nu mai miră pe nimeni. Vă propun un exercițiu foarte obiectiv: uitați-vă pe bilanțul ultimelor 10–15 ediții ale Galei UNITER și veți vedea că mai mult de 60% dintre premii sunt ale provinciei.

Lucian Sabados, un amfitrion elegant pentru echipa Matricea Românească

Matricea Românească: Ce reprezintă Brăila în peisajul teatral românesc?

Lucian Sabados: Reprezintă o certitudine. Sigur că orice trupă – și teatrală, chiar și de fotbal – are suișuri și coborâșuri. E normal. În viața fiecărei echipe apar lucruri foarte bune și lucruri mai puțin bune. Depinde și de vremuri, și de lideri, depinde și de administrații. Din punctul acesta de vedere, Brăila, în special după 1995, a reprezentat o permanentă provocare pentru București. Sunt numeroase turneele Teatrului din Brăila în București, cu ocazia unor premiere semnate de mari artiști – în primul rând, Cătălina Buzoianu. Suntem în fața acestui minunat spectacol, „Kira Kiralina”, din 1995, care după toate comentariile obiective ale criticilor din București rămâne, poate, cel mai important eveniment din cei 67 de ani de istorie instituționalizată a Brăilei.

Dar sunt numeroși regizorii care au creat spectacole care au tulburat, au șocat sau au impresionat Bucureștiul. Mă refer la turneele cu „Visul unei nopți de vară”, spectacolul lui Victor [Ioan] Frunză, care din 2004 sau 2005 este angajat la Brăila – puține teatre își permit să aibă angajat un regizor de talia lui Victor Ioan Frunză. Este un regizor excepțional. Ce să mai spun de Radu Afrim, care deja a dat peste cap Bucureștiul cu mai multe spectacole, cu „Adam Geist”, dar mai ales cu „Omul pernă”, care a devenit un spectacol ce în 2008 a creat baricade. A fost oprit, la un moment dat, în Brăila – și Bucureștiul și toată țara i-au luat apărarea. Sunt lucruri controlabile, verificabile.

Victor Ioan Frunză este, de peste zece ani, angajat la Brăila – puține teatre își permit să aibă angajat un regizor de talia lui

Radu Apostol, Sorin Militaru sunt regizori care, până în 2010, au adus plusvaloare și o imagine de trupă curajoasă, de avangardă – deci s-a făcut avangardă la Brăila. Din 2013, am venit eu. Sigur, având o experiență importantă, din 1991, ca director de teatru, se creează în timp niște relații frumoase, se realizează niște punți de comunicare. Așa că nu mi-a fost greu, pe scheletul unui teatru excepțional, al unui public foarte bun – publicul brăilean e un public foarte bun – şi mai ales al unei trupe puternice, să readuc în prim-plan teatrul brăilean, care a avut trei-patru ani puțin mai grei – nu mă opresc nici o secundă asupra aceste afirmații! Sigur că, atunci când zic „prim-plan”, mai am încă de lucrat puțin. Eu am avut și un ghinion, faptul că am avut doar şapte sau opt luni la începutul mandatului meu, din iulie 2013, în care am avut sălile valide, după care am intrat în reparație capitală. Ceea ce este, pe de o parte, foarte bine pentru clădire și pentru înfățișarea acesteia, dar pe de altă parte, pentru mine, ca director și regizor, a fost frustrant. Pentru că este foarte greu să creezi capodopere printre schele.

Însă am fost în parametri, adică am realizat 10 premiere până în acest moment – mă refer, ca producător. Las modestia la o parte, mai ales că exercițiul meu este unul critic și autocritic – am terminat Teatrologie la București, la UNATC, și vă spun că nu există nici un lucru bine, dar multe sunt foarte bine. Acum în sfârșit avem sala, ceea ce este foarte important – n-am avut condițiile propice.

Trebuie să ştiţi că regizorul Victor Ioan Frunză a realizat un spectacol, o bijuterie, „Liliom” de Molnár Ferenc, în aprilie 2014, în plin șantier – deci se bubuia, se auzeau rotopercutoare, era praf, era zgomot, era frig. Şi el a realizat o bijuterie. Sunt acte aproape de eroism – nu sunt patetic. Pur și simplu, mi se pare eroism ce s-a întâmplat. Eu mi-am propus în general patru, maximum cinci premiere pe an. În condiții extrem de grele, în șantier, am realizat continuu acest ritm, în care am ieșit cu premiere. Le-am jucat foarte des în teatre apropiate, fie că era Galațiul, fie că era Focșaniul, Ploiești, Buzău, Tulcea și mai ales la București.

Actul de donaţie a Teatrului "Maria Filotti"

Actul de donaţie a Teatrului „Maria Filotti”

Matricea Românească: Vă felicităm pentru ceea ce ați evocat. Venind la Brăila, am observat efervescența existentă în oraș. Există o stare de încântare observabilă în rândul brăilenilor. Ce înseamnă pentru comunitatea de aici faptul că există un festival pe care se pot baza și că există o predictibilitate în acest sens?

Lucian Sabados: Este foarte așteptat acest festival în fiecare an, dar de data aceasta, venim după o pauză destul de importantă, pentru că noi am jucat cât am putut până în noiembrie 2015, când, pe fondul tragediei de la Colectiv, s-au înăsprit cerințele impuse de ISU. E normal – noi am avut o situație și mai grea pentru că eram un șantier, iar concluzia lor este indubitabilă și este de neatacat. Fiind în șantier, nu aveam autorizația finală de funcționare. Atunci, a fost foarte greu. S-a creat un hiatus destul de important pentru publicul brăilean. Am încercat o chestiune care mi-a ieșit, dar care a compensat doar puțin absenţa noastră în fața publicului brăilean pe scena brăileană. Am încercat ceva ce mi-a ieșit foarte bine, dar care n-a asigurat decât 15-20% din publicul care dorea să ne vadă. E vorba de un contract pe care l-am avut între ianuarie și aprilie al acestui an cu Teatrul „Fani Tardini” din Galați. Noul director este Florin Toma, un actor drag mie. Am avut acest contract prin care am jucat la Galați, la doar 20 km, creând facilitatea pentru publicul brăilean să îl ducem gratuit la Galați, la spectacolele noastre, cu autocarul nostru nou, foarte elegant. Ceea ce a fost un gest simbolic important. Nu reușești să duci decât 53 de oameni, dar pe fondul unor spectacole-studio foarte bune ale noastre, în care capacitatea sălii era de doar 120 – 130 de spectatori, 53 de oameni erau foarte importanți. Brăilenii umpleau de fiecare dată autocarul.

Matricea Românească: Discutam cu Victor Ioan Frunză, pe care mi-l aminteați, și dumnealui spunea: „O comunitate – mai ales una notabilă, cum este Brăila – care nu are un teatru, nu are identitate”. Din punctul acesta de vedere, este o emblemă locală Teatrul „Maria Filotti”?

Lucian Sabados: Da. Este mai mult decât o butadă. Grație unei istorii economice, financiare deosebite a Brăilei înainte de Primul Război Mondial, în special între 1890 – 1915, a fost o stare materială excepțională. Brăilenii erau spectatorii răsfățați cu turneul celor mai performante trupe din Europa și din țară. Nu exagerez cu nimic. Se învârteau foarte mulți bani, pentru că mergeau foarte bine șantierul naval, comerțul fluvial și mai ales cerealele. Bărăganul producea. În 1912, prețul grânelor se stabilea în trei locuri în lume: la Chicago, la Amsterdam și la Brăila. În general, în Brăila s-a creat un public bun cunoscător, exigent, și foarte mândru. Nu poți să-l păcălești, pentru că își știe valoarea, plătește ca să producă… și acum se întâmplă, e o susținere importantă a administrației locale, pe fondul unui regres economic al Brăilei, ca și al multor altor zone din țară. Paradoxal, fondurile și susținerea către teatru, către cultură, e din ce în ce mai importantă. E un paradox care face cinste administrației brăilene.

Între 1890 – 1915, a fost o stare materială excepțională. Brăilenii erau spectatorii răsfățați cu turneul celor mai performante trupe din Europa și din țară

Matricea Românească: Cam despre ce cifre vorbim pentru realizarea unui festival de teatru într-un oraș ca Brăila?

Lucian Sabados: Vorbim de bani publici, și eu sunt foarte deschis. Eu, cu doar 200.000 lei, adică două miliarde de lei vechi, susțin şaptesprezece spectacole și trupe din București. Un spectacol de la București costă ceva bani, vă rog să mă credeți. Vorbim de actori de primă mărime, și costă. Cunosc teatre care folosesc 6 miliarde și aduc niște trupe discutabile din Occident. E problema lor.

Directorul şi regizorul Lucian Sabados, un manager apreciat de către brăileni

Matricea Românească: Cum vedeți relația dintre bunăstare și cultură?

Lucian Sabados: Cultura nu e neapărat legată de bunăstare. Vă dau un exemplu: în perioada comunistă, în deceniul șapte–opt al secolului trecut, în cea mai aprigă perioadă de înflorire a comunismului și de înrobire a personalității umane, paradoxal, arta a fost extrem de efervescentă, mai ales în deceniul șapte. Dacă vorbim de reteatralizarea teatrului, de înnoirea limbajului teatral spectacologic în România, personalități de talia lui Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, David Esrig, Lucian Giurchescu – Dumnezeule, ce nume rostesc! – au înflorit în acei ani. E adevărat că ni s-a înăsprit cenzura comunistă, mai ales spre sfârşitul anilor ’70, și atunci au început să plece «pe rupte».

Deci școala românească, în cele mai grele timpuri, a produs regizori excepţionali. De pildă, în deceniul opt, pe care îl cunosc foarte bine, fiindcă am terminat facultatea în 1980. Vă dau cel mai bun exemplu: promoția de după mine, în 1981, în aceeași clasă a însemnat Tompa Gábor, Victor Ioan Frunză, Adrian Mihalache, Dominic Dembinski. Dumnezeule! În aceeași clasă a lui Mihai Dimiu, au terminat patru-cinci regizori de primă mărime. O școală puternică, cea românească. E adevărat că s-a înăsprit cenzura și, spre finalul anilor ’80, a apărut o formă esoterică, esopică, adică foloseam tot felul de fabule ca să putem să spunem niște adevăruri, ceea ce este frustrant pentru un artist. Ne ascundeam, dar cu atât mai mult eram fericiți cu cât publicul în sală recunoștea niște construcții ale noastre, recunoştea în spatele unor glumițe sau fabule, lucruri de o gravitate excepțională.

Matricea Românească: De ce le-ați recomanda bucureștenilor sau altor români să vină la Brăila să vadă teatru? Care sunt punctele forte?

Lucian Sabados: În primul rând ca să vadă clădirea teatrului, care este excepțională și care, anul trecut, într-un clasament al uneia dintre cele mai reputate firme de turism cultural, EasyGo Pass din Franța, a apărut în topul celor mai frumoase 20 de teatre din lume. Teatrul din Brăila e pe locul 16. Ce să mai spui? Că doar nu are nici o «pilă» la francezi…

Revenind: să vadă teatrul, să vadă o istorie extraordinară ascunsă în aceste ziduri – ecourile istorice sunt pregnante -, să vadă un public foarte interesant și mai ales trupa. Este o trupă puternică, sunt cel puțin 8-9 actori ai teatrului nostru care colaborează constant cu marile companii din București și apar în marile filme în roluri importante, cum a fost cazul lui Emilian Oprea, în „De ce eu?”, un film extraordinar. În cele trei roluri principale, erau trei actori de-ai noștri: Emilian Oprea, Alin Florea și Liviu Pintileasa.

Este o satisfacție. Eu încurajez genul acesta de colaborări, pentru că aduc plusvaloare. Este o trupă puternică și e o satisfacție reală faptul că am reușit în trei ani să vorbesc unei comunități pe care nu o cunoșteam. Teatrul îl știam foarte bine, dar comunitatea, nu. Are specificul ei. Nu e ușor. Ca orice oraș, Brăila are umbre şi lumini, și mituri, iar unul dintre ele este că primesc greu străinii, “Miticii”, cum suntem noi, cei de la București, de la Ploiești… Dar în momentul în care “Miticii” probează afecțiune, profesionalism, atașament față de comunitate, brusc devii brăilean. E un titlu frumos. Chiar dacă orașul o duce greu, nimeni nu îi poate lua Brăilei strălucirea de altădată și uriaşele sale personalităţi. De multe ori am făcut această statistică a oamenilor, din toate domeniile, pe care le-a dat Brăila. Este extraordinar, poate şi pentru că este un oraș multicultural.

Brăila are umbre şi lumini, și mituri, iar unul dintre ele este că primesc greu străinii -“Miticii”, cum suntem noi, cei de la București, de la Ploiești… Dar, în momentul în care “Miticii” probează afecțiune, profesionalism, atașament față de comunitate, brusc devii brăilean

Matricea Românească: În momentul acesta, câți profesioniști înseamnă Teatrul „Maria Filotti”?

Lucian Sabados: Sunt douăzeci şi patru stabili și avem şi trei colaboratori constanți, cu contracte speciale de prestări servicii, cu plată lunară – asta înseamnă un fel de anticameră a angajamentului viitor. Plus câțiva colaboratori constanți din București şi împrejurimi, la care apelăm, nume importante precum Constantin Cojocaru, Ionuţ Vişan de la Ploieşti, Corina Moise, care este una dintre cele mai bune actrițe din noua generație și pe care o considerăm „cam a noastră”, chiar dacă e colaboratoare, ca și pe Ionuț – el joacă în patru spectacole, vă dați seama. Sunt nume importante din noua generație care sunt atrase și care vor intra foarte curând în producțiile noastre. Nicholas Cațianis va intra în viitoarea noastră premieră. În general, eu sunt foarte aproape de noua generație și de lucrurile care se întâmplă.

Să te entuziasmezi la Brăila e – ca în multe alte oraşe de provincie din România – o misiune aproape imposibilă. Chiar dacă ai face abstracţie de vremea tomnatică ce îmbie mai degrabă la hibernare decât la reverie citadină, valsată pe bulevardele fostului mare port (care pe vremuri decidea preţul grânelor la paritate cu Chicago şi Amsterdam!), decadenţa oraşului e o realitate ineluctabilă.

Cu toate acestea, există şi rare fascicule luminoase la Brăila, iar unul dintre ele este Teatrul „Maria Filotti”, a cărui clădire a fost reabilitată cu mari sacrificii în ultimii trei ani, pentru ca în 2016 să îşi întâmpine finalmente oaspeţii în straie de sărbătoare. Zilele acestea, aici are loc a X-a ediţie a Festivalului “Zile şi nopţi de teatru la Brăila”, având o temă de o actualitate clinică: “Teatrul, între poveste şi criză”.

Ieşită din criză, bijuteria de patrimoniu este, într-adevăr, una de poveste, care îşi respectă blazonul de membră a clubului select de teatre de pe Bătrânul Continent. Restaurarea (cu fonduri europene) s-a făcut reuşit, interioarele reînsufleţite sunt impresionante, iar Muzeul Teatrului găzduieşte obiecte de recuzită din marile spectacole jucate aici şi spune ca la carte povestea acestui bastion cultural al României. Lucru cu care, de pildă, TNB-ul bucureştean nu se poate lăuda.

Braila-respira-(prin)-teatru-01

Însă cele mai importante lucruri se întâmplă în spatele “uşilor împărăteşti”, pe scena sălilor “Mariei Filotti”. 17 spectacole se joacă cu casa închisă la această ediţie a Festivalului care, mărturiseşte Directorul Lucian Sabados într-un interviu ce va fi publicat vineri pe Matricea Românească, a costat 2 miliarde de lei vechi, însă este o mină de aur pentru un oraş care în lipsa lui şi-ar pierde poate ireversibil identitatea.

Lăsându-vă să admiraţi fotografiile surprinse de Marius Donici miercuri, la “Cântăreaţa Cheală” pusă în scenă de Slava Sambriş (Teatrul “Eugen Ionesco”, Chişinău), vă spunem doar atât: Brăila, un oraş astmatic, respiră teatru, şi prin teatru. Este o poveste românească de succes care trebuie aplaudată frenetic şi susţinută – căci, în cetate, cultura pare să fie singura şansă de evadare a locuitorilor.

Iar asta e ceva uriaş.

Dacă războiul este „continuarea politicii prin alte mijloace”, cum afirma Clausewitz, teatrul ar putea fi, egalmente, continuarea filosofiei şi a moralei pe un tărâm care le pune la probă, fără menajamente, fibra alcătuitoare. Este, cel puţin, cazul piesei “Când timpul nu se mişcă”, de Donald Margulies, o meditaţie dacă nu profundă, cel puţin la fel de fidelă ca o fotografie de înaltă rezoluţie asupra războiului, umanităţii şi asupra rolului nostru în evoluţia aparent de nestăpânit ori de influenţat de către individ a (dez)ordinii mondiale.

Alina Berzunţeanu (“Moartea Domnului Lăzărescu”, “După Dealuri”) este Sarah, o fotojurnalistă de război care se întoarce pe “frontul” din New York pentru a-şi face recuperarea, după ce este rănită de explozia unei bombe în Irak. La căpătâiul ei stă James (Marius Stănescu – “Examen”, “E pericoloso sporgersi”, “Hotel de lux”), iubitul nevrotic, cel care – aflăm curând – nutreşte nu doar resentimente faţă de infidelitatea lui Sarah, petrecută pe front, ci şi o aversiune radicalizată faţă de război, leviatanul care i-a devorat sănătatea mintală şi şansa la fericire (echivalată cu o viaţă casnică, în care “copiii nu mor, ci cresc”).

"Când timpul nu se mişcă"

„Când timpul nu se mişcă” Fotografii: Marius Donici, prin amabilitatea Teatrului „Maria Filotti” din Brăila

“Declanşatorul” piesei – asociat diafragmei ingenioase, ea însăşi cu valoare de personaj, care se deschide şi se închide pe scenă pentru a puncta momentele-cheie – este însă vizita recurentă a unui prieten al protagoniştilor – Richard (Adrian Titieni), editorul cuplului, însoţit de către Mandy (Ioana Anastasia Anton, care face un rol bun), o mult mai tânără parteneră, care se recomandă “organizatoare de evenimente”. “Există fete tinere şi fete-embrion, iar tu, Richard, ai ales o fată-embrion”, remarcă Sarah cu ironie – însă ridiculizata şi simpla Mandy se va dovedi (“fericiţi cei săraci cu duhul”) vocea umanităţii neinstruite dar ingenue, care spune adevărurile incomode pentru binomul jurnalistic.

Drama lui James şi a lui Sarah este că, ostatici de profesie ai războaielor globale, au pierdut bătălia acasă, într-o reflexie aproape biblică a omului care câştigă lumea dar îşi pierde sufletul, autoiluzionat despre propria-i importanţă

Drama lui James şi a lui Sarah este că, ostatici de profesie ai războaielor globale, au pierdut bătălia acasă (“N-am stat să pierdem timpul cu actele. Suntem ocupaţi să salvăm lumea”), într-o reflexie aproape biblică a omului care câştigă lumea dar îşi pierde sufletul, autoiluzionat despre propria-i importanţă. Piesa, regizată de tânărul Vladimir Anton, analizează finalmente (şi) condiţia jurnalistului care, pus în faţa unor realităţi independente de el – războaie, foamete, genocid – se simte obligat intrinsec să spună povestea lor mai departe lumii, cu riscul propriei extincţii, şi chiar dacă îşi intuieşte impostura („Trăiesc pe seama suferinţei unor străini, mi-am făcut o carieră pe durerea altora”). O lume care îi reproşează (“Poate dacă ai fi ajutat copilul, în loc să-l fotografiezi, n-ar fi murit”) lipsa de umanitate, impasibilitatea, neimplicarea, fără a înţelege (cum încearcă Sarah în van să explice) că în pofida aparentei lor puteri, exacerbate de media, jurnaliştii sunt la rândul lor simpli pioni, rol ce nu admite mersul pe diagonală, pioni care nu se pot juca de-a Dumnezeu.

Cand-timpul-nu-se-misca-3

“Îi ajutăm făcând fotografii” e totuşi un argument care parcă n-are validitate morală în faţa vocii umanităţii – “E atâta frumuseţe în lume şi voi nu vă concentraţi decât pe nenorociri”, iar piesa – ca şi relaţia lui Sarah şi James – se stinge în noapte pe ritmuri bântuitoare (Coldplay – O (Hidden Track), de pe Ghost Stories).

Cand-timpul-nu-se-misca-1

“Când timpul nu se mişcă” e o piesă cu timp lung de expunere, care-ţi trezeşte în minte trei imagini de dată recentă, dar epocale: micuţul Alan Kurdi eşuat pe o plajă de lângă Bodrum; însoţitoarea de zbor şocată după atacul din aeroportul bruxellez Zaventem; băieţelul sirian victimă a bombardamentelor, pierdut într-o ambulanţă. Şi, de ce nu, Adrian Despot somându-i pe cameramanii de la Colectiv să fie mai mult oameni decât “profesionişti”, şi să-şi ajute fraţii suferinzi.

Omran Daqneesh (5 ani), victimă a bombardamentelor din Alep, Siria. Imaginea a făcut înconjurul lumii

Omran Daqneesh (5 ani), victimă a bombardamentelor din Alep, Siria. Imaginea a făcut înconjurul lumii

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Unde am văzut piesa: Festivalul “Zile şi nopţi de teatru la Brăila”

Unde o puteţi vedea: Teatrul Odeon, Bucureşti, 30 septembrie

Brăila respiră (prin) teatru

22 Septembrie 2016 |
Să te entuziasmezi la Brăila e - ca în multe alte oraşe de provincie din România - o misiune aproape imposibilă. Chiar dacă ai face abstracţie de vremea tomnatică ce îmbie mai degrabă la hibernare decât la reverie citadină, valsată pe bulevardele fostului...