Tag

gândire românească

Figura filosofului Emil Cioran bulversează chiar și după trecerea timpului atenția publicului, acest fapt datorându-se, pe bună dreptate, ideilor importante pe care le-a lansat de-a lungul vieții sale cu privire la schimbările necesare pentru reinventarea statului român. Iată de ce câteva decenii mai târziu, mediul academic bucureștean s-a întrunit, în data de 16 februarie 2018, în conferința, ce a dat spațiu de dialog și de meditație, cu tema Filosofia culturii la Emil Cioran, susținută de către doctorandul în istorie Andrei Avram. Matricea Românească vă aduce mai jos impresii de la acest eveniment academic.

Întreaga conferință s-a axat pe analiza perioadei, pe care însuși Emil Cioran o va numi etapa divagațiilor, cuprinsă între 1931-1941, interval în care nu doar fața Europei a suportat schimbări majore, ci și societatea românească a traversat dificultăți de ordin social, politic și economic. Andrei Avram a punctat cele mai relevante lucrări ale perioadei semnate de către Emil Cioran, care l-au și consacrat pe acesta în materie de eseistică, de jurnalism și de gândire românească.

Emil Cioran, între Spengler și „Floarea de Foc”

Este importantă divizarea pe care specialistul Andrei Avram a realizat-o în discursul său, remarcabilă fiind absența cu desăvârșire a subtextului politic, cu excepția normelor de percepție a climatului în care s-a aflat Emil Cioran în acea perioadă dificilă, inclusiv pentru cultura și filosofia românească. Avram a reliefat impactul pe care l-a avut opera filosofului și gânditorului german Oswald Spengler (1880-1936) asupra formării ideilor și tezelor emanate de către Emil Cioran în primele sale lucrări eseistice și publicistice.

Andrei Avram a subliniat și temele pe care Emil Cioran a insistat în lucrările sale: „decadența, ruina și damnarea României”, emoții transfigurate în lucrarea, pe care acesta din urmă o va renega, Schimbarea la față a României (1936). Despre acestă ultimă lucrare, Andrei Avram a notat: „Schimbarea la față a României este practic unica lucrare sistemică a lui Cioran, dar nu una în sensul canoanelor academice”. Cu toate acestea, din cele enunțate de Avram se observă că Emil Cioran este „un anti-sistemic, un filosof care condamnă cu vehemență standardele unei filosofii academice”, pretextând că nu există ordine și totul este haos. Paradoxal, în acea perioadă a anilor 1931-1941, Emil Cioran a condamnat literatura franceză și implicațiile acesteia în cultura românească, deși ulterior, a notat cercetătorul nostru, „devenind unul dintre cei mai mari eseiști francezi”.

Critica s-a datorat, potrivit lui Andrei Avram, respectului crescând față de cultura germană, care în acele vremuri însemna o tentativă de revoltă, de reînnoire. Totodată, Emil Cioran și-a dorit combaterea viziunilor aparținând „generației bătrâne”, care rămânea în acele timpuri o reminiscență a unui „trecut franțuzit”.

Cioran și rolul său în publicistica interbelică

De admirat este minuțiozitatea specialistului Andrei Avram, cu care acesta a analizat, în plan comparativ, publicistica interbelică, aplecându-și atenția asupra unor apariții ziaristice, precum publicația lui Sandu Tudor, „Floarea de Foc”.

Periodicul „Floarea de Foc”, devenit un soi de tribună a tuturor gânditorilor români, era, așa cum a susținut și Profesorul Universitar Doctor Habilitat Florin Müller, „un mixaj ideologic”, judecând după componența celor care activau în cadrul redacției. Vom regăsi pe lista redactorilor și admiratori ai ideologiilor de stânga, dar și acelor de dreapta. Nume răsunătoare ale epocii, printre care se număra și Emil Cioran, au activat în cadrul redacției „Floarea de foc”, oferind în acele vremuri sinteze de anvergură asupra unor probleme de amploare.

Andrei Avram, în mai sus amintita conferință Filosofia culturii la Emil Cioran, a analizat articole precum „Comuniștii și moartea individului”, semnat de către Arșavir Acterian și apărut la 27 februarie 1932, sau „Prolog pentru ceasul acesta”, semnat de către Sandu Tudor. Specialistul a reușit să observe interacțiunile dintre Emil Cioran și fluxul ideatic specific perioadei interbelice. Practic, am fost prezenți la o analiză a formării filosofiei culturale în lucrările lui Cioran, culminate, așa cum a menționat profesorul Florin Müller, cu lucrarea Schimbarea la Față a României.

Conferința Filosofia culturii la Emil Cioran a fost, pe bună dreptate, una cu un spectru ideatic pe măsură, respectând canoanele studiului științific și aducându-ne un suport metodologic pe măsură. Doctorandul Andrei Avram a elucidat tema fără a apela la speculații, ci în deplină cunoștință de cauză, urmând rigorile documentării și oferindu-ne nouă reperele necesare pentru ample meditații ulterioare. În cazul meu, evenimentul „s-a prelungit” într-o listă interesantă de lecturi viitoare.

Din fericire, acest expozeu deschide un șir amplu, și sperăm lung, de conferințe, care vor permite tinerilor specialiști să ne transmită cele mai interesante studii de la tribuna universitară. Dacă sunteți în căutarea unui itinerariu cultural, atunci cu siguranță astfel de evenimente din mediul academic trebuie să se regăsească pe agenda dumneavoastră.

conferința Filofosia culturii la Cioran Emil Cioran Schimbarea la față a României

Conferința susținută de doctorandul Andrei Avram deschide o serie importantă de evenimente culturale în mediul academic românesc

Seria Matricea Românească dedicată corespondenței clasicilor culturii românești continuă cu o scrisoare, de la egal la egal, despre Eminescu și despre greșelile generației Criterion, între doi veritabili titani din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica, ambii «expați ai gândirii», primul autoexilat la Paris, celălalt retras finalmente în inima munților, la Păltiniș.

Renumita generație Criterion, intrată în istorie cu titulatura de „generație de aur” a culturii din România, a inclus în rândurile sale cei mai de perspectivă tineri, deveniți eminente figuri în filosofia românească. Printre aceștia s-au numărat Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran. Despre ultimii doi este prezentul nostru material, continuare firească a unei serii epistolare celebre.

Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu

În data de 5 martie 1970, de la Paris lua calea către București o scrisoare interesantă adresată lui Constantin Noica de către colegul său de generație, Emil Cioran. Acesta din urmă își împărtășește viziunile legate de importanța lui Mihai Eminescu în cultura românească, despre meritocrația simbolului eminescian în contextul generației sale, dar și despre potențialele erori pe care le-ar fi putut comite confrații săi de gândire.

Generația Criterion a numărat în rândurile sale eminențe din filosofia românească: Emil Cioran, Constantin Noica și Mircea Eliade

Generația Criterion a numărat în rândurile sale eminențe din filosofia românească: Emil Cioran, Constantin Noica și Mircea Eliade. Foto: okazii.ro

Emil Cioran notează, în scrisoare lui: „În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil eșec”. Nu se știe dacă această replică vine să autojustifice implicațiile suspecte în materie legionară, dar Emil Cioran, reprezentant marcant în filosofia românească, pare vulnerabil emoțional ca reacție la un articolul semnat de către Constantin Noica. Se presupune, în scrisoare absentând cu desăvârșire titlul articolului, că ar fi vorba despre „Neobișnuitele întâmplări ale conștiinței după «Fenomenologia spiritului»”, material apărut în numărul 1 al Revistei România literară din 1 ianuarie 1970.

Cioran nu se sfiește să laude superioritatea potențialului cultural al limbii române, spunând despre aceasta în epistolă: „Entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată”. Aprecierea pălește, totuși, pe fundalul opiniei sale sceptice despre destinul culturii românești, pe care o consideră damnată la micime.

Emil Cioran păstrează în scrisoare aceeași linie a scepticismului său, care de altfel l-a și consacrat în calitatea sa de „filosof al disperării”. Această meditație, concretizată într-o scrisoare sinceră despre trecut, despre greșeli și despre revanșă, ne oferă posibilitatea înțelegerii spațiului și a dimensiunii în care au crescut, spiritual, două figuri celebre din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica.

Dragă Dinu,

E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit… Chiar dacă entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată, în schimb în ceea ce privește seminția noastră mă văd silit să mă temperez și chiar să revin la scepticismul meu primar.

Orice s-ar întâmpla, nu vom scăpa de un destin minor, asta e convingerea mea adâncă; altădată, ea era un prilej de suferință, azi abia o mai deosebesc de o simplă părere de rău mai mult sau mai puțin detașată. Nu aș risca asemenea judecăți „definitive” dacă ele nu s-ar fi născut, măcar în parte, dintr-o îndelungată experiență a cunoașterii de sine…

Acestea fiind spuse, și oricât de aspru aș fi cu mine însumi ori cu generația noastră, nu sunt totuși de părere că avem dreptul să-i supraestimăm pe tineri, pe acei de care ziceai nu demult că sunt singurii care l-ar fi meritat pe Eminescu. Ceva – nu prea știu bine ce – îmi spune că te înflăcărezi prea tare. În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil și răsunător eșec. Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu.

Nu știam că «Rugăciunea unui dac» are ca variantă de titlu «Nirwana» (scris în germană). Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana înseamnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante și că la apariția primei mele cărți în franceză (acel biet «Précis de décomposition») un compatriot (Stamatu, ca să nu-i zic numele) a remarcat: „Toate astea au ieșit din «Rugăciunea unui dac». Era adevărat, atât de mult mi-a marcat adolescența poemul acesta. Vezi câte a răscolit în mine articolul tău.

Cu prietenie, E. Cioran

5 martie 1970

Paris

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Scrisori către cei de-acasă”, culegere epistolară semnată de către Emil Cioran, apărută la Editura Humanitas, anul 1995, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Foto deschidere: imdb.com

Continuăm seria de autor Constantin Noica prin încă un articol cu privire la Școala de la Păltiniș, de această dată concentrându-ne mai ales asupra metodei folosite și a modalității în care aceasta a schimbat noţiunea de cultură a României din acea perioadă.

Este foarte important de înțeles faptul că Școala de la Păltiniș a reprezentat un adevărat fenomen cultural, impactul lui fiind „ajutat” și amplificat și de, repetăm, contextul politic al României.

Redescoperirea lui Constantin Noica de către o și mai Tânără Generație

Pentru a înțelege cât mai bine impactul pe care această mișcare l-a avut, trebuie să mergem înapoi pe firul timpului și să vedem care era contextul creat în jurul lui Noica cu puțin înainte de apariția acestei „mișcări”.

Noica era un intelectual format într-o perioadă demult apusă a culturii române, venea dinspre „magica lume interbelică”

Situația este expusă în următorul fel de către discipolul lui Noica, Gabriel Liiceanu: „În 1967, la doi ani după absolvirea acestei facultăţi, l-am cunoscut pe Constantin Noica. Prieten şi coleg de generaţie cu Eugène Ionesco, Mircea Eliade şi Emil Cioran, el a ales, spre deosebire de aceştia, să rămînă, după război, în ţară. Dacă, la rîndul lui, s-ar fi stabilit în Franţa, numele lui nu ar fi cerut, aşa cum nu cer ale celorlalţi, explicaţii suplimentare. A rămas, deci, în ţară, şi cînd drama postbelică s-a abătut asupra României avea 40 de ani. Cele şapte-opt volume pe care le scrisese şi puzderia de traduceri din Aristotel, Sf. Augustin, Descartes, Kant şi Hegel pe care le făcuse pînă atunci au fost trecute în fondurile secrete ale bibliotecilor. După zece ani de domiciliu forţat într-un orăşel de provincie şi după şase ani de închisoare executaţi dintr-o condamnare de 25 (pentru tentativa de a fi trimis spre publicare în Franţa o interpretare la Fenomenologia spiritului a lui Hegel) memoria lui ca om de cultură fusese ştearsă din mintea noilor generaţii” (Jurnalul de la Păltiniș).

Este de înțeles fascinația pe care Noica a exercitat-o asupra tinerilor din generația lui Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu: era un intelectual format într-o perioadă demult apusă a culturii române, venea dinspre „magica lume interbelică”, trecuse prin prăbușirea acesteia odată cu începutul celui de-al Doilea Război și suportase (pe drept sau pe nedrept – depinde din ce unghi privești situația) consecințele „unor derapaje”. Era unul dintre supraviețuitorii închisorilor comuniste și se „oferea” tinerilor spre a-i educa într-ale filosofiei: „În 1975, scurtă vreme după pensionarea sa, Constantin Noica a închiriat o cămăruţă mizeră de 8 m2 într-o cabană dintr-o staţiune de munte din preajma Sibiului, numită Păltiniş, situată la 1 400 m altitudine şi la 330 km de Bucureşti, şi s-a mutat acolo. Din acel moment a început partea cea mai spectaculoasă a aventurii noastre. De cum aveam cîteva zile libere, ne repezeam, cei trei–patru elevi ai lui, la Păltiniş şi, în izolarea totală a muntelui, «la 4 000 de picioare deasupra omenirii», cum îi plăcea lui Noica să spună, în plimbări care durau ore şi, în orele serii, în cămăruţa încălzită cu lemne, aveau loc cele mai fascinante discuţii la care am luat parte vreodată, cele mai pasionante înfruntări de idei, se făceau cele mai subtile, aprige şi prieteneşti observaţii pe marginea textelor proprii, supuse judecăţii celorlalţi. Aceste cîteva zeci de întîlniri au avut loc vreme de cinci ani, între 1977 şi 1981, şi îmi făcusem un obicei din a le consemna, la capătul zilei, pe toate”.

Şcoala de la Păltiniş, un model paideic de cunoaştere

Nu degeaba subtitlul celui mai bun document dătător de seamă pentru ceea ce a fost Școala este Un model paideic în cultura umanistă.

Noica se oferea pe sine ca alternativă la „sistemul de invățământ” al perioadei comuniste, își asumase un rol „socratic”

Grupul de tineri intelectuali constituit în jurul lui Constantin Noica dorea și urma să se formeze după vechiul model grecesc, paideic (concept educațional în Grecia antică, ce urmărea cultivarea spiritului uman prin studiul filosofiei și științei, n.r.). Noica se oferea pe sine ca alternativă la „sistemul de invățământ” al perioadei comuniste, își asumase un rol „socratic” reperându-și discipolii și pornind cu ei pe calea cunoașterii filosofice.

Citind opera lui Constantin Noica, putem descoperi că acesta fusese unul dintre dezideratele cu care pornise la drum: de a ajuta Omul să-și împlinească destinul de ființă culturală, să acceadă la acea cunoaştere neoficializată și neinstituționalizată, la o cunoaştere care nu ține cont de normele unei anume societăți sau ale alteia, a unei epoci sau a alteia: „Există creatori care se mulţumesc să-şi înfăptuiască opera în supremul şi egoistul lor orgoliu creator. Dar atunci cînd «a crea» implică destinul unei comunităţi, devenind astfel ipostaza esenţială a fiinţei istorice, trebuie să apară creatori care să-i înveţe şi pe alţii să creeze. «A învăţa» înseamnă în acest caz a trezi în oameni fiinţa lor culturală uitată. Acest lucru îl implică dimensiunea paideică a personalităţii lui Noica. Şi ea trimite, în mod coerent şi fatal, la „ontologia“ lui culturalistă: la ideea că există un «paradis al culturii», o tablă de fapt neschimbată a valorilor, o «cultură clasică», în care esenţa omului se regăseşte şi se desfăşoară”.

Constantin Noica se retrage în turnul lui de fildeș, dar aduce cu el în turn și o parte semnificativă a unei generații care avea să participe, după 1989, la construirea propriului destin cultural.

Foto deschidere: Constantin Noica la bătrâneţe (în centru), înconjurat de studenţi şi cadre didactice. Sursa: ziaristionline.ro

Seria Matricei Românești dedicată lui Constantin Noica continuă cu Şcoala de la Păltiniș, curent de gândire și filosofie românească ce a educat în rândurile sale oameni iluștri, veritabile elite ale naţiunii. 

Școala de la Păltiniș este probabil una dintre cele mai de anvergură mișcări filosofico-culturale pe care le-a cunoscut societatea românească. Aceasta a fost înființată și condusă de către filosoful Constantin Noica, intențiile acestuia fiind acelea de a aduna în jurul său cei mai străluciți tineri ai perioadei și de a se sustrage împreună prezentului, făcând abstracție de mediul politic și discutând cele mai înalte probleme filosofice.

Constantin Noica (1909 - 1987), fondatorul curentului de gândire și filosofie românească cunoscut drept Şcoala de la Păltiniș

Constantin Noica (1909 – 1987), fondatorul curentului de gândire și filosofie românească cunoscut drept Şcoala de la Păltiniș Foto: cotidianul.ro

Cei din această școală de gândire se voiau exponențiali pentru fenomenul „rezistența prin cultură” sau, altfel spus, își doreau sa întruchipeze cât mai bine „retragerea intelectualului în turnul lui de fildeș”.

Şcoala de la Păltiniș, o experienţă

Pentru a relua o întrebare pe care o adresase Andrei Cornea într-un număr al Revistei 22, a fost Școala de la Păltiniș o experiență utopică? Stând și reflectând asupra impactului pe care această „școală” l-a avut asupra tinerilor în ultimul deceniu și jumătate al regimului comunist, tindem să afirmăm că aceasta a reprezentat o experiență fără precedent în cultura noastră și pare să rămână, dacă nu una singulară, una dintre puținele de acest fel.

Tinerii erau atrași irezistibil de modul de gândire și comunicare al lui Noica, mergând la casa lui ca la pelerinaj

Tinerii erau atrași irezistibil de modul de gândire și comunicare pe care Noica îl punea în practică, mergând la casa lui, dacă expresia pe care urmează să o folosim nu este prea profanatoare, ca la pelerinaj. Credem că următorul pasaj din articolul mai sus menționat ilustrează cel mai bine aura de mister și misticism în care a fost învăluit acest loc și această mișcare de-a lungul timpului, dar mai ales după ”încetarea lucrărilor ei: «Păltinișul» este prezentat mereu de-a lungul Jurnalului ca o insulă a filozofiei și prieteniei intelectuale autentice, o nouă «Castalie» răsărind spectaculos la suprafața unui ocean de mizerie fizică, morală, socială și intelectuală – pe scurt, o redută a idealului spiritual sustrasă cumva, ca prin miracol, lumii demonice a național-comunismului rămase «jos».

De aceea, «Păltinișul» lui Noica a apărut, din nou ca orice utopie «clasică», a fi fost o «lume pe dos»: ceea ce e prețuit acolo – spiritul pur – nu are valoare «jos», și ceea ce aici, «jos», e important – de pildă «sufletul», sau critică literară, sau practico-politicul, sau dramele omului de rând, ale «băcanului» cum spunea Noica – ține acolo «sus» de domeniul neființei. De aici și instalarea în «eter» a conversațiilor care pot fi citite în Jurnal” notează Andrei Cornea.

Noica în amintirea discipolilor

Cel mai grăitor document cu privire la atmosfera în care s-au format tinerii discipoli ai lui Noica este Jurnalul de la Păltiniș, scris de Gabriel Liiceanu. Acest „jurnal” nu este dătător de seamă numai pentru perioada în care Gabriel Liiceanu și-a petrecut timpul alături de mai vârstnicul său maestru, ci și pentru rememorarea și reinterpretarea, în cheia celor care frecventau casa lui Noica, perioadei de dinaintea instaurării regimului comunist și de dinaintea detenției filosofului român. Este un geam afumat prin care se întrezăresc episoade ale Tinerei Generații căreia Noica i-a fost membru.

Jurnalul este plin de „reflecții fumurii” asupra a ceea ce a reprezentat generația trăiristă pentru cultura română, dar și pentru tinerii care veneau în descendența lor. Gabriel Liiceanu nu evită să aducă în discuție nici trecutul politic controversat al celor din generația maestrului său. Dar face acest lucru prin prisma unei mitizări de care avea să dea și Eliade dovadă tot cam în perioada în care activitatea Școlii de la Păltiniș era în plină anvergură.

Semnificative ni se par două dintre dialogurile redate în acest jurnal, din care alegem să cităm doar intervențiile lui Constantin Noica: „A treia oară am greşit când am intrat, pentru două luni, în politică, în urma unei vorbe aruncate într-o discuţie şi care mai târziu mi s-a părut că mă angajează şi că, fiind vorba mea, trebuie să o respect. M-am impurificat dintr-un exces de puritate, din eticul practicat ca virtuozitate, ca pariu, şi din nou am plătit. Nu am să vă spun mai mult despre acest capitol din viaţa mea. Restul e treaba biografului”.

și

„La vârsta voastră, noi păcătuiam fie printr-o învolburare a ideii, care nu mai era stăpânită stilistic – cazul lui Eliade, nu mai vorbesc de Comarnescu –, fie de o excesivă ţinere în frâu a ideii, care lua forma unei simplităţi afectate – cazul meu”.

Constantin Noica, petrecut pe ultimul drum de către discipolii săi din Şcoala de la Păltiniș

Constantin Noica, petrecut pe ultimul drum de către discipolii săi din Şcoala de la Păltiniș. Foto: anomismi.wordpress.com

Privind retrospectiv înspre acea perioadă a efuziunii mișcării create în jurul lui Constantin Noica, ajungem la concluzia că personalitatea filosofului (termen în care includem și trecutul lui generaționist) împreună cu un context politic asupritor (care nu le dădea tinerilor altă șansă decât a implicării în mecanismele acestuia sau a sustragerii în meditația filosofică) au condus la crearea unei mișcări extraordinare de gândire, dar și de mobilizare.

Va urma

 

Foto deschidere: Constantin Noica la bătrâneţe (în centru), înconjurat de studenţi şi cadre didactice. Sursa: ziaristionline.ro