Tag

fierarie

Documentarul Ultimul căldărar începe cum nu se poate mai expresiv: auzim bătăi metalice, în timp ce privirea ne este captată de prim-planul cu mâna ridată și durdulie – cu oja roșie, pe alocuri ciupită de pe ungiile late -, ce ține de marginea unui vas mare din metal neșlefuit. Mâna bătrânei este ajutată de o altă mână, bărbătească, vizibil brăzdată de anii de muncă, dar mai înnegrită de funinginea cărbunilor. Toate acestea, acompaniate de barosul care face mișcări neîncetate de du-te-vino pe metalul greu.

Meseria asta nu se poata salva, dacă oamenii nu mai vor să mai cumpere lucruri de la noi. Oamenii, românii, nu mai caută oalele noastre, cazanele noastre. Oamenii le cumpără din magazin, smălțuite, din alea, făcute de fabrică.” Declarația îi aparține lui Geo și exprimă, în marea sa simplitate, adevărul limpede ca apa râului despre soarta meșteșugurilor românești, inclusiv a celor practicate de către minorități.

Acest film, semnat de către jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, urmărește povestea lui Geo Stănescu, un tânăr căldărar din satul Corcova (județul Mehedinți), care nu își mai poate întreține familia, pentru că nu nimeni nu îi mai cumpără oalele. Astfel, el se vede nevoit să se alăture miilor de români care au luat calea străinătății, și să plece în Franța, la cules de mere.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”

Pe lângă caracterul aproape exotic al peliculei filmate în sânul unei familii de romi căldărari – pentru că ne este oferită o frescă din lumea și obiceiurile acesteia -, povestea este de fapt una care ridică un văl de pe ochii privitorilor: meșteșugurile noastre, prezente pe pământul românesc din vremuri îndepărtate, pier pe zi ce trece.

Însă producătorii au „bătut fierul” și pe obiceiul de la care familiile tradiționale de romi nu se abat sub nicio formă: căsătoriile între copii. Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”.

Aflăm, urmărind cele 59 de minute de film, că Geo s-a căsătorit cu Marina atunci când cei doi aveau 12, respectiv 13 ani. Ei se amuză și acum, când povestesc, în fața camerei de filmat, cât de stângaci și de speriați au fost în noaptea nunții lor. „La 12, ani ce să știi?”, întreabă ei, retoric.

„Hai, Marină, că ne omoară ăștia!”, rememorează Geo spaima și jena momentului intim, ajuns la paroxism după ce au realizat că rudele așteptau lângă ușă ca proaspătul cuplu să-și consume căsătoria.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”. Așa că a învățat, la rândul său, să facă oale și cazane. Însă îndeletnicirea, pe care o stăpânește cu o măiestrie lăudată de către bătrâni, este inutilă, fără clienți. Așa că tânărul își întreține familia mergând la cules de mere în Franța.

Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț surprind, în Ultimul căldărar, momentele de dinaintea plecării cuplului și a copilului lor în „Hexagon”. Ei știu că îi așteaptă muncă grea și un „trai rău și mizerabil”, printre „gunoaie, barăci și șobolani”, dar nu au de ales. În țară nu este de lucru.

Pe parcursul documentarului, care a avut premiera în cadrul Docuart Fest 2016, când a luat premiu pentru cea mai bună imagine, privitorul este amuzat, intrigat, dar nu poate să nu fie încercat de o sinceră mâhnire atunci când se întoarce la adevăratul motiv al plecării familiei de căldărari în Franța: oamenii nu mai apreciază obiectele născute din meșteșug, ci preferă produsele din fabrici. Câteva cadre, precum fetița îmbrăcată în alb de pe uliță și veselia romilor, acompaniată de nelipsitele manele, nu pot să nu îți genereze zâmbete și empatie.

Ultimul căldărar a obținut premiul pentru debut, în cadrul Transilvania International Film Festival (TIFF) 2017.

Foto deschidere: captură Ultimul căldărar

Trailer „Ultimul căldărar”

Într-o fierărie, nimic nu este aleatoriu. Orice acțiune a meșterului are o semnificație bine definită nu numai în concret, ci și în abstract, lucrul la forjă fiind considerat, din bătrâni, un demers ritualic. Iar într-un sat din județul Argeș se făuresc mii de potcoave pe săptămână…

În atelierul întunecat, singurul semn că locul are suflet nu este focul roșiatic și amenințător deși luminează slab, ci bătaia ciocanului greu pe nicovala masivă. Cu sunetul loviturii de ciocan, Lucian Constantin (75 ani), un fierar rom din Jupânești, pe jumătate „îngropat” în pământ, ca să nu „se cocoșeze” în timp ce lucrează, își cheamă nevasta din grădină, să continue ea baterea fierului încins. Maria Constantin are 72 de ani și, cu toate că la prima vedere mulți ar considera-o o bătrână firavă, mâinile sale mici ridică și coboară barosul greu de câteva kilograme pe potcoava înroșită cu o vioiciune și o precizie mai rar întâlnite. În numai 10 minute, piesa e gata.

În fierărie, munca este grea și perpelește sănătatea încet și sigur, dar meseria lăsată moștenire din bătrâni nu se „îngroapă”. „Nici nu-mi aduc aminte să vă spun câte lucrări am făcut. Bătrânii noștri ne-au învățat. Ei lucrau și mai greu, la foale”, ne-a explicat Lucian Constantin, subliniindu-și indirect experiența și dăruirea.

Fierarul Lucian Constantin (75 ani) a învățat meseria de la bătrâni

Fierarul Lucian Constantin (75 ani) a învățat meseria de la bătrâni Foto: Marius Donici

Contrar credinței multora, potrivit căreia omul care folosește ciocanul și nicovala pentru a-și câștiga existența nu este „iluminat” – nu din pricina beznei din atelier -, fierarul din Jupânești deține o inteligență practică, pe care a dovedit-o, de altfel, încă din copilărie, când meșterul și-a uimit profesorul de matematică din școală: „Mi-a fost profesor domnul Ioniță, cel mai bun care există. El ne-a dat o simplă problemă: la un hectar, se cultivă atâta grâu. Și a dat un teren, ca să «scoatem» câtă cantitate de grâu e acolo. Am făcut repede la toată clasa, iar eu nu am mai avut timp să îmi fac problema pe hârtie. Colegii râdeau de mine: «Acum îl arde, pentru că el nu și-a făcut problema». M-a chemat profesorul: «Unde e lucrarea ta?». «Păi lucrarea mea o fac aci, la Dvs., pe catedră.» Am împărțit, am «scos» și au ieșit atâtea prăjini. Am explicat: «Uite, aici e așa și așa». A rămas trăsnit. Dumnezeu mi-a dat atunci ideea.”

Fierarul, pe jumătate îngropat în pământ

Fierarul, pe jumătate îngropat în pământ

Astfel se face că inteligența nativă a fierarului l-a ajutat să întrețină o familie zeci de ani, deși la o privire superficială s-ar putea crede că îndeletnicirea sa nu solicită cunoștințe aprofundate. Dar Lucian Constantin se deosebește de ceilalți meșteri, aspect confirmat și de către numeroasele cereri pe care le-a avut, chiar și de peste hotare – din Italia, Germania, Belgia, Olanda, chiar și din Anglia: „Am trimis potcoave mari pentru caii de acolo, care au copite ca de elefant”.

De făcut, toți fac un topor. Dar e greu «să îl vindeci», ca un medic. E un lucru care nu «spune» unde îl doare. Trebuie să-l cunoști, ca să nu se rupă, să nu se strâmbe

„Mai sunt meseriași, dar ei nu fac decât câte un lucru simplu. Uitați-vă la toporul acesta, cât e de greu. A trebuit să-l repar. De făcut, toți îl fac. Dar e greu «să îl vindeci», ca un medic. E un lucru care nu «spune» unde îl doare. Trebuie să-l cunoști, ca să nu se rupă, să nu se strâmbe. Îi aranjez leafa (tăișul, n.r.), apoi sudez, și îl fac de nu se vede că a fost lucrat, zici că e turnat. Așa se face cea mai bună lucrare. Fabrica tot la noi vine. Au venit de la Galați meșteri care sculptau cu un material de care nu se poate lipi nimeni. Era un material extraordinar, care nu se poate lucra la cald, numai «turnat» se fac piese din el. Și eu am făcut dălți fine. S-au mirat cei de la Galați când le-am făcut o traistă mare cu lucruri pentru sculptură. Au venit și cei de la școlile de calificare. Bani mi-au dat destul, și peste cât le-am cerut eu”, a povestit meșterul pentru Matricea Românească, în timp ce stăteam în jurul lui, ca în poiana fierăriei lui Iocan.

Locul unde oțelul prinde suflet

„Lucrurile acestea au suflet. Ce să facem, dacă din asta trăim?”, întreabă retoric fierărița, în timp ce ne arăta, pe peretele ticsit de obiecte din metal, potcoave, topoare, capcane pentru animale, foarfece pentru tablă, țapine (unelte din oțel folosite la manevrarea buștenilor, n.r.), tesle, bărzi, prășitoare, darace (perii pentru scărmănat lâna, n.r.).

Maria Constantin (72 ani) lucrează în atelier, alături de soțul său,„până când nu mai e lumină afară”

Maria Constantin (72 ani) lucrează în atelier, alături de soțul său,„până când nu mai e lumină afară”

De fapt, meșterii romi făuresc tot ce are „omul nevoie în viața lui, pentru casă. Nicio fabrică nu face ce facem noi”. Adevărat, mai ales dacă luăm în calcul și faptul că lucrări de-ale lor au ajuns în muzee, pentru că acest cuplu de meșteri infatigabili a reprodus paloșul lui Ștefan cel Mare și sabia lui Vlad Țepeș.

„Produsele” făurite de către cei doi meșteri romi

„Produsele” făurite de către cei doi meșteri romi

Cei doi bătrâni – după vârstă, nu după înfățișare – au mărturisit că fierăria le-a asigurat traiul întreaga viață și, datorită muncii la forjă, au hrănit, crescut și „ținut” la școală patru copii. Chiar dacă focul mistuie sănătatea.

Şi fabrica tot la noi vine! (…) Lucrăm toată ziua, de dimineață până seara la 17. Înainte lucram mai mult, dar am îmbătrânit

„Vara, când e căldură, de trei ori mă bag sub duș, dar degeaba. Arde! Se miră oamenii când vin: «Pânzuie-mi (oțelește-mi, n.r.) un topor. Fă-mi cutare, că nu merge plugul». Și când văd cum lucrăm, îi ia groaza. Lucrăm toată ziua, de dimineață. Ne sculăm la 8. Înainte, ne sculam la 5 și lucram mai mult, dar am îmbătrânit. Acum lucrăm până seara la 17. Mănânc doar dimineață și până seara nu mai mănânc nimic. Lucrăm până când nu mai e lumină afară. Bat cu un baros mare și greu.”

Nici la vârsta de 75 de ani, meșterul din Jupânești nu renunță la lucru

Nici la vârsta de 75 de ani, meșterul din Jupânești nu renunță la lucru