Seria de autor Constantin Noica De caelo slider

Constantin Noica: despre condiția umană – De caelo

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată filosofului Constantin Noica, prin analiza lucrării De caelo, volum de filosofie românească centrat pe gândire ca potențial pilon al dezvoltării condiției umane.

De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului este cea de-a treia carte publicată de către Constantin Noica, în 1937, la Editura Vremea. Ceea ce la început pare a fi o culegere de eseuri în care autorul vrea să-și exerseze stilul, se dovedește a fi mai ales o expunere a premiselor de la care tânărul filosof pleacă în construirea sistemului său de gândire.

Este o carte scrisă într-o manieră eseistico-ludică (semănând în mare măsură cu Mathesis), dar care vorbește despre lucrurile cu adevărat esențiale vieții omului. „Se joacă” foarte mult atât în jurul conceptelor consacrate ale filosofiei, trecând în revistă succint, dar sugestiv marile idei filosofice al umanității, dar și în jurul Cerului și Divinității, de aici rezultând scurte capitole, care ar putea fi citite ca eseuri autonome, despre condiția umană.

Premisele unei filosofii

Parcurgând textul lui Noica, descoperim că misiunea omului este pe cât de clară, pe atât de greu de îndeplinit: „Să sporești natura în sânul naturii. Să sporești natura, nu numai s-o înregistrezi. Ce destin de cunoaștere mai frumos se putea prescrie omului?”. Dar tocmai asta este premisa de la care pleacă și pe care se bazează întreaga filosofie a exegetului: cu ajutorul cunoașterii și limbajului, omul își poate reclădi propriul univers, își poate modifica traiectoria, se poate sustrage inerției.

Când totul în jurul tău a fost deja creat și are o tradiție milenară care îți precede, nu-ți rămâne decât singurătatea gândirii: „Lumea din jurul nostru s-a organizat, realitatea exterioară conștiintei a prins înțelesuri, iar toate acestea par să ți se impună de îndată ce pornești să le cauți. Ai putea să nu le cauți, să închizi ochii, să te minți. Dar tu, om modern, ești cinstit. Tu n-ai să te minți. Ai să lași spaima să crească fără măsură. Cu atât mai mult va crește, cu cât te simți mai singur. Și esti singur, de vreme ce lumea ți-e străină, de vreme ce totul e pus la punct în ea. Nu mai e nevoie și de tine. E cumplită suferința de a fi singur, dar aceasta este soarta ta, ființă supranumerară, ivită pe lume să iei act de ea și atâta tot”.

Poziția filosofiei lui Noica în cadrul filosofiei generației

Pentru această secțiune vom aduce în discuție trei concepte referitoare la atitudinea tinerilor Generației `27 (concepte care sunt discutate cu precădere când vine vorba despre opera literară și publicistică a lui Mircea Eliade și de opera teoretică de legitimare a generației, scrisă de către Mircea Vulcănescu): izolare, istorism prin resemnare și activism prin disperare.

Izolarea se manifestă prin retragerea în așa-numitul „turn de fildeș”, fiind caracterizată de un refuz vehement atât al preocupărilor politice, cât și al celor sociale.

Activismul prin disperare nu aspiră decât la faptă, indiferent de sensul ei. Adepții acestui curent se aruncă în brațele unei credințe fanatice, la modă, pe care nu o mai discută, și unui lider căruia i se supun orbește. Aceștia se supun unei discipline militare în mod voit și se lasă conduși de un „spirit al turmei”. Credința capătă în acest mod un caracter oarecum silit, ei încercând să creadă în Dumnezeu și obligându-se să se supună unor reguli. Tinerii nu se supun pentru că au credință, ci mai mult pentru că ei vor să creadă, trebuie să creadă.

Omul lui Noica nu este unul care să dorească neapărat o „plonjare” în tumultul social sau politic, este unul care poate să-și modifice existența prin schimbările pe care le poate produce asupra sa prin intermediul cunoașterii și prin filtrarea raportării la exterior și exterioritate

Istorismul prin resemnare se caracterizează printr-o pătrundere în viață, însă fără a abdica de la cerințele ei spirituale și fără concesii făcute politicii (văzută ca o artă a compromisului). Altfel spus, pornește de la credința conform căreia, prin renunțarea celor mai buni la propria lor realizare spre a fi de ajutor altora, se poate provoca o „înfrumusețare” a resorturilor acestei vieți. Spre deosebire de activismul prin disperare, istorismul prin resemnare nu se mai caracterizează prin plonjarea, fără a ține seama de consecințe, în faptă. Acesta se caracterizează prin identificarea și acceptarea chemării primite din exteriorul care te înconjoară. Este vorba despre încercarea de a integra fapta acolo unde nevoia o cere, încercarea de a o ancora în mod inteligent acolo unde a mai rămas ceva întreg.

Trecând în plan secund „detaliile filosofice” pe care eseurile lui Noica le supun discuției, putem să parcurgem cartea prin prisma unei „lecturi trăiriste”. Dar o trăire care diferă de cele trei atitudini descrise mai sus. Omul lui Noica nu este unul care să dorească neapărat o „plonjare” în tumultul social sau politic, este unul care (așa cum va face mai târziu și omul mitic al lui Eliade) poate să-și modifice existența prin schimbările pe care le poate produce asupra sa prin intermediul cunoașterii și prin filtrarea raportării la exterior și exterioritate.

Un îndemn de a profita la maximum de oportunitățile pe care ți le creezi sau care ți se oferă, un imbold spre a îmbogăți lumea și natura prin lucrurile pe care le gândești. Gândirea văzută ca instrument de trăire este un concept care populează operele tinerilor generației neliniștite.

Cu ce rămânem după ce am terminat de citit ultima pagină a lui De caelo și închidem cartea? Cu acutul sentiment al unei inutilități sfâșietoare, dar un sentiment care nu te împinge la resemnare și acceptare a simplei condiții de muritor care nu face parte decât dintr-un registru contabil în care sunt trecuți toți cei care au apărut și apoi dispărut de pe lume. După ce termini de citit, vrei să te construiești în concordanță cu îndemnurile subliminale ale omului din eseurile lui Constantin Noica, vrei neapărat ca pentru tine să se adauge una sau mai multe rubrici în tabelul din „catastif”, vrei să fie și alte coloane între cele două capete de tabel.

Pentru că, așa cum suntem îndemnați, trebuie să facem ceva, orice, numai să nu rămânem imobili în timpul și spațiul care ne-a fost distribuit: „Că în actul cunoașterii nu se consumă numai procesul de a căpăta – vroit sau nevroit – certitudini; ci e în joc ceva mai mult decât atât: e poate un capitol din destinul de cunoaștere al omului; destin care nu e de a se ivi într-o lume gata făcută, pe care mintea lui s-o înregistreze, s-o admire și s-o lase în urmă așa cum a găsit-o; ci de a participa la facerea necontenită a lumii, de a o îmbogăți, dacă nu o poate face din nou, de a o altera, dacă nu o poate îmbogăți”.

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Biblioteca Aman, născută din neprețuita iubire față de Craiova și față de carte a cuplului Alexandru și Aristia Aman
Biblioteca Aman – o nestemată a patriotismului oltenesc de viță veche
Purcari - o podgorie simbol în Basarabia slider
Purcari, vinul-poezie născut din truda călugărilor. Istoria unui succes secular
Eugen Doga compozitor român Basarabia patrimoniul UNESCO slider
Eugen Doga, românul din patrimoniul UNESCO. O viaţă între imn şi vals
Pantelimon Halippa mari români Basarabia Marea Unire slider
Pantelimon Halippa: să trăieşti şi să suferi pentru un ideal. Cine a fost – şi ce a făcut pentru români