„Mulți se temeau că decizia noastră de a nu mai apărea în emisiuni radio-tv ne va distruge cariera. Le arătăm, cu respect, contrariul”, notau băieţii de la Bosquito într-o postare pe social media de acum două luni. Este, prin urmare, cu atât mai onorant că una dintre cele mai originale şi mai creative trupe autohtone a acceptat să stea de vorbă cu Matricea Românească despre „întunericul în culori” de la noi, prin vocea liderului său, Radu Almăşan.

Matricea Românească: Radu şi prieteni de la Bosquito, poate suntem noi cei cu “lampa arsă” – vorbim despre cultură, ba chiar naţională, în 2016. E un demers don quijotic, ce credeţi? Suntem mulţi români care n-avem toate „ţiglele pe casă”, care ne lepădăm de ce ne predică “omul de la TV” în favoarea vocii interioare?

Radu Almăşan: Poate că noi suntem cei cărora ne filează lampa sau poate că cei care nu mai vorbesc despre cultură națională sunt niște catatonici care pun, de multe ori fără știința sau consimțământul lor, umărul la sinuciderea sufletului nostru colectiv. Încă nu m-am hotărât.

Poate că este un lucru firesc că mica noastră “mare nostrum” culturală să fie înglobată într-un ocean mai mare și să-și piardă identitatea. S-a întâmplat de nenumărate ori în istorie chiar și fără aportul “omului de la TV”. Poate este ceva natural.

Pe de altă parte, poate că ar trebui să luptăm pentru o identitate care, cu bune și cu rele, a rezistat totuși atâta amar de vreme. Se zice că de 2000 de ani. O fi mai mult? O fi mai puțin? Nu se știe exact.

Dar cu siguranță nu cred că scopul acestei reziliențe îndelungate la ciocanele istoriei a fost ca să ajungem, în secolul 21, o masă de manevră și un teatru de experimente pentru câteva corporații internaționale, pentru niscaiva interese militare (tot internaționale) și pentru delapidatorii de serviciu români (de la politicieni, la tartorii administrației, la moguli de mass media etc.) ce reprezintă tamponul dintre noi și organismele mai sus menționate.

Aceștia din urmă sunt prostituatele care (spre deosebire de cele “clasice”) nu sunt apreciate din niciun punct de vedere de către nimeni. Nu sunt primiți cu adevărat nici la masa bogaților și sunt disprețuiți și de către noi, plebeii. Sunt cățeii care se gudură pentru firmiturile și afecțiunea stăpânului dar care urinează pe haita de unde se trag.

În ei își pun eronat speranța 17 milioane de români. Se schimbă între ei la alegeri, își dau funcții unul altuia, delapidează împreună și se bat pe spate încurajându-se că, dacă tot au ajuns niște Iude sinistre, măcar au făcut-o pentru familiile lor, pentru copiii lor.

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”.

Am vești proaste: tot niște idioți vor ajunge. Idioți creați de părinții lor. Părinții lor fără moralitate și fără de repere care ne-au vândut pe toți pentru “familie”. Cică.

Cam asta este Marea Moară de Vânt: România. Trebuie să fii un Don Quijote ca să ții sus lancea culturii și să-i împungi palele? Nu cred.

Cred că trebuie să o faci din egoism. La fel cum vor să facă Iudele arginți pentru familie (sper că rezultatele noastre să fie mai puțin eronate) așa ar trebui și noi să ținem cu dinții de cultură ca un crocodil care nu poate să-și mai descleșteze fălcile. Pentru familie. Pentru prieteni. Pentru fanii noștri (în cazul nostru). Pentru noi înșine.

Radu Almăşan, artist şi om de cultură român Sursa foto: arhiva personală

După cum știți, Cavalerul Tristei Figuri al lui Cervantes reprezenta niște idealuri morale înalte: Altruism. Noblețe. Spirit de sacrificiu. Rozeta de însușiri nobile ale cavalerismului medieval romanticizat. Eu unul nu mă simt atât de evoluat. Mă ocup de frumos și de cultură (pe cât sunt capabil să le identific și să le apreciez eu) pentru mine și pentru ai mei. Egoism.

Sunt mulți români care aud sau urmează o voce interioară? Nu. Sunt puțini. Dar o schimbare poate pleca și de la un singur om. Cine știe?

Matricea Românească: Ne place de voi pentru că ne arătaţi, cu fiecare concert, cu fiecare album, că se poate face muzică românească de calitate. Indiferent de limba în care cântaţi. De unde vă (mai) extrageţi inspiraţia şi cum se naşte o melodie Bosquito? Purtaţi-ne, vă rog, prin procesul vostru creativ.

Radu Almăşan: Ne bucurăm că simțiți calitate în ceea ce facem. Arta fiind un tărâm foarte subiectiv, încercăm să rămânem deschiși la critici pe cât încercăm să savurăm fiecare apreciere. E dificil ca, după atâția ani, să nu ajungi să iei o laudă ca pe ceva ce ți se cuvine automat și criticile ca pe ceva ce nu te interesează.

Dacă simţim onestitate în oricare dintre situații, avem tendința să ținem cont.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic. Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze

Despre procesul creativ habar n-am ce să zic. Eu nu scriu după rețetă. Când vine inspirația scriu. Când nu… nu. Și ea vine cam când vrea ea și cam cum vrea ea. Oricât de surprinzător și de interesant ar fi acest proces, în loc să-l disec în ideea de a găsi vreun soi de algoritm, eu stau cuminte și îl aștept să mă viziteze.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic.

Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze. Și eu și ea, atâta timp cât primim vizitele așteptate, suntem fericiți.

Matricea Românească: Ce e, pentru voi, Babylon-ul, oraşul cu suflete de carton, care dă şi numele albumului vostru omonim? Şi, e acest Babylon fundamental în opoziţie cu “matricea românească”, cu sufletul românesc?

Radu Almăşan: Babylon este un concept de bază în cultura rastafariană, preluat de mulți scriitori, poeți, muzicieni. Aceștia din urmă (pentru că despre ei cunosc mai multe) l-au infiltrat în stiluri de muzică ce includ (fără să se limiteze la) punk, ska, raggae, folk etc.

Babylon reprezintă elementul decadent, luciferian al umanității. Unii îl asociază cu Vestul, Capitalismul, Imperialismul, Neo-Sclavagismul – mă rog, ați prins ideea…

Este juxtapus cu Zion (Sion). Partea luminoasă a omenirii. Paradisul. Scânteia celestă.

Pentru mine, personal, reprezintă o mămăligă neagră dintre părțile întunecate ale Statelor Unite și ale României.

Sunt cele două țări în care am trăit și consider de bun-simț să mă limitez la ceea ce cunosc mai bine.

În acest sens vă răspund că eu nu simt o diferență majoră, vreo opoziție fundamentală între acest Babylon și “matricea românească”. Babylon nu e un loc fizic. E o stare de spirit. Există în România? Uită-te în jur. Poți să-ți dai răspunsul singur.

Unica diferență ar fi că această stare de spirit nu a fost inițiată aici. Noi doar am acceptat-o. Și acum apare veșnica dilemă: din punct de vedere moral ești mai om dacă ești rău sau dacă ești prost? Dar mai fericit? Ignoranții lui Dante vs. săracii cu duhul ai lui Iisus. Meciul meciurilor.

Matricea Românească: Sunteţi o trupă “veterană” în peisajul nostru muzical. Privind înapoi, cum credeţi că aţi evoluat în timp – şi care a fost catalizatorul creşterii voastre în ceea ce sunteţi azi?

Radu Almăşan: Fără falsă modestie aș identifica câteva elemente importante pentru creșterea noastră: curiozitatea; dragostea sinceră pentru muzică; autocritica onestă, eficientă și la timpul ei; dorința de a lăsa ceva în urmă care să fie relevant pentru cât mai mulți oameni și pentru cât mai mult timp; dependența față de procesul de creație; camaraderia dintre noi și urmărirea cu obstinație a intuiției chiar și atunci când toate elementele raționale îți spun: „Stop! Teren minat!”.

Matricea Românească: În “Bucureşti”, cântaţi: “Hei, fiecare sfânt are un trecut, aşa cum are / Orice păcătos un viitor şi-un loc sub soare”. Vă place să aruncaţi astfel de mici diamante în versurile voastre?

Radu Almăşan: Citatul respectiv e o prafrazare din Oscar Wilde. Este unul din favoriții noștri.

După ce citești, după ce călătorești, după ce interacționezi cu oameni care clatină ceva în tine, te trezești câteodată cu mici nestemate lirice în mânecă. Dacă melodia permite, ne face plăcere s-o ornamentăm.

Matricea Românească: Babylon-ul pe care îl aminteam e – în opinia mea – unul dintre cele mai lirice albume ale voastre. Spuneți acolo: “Puiule de om, tu când visezi / lumea ne-o rearanjezi”. Tot dintr-un vis de copil să se nască și o Românie ceva mai bună?

Radu Almăşan: Un vis de copil transformat în realitate de către niște adulți mai puțin virusați.

Sunt de părere că nimic nu este mai important decât educația.

Da Vinci spunea că nu poți să iubești ceva ce nu cunoști. Deci dacă nu cunoști nu iubești. Iar implementatorii acestui sistem social exact aici lovesc intenționat: educația.

Chiar credeți că la radio, tv, publicații scrise, internet sunt promovate toate porcăriile din întâmplare?

Copiii fără acces la cunoaștere nu dezvoltă empatie pentru nimic. Trăiesc în violență, frică și în totală obediență față de “stăpâni”. Din nou cerc vicios: nu-ți educi copiii, nici tu n-ai viitor.

Prin urmare România nu se schimbă până nu umblăm la educație. Dar aceasta, momentan, este complet indezirabilă.

Bosquito, o trupă care face cinste României

Matricea Românească: La fiecare concert, vă profesaţi dragostea pentru origini – pentru Braşov, pentru România şamd. Ce luaţi din aceste locuri de suflet, atunci când urcaţi pe scenă?

Radu Almăşan: Rădăcinile. Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani. Am observat unii artiști care își privesc publicul de sus.

După 17 ani de Bosquito avem un fanbase foarte puternic tocmai pentru că nu am făcut niciodată asta.

Există și reversul medaliei: ne apropiem de fani și îi lăsăm să ne vadă așa cum suntem ca oameni. Câteodată asta se întoarce împotriva noastră pentru că nu putem corespunde cu imaginea idealizată pe care și-o creionaseră despre noi înainte să ne cunoască. Se mai întâmplă să se sfarme piedestale, să se taie în bucăți icoane odată ce realizează că suntem diferiți față de ceea ce și-au imaginat.

Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani

Dar asta este. Ne asumăm și aceste situații pentru că ne este imposibil să ne mai schimbăm iar totuși, în majoritatea situațiilor, contactul direct cu fanii noștri ne îmbogățește și pe noi și sper că și pe ei.

Matricea Românească: Vorbeşte-mi puțin despre colaborarea cu Ovidiu Lipan Ţăndărică. Cum e să-l aveți alături de voi, pe scenă?

Radu Almăşan: E un vulcan de energie și un talent colosal. Omul acesta nu va îmbătrâni niciodată. Și eu și Dorin ne-am dorit de mici această colaborare. Oricine își dorește să cânte pe scenă cu idolii săi. Cu Țăndărică am avut noroc.

Colaborarea continuă, de fapt, în weekendul ce urmează (n.r., weekendul recent încheiat) vom concerta împreună la sadovenianul Han al Ancuței.

Matricea Românească: Austin Jesse Mitchell, cu aerul lui de Yelawolf (mărturisesc că așa mi l-am reprezentat când l-am văzut la Hard Rock Cafe), e o completare extrem de originală și mai ales de fericită la Bosquito. Ce l-a ajutat să se integreze atât de bine?

Radu Almăşan: Austin este extrem de inteligent. A avut de la început respect pentru România. Nu s-a comportat ca un turist american naiv și gălăgios care nu ia seama la subtilitățile culturii noastre.

A ascultat mult. A învățat limbă română. A pus multe întrebări și și-a însușit paltonul nostru cultural de parcă era al lui de când lumea dar în același timp își păstrează stilul propriu (de la personalitate la vestimentație) indiferent de conjunctură.

Cred că a vrut cu adevărat să trăiască aici. Proabil că a simțit ceva special. Dar despre asta trebuie să vorbiți cu el.

Austin Jesse Mitchell, membru Bosquito, un american „sensibil la subtilităţile culturii româneşti”

Matricea Românească: Concertele Bosquito au o atmosferă unică, pe care am experimentat-o direct. V-a impresionat ceva în mod special în turneul pe care îl susțineți în aceste zile prin ţară?

Radu Almăşan: M-am gândit mult la potențialele cauze ale atmosferei de la concertele Bosquito. Cred că vine de la fani.

Noi nu ne subscriem vreunui stil major de muzică. Nu cântăm strict latin-american, rock, punk, balcano etc. Le-am sintetizat pe toate într-un stil propriu.

Din acest motiv consider, fără să vreau să supăr pe nimeni, că fanii noștri sunt capabili să aprecieze sincretismul acesta fără prejudecăți.

Nu toți oamenii sunt în stare de asta. Există destui care ascultă exclusiv un singur stil muzical și dacă orice altceva le gâdilă plăcut urechile e trecut automat la “guilty pleasures”.

De multe ori nici nu vor să recunoască atunci când le place și alt gen ca nu cumva să se facă de râs în fața prietenilor care, culmea, și aceștia au sertarul plin de “plăceri vinovate”. Chestie de anturaj, de educație, și extrem de contraproductivă pentru artă.

Ni se întâmplă să întâlnim persoane care ne abordează cu replici de genul “Parcă te cunosc de undeva. Ahhhh Bosquito, nu? Acum nu mai ascult dar ascultam și eu când eram mic/ă” (de parcă s-a vindecat de vreo boală a copilăriei) “Mai existați? Ați mai scos ceva? “ iar după câteva pahare începe spună cât de mult a plâns pe “Când îngerii pleacă” și ce mult i-a plăcut ”Întuneric în culori” (adică piesele noastre mai noi). Sincer nu știu de ce inițial se prefac dar chiar e o situație amuzantă cu care ne întâlnim des.

Fanii noștri, în schimb, ne-au iubit de la început pentru că au ascultat cu inima deschisă.

Ne apreciază pentru stilul propriu și când vin la concerte ne inundă cu dragoste.

Vă rog să mă credeți ca ne iubim unii pe alții total. Și dezinteresat. Noi știm că ei ar putea oricând să asculte și să susțină muzica altcuiva. Ei știu că noi nu ținem neapărat la statusul acesta social de artiști și că am putea foarte bine să facem și altceva cu viețile noastre așa că nu suntem dependenți unii de alții.

Ne iubim doar pentru că vrem.

Matricea Românească: Cântați despre iubire, despre prietenie, despre copilărie, despre oameni paiaţă şi despre bărbaţi. Ce urmează pentru Bosquito? Ce vă preocupă în aceste zile?

Radu Almăşan: Urmează un concert foarte frumos la Arenele Romane. Trebuia să aibă loc pe 11 noiembrie, dar din pricina unei probleme de sănătate, ce nu suferă amânare, a unuia dintre colegi, l-am reprogramat pe 13 ianuarie.

Deocamdată așteptăm să se refacă după care vom relua concertele.

Cam asta ne preocupă în această perioadă: sănătatea. Știu că sună foarte clișeistic dar dacă de sănătate se ocupă Dumnezeu, de restul ne ocupăm noi.

Bosquito: o poveste frumoasă care merge mai departe

Nicu Alifantis merită mai mult decât un material compus pe fugă, între două “trenuri” de mare viteză ale vieţii. E motivul pentru care, deşi eram nerăbdător să scriu acestă “dedicaţie”, am rezistat impulsului şi am lăsat inspiraţia la decantat. El însuşi donator de sânge la spitalul cuvintelor, cum spunea Blaga despre poeţi, maestrul Alifantis (omul cu 118 piese de teatru cărora le-a ”semnat” muzica, 24 de discuri individuale, 36 de compilaţii) mă va înţelege.

L-am întâlnit nu la Bucureşti, ci la Sibiu, într-o librărie cochetă, numai potrivită pentru discuţii ceva mai ferite de ritmul înnebunitor de afară – înţelegând, prin asta, şi mediul virtual. Căci, chiar dacă Sibiul nu e Capitala, tumultul vieţii digitale e ubicuu. Ne-a vorbit cu căldură, punctând cu un umor fin, pe alocuri autoironic, câteva episoade definitorii ale vieţii sale. “Au fost «accidente» plăcute în existența mea profesională, și am știut întotdeauna ca din toate acestea să iau lucrurile bune, care mi-au fost foarte utile apoi.”

Nicu Alifantis la Sibiu, octombrie 2016 Foto: Mariana Dogaru

Ascultându-l pe brăileanul Nicu Alifantis povestind despre Bob Dylan, “acest fenomen al secolului”, acest “ciudat” care n-a interacţionat cu nimeni la Bucureşti, omul “din cauza” căruia şi-a amânat licenţa (!) la Teatrologie în 2010 (“o dată în viaţă ai şansa să deschizi un concert Dylan”), rămâi fascinat de dragostea lui pentru muzică şi pentru poezie. “Îl iubesc pe Bob Dyan fiindcă a stat la baza cântecului protestatar, a cântecului social. Lui Dylan i s-a dus buhul de cât de ciudat este. Este un ciudat, într-adevăr. Şi la Bercy, la Paris, unde l-am văzut cu un an înainte, târât de Moţu Pittiş, la fel nu a avut nici un contact cu nimeni. A intrat pe scenă, nu a dat «bună seara», a cântat cap-coadă tot ce avea de cântat, a plecat – şi bun plecat a fost! De-asta l-am iubit eu şi mai tare, în clipa aia, pe Bob Dylan. Pentru nonconformism, pentru personalitatea lui uriaşă, pentru tot ce avea de transmis.”

Pe versurile mele am probabil cinci cântece. Nu sunt atât de mare fan Alifantis. După ce mă ascult în studio, că n-am încotro, nu îmi mai trebuie, multe luni. Mă înclin în faţa Dvs. că aveţi nervii atât de tari să ascultaţi Alifantis!

De Nicu Alifantis te bucuri şi te miri. Şi te cutremuri, atunci când îl asculţi cântând, de pildă, în aromână, atât de liricul „Cântic di sârmâniţă”, compus în 2002 în cinstea bunicii sale.

„Vreau să vă cânt, ca sa vedeţi că mă mai ocup cu treaba asta”, glumeşte omul care, de 40 de ani, ne face viaţa mai suportabilă, mai frumoasă. După care se lansează într-un recital care face să vibreze mica librărie a Sibiului, oraş unde în ‘74 petrecea câteva frumoase luni de cătănie.

Muzica s-a oprit, amatorii de autografe s-au risipit. Schimbăm, afabil, cuvinte, apoi ne despărţim. Cutreierând străzile bătrânului Hermannstadt, gândesc, cu o emoţie de toamnă irepresibilă: “Ce bine că eşti, Nicu Alifantis!”.

Nicu Alifantis: de 40 de ani în slujba cântecului şi a poeziei româneşti Foto: Răzvan Voiculescu

Matricea Românească: Miile de concerte pe care le-aţi susţinut v-au permis să sondaţi sufletul românesc. La ce sunt sensibili românii care vă ascultă muzica?

Nicu Alifantis: Într-o ordine absolut aleatorie, bănuiesc că sufletele celor ce vin la concertele mele vibrează în primul rând la poezia pe care o cânt, la mesaj, apoi la muzică, la orchestrații, atunci când sunt cu trupă, la sonoritățile multiplelor instrumente folosite, la calitatea sunetului în sală, la starea pe care de cele mai multe ori reușesc să o instalez peste cei ce-ascultă, la nuanțe… Sunt multe componente specifice artei spectacolului pe care le am în vedere și pe care le folosesc într-un concert de-al meu. Ca să concluzionez, înclin să cred că spectatorii gustă din ce în ce mai tare calitatea unui act artistic și acestui scop mă dedic pe cât de tare pot.

Matricea Românească: Sunteţi un ambasador neobosit al poeziei, româneşti dar nu numai. Ce poeţi contemporani vă plac (în afara lui Bob Dylan)? V-a mai entuziasmat recent o poezie pe care să vreţi să o puneţi pe muzică?

Nicu Alifantis: Sunt un mare consumator de poezie așa că sunt la curent cu mai tot ce se produce din punct de vedere poetic pe spațiul mioritic, dar și pe cel internațional. Dacă e să mă refer la poezia externă, europeană sau provenită de pe alte continente, mi-e destul de greu să pot găsi un numitor comun între mesajul poetului respectiv și starea pe care o am, spre a mă decide de-a pune o anume poezie pe muzică. E o problemă de simțire, de percepție care ține de educația și cultura fiecărei nații. Cât despre fenomenul poetic român contemporan, recunosc, nu e foarte pe gustul meu din multe motive pe care nu țin neapărat să le enumăr. Drept pentru care mai mult caut decât găsesc poezii care să mă inspire. Și totuși se-ntâmplă. Sunt acele excepții ce confirmă regula.

Matricea Românească: În câteva cuvinte, ce înseamnă pentru Dvs. „matricea românească”? La ce vă duce cu gândul sintagma ce dă numele proiectului nostru cultural?

Nicu Alifantis: Nu cred că e foarte complicat. Promovarea culturii naţionale și a identității spirituale românești. Foarte frumos, bravo vouă, mai ales în contextul actual. Nu știu însă, cât de pregătită este societatea românească în ansamblul ei pentru un astfel de demers. Terenul pe care intenționați a păși este însă unul extrem de alunecos și plin de capcane. Trebuie multă băgare de seamă, tact, abilitate și mai ales răbdare spre a vă atinge scopul. Vă țin pumnii!

Copilăria este ceea ce ne alimentează permanent prezentul și viitorul. Nu avem voie sub nici o formă s-o dăm uitării

Matricea Românească: Cum s-a născut „Şotron” vol. 1, şi ce reprezintă el? E un cadou pentru tânăra generaţie, e o educaţie, sau amândouă?

Nicu Alifantis: Totul a plecat dintr-o joacă, din dorința reîntoarcerii la copilărie, la acea minunată inocență și puritate a ei. Copilăria este ceea ce ne alimentează permanent prezentul și viitorul. Nu avem voie sub nici o formă s-o dăm uitării. Relația dintre un adult și un copil devine extrem de puternică abia atunci când cei doi se tratează reciproc cu foarte multă seriozitate.

Autorul unei cărţi şi al unui CD dedicate celor mici, Nicu Alifantis vede în copilărie cea mai frumoasă premisă a viitorului

Mai cred enorm în frumusețea copilăriei și a poveștilor ei. Poveștile pe care le spunem copiilor sunt, într-un fel, o prezentare a unei lumi ideale la care noi visăm și pe care ne-am dori ca cei mici s-o trăiască. Pentru asta am făcut Șotronul. Pentru copiii noștri, dar și pentru copiii din noi.

Nicu Alifantis şi-a lansat la Sibiu jurnalul, “FaceCarte”, şi CD-ul “Madame Mon Amour”, o compilaţie de cântece de iubire, pe versuri de Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Radu Stanca, Nina Cassian.

Foto deschidere: Mariana Dogaru

„(1) Militarii sunt obligaţi să cunoască regulile privind portul uniformelor militare, să deţină toate uniformele militare complete şi să le poarte regulamentar în situaţiile în care acestea sunt folosite: la ceremonii, în oraş, la serviciu, la instrucţie şi la activităţi administrative. (2) Purtarea unor uniforme militare sau articole de echipament, altele decât cele descrise în prezentul Regulament, constituie o încălcare a ordinii şi disciplinei militare şi se sancţionează în conformitate cu prevederile legale în vigoare.” Aceste norme care, prin natura lor, nu lasă loc interpretărilor sau – mai rău – încălcărilor, reprezintă primele două alineate din articolul 2 al Regulamentului uniformelor militare din Armata României. Deși întreaga paletă de obligații pare tranșantă, ea reprezintă temelia unei ținute impecabile a militarilor români, iar rezultatul taie respirația civililor. O uniformă a Armatei Române inspiră, întâi de toate, respect şi încredere, iar apoi siguranță.

Într-un interviu pentru Matricea Românească, comandorul (r) Marian Moșneagu, fost Şef al Serviciului Istoric al Armatei preţ de un deceniu, a dezvăluit cu emoție că, începând cu vârsta de 15 ani, poartă uniforma de marină cu mândrie, dar şi cu responsabilitatea dată de această onoare. Comandorul și-a lansat recent cărțile Uniformele Forţelor Navale Române şi Şefii Statului Major al Forţelor Navale la Cercul Militar din București, dar cei care cred că aceste apariţii editoriale sunt unele izolate, se înșală. Fost director al Muzeului Marinei Române din Constanța, Marian Moșneagu (specialist cu vastă experiență al Forțelor Navale Române) se consideră „mai mult ziarist, decât ofițer și mai mult publicist, decât istoric”, întrucât s-a bucurat de o activitate prolifică în presă și a publicat un număr mare de volume: Ziua Marinei la români, O istorie tragică a marinei comerciale române, Cultul apelor la români, Odiseea navei-școală Constanța (cartea sa de suflet) și multe altele. Dar pentru că, întâi de toate, un militar comunică „în tăcere” prin intermediul uniformei și al conduitei, dr. Moșneagu ne-a împărtășit amintiri prețioase din cariera sa, ale căror protagonistă a fost haina militară, „cartea de vizită” a celor care apără Patria.

Comandorul (r) dr. Marian Moșneagu, vorbind despre rolul identitar al uniformei militare române în cultivarea spiritului de mândrie naţională

„În perioada comunistă, era obligatoriu pentru cadeții școlilor militare să poarte uniforma și în vacanțe. Eu, fiind sucevean, făceam naveta de la Constanța la Suceava cu trenul, cu autobuzul și pe jos. Țin minte – și nu voi uita niciodată – impactul vizual asupra unui vecin de-al meu, veteran în al Doilea Război Mondial, care purta straiul popular la zile de sărbătoare și cu decorațiile în piept. Aveam toată considerația pentru dânsul. Venind acasă, în vacanța de vară – uniforma albă era din cap până în picioare – m-am apropiat de casa lui, iar el era la poartă pe șanț, cum se stătea atunci. Când m-am apropiat la câțiva metri de el, și-a scos pălăria și m-a salutat. Nu a salutat copilul din mine, ci uniforma Armatei Române, pentru care el avea un cult. (…) Armata continuă să inspire încredere, să furnizeze garanții de securitate și nu numai.”

Când m-am apropiat la câțiva metri de el, vecinul meu și-a scos pălăria și m-a salutat. Nu a salutat copilul din mine, ci uniforma Armatei Române, pentru care el avea un cult

În spatele imaginii fără cusur a uniformei unui militar – marinar, în discuția curentă – se află un întreg ansamblu de reguli și de rigori pe care bărbații încadrați (şi nu numai) le respectă cu sfințenie, pentru a se alinia imaginii ireproșabile cu care Armata ne-a obișnuit: dungile marinărești să se încadreze în standardele impuse, uniforma să fie călcată înainte de zorii zilei, pentru a fi impecabilă dimineața.  Iar dragostea și devotamentul față de țară reprezintă flacăra care îi mobilizează pe militari.

Marian Moșneagu, elev al Liceului Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”, din Constanţa (1976)

„Pentru mine, uniforma este în suflet și în sânge. Ca militari, am fost învățați să ținem la valori, fie că este vorba despre imn sau despre pavilionul național – ziua începe și termină cu ridicarea și coborârea pavilionului -, dar și la respect (pe o navă este de neconceput să nu existe o armonie și unitate în acțiuni). (…) Când eram directorul Muzeului de Marină, am fost la un schimb de experiență în Brest, Franţa. Ne-am întâlnit și cu români stabiliți în zonă, și s-a întâmplat să fie prezente trei românce și copiii lor îmbrăcați în port național. De puține ori am fost atât de mândru de originea mea și de faptul că sunt român –  când am ascultat imnul pe malul Oceanului și ne-am prins în horă cu francezii și cu românii noștri în costum național… Marinarul care, de regulă, este departe de țară, vibrează la orice semn, simbol vizual, afectiv sau sonor. Sau, cum se spune, marinarul poartă România în suflet oriunde se duce”.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Curajul și puterea de a merge mai departe, indiferent de condițiile vitrege inevitabile în evoluția unui popor, sunt trăsături aproape definitorii pentru români, cu care aceştia s-au mândrit dintotdeauna. Dar aceste calități nu au ieșit la iveală singure, ci „ajutate” de mai mulți factori. Unul dintre catalizatorii care le-au pus în mișcare îndârjirea și dragostea pentru țară a fost cântecul, liantul muzical ce a unit mii de suflete.

Atunci când amintim cântecele care au motivat, dar au şi reprezentat o defulare a trăirilor acumulate în timpul episoadelor cruciale petrecute de-a lungul istoriei, „Deșteaptă-te, române!” ocupă un loc fruntaş, întrucât a fost „stropit cu sânge”, așa cum a explicat pentru Matricea Românească dr. Valer Rus, directorul Muzeului „Casa Mureșenilor” din Brașov.

Într-un loc protejat de lumină și de temperaturi dăunătoare din muzeul menționat “tronează”, la loc de cinste, pagina pe care Andrei Mureșanu (1816 – 1863) a scris, în timpul Revoluției de la 1848, versurile poeziei „Un răsunet” (sau „Răsunetul”), adică imnul țării noastre, cunoscut astăzi sub numele „Deșteaptă-te, române!”, ale cărui rânduri se află printre primele pagini ale manualelor elevilor.

Situat în centrul Brașovului, Muzeul „Casa Mureșenilor” a reprezentat căminul uneia dintre cele mai de vază familii din oraș. Iacob Mureșanu (sau Mureșianu), un intelectual din Rebrișoara (Bistrița-Năsăud) s-a mutat la Brașov în anul 1837 și, trei ani mai târziu, s-a căsătorit cu Sevastia Nicolau, care provenea dintr-o familie de negustori bogați, cei care au cumpărat imobilul ce avea să fie cunoscut posterității drept „Casa Mureșenilor”.

„Un răsunet”, aliment pentru sufletul românilor

Mult mai cunoscutul său verișor, Andrei Mureșanu, a venit și el la Brașov și a predat alături de Iacob la un liceu de sub Tâmpa. Alături de George Barițiu (1812–1893), cei doi au colaborat la Gazeta de Transilvania (apărută în 1838), primul ziar în limba română al zonei. Aici, în suplimentul literar al Gazetei, „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, Andrei Mureșanu va publica poezia „Un răsunet”.

Un facsimil al paginii pe care a fost scrisă poezia „Un răsunet” Foto: Marius Donici

„Eu am o teorie personală cu privire la geneza imnului. Un imn devine imn, în momentul în care este cântat de oameni, cu atât mai mult dacă îl cântă în momente de restriște, când au nevoie de «îmbărbătare», de însuflețire. Deci cântecele acestea «călduțe» cu «Slăvim patria, ce munți frumoși avem și ce femei frumoase», nu sunt cântece de luptă, cântece revoluționare. Or, «Deșteaptă-te, române!», în contextul respectiv, în secolul XIX, a avut acest rol. De asemenea, un imn nu apare pentru că vrea cineva, sau pentru că Parlamentul dă un decret: «Acesta este imnul!». În 1987, brașovenii îl cântau pe drum, când a fost revolta muncitorilor. Ei nu au cântat cântece de voioșie și de voie bună, ci un cântec care i-a însuflețit. Românii l-au mai cântat la Timișoara, pe treptele catedralei, când au fost împușcați de armata română, în decembrie 1989. De aceea, un imn național devine imn – atunci când, din păcate, este stropit cu sânge.

S-a cântat în Primul Război Mondial (1914-1918), s-a cântat la Adunarea de la Alba Iulia (1918), în timpul rebeliunii legionarilor (1941). În momente de cumpănă, de restriște, românii cântă. S-a mai cântat și la revoltele din 2012 și din 2014 și de anul trecut, la tragedia de la Colectiv”, a explicat, pentru Matricea Românească, Valer Rus, directorul Muzeului „Casei Mureșenilor”.

Versurile lui Mureșanu au fost apreciate nu numai de către românii care au rezonat cu patosul compoziţiei lirice, ci și de către istorici – Nicolae Bălcescu vedea în aceasta „una din faptele cele mai minunate” ale secolului XIX și a supranumit-o «Marseilleza românilor».

Generația care vine după noi va cânta imnul. Sper să avem nevoie din ce în ce mai rar de «Deșteaptă-te, române!», pentru că a fost cântat în momente grele

Deși unii ar crede că acest imn, „stropit cu sânge”, nu mai prezintă interes pentru românii de astăzi – cărora le sunt filmate bâlbele în timp ce-l recită, de către televiziunile avide de divertisment ieftin – conducerea instituției culturale consultate de către Matricea Românească este de părere că situația nu este chiar atât de sumbră și că există speranță.

Dr. Valer Rus, directorul Muzeului „Casa Mureșenilor” din Brașov, vorbind despre „Părinții Fondatori”

„Generația de după 1990 nu l-a învățat sistematic la școală, dar clasele mici îl cântă la școală, în fiecare luni. Cei mici îl știu, cei mari nu îl știu. Ei știu doar primele versuri – îi ajută și alea. Încet-încet o să îl învățăm, mai ales pentru că suntem o generație care a crescut cu «Trei culori cunosc pe lume». Dacă îmi spuneți acum, s-ar putea să vi-l cânt mai repede decât pe «Deșteaptă-te, române!». Generația care vine după noi va cânta imnul. Sper să avem nevoie din ce în ce mai rar de «Deșteaptă-te, române!», pentru că, așa cum am spus, a fost cântat în momente grele. Dar poporul român are talentul de a se «împotmoli» în momente grele cu o anumită frecvență, și atunci are nevoie de muzică”.

Pe axa timpului, anul 1990 este cel în care, în mod oficial, poezia lui Andrei Mureșanu a devenit imnul României, aspect de la sine înțeles, în virtutea teoriei expuse de istoricul Rus, potrivit căreia poporul își decide imnul. Se pare că diriguitorii s-au conformat.

„În decembrie, oamenii îl cântau pe stradă, dar nu era imn oficial. Un imn devine imn pentru că îl cântă oamenii, nu pentru că vrea un Guvern. Guvernul consacră. S-a pus problema dacă să se mai cânte «Trei culori cunosc pe lume», care are versuri cuminți, nimic ieșit din comun, numai că toată lumea îl asocia cu sistemul comunist. Deci se renunță la acel cântec și se întreabă: «Ce cântăm în loc?». Decretul a fost semnat de Ion Iliescu. Mai era «Treceți, batalioane române, Carpații!», dar apoi a fost întrebarea: «Împotriva cui?». Sunt foarte puține cântece cu recunoaștere națională. Dacă am fi avut o revoluție «de catifea», probabil că s-ar fi cântat altceva, dar la noi au murit oameni pe stradă.”

Brașovenii, mândri de imnul României

Cu toate că există opinii contradictorii care îi atribuie muzica imnului lui Anton Pann sau lui Gheorghe Ucenescu (1830–1896), mândria localnicilor este aceea că „Deșteaptă-te, române!” a răsunat pentru prima oară la Brașov.

„Versurile sunt, incontestabil, ale lui Mureșanu, dar la melodie există teoria potrivit căreia îi aparţine lui Gheorghe Ucenescu, unul dintre cantorii Bisericii Sfântul Nicolae. El a scris că a cântat mai multe cântece de probă, și poetul s-a oprit la melodia «Din sânul maicii mele».”

Familia Mureșanu a crezut în puterea cuvântului, nu în cea a sabiei, de aceea, a oferit românilor Gazeta de Transilvania (numele ziarului a suferit schimbări precum Gazeta Transilvană sau Gazeta Transilvaniei), o publicație la care a colaborat „triada de excepție” formată din intelectualii Iacob și Andrei Mureșanu și George Barițiu. Redacția ziarului se afla chiar în Casa Mureșenilor din centrul Brașovului.

Gazeta de Transilvania, primul ziar în limba română al zonei

„Ziarul a fost primul care a salutat unirea Principatelor române (1859). El a insuflat brașovenilor ideea de unitate. Și nu erau singuri în demersul acesta. Apare și «Telegraful român» (1853), la inițiativa lui Andrei Șaguna (1808-1873), și în 1884 apare și «Tribuna», la Sibiu, care avea pe frontispiciu: «Soarele pentru toți românii, la București răsare». (…) Toate ziarele acestea erau Facebook și televiziunea epocii. Cei care cumpărau ziarul erau liderii de opinie, cum îi avem astăzi pe cei care creează «viralele». Ele erau citite de preotul satului, învățătorul satului, profesorul.”

Muzeul ”Casa Mureșenilor” de astăzi păstrează zestrea documentară a familiei Mureșanu, cea care a avut un important aport nu numai în cultura brașoveană, ci și în cea română. De asemenea, instituția are şi o sală dedicată istoriei muzicale, omagiindu-i pe George Dima (1847-1925), Tiberiu Brediceanu (1877-1968), și pe Paul Richter (1875-1950).

Evoluția suporturilor audio, ilustrată la Casa Mureşenilor: de la cele mai vechi discuri, până la iPod

„Tinerii trebuie să înțeleagă că înainte de miracolul tehnologic în care ei au fost născuți și crescuți, a fost și altceva. Acel «altceva» e la fel de interesant și de impresionant, dar îți dă și o scară a timpului. (…) Cultura are diferite forme de manifestare. Provocarea este să ambalăm informația istorică pentru a ajunge la tineri.”

Soarta a arătat bunăvoință față de sufletele noastre, oameni care au ascuns sub preșul imaginar cele mai frumoase amintiri ale copilăriei, și ne-a purtat pașii într-un templu al cunoașterii. Întâmpinarea oaspeților în Prima Școală Românească, din Brașov, îi revine, înainte de toate, mirosului dulce-amărui al cărților vechi pe care le ocrotește instituția. Abia apoi, zâmbetul și vocea înțeleaptă ale preotului Vasile Oltean își intră în drepturi și dau binețe. Preotul prof. dr. Oltean este directorul instituției de învățământ devenită – cum altfel? – muzeu. Deși titulatura oficială sugerează un jilț de birocrat, părintele este mai mult decât un cârmuitor, întrucât de 49 de ani – fără nicio zi de concediu – acesta se îngrijește de patrimoniul pe care-l are «sub aripă» și se află într-o continuă cercetare a celor 6000 de tomuri și 30.000 de documente vechi de sute de ani și de o valoare inestimabilă.

„Da, sunt asigurate. De către Cel de Sus”, a răspuns preotul Oltean întrebării noastre mundane referitoare la soarta codexurilor prețioase despre care ne-a vorbit vreme de câteva ceasuri memorabile. Prima Școală Românească este situată în curtea bisericii Sfântul Nicolae din Brașov, ambele aflate în cartierul istoric Șcheii Brașovului – proximitatea celor două instituții nu este întâmplătoare, întrucât încă din Evul Mediu, oamenii Domnului erau cei mai învățați membri ai comunităților și – ce este cel mai important – perpetuau cunoașterea.

„Mama” școlilor românești de astăzi se află la Brașov

„Suntem în cea mai veche școală din țară. Știam despre școala aceasta că este din secolul XVI – așa scrie în istoria învățământului, pentru că așa vor mușchii lor. Dar – să spunem, să înțeleagă tot omul – s-au zidit sfânta Biserică și Școala la 1495. Avem și o bulă papală, a lui Bonifaciu al IX-lea, de la 1399, care vorbea despre «schismaticii din Șchei, care primeau învățătură de la pseudo-dascăli» (această bulă, datată 25 decembrie 1399, confirmă existenţa unui lăcaş de cult şi învăţătură ortodoxă în Şchei, n.r.). Vă dați seama ce argument teribil, de la 1399? De asemenea, avem manuale din veacurile XI-XII. Dacă avem manual, cum să nu avem și școală la acea vreme?”, a explicat, pe nerăsuflate, Vasile Oltean, începuturile Primei Școli Românești. Încă de la primele explicații ale interlocutorului nostru ni s-a dezvăluit faptul că avem de-a face cu o personalitate enciclopedică, pasionată de tot ceea ce înseamnă nașterea, evoluția și soarta cărții românești.

Muzeul „Prima Școală Românească” din Brașov Foto: Marius Donici

Faptul că unul dintre cele mai scumpe bunuri din lume este informația, pentru că oferă putere, constituie deja un truism care nu mai provoacă pe nimeni. Fiecare țară a avut perioada ei „neagră” de eradicare a cărților, „armele” cu pagini albe cu care mintea omului era ascuțită, demers considerat a fi periculos de către conducătorii care își doreau supuși îndobitociți. Nici România nu a scăpat de acest flagel, care „a intrat cu bocancii” în lăcașul Domnului și a ars codexurile vechi de sute de ani. Dar unii preoți nu s-au conformat, dorința de a proteja cartea fiind mai puternică decât teama de moarte.

„Preoții care au avut curaj au îngropat documentele în morminte, în cimitire. Preotul nostru, Ioan Prișcu, le-a urcat în turnul bisericii, a zidit ușa intrării în turn și nu a mai știut nimeni de ele. Abia în 1962, profesorul Colan, recent întors din pușcărie, a fost angajat aici ca muncitor necalificat tâmplar – deși avea trei licențe și două doctorate -, și a urcat în turn să ia o scândură. Trăgând de o scândură, s-a dărâmat ușița creată și au fost descoperite 6000 de cărți vechi și 30.000 de documente. Așa ne-am înzestrat noi cu acest potențial spiritual foarte bogat, confirmat de cărțile și de documentele pe care le avem. Prin prisma lor, înțelegem valoarea Școlii, în context istoric.”

Limba primelor cărți românești este și limba de azi, pentru că ea a fost conservată în biserică, iar aici nu se schimbă niciodată, niciun cuvânt

Încă din cele mai îndepărtate vremuri, Biserica a reprezentat factorul cultural suprem, iar cei mai învățați cărturari purtau sutană. De notat că statutul de preot era dobândit după o perioadă de timp mai mare decât cea necesară formării în alte profesii: notar – trei luni, profesor – șase luni și preot – nouă luni. În țara noastră, Biserica a avut și rolul de a ne păstra neschimbată limba.

Preotul Vasile Oltean, directorul Muzeului „Prima Școală Românească”, Brașov

„Limba primelor cărți românești este și limba de azi, pentru că ea a fost conservată în biserică, iar aici nu se schimbă niciodată, niciun cuvânt. Una e să stai în biserică 20 de minute la o mesă catolică, alta e să stai șapte ore la o liturghie, la o vecernie și la tot ce avem noi. După șapte ore de biserică, credeți că omul merge acasă și se ceartă cu nevasta în altă limbă? Tot în română. La noi, și înjurăturile sunt bisericești”, a glumit Vasile Oltean.

Se urlă că se construiesc biserici, dar a urlat cineva când s-au construit cârciumi? Care e valoarea cârciumii? Sau se strigă că se mai fac biserici în detrimentul spitalelor. Păi, Biserica însăși e un spital, pentru că un om sănătos moral e un om sănătos și fizic

Ce rol mai deține astăzi Biserica în păstrarea și îmbogățirea culturii românești? Interlocutorul nostru ne-a răspuns că instituția de cult încă are o contribuție importantă, îndeosebi în virtutea faptului că preoții reprezintă, în special în Ardeal, totum factum.

Sala „Anton Pann”, unde a predat binecunoscutul poet (1796 – 1854)

„În biserică, tot timpul a fost o confluență între culte și, dacă «popa» nu predica și rămânea numai la textul liturghic, creștinul mergea incomplet acasă. Contribuția preoților există și astăzi, dar unii nu o văd – câți săraci sunt ajutați și cât se implică. Biserica nu se bate în piept și nici nu iese în stradă să spună: «Uite ce am făcut!», ci are modestia firească și bunul-simț al omului din biserică. (…)

Dar noi nu vrem să vedem rolul Bisericii, scoatem icoanele din școli, denigrăm preoțimea. O instituție care a ținut în unitate acest popor, de 2000 de ani, în limbă, în cultură, în valoare, vii acum tu, un deștept, și o lovești! Ea nu a greșit niciodată cu nimic. Dacă a greșit un preot, se poate întâmpla, pentru că e om și el, și trebuie să fie pedepsit ca orice cetățean. Se urlă că se construiesc biserici, dar a urlat cineva când s-au construit cârciumi? Care e valoarea cârciumii? Sau se strigă că se mai fac biserici în detrimentul spitalelor. Păi, Biserica însăși e un spital, pentru că un om sănătos moral e un om sănătos și fizic. Adeseori, boala fizică este generată de cea mentală.”

Cultura română, păstrată prin cunoaștere și interes

Într-o societate în care brațul lung al globalizării devine din ce în ce mai acaparant, păstrarea valorilor naționale reprezintă un ideal cu care nu mai rezonează mare parte dintre tinerii de astăzi. Acceptarea influențelor celorlalte popoare nu este, desigur, condamnabilă decât în contextul în care sunt uitate valorile autohtone, iar cunoașterea și interesul față de propria istorie reprezintă scutul de nădejde.

„În momentul în care nu îți cunoști istoria, bineînțeles că devii insensibil la valorile istoriei. Observ și în manuale, formule de anulare a afecțiunii elevului față de istorie. Cum? Sunt texte în manuale cu un limbaj elevat atât de puternic, încât ei nu înțeleg nimic. Mai este denigrarea valorilor. Scrii că Decebal avea buze senzuale și că Traian avea breton… Afirmații din manuale care sunt de condamnat. Și le ridicăm în slăvi pe ale altora. Dar, acum, toți suntem savanți.”

Pentru că discuția a gravitat în jurul învățăturii și al cărții românești, referința la diaconul Coresi (? – 1583) a fost inevitabilă, mai ales în condițiile în care eforturile sale de a tipări carte românească nu sunt recunoscute în prezent la adevărata lor importanță. Coresi a tipărit la Brașov – o replică a tiparniței sale se află în Prima Școală Românească – nu mai puțin de 39 de titluri de carte românească, în sute de exemplare, fiecare titlu având aproximativ 700 de pagini, o zestre de carte unică în lume la acea vreme. Nu numai că lucrările tipărite de către diaconul Coresi erau folosite de fiecare biserică din țară și că acesta a reușit să acopere întreg perimetrul vieții creștine – oferind lumii cărți liturgice, catehetice (ce expun învățăturile morale ale religiei creștine), dogmatice, omiletice (ce expun principiile și regulile oratoriei bisericești) -, dar celui mai mare cărturar al timpului i se datorează și limba literară de care ne bucurăm astăzi.

Vă rog, frații mei, să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă că e mărgăritarul și comoara ascunsă într-ânsa

„El este ctitorul limbii noastre literare, și îmi permit să afirm așa ceva, pentru că, filolog fiind, știu ce înseamnă limbă literară, o limbă gramaticalizată. Orice filolog vă confirmă că o gramaticalizare a unui text se face în termen de cel puțin 1000 de ani și o limbă devine literară tot după 1000-2000 de ani. Dar îmi îngădui să vă citez un scurt text din Coresi, să auziți limba română de la vremea aceea, și să ajungeți la concluzia la care am ajuns și eu. Citez din «Tâlcul Evangheliilor»: «Dacă am cetit, bine am socotit și am aflat toate că tâlcuiesc și mie toate-mi plăcură. Și am scris cu tiparul vouă, fraților românilor, să vă fie pre învățătură. Și vă rog, frații mei, să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă că e mărgăritarul și comoara ascunsă într-ânsa».

Vasile Oltean, arătându-ne cum se folosea tiparnița lui Coresi

Vă spun cu o responsabilitate de filolog: nicio țară din lume nu are azi limba din veacul XIV. Dacă ar fi să apelăm la Shakespeare, care se năștea în anul 1564, limba lui nu poate fi citită de niciun englez, decât de specialiști, cu dicționarul. (…) Diaconul Coresi venea din Târgoviște într-un Ardeal bântuit de mare primejdie de natură religioasă. Apăruseră luteranii, calvinii, husiții, respinși din catolici. Ortodocșii nu aveau nici Mitropolie, nici Episcopie. În biserică, foloseau limba slavonă (secolul XI – XVI, în «întunericul de cuvinte», cum zicea Coresi). Nea‘ Gheorghe mergea la biserică, preotul «păsărea» în slavonă în altar, nu înțelegeau nimic nici nea‘ Gheorghe, dar nici popa. Era o limbă neînțeleasă. Și vine Coresi, după 500 de ani de slavonie în biserică, și «își permite» să tipărească carte bisericească în limba română. Din punctul de vedere al epocii, aceasta este o erezie, pentru înlocuia limba sacră cu una vulgară, ceea este nepermis.”

Preluând un text din Corinteni, diaconul Coresi a oferit un argument solid și greu de dărâmat pentru a-și justifica „îndrăzneala”: „Într-o biserică, mai vârtosu-i a grăi cinci cuvinte pe înțelesul meu, ca și alții să înțeleagă, decât întunericul de cuvinte în limbă străină”.

Cărți valoroase, chiar sub nasul nostru

Puțini români știu că Anton Pann (1796 – 1854) a fost profesor la Prima Școală Românească, o sală de clasă primind (foto sus) numele unuia dintre cei mai prolifici poeți de origine română. Acestea fiind spuse, nu greșim dacă afirmăm că pășirea în primele săli de clasă românești echivalează cu o lecție consistentă de istorie, întrucât tomurile ocrotite vreme de sute de ani de către instituție sunt extrem de rare și de importante. Multe dintre ele au fost donate de către Alexandru Lăpușneanu și de către Constantin Brâncoveanu deoarece, așa cum ne-a explicat părintele, domnitorii nu își păstrau biblioteca acasă, ci în ctitoria voievodală. În vitrine am avut șansa de a vedea cărți valoroase: Cazaniile lui Varlaam, Evanghelia de la Govora (1642), toate Bibliile vechi românești – pe care nici Academia Română nu le deține -, Biblia de la Sankt Petersburg (prima Biblie a Rusiei), dar și o Biblie realizată într-un mod cel puțin neobișnuit, aspect care îi conferă unicitate tomului.

Evangheliile scrise pe piele de ied nenăscut, din colecția Primei Școli Românești din Brașov

„Avem un exemplar unic în Sud-Estul Europei, un codex aureus, scris pe piele de ied nenăscut, acoperit cu foiță de aur. Exemplarul a fost scris la mănăstirea Râșca, de lângă Suceava, de către Matia Logofătul în 1560, omul de cancelarie al lui Lăpușneanu, și dăruit de cel din urmă. Are peste 700 de pagini, fiecare având foiță de aur. De ce ied nenăscut? Pentru că pielea lor nu avea porii de respirație deschiși, se scria ușor, și pielea era lipicioasă, deci se punea ușor foița de aur, fără lipici. Dacă punea lipici, s-ar fi scorojit, pentru că lipiciul se făcea cu făină de grâu și ar fi dospit.”

Meșterul Nicolae Diaconu a pornit pe drumul ceramicii din dorința de a căpăta libertate, o noțiune abstractă pe care cu toții ne dorim să o dobândim, dar care nu știm cu exactitate ce presupune. Artistul a găsit libertatea în universul satului autohton, el redând cu ajutorul lutului și cu o măiestrie nepământească, veritabile fresce ale existenței țăranului român.

Născut în Sofronești, un cătun de lângă Iași, Nicolae Diaconu s-a stabilit în Brașov atunci când avea puțin peste 20 de ani, adică după încheierea stagiului militar. Rigorile și duritatea specifice statutului de soldat nu i-au dizolvat creativitatea și talentul, care l-au îndemnat să pătrundă în lumea fără limite a artei populare.

Într-o după-amiază ploioasă de octombrie, când stropii mari de apă ne brăzdau nemiloși chipurile, ceramistul ne-a primit cu drag ca oaspeți în cel mai de preț spațiu din viața sa: atelierul din Codlea, unde lutul prinde suflu vital. „Sigur sunteți și obosiți de pe drum, intrați și uscați-vă întâi”, ne-a întâmpinat cu seriozitate un bărbat impozant, cărunt, cu barba mare, albă, și cu ochi strălucitori și jucăuși, precum ai unui copil. Curând aveam să aflăm că umorul și jovialitatea reprezintă trăsături adânc imprimate în ADN-ul artistului.

Artistul Nicolae Diaconu, mereu „bucuros de oaspeți” Foto: Marius Donici

Încă din pragul atelierului, o ceată de țărani din lut și o turmă de oi ne-au „șoptit” în tăcere că nu ne aflăm într-un spațiu obișnuit.

Orice artist încolțește tema unui tablou, a unei lucrări în piatră, a unui modelaj în lut și o poartă cu el în gând. O poate purta ani de zile, până are ocazia să o realizeze

A spune cu simplitate că Nicolae Diaconu reface, din lut, lumea satului – țărani veseli, săteni la muncă, boi la jug, oi senine și smerite, bunicuțe înțelepte – reprezintă numai o parte din întregul adevăr referitor la munca maestrului făurar. În numai câteva ceasuri, o bucată amorfă de lut devine, sub degetele fermecate ale meșterului, imaginea fidelă a săteanului onest, muncitor și credincios. Toate aceste figuri l-au ajutat pe meșter să obțină libertatea într-un loc străin.

În spatele fiecărei lucrări în parte se află un personaj real

„M-am simțit exilat și am vrut să mă «răzbun» pe cei care m-au trimis aici, pentru că am fost detașat. «Ce caut eu aici?» Nu aveam prieteni, așa că am căutat Școala Populară de Artă și mi-am creat personajele din sat: mătușa Paraschiva, bunica Rarița, bunica Victoria. În spatele lucrărilor au existat personaje reale. Mi le-am creat singur. (…) La școală, profesorul ne spunea să facem câte o căniță, o scrumieră și eu mă plictiseam, pentru că mi se părea prea simplu. Așa că am furat o bucată de lut și am făcut o lucrare acasă, după care m-am dus și i-am arătat profesorului. S-a uitat, mi-a arătat un colț de masă și mi-a spus: «Aici e locul tău, de acum încolo faci ce vrei». Orice artist încolțește tema unui tablou, a unei lucrări în piatră, a unui modelaj în lut și o poartă cu el în gând. O poate purta ani de zile, până are ocazia să o realizeze.”

Prima lucrare a meșterului, alături de dacii fiului său, Marius

Chiar dacă anii i-au albit tâmplele, artistul popular încă poartă înlăuntrul său aerul copilăresc și entuziasmu-i cunoscut de către apropiați: „Mi-am lăsat și barbă pentru că, dimineața, când mă uitam în oglindă, vedeam o babă cu părul creț. Ca să scap de ea, am lăsat barba să crească”, a glumit Diaconu, pentru a evita subiectul privind vârsta sa. Ulterior, el ne-a dezvăluit că este născut în 1955.

Când talentul se arată și cu ochii închiși

Nu numai românii au rămas înmărmuriți de detaliile, de fidelitatea și de talentul cu care Nicolae Diaconu a zămislit din lut universul satului țării noastre, ci și străinii, așa cum se întâmplă ori de câte ori se întâlnește un artist desăvârșit, care își dedică întreaga viață creației – expozițiile din Washington, Roma, Paris, Berlin, Shanghai au reprezentat un succes pentru artist, mai ales datorită faptului că acesta a oferit și demonstrații practice.

„Atunci când i se năștea un copil, tatăl îngenunchea în fața pruncului. Îl primea ca pe un dar ceresc”

„La Washington, am făcut o lucrare cu ochii legați, în 40 de minute. În timp ce lucram, auzeam numai flash-urile aparatelor foto, dar nimeni nu spunea nicio vorbă, nimic. Așa respect au avut, că nu au vrut să mă deranjeze. La final au început să mă aplaude și să zică: «Bravo!». M-au curentat așa, pe spate. Aș vrea să mi se mai întâmple”.

Lutul este singurul material care capătă trăinicie prin foc. Focul are o atitudine benefică asupra lui

Așa cum ne-a mărturisit, meșterul nostru este un om crescut la țară – aspect ușor de intuit, prin prisma detaliilor lucrărilor sale – și, ca orice român muncitor, el este legat de animale, de casa părintească, dar mai ales de pământul care ne hrănește pe toți: „Lutul este singurul material care capătă trăinicie prin foc. Focul are o atitudine benefică asupra lui. În rest, despre lut și despre pământ s-au scris romane. Știu, din familia mea, că din două hectare de pământ, o văduvă de război a crescut șapte copii. Ce adunau vara de pe câmp, mâncau iarna și apoi o luau de la capăt. (…) O olandeză a cumpărat un țăran de la mine. De ce? Îți spun exact ce a zis ea: «Pentru că lucrarea mă întoarce în timp și pentru că și la noi, ca la români, țăranii au trăit în condiții foarte grele, erau gârboviți de muncă, lucrau pământul, aveau fața brăzdată de transpirație, de vânt și de soare». Așa aș descrie și eu țăranul.”

„Și era una la părinți”

Figurile lui Nicolae Diaconu sunt unice nu numai datorită modului de lucru al meșterului (până și hainele sătenilor sunt „croite” separat, din foaie de lut – aici, cunoștințele de croitorie ale acestuia fiind mai mult decât utile), ci și datorită mimicii personajelor – multe dintre ele, inspirate din realitate.

„Țăranul era vesel la cumetrie, la nuntă sau când se îmbăta. După ce treceau momentele astea, iar îl împovărau necazurile”

„Câteodată, cineva îmi aduce o poză și îmi zice: «Uite, fă-o pe mama mare de două ori, ca să îi dau și soră-mii o lucrare». E chiar amuzant, pentru că răspunsul meu este: «Mămicuța ei a făcut-o o singură dată, cum să o fac eu de două ori?». Nu poți repeta lucrarea decât pe matriță, și eu nu lucrez cu matrițe. Nu poți face același personaj de două ori. (…) Am mai făcut în 2000 o lucrare mare, mi-a luat cam jumate de an să o fac: rusificarea țăranilor din Basarabia. Pe o lungime de șapte metri, am așezat 100 de personaje, țăranii deportați. Și acolo, fiecare chip era diferit. Bunelul mi-a povestit, când aveam șapte ani, despre deportarea țăranilor și cum veneau soldații și culegeau, fără explicații, oamenii de pe uliță sau din curți, să îi ducă în Siberia. Îmi povestea cu așa o patimă, cu așa un năduf, încât eu mi-am creat în minte un film cu care am trăit toată viața, până m-am «eliberat». Am făcut lucrarea ca să mă descarc, dar și ca să mă «răzbun» pe cei care le-au făcut rău oamenilor ălora. N-am avut niciun moment de abandon.”

Nicolae Diaconu, vorbind despre lucrarea lui dedicată rusificării țăranilor

Epilog: alt artist român chemat la Ceruri

Meșterul nostru ar fi vrut să mai realizeze un astfel de ansamblu de figuri ceramice: un convoi de deținuți politici, pe care să îl doneze apoi Muzeului de la Sighet. „Deja îmi imaginez bărbați în zeghe, slabi, istoviți, cu cătușe la mâini și la picioare și desculți. La lucrările acestea e dificil, pentru că trebuie să caut resursele mele fizice. Mă poate ajuta Marius, băiatul meu, dar vreau să fie amprenta mea acolo.”

Spre regretul nostru și al poporului român, talentul de netăgăduit al meșterului Nicolae Diaconu, din Codlea, ne-a părăsit pentru o lume mai bună, la câteva zile după ce i-am călcat pragul atelierului. Lucrările pe care el abia aștepta să le realizeze pe pământ își vor găsi acum, cu siguranță, împlinirea în Ceruri.

(Sau de ce poporul român nu «emojionează», şi nici nu face «binging».)

“Limba este elementul principal care determină un om şi un popor. Dacă nu avem limba, nu avem nimic”, spune grav unul dintre vorbitorii magistralului documentar “Torna, torna, fratre!”, realizat anul trecut de către Marian Voicu, care ilustrează tribulaţiile aromânilor, grup etnic din Balcani înfrăţit cu românii, dar purtat încolo şi încoace de valurile istoriei.

Referindu-se la predecesori, un alt vorbitor, de profesie preot, face în cursul documentarului următoarea observaţie remarcabilă, plină de morală creştină, în sine o veritabilă descriere a chintesenţei românităţii :

“Oameni simpli şi cu iubire şi cu pace au fost, cu iubire. Aşa suntem şi noi. Noi nu vrem să lovim pe alţii, pentru noi este mai bine să lovim sinea noastră”.

Limba este elementul principal care determină un om şi un popor. Dacă nu avem limba, nu avem nimic

Subsumat acestui efort spiritual autoregulator trebuie înţeles şi “imnul aromânilor”, Părinteasca dimândare, compus la 1888 la Bucureşti de către scriitorul Constantin Belimace şi recitat, peste decenii, de către marele actor Toma Caragiu (poate fi ascultat mai jos, la minutul 52:12).

Blestemul părintesc
Porunceşte cu foc mare
Fraţi de-o mumă şi de-un tată,
Noi, aromâni din vremea toată.

De sub lespezi de morminte
Strigă ai noştri buni părinţi,
Blestem mare să aibă în casă
Car’ de limba lui se lasă.

Care-şi lasă limba lui,
Arză-l para focului,
Chinui-s-ar de viu pe pământ,
Frige-i-s-ar limba-n foc.

El în vatra-i părintească
Cu familie să nu se fericească
De familie cununi să nu pupe,
Prunc în leagăn să n-înfeşe.

Care fuge de a lui mumă
Şi de părintescul nume
Fugi-i-ar dorul Domnului
Şi dulceaţa somnului!

“Cred că este un blestem. Dar are cuvintele foarte, foarte bune. Când zice: «Blestem mare să aibă în casă / Car’ de limba lui se lasă» este un blestem mare”, remarcă acelaşi preot, ca un avertisment teribil pentru generaţiile prezente şi viitoare despre riscurile dezrădăcinării.

Şi ca un imbold răscolitor pentru noi, cei de azi, spre a realiza că “binging”-ul şi “emojionat”-ul nu fac parte nici din vocabularul, nici din matricea spirituală românească.

Sursa foto deschidere: captură „Torna, torna, fratre”

Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca fiind dinamică, chiar dacă uneori schimbările sunt mai puțin perceptibile: pe de o parte continuitatea și transmiterea tradiției locale, care include valori și norme specifice, iar pe de altă parte, continua adaptare la noi valori, integrate și adaptate în permanență.

În rândurile care urmează, doresc să vă vorbesc despre schimbare, pentru că este o dominantă a culturilor tradiționale. Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai degrabă progresiste, dornice să adopte schimbările. Evident, totul în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale.

Alături de modificările tradiției care apar din interiorul comunității, o influență importantă o au și cele care apar din exteriorul ei, cum ar fi schimbările politice. De cele mai multe ori, acestea determină schimbări neacceptate de comunitate, la care se formează o rezistență, care, însă, la un moment dat, cedează. Acesta a fost pentru numeroase comunități momentul când în România postbelică s-a instaurat regimul comunist. Impunerea colectivizării și punerea, forțată, a terenurilor deținute de către țărani în comun în cadrul C.A.P.-urilor, ori a fermelor de stat a determinat nu doar schimbări sociale și de proprietate, la care oamenii s-au opus, uneori fiind sancționați prin privarea de libertate, ci a însemnat și dezagregarea comunității rurale în sine, desființarea și abandonarea unor valori care le erau proprii și care contribuiau la consolidarea coeziunii sociale a grupului.

Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai progresiste, dornice să adopte schimbările. Totul, în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului general descris mai sus, voi da exemplul unui obicei care se numește generic „Plugarul” și care, așa cum a fost studiat el în perioada interbelică de către Traian Gherman, un etnograf transilvănean, avea o răspândire destul de mare în Ardeal și Maramureș.

Cel mai harnic om din sat era sărbătorit de comunitate

Obiceiul presupune sărbătorirea în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, sau a doua zi de Paști, a celui mai harnic om din sat, cel care a ieșit primul la arat. În logica mentalității tradiționale, acest om era cel dintâi care a perturbat liniștea naturii, după anotimpul rece, când câmpurile sunt în repaus, astfel că se considera că bunăstarea comunității ar putea fi în pericol, dacă nu s-ar performa obiceiul, menit să îmbuneze forțele supranaturale.

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Obiceiul presupune mai multe etape simbolice, cum ar fi anunțarea publică a sărbătoritului și a feciorilor care participă activ la obicei, ascunderea sărbătoritului, ori a unui bănuț, pe care feciorii trebuie să îl găsească, altfel fiind sancționați prin plata muzicanților și a băuturii ce urmează a fi consumată după ce se încheie obiceiul, ducerea sărbătoritului pe plug, ori pe grapă, până la râu, unde este udat și, mai apoi, sunt udați feciorii, iar uneori și oamenii care stau pe margine.

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

În drum spre casa celui sărbătorit

În momentul udării la râu a plugarului se rostesc urări, ce sunt menite să asigure rodnicia pământului și recolte bogate. Aceasta, pentru că, așa cum se crede în societățile tradiționale, acțiunile omului influențează în mod direct prosperitatea comunității. După acest moment important, începea o petrecere sătească, la care, în unele localități, se pedepseau cei care au încălcat regulile postului mare, prin „bricelare”, adică lovirea în talpă cu un lemn, denumit „mai”.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul: pământul nu mai era în proprietatea lor, astfel că nu ei decideau, de cele mai multe ori, ce anume se cultivă; de asemenea, terenurile erau arate cu tractorul pentru că oamenii nu mai aveau animale ori unelte cu care să poată ara singuri terenul, acestea fiind confiscate de către autorități. Așadar, în multe localități unde avea loc obiceiul Plugarului, cu denumirile locale („Udătoriul”, „Tânjaua”, „Cu căruțul”, „Crai nou”, „Pogănici” etc.), acesta a fost abandonat și a intrat în memoria pasivă a oamenilor.

Renunţarea la obicei, asociată interzicerii bisericii greco-catolice

În zona Chioarului, județul Maramureș, în satul Șurdești, obiceiul se numește „Udătoriul”, iar renunțarea la obicei este asociată și interzicerii din acea perioadă a bisericii greco-catolice, cu atât mai mult cu cât o bună parte din cutumă se derula la vechea biserică de lemn din sat, în prezent monument UNESCO. Multă vreme nu a mai fost ținut, chiar dacă în Șurdești colectivizarea a avut o formă specială: pământurile au rămas în proprietatea oamenilor, care trebuiau să dea statului o cotă din tot ceea ce produceau ei. O influență importantă în pierderea obiceiului a avut și confiscarea, de către autorități, a utilajelor țărănești (pluguri, grape), dar și a cailor, animalele folosite pentru muncile câmpului. Astfel, obiceiul nu a mai fost performat pentru foarte mult timp.

În 1967, un cercetător din București de la Institutul de Folclor al Academiei Române, Eugenia Cernea, în timpul unei documentări de teren, a înregistrat într-o localitate din Maramureș un cântec ritualic ce se cânta în momentul în care plugarul sărbătorit era udat la râu, un cântec în care se ura recoltă bogată și un rod bun câmpurilor. Intrigată de acest cântec, etnologul a continuat cercetările și a înregistrat, chiar în satul Șurdești, foarte multe descrieri ale obiceiului, așa cum era el performat înainte să dispară în anii 1950.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul sărbătoririi „Plugarului” a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul

Eugenia Cernea publică în anul următor și un articol despre obiceiul din Șurdești. Astfel, interesul cercetătorilor devine și mai intens, iar conducerea institutului decide să se realizeze o filmare cu o reconstituire a obiceiului, astfel că în 1969, pentru prima dată după mulți ani, obiceiul este performat din nou, pentru a fi filmat de o echipă a Institutului de Folclor. După acest moment, însă, obiceiul intră din nou în uitare, până în 1990, după Revoluția decembristă, când regimul comunist este înlăturat de la putere.

Un obicei reînviat după 26 de ani

În anul 1995, la inițiativa unor localnici, care au cerut și sprijinul autorităților județene, prin implicarea, timp de mai mulți ani, a Centrului Creației Populare (județul Maramureș), obiceiul a fost performat pentru prima dată după 26 de ani. Pentru că de data aceasta performerii obiceiului au trebuit să învețe obiceiul, s-a apelat la memoria celor care îl performaseră pentru reconstituirea din 1969, dar și la memoria bătrânilor, care își aduceau aminte cum se derula obiceiul înainte de a fi abandonat. De atunci, în fiecare an, prin implicarea activă a comunității, dar și a autorităților locale (primăria Șișești), se ține obiceiul „Udătoriul”. O vreme s-a numit „Festivalul Udătoriul”, probabil după modelul festivalurilor locale moștenite din perioada comunistă, dar în timp s-a renunțat la denumirea pompoasă. În 2003 apare pentru prima dată scena, pe care se urcă, la finalul obiceiului, nu doar localnicii pentru pedepsirea cu „maiul” a celor care au încălcat interdicțiile din post, dar și grupurile locale de copii și tineri care s-au format între timp, precum și grupurile folclorice invitate din alte localități, uneori, chiar din alte țări.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare. Pe an ce trece, în cadrul obiceiului se implică tot mai mulți localnici, iar pentru tineri a însemnat, în mare măsură, o bună ocazie de a se afirma ca grup social distinct.

Un fenomen foarte interesant rezultat în urma reluării obiceiului este faptul că acesta a favorizat și revigorarea costumului tradițional local, abandonat în mare parte în anii 1980. La început, în primii ani după 1995, cei care participau activ la obicei împrumutau costumele specifice zonei Chioar de la Centrul Creației Populare din Baia Mare, reședința de județ. Dar din 2003, când sărbătoritul din acel an a decis că dorește să își facă propriul său costum popular, fără să mai fie nevoit să împrumute și în anii care urmează, au început tot mai mulți săteni să îi preia exemplul. Două femei, pricepute în a croi și a coase au început să primească tot mai multe comenzi pentru a pregăti costume tradiționale; totodată, multe dintre femei și-au adus aminte cum făceau, mai de demult costumele, așa că s-au apucat să le facă din nou.

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Costumul tradiţional local, revigorat la rândul său

În câțiva ani, din ce în ce mai mulți săteni se îmbracă în straie de sărbătoare cu ocazia obiceiului, urmând ca, mai apoi, să îmbrace portul local nu doar de Udători, ci și în alte zile de sărbătoare. Dintr-o dată, prin reluarea obiceiului, a fost resemantizat și portul local și a fost încărcat cu semnificații. Șurdeștenii au reintegrat și acest element de cultură materială în specificul local, adică în ceea ce îi face diferiți pe ceilalți.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare

Astfel, obiceiurile contribuie activ la întărirea spiritului comunității locale. Iar obiceiul „Udătoriul” este un bun exemplu în acest sens: cu o dinamică aparte, fiind abandonat – din cauze externe – de comunitate, și intrând în memoria pasivă a localnicilor, a găsit suficientă motivație și forță pentru a fi reluat. Marele câștig nu este, însă, doar continuarea, sub o formă modificată și adaptată valorilor contemporane, mult mai permisive schimbărilor, ci și faptul că a devenit emblematic pentru comunitate, singura care a reușit performanța de a relua obiceiul, atât de puternic înrădăcinat în identitatea locală.

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc pe scenă

Cu siguranță sunt multe alte exemple care pot fi date, ceea ce trebuie să reținem este faptul că noi, ca ființe sociale, aparținem unei comunități. Cu cât este mai închegată și cu cât valorile la care aderă sunt mai bine afirmate și valorizate de către membrii săi, cu atât o comunitate este mai viabilă și mai puternică.

O vizită recentă la mănăstirile Moldovei m-a făcut să înţeleg şi mai bine cum credinţa locuitorilor a fost cea mai bună formă de guvernământ într-o istorie zbuciumată, în care amprenta culturală adesea brutală a invadatorilor ameninţa să ne oblitereze fiinţa neamului.

Să te conduci după Dumnezeu – iată culmea înţelepciunii politice. Este ceea ce au făcut românii vreme de veacuri, şi ceea ce le-a asigurat, până la acest moment, supravieţuirea. Dacă vreţi dovezi, căutaţi-le în locaşurile de cult răspândite de-a lungul şi de-a latul ţării, şi veţi găsi tot atâtea mărturii că, în vremuri de restrişte, ca şi în vremuri de belşug, Dumnezeu le-a fost românilor cel mai fidel companion.

La una dintre aceste biserici, l-am întrebat pe preotul care ne-a oferit, cu amabilitate, un tur al aşezământului: “Părinte, ce-ar fi fost românii fără credinţa lor? Am mai fi fost acum?” Răspunsul său fără echivoc mi-a confirmat un lucru pe care poate mulţi dintre conaţionalii noştri îl uită: fără credinţa noastră creştină, România – aşa cum o cunoaştem astăzi – nu ar fi posibilă.

“Credinţa noastră ne-a fost pavăză la greu, a fost cea care ne-a dat speranţa şi energia de a face lucrurile mari ce s-au realizat pentru propăşirea neamului. Nu greşesc dacă spun că fără credinţa lor, românii n-ar fi rezistat valurilor de invadatori care au încercat să ne impună obiceiurile lor, limba lor şi, mai ales, idolii lor”, a explicat părintele, completând: “Şi tot credinţa ne va mântui ca popor”.

Indiferent de realizările sau de rateurile guvernanţilor noştri vremelnici, cel mai bun program de guvernare pentru România este credinţa neostoită în Dumnezeu

A fost un gând frumos şi un gând dătător de speranţă pentru o călătorie care mi-a arătat că, în pofida atacurilor contemporane la care sunt supuşi românii – atacuri ce nu se mai poartă pe câmpiile bogate ale Moldovei, Munteniei sau Ardealului, ci pe undele radio, pe frecvenţele TV şi pe internet, ca şi în magazine -, legătura acestora cu Dumnezeu este vie, iar anii de rătăciri în deşertul privaţiunilor istorice n-au fost uitaţi.

Mănăstirea Stavropoleos, Bucureşti Foto: Mihai Vladu

Vă propun, aşadar, că, indiferent de realizările sau de rateurile guvernanţilor noştri vremelnici, cel mai bun program de guvernare pentru România este credinţa neostoită în Dumnezeu. Ea este cea care oferă generaţiilor prezente, ca şi celor viitoare, certitudinea că lucrează întru dreptate, satisfacţia jertfei, mulţumitorul sentiment al contribuţiei, spiritul fratern care încurajează onestitatea, integritatea şi toleranţa, dar mai ales speranţa că zbaterea noastră nu este zadarnică.

Încercările pentru România nu s-au terminat, însă dacă gândim România în termeni de graniţe, cred că ratăm exact înţelesul pe care mănăstirile Moldovei, ca şi cele de aiurea, ni-l sugerează ca fiind descrierea perfectă a neamului nostru. România e mai mult decât o asociere de judeţe, o societate de 20 de milioane de suflete, o piaţă de desfacere sau o “felie” din tortul multicolor al Europei.

România e o comunitate de credinţă – iar asta nu ne poate fi răpit de nici un tratat arbitrar, de nici o măsură de fiscalitate, de presiunile nici unui cotropitor, fie el văzut sau nevăzut.