În urmă cu 46 de ani, în vârstă de doar 14 ani, Nadia Comăneci scria istorie la Jocurile Olimpice de la Montreal, devenind prima gimnastă din lume care a primit nota zece pentru exercițiul executat perfect la paralele. Nota obținută de aceasta nici nu exista în tabela de marcaj, astfel că a fost afișat 1.00 în loc de 10.00.

Parcurs excepțional

Născută la data de 12 noiembrie 1961 în Onești, jud. Bacău, Nadia a interacționat pentru prima dată cu gimnastica la cinci ani, în perioada grădiniței. Selecționată de antrenorul Marcel Duncan și legitimată la AS Flacăra Onești, începând cu vârsta de șapte ani începe să se pregătească în cadrul celei mai bune instituții școlare cu program de gimnastică din țară, sub atenta îndrumare a antrenorilor Martha Karoly și Valeriu Munteanu. Începând cu 1971, Nadia a fost antrenată de Bela și Martha Karoly, ca apoi, începând cu 1977, să se antreneze ocazional la București cu diverși antrenori precum Iosif Hadid, Gheorghe Candovici, Anastasia Albu, Gheorghe Gorgoi sau Anca Grigoraș.

În vârstă de doar 11 ani, Nadia Comăneci capătă primul său titlu de campioană națională absolută. La scurt timp, la doar 11 ani și jumătate, ocupă locul al treilea la categoria maestre. În 1973, la Campionatele Internaționale de Gimnastică ale României, câștigă cinci medalii de aur. Un an mai târziu, în 1974, Nadia marchează primul mare succes internațional, ocupând locul I la individual compus, în cadrul concursului Prietenia de la Gera. Continuă să se afirme în lumea gimnasticii – în 1975, la Campionatul European de la Skien, Norvegia, obține patru medalii de aur (individual compus, sărituri, paralele și bârnă), alături de medalia de argint la sol. În același an, la vârsta de 14 ani, pe podiumul de la Empire Pool obține primul loc în cadrul Turneului Campioanelor de la Londra.

La scurt timp, în 1976, Nadia Comăneci scria istorie la Montreal – a cucerit trei medalii de aur (individual compus, bârnă și paralele), una de bronz la sol și argint împreună cu echipa. Nadia a devenit, astfel,  prima gimnastă din storie căreia i-a fost acordată nota 10 într-un concurs internațional, fiind supranumită Zâna de la Montreal. Realizarea obținută a inclus-o imediat pe Nadia în celebra Guiness Book, fiind sportiva care a obținut prima notă de zece la gimnastică in istoria Jocurilor Olimpice, cu cel mai mare total obținut în concursul individual compus (79,275 din 80 de puncte posibile), precum și cea mai tânără campioană olimpică (triplă, la individual compus, paralele și bârnă).

Succesul Nadiei a continuat – în 1977, în cadrul Campionatelor Europene organizate la Praga, ocupă locul I la individual compus și paralele și locul II la sărituri. În 1978, la Campionatul Mondial de la Strasbourg, Franța, a cucerit media de aur la bârnă obținută de o gimnastă din România în cadrul acestui concurs, alături de două medalii de argint. Un an mai târziu, în 1979, la Copenhaga, obține trei titluri de campioană europeană, la individual compus, sărituri și sol, medalie de bronz la bârnă, precum și locul patru la paralele. A obținut de trei ori titlul de campioană continentală, intrând în posesia Cupei Europei, fiind prima gimnastă din Europa care a obținut această performanță. În același an, la Tokyo, în cadrul Cupei Mondiale, ocupă locul I la sol și sărituri, locul II la bârnă și locul III la individual compus. În 1980, la Jocurile Olimpice de la Moscova obține două titluri și două medalii de argint, urmând ca, în 1981, la Universiada de la București să obțină cinci medalii de aur.

La data de 6 mai 1984, Nadia Comăneci s-a retras din activitatea competițională, în cadrul unei gale organizate la Palatul Sporturilor din București. Ulterior, în perioada 1984-1989, în calitate de antrenor federal, Nadia a contribuit semnificativ la antrenarea loturilor naționale de gimnastică.

Cu puțin timp înainte de Revoluție, Nadia a părăsit clandestin România, stabilindu-se în SUA. În 1996 s-a căsătorit cu Bart Conner, campion american de gimnastică, dublu campion olimpic, iar în 2006 a devenit mamă, născându-l pe Dylan Paul. În vârstă de 60 de ani, Nadia locuiește în prezent în Norman, Oklahoma, SUA.

În urmă cu 116 de ani, la 18 martie 1906, lângă Paris, la Montesson, se ridica de la sol, în premieră, primul aparat de zbor autopropulsat din lume. Aeroplanul automobil „Vuia I” a accelerat pe o distanță de 50 de metri, s-a ridicat la o înălțime de aproape un metru deasupra solului, a zburat pe o distanță de 12 m, după care a aterizat. Un vânt lateral puternic a făcut ca aparatul să nu poată zbura mai mult, dar premiera era realizată: primul zbor mecanic din istoria omenirii, fără catapulte sau alte mijloace exterioare, realizat cu un aparat mai greu decât aerul.

Niciun vis nu e prea mare

Traian Vuia s-a născut în 1872, fiind fiul unui preot din satul Surducu Mic din județul Timiș, sat ce acum îi poartă numele. Drumul său până la realizările de excepție nu a fost deloc unul ușor. A reușit să urmeze doar timp de un an, la seral, cursurile de la secția mecanică a Facultății Politehnice din Budapesta, pe care a fost nevoit să le abandoneze din lipsă de bani. Ulterior, s-a înscris la Drept și a practicat în birouri de avocatură din Banat, astfel reușind să-și asigure traiul de zi cu zi. Domeniul științelor juridice este, de altfel, unul în care excelează, pe 6 mai 1901, Traian Vuia luându-și doctoratul cu teza „Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”.

Adevăratul său vis îl poartă, însă, un an mai târziu, în iulie 1902, de la Lugoj, unde încerca să-și construiască aparatul de zbor, la Paris, pe atunci centrul pionieratului în aviație, unde speră să găsească pe cineva interesat să-i ofere finanțare. Ideea sa că o mașină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura este primită, însă, cu mult scepticism. Doar Victor Tatin, un teoretician care construise în 1879 un model experimental de aeroplan, este interesat de proiectul lui Traian Vuia. Lipsa unui motor adecvat și instabilitatea sunt punctele vulnerabile identificate de Tatin în proiectul lui Vuia. Românul rămâne, însă, încrezător în visul său, iar pe 16 februarie 1903 trimite Academiei de Științe din Paris proiectul, prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat mai greu decât aerul, dar și procedura de decolare. Aparatul conceput de Vuia avea câteva caracteristici neînțelese, la început, de contemporanii săi. Astfel, avea o singură elice în loc de două cum se credea că este absolut necesar, iar motorul proiectat părea imposibil de realizat cu mijloacele tehnice de atunci.

Un vis utopic – concepție demontată

„Prea utopic” – este rezoluția Academiei, care respinge proiectul argumentând: „problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis”. Încrezător și consecvent, Traian Vuia nu abandonează nici de această data. Se înscrie pentru un brevet, care îi este acordat și publicat în 1903. Și-a numit invenția brevetată „aeroplan automobil”, iar trei ani mai târziu reușește zborul de la Montesson. Sprijinul financiar obținut de la familia sa a făcut posibilă realizarea aparatului, la sfârșitul anului 1905, când a fost testat prima dată – un test în care aeroplanul automobil a reușit doar să ruleze pe sol. Au urmat alte teste realizate în prezența unor cunoscuți specialiști, iar cel din 18 martie 1906 a fost în cele din urmă încununat de succes. Aparatul lui Vuia era realizat dintr-un cadru de țevi de oțel, cu aripi de pânză, bombate, ceea ce îi dădea aspectul unui liliac. Motorul funcționa cu anhidridă carbonică pe post de combustibil, iar trenul de aterizare era constituit din patru roți cu pneuri. Comunitatea internațională a negat de multe ori acceptarea aparatului „Vuia I” ca fiind primul aeroplan care a zburat aeropropulsat, prioritatea unui astfel de zbor fiindu-i atribuită în mod eronat francezului Santos-Dumont, care a obținut această realizare abia la 13 septembrie 1906.

„Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a făcut aceste lucruri, important este că ele există”, spunea românul care a revoluționat lumea (citat de altermedia.info).

Nu a încetat niciodată să depășească barierele

Ulterior, Traian Vuia a mai efectuat și alte zboruri, în timpul celui din 19 august 1906 aparatul său zburând 20 metri, la o înălțime de 2 metri și jumătate. Și-a perfecționat în continuare avioanele, primul motor folosit fiind înlocuit cu altul, de 24 cai-putere, astfel că aparatul Vuia I a devenit Vuia I bis, apoi Vuia II. La 17 iulie 1907 Traian Vuia a reușit să zboare cu aparatul său pe o distanță de 60 metri, dar la aterizare și-a deteriorat avionul. Traian Vuia și-a continuat cercetările în domeniul tehnicii și după anul 1907. El a organizat un atelier-laborator pentru cercetarea elicelor, iar împreună cu Marcel Yvonneau a conceput câteva modele originale de elicoptere, care au fost prezentate în demonstrații publice (modelele realizate în anii 1918 și 1921). Pe lângă alte invenții, Vuia a conceput și un generator cu aburi, brevetat în mai multe state ale lumii în perioada interbelică, iar în timpul primului război mondial, a lucrat pentru armata franceză, în cadrul Serviciului de invenții, contribuind la perfecționarea aviației militare aliate. După terminarea primului război mondial a călătorit în România de două ori, în 1932 și în 1934. După terminarea celui de-al doilea război mondial s-a întors definitiv din Franța în România.

Inventator, pionier al aviației la nivel internațional și membru al Academiei Române din 27 mai 1946, Traian Vuia se stinge din viață la data de 3 septembrie 1950, la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Bibliografie:  historia.ro / authenticmagazin.com

Surse foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Traian_Vuia#/

Pastorul Richard Wurmbrand este unul dintre cei mai cunoscuți supraviețuitori ai gulagului românesc, fiind o voce auzită în presa americană, dar și în mediile oficiale internaționale (mai ales prin audierea în Senatul American din 6 mai 1966) care condamna atrocitățile comuniste, demasca sistemul terorist și practicile sale.

Biografia sa este una tumultoasă, atât înainte de încarcerare, cât și în timpul ei, primind după unele mărturisiri botezul ortodox, desfășurând o relație strânsă cu Valeriu Gafencu și un grup de trăitori acuzați de legionarism (el fiind un evreu convertit), după alte evocări însă, se contestă aceste raporturi, evidențiindu-se totuși experiențele comune avute cu mai mulți teologi sau preoți închiși.

Anii de închisoare îi dezvoltă în mai multe cărți publicate, fără a aminti de episoadele „controversate” consemnate de alți autori; totuși, mențiunile sale creionează imaginea unei ortodoxii jertfelnice, iubitoare, privită cu apreciere și exprimată ca etalon al desăvârșirii spirituale.

Ca date biografice, amintim că „s-a născut la 24 martie 1909 într-o familie intelectuală de evrei din București. Sunt patru frați la părinți. Un timp, între anii 1915–1922, familia se stabilește la Istanbul. La vârsta de 9 ani, Wurmbrand rămâne orfan de tată. Odată cu moartea tatălui, în 1919 a urmat falimentul. Se întorc la București. Vor locui în cartierul Dudești, pe strada Olteni. Sunt foarte săraci. Wurmbrand a avut o tinerețe furtunoasă, acționând în politica de stânga și lucrând ca stock-broker. Ia parte la întruniri și la difuzarea de manifeste, scrie în presa de partid. Vorbește din tinerețe 9 limbi, având o dotare intelectuală de excepție. Între anii 1927–1929 urmează cursurile unei școli politice la Moscova.”[1] „La întoarcerea în țară acționează ca agent Komintern important, organizator și lider, plătit de Moscova. Este arestat de mai multe ori, condamnat, eliberat traseul tuturor militanților PCR. În 1933 a fost judecat și condamnat în contumacie la zece ani închisoare pentru legăturile sale cu Kominternul, în procesul care succede grevei de la Grivița. A fost prins la Timișoara unde trăia clandestin. În închisoare a intrat în conflict cu alți comuniști și este exclus din PCR. Acuzațiile care i s-au adus au fost de „troțkism” și „agent al Siguranței”(…) Cert este că Richard Wurmbrand nu a mai activat în rețelele clandestine Komintern de la această dată, 1934. În 1938 s-a convertit și în 1940 a devenit pastor neoprotestant.”[2] În 1948 este arestat de către regimul communist și torturat timp de 3 ani în beciurile Securității, apoi condamnat la 25 de ani de temniță, va rămâne încarcerat între 1948-1956 și 1958-1964. După 1965 este răscumpărat cu 10.000 de dolari de către două organizații creștine norvegiene, emigrând împreună cu familia în S.U.A. de unde va mărturisi experiența petrecută în celule. Moare în anul 2001 în America, purtând și după plecarea sa unele relații cu importante personalități ale spiritualității ortodoxe (cum ar fi Părintele Calciu Dumitreasa, cu care are mai multe întâlniri, fiind amintit în lucrările sale).

Deși neconvertit la ortodoxie, cazul său este important pentru teza noastră, în contextul afirmării unei puternice misiuni în temnița comunistă, desfășurată de către teologi și preoți ortodocși, care au purtat crucea suferinței proprii ca exemple pentru semenii lor. Dezbaterile aprinse ce urmăresc imaginea pastorului Wurmbrand- important teolog contemporan- evidențiază modelul ,,atipic” de misiune petrecută în gulagul românesc, având coordonate și dinamici diferite de cele petrecute în libertate. Nu cuvântul este vector al convertirii sau apropierii de Hristos, ci trăirea personală și împărtășirea către celălalt, ca invitație la comuniune. Misiunea s-a concretizat în comuniune de iubire, sacrificiu și ajutor, fără a urmări scopul precis al adeziunii către ortodoxie.

Despre apariția sa în celulă, și starea sănătății își amintește Ioan Ianolide care îl descoperă pe Richard Wurmbrand ca fiind într-o stare critică, grav bolnav după ce a petrecut mai mulți ani în temnița Securității, trimis pentru a muri în Spitalul Penitenciar Târgu Ocna. Acesta îl descrie astfel: „era un bărbat înalt, blond, cu profil frumos, semitic, evreul Wurmbrand. Purta un costum albastru de stofă care de sus și până jos era murdar și infectat cu puroiul ce curgea din ganglionii de la gât. Cămașa albă putrezise și hainele de asemenea. Avea caverne în ambii plămâni. Avea abcese reci în omoplați și coaste care și acelea puroiau. Fața și mâinile erau scorojite de un amestec de tegumente, puroi, sânge și murdărie. Era nebărbierit și plin de mizerie pe cap. Cum făcea un pas, se mișca o coastă ruptă ori un șold bolnav și omul țipa înfricoșător. Am deslușit printre strigăte: Iisuse, Iisuse!.”[3]

Apartenența sa la „poporul ales” (chiar convertit fiind) creează anumite clișee în relația cu noii colegi de celulă, care erau acuzați de legionarism, și implicit de comportament vădit antisemit. Cele două tabere antagonice, creionează în „conflictul” lor o paradigmă complexă de ralaționare, dar mai ales de comuniune. Iubirea pierde din coordonatele confesionale și se deschide fără limite către cel care este invitat să înțeleagă profunzimea actului de cunoaștere și de iertare. În acești termeni se prezintă dinamica raporturilor între un fost evreu și un grup de presupuși antisemiți.

Wurmbrand primește asistență medicală, este spălat de colegi care îi dăruiesc printr-o coletă un schimb nou de haine, cu care va intra într-un alt univers unde starea de înaltă trăire duhovnicească nu este doar o intenție, ci o realitate palpabilă.

Aici se întâlnește cu Valeriu Gafencu unde vor avea mai multe discuții cu privire la ortodoxie și naționalism, despre vina evreiască și păcatul răsfrâns asupra lor, legionari și trecutul său comunist, credință și ideologie. Ioan Ianolide descrie episoade ale dialogului între cei doi, evocând alternanța spirituală a pastorului și nevoia de a i se răspunde la frământări, care se vădeau legitime în contextul unor experiențe anterioare care i-au configurat existența: iudaismul și comunismul.

Relația cu Valeriu Gafencu cunoaște apogeul când primește în dar de la acesta medicamentul vindecător de TBC, primit de la un alt deținut. ,,Și Valeriu Gafencu, și Wurmbrand erau bolnavi în ultimul stadiu de TBC. Amândoi ar fi avut nevoie de tratament, mai mult decât toți ceilalți. Deținutul Richard a primit în pachet 10 grame de streptomicină. Acesta era un lucru neobișnuit, deși toți de la Tg. Ocna erau bolnavi de TBC și ar fi avut nevoie de acest tratament. Richard a decis să-i dea lui Valeriu medicamentul salvator, considerând că el este mai puțin bolnav, iar celălalt în ultimul stadiu de boală. Gafencu refuză gestul și-i recomandă să-l dea lui Wurmbrand. Dar Richard insistă, și atunci Valeriu a rezolvat într-un mod inedit situația. Acceptă streptomicina dăruită de Richard, pentru care-i mulțumește, și apoi o dăruiește, la rândul său, lui Wurmbrand, care astfel a fost salvat de la moarte.”[4] Deși amintește de Valeriu în cărțile sale[5], nu precizează despre acest episod și nici despre discuțiile teologice cu acesta.

Părintele Moise de la Oaș afirma că ,,pastorul Richard Wurmbrand s-a botezat la ortodocși n-a recunoscut pe urmă niciodată lucrul acesta. Am găsit mărturia scrisă chiar a preotului care l-a botezat și mulți alții, cu care am stat de vorbă, n‑au asistat la botez, dar vorbeau despre aceasta ca despre un lucru cert, pe care l-au aflat acolo, în închisoare“.[6] Părintele Mihail Lungeanu întărește teza reliefată conform căreia ,,pastorul Wurmbrand, în urma celor petrecute sub ochii săi în camera 4, a fost atât de impresionat, încât a cerut să fie botezat în credința ortodoxă, alegându-și numele de Valeriu, după numele lui Valeriu Gafencu. Dorința i-a fost împlinită de unul din preoții noștri. El a rămas în continuare protestant, pentru că apoi nu a spus nimănui că a fost botezat ortodox. Era un om oscilant. El însuși, în discuțiile în contradictoriu de la început, când susțineam Ortodoxia, mărturisea râzând: Mă voi vreți să fiu și eu ortodox? Păi eu sunt jidan, eu nu pot mai mult, sunt la prima generație de creștini, eu nu pot mai mult de neoprotestant!”[7]

Împotriva ideii de trecere prin botez la ortodoxie scrie fiul pastorului luteran, într-un articol prin care contesta mărturisirile colegilor de celulă, care considerau episodul ca autentic și fundamentat pe însăși dorința acestuia. Articolul conține următorul fragment: ,,Richard Wurmbrand, decedat în 2001 a locuit în ultimii 10 ani ai vieții în casa mea proprietate personală și a zăcut la pat sub îngrijirea mea și a unor ajutoare 24 de ore din 24, în ultimii patru ani din viață. Motivul pentru care i-am pus casa la dispoziție  și m-am mutat în alt apartament cu chirie a fost ca să fiu cu părinții mei o bună parte din zi, casa oferind nu numai condiții pentru mulții vizitatori pe care părinții mei îi primeau înainte de a cădea bolnavi, dar și facilități de birou pentru mine. Am colaborat zilnic cu tatăl meu în aceeași organizație, numită în prezent Voice of the Martyrs (Vocea Martirilor) inițiată de familia noastră, fără întrerupere de la venirea sa în America și până la îmbolnăvirea care l-a răpus la pat, deci vreme de peste 30 de ani. Richard Wurmbrand care a fost un om animat de o profundă înțelegere și dragoste creștină interconfesională, nici în acești ani și nici înainte nu s-a declarat vreodată interesat să devină ortodox. El a fost inițial hirotonisit în confesiunea Anglicană și mai târziu în confesiunea Luterană, rămânând un pastor luteran până la sfârșitul vieții.”[8]

Deși episodul botezării este infirmat, din scrierile lui Richard Wurmbrand consultate, observăm aprecieri aduse ortodoxiei în contextul în care este vădit impresionat de diferite momente în care puterea de jertfă a preoților, teologilor sau simplilor practicanți este copleșitoare. Nu contestă ortodoxiei rolul și înălțimea ei, asumând însă un discurs prin care să justifice neadeziunea. Descrierea experienței din celulă este una apropiată de imaginea creionată de diferiți scriitori ortodocși, care menționează aceleași trăsături definitorii ale trăirii duhovnicești, ridicând temnița la gradul altarului de jertfă. Consideră că ,,ea se poate asemăna unei minunate păduri pline de mireasma tuturor florilor. Nu există copac în pădure care să poată degaja o mireasmă mai delicată ca lemnul aceluia din care sunt făcute crucile. Dumnezeu, îngerii, demonii, sfinții, strămoșii, prietenii și vrăjmașii , toate generațiile viitoare, într-un cuvânt întregul Univers împreună cu Creatorul său se află aici. Nu există nici măcar o singură bucurie pe care să nu o pot gusta, iar pentru aceasta folosesc simpla metodă biblică: Bucurați-vă cu cei ce se bucură…”[9] Paradoxul celulei este suferința aducătoare de viață și lumină, durerea care curăță de patimi și îndumnezeiește.

Exemplele de curaj, credință și nădejde îl influențează pe Wurmbrand să considere realitatea gulagului ca întoarcerea către un creștinism primar în care granițele rasiale, etnice sunt dărâmate de puterea poruncii iubirii.

[1] Alexandru ZUB, Centenar Richard Wurmbrand, în Revista 22, Nr. 271, 7 aprilie 2009, Bucureşti, ediţie electronică: http://www.revista22.ro/22-plus-anul-xvi-nr-271-7-aprilie-2009-centenar-richard-wurmbrand-5910.html  

[2] Stelian TĂNASE, Arhivele Sfera Politicii. Richard Wurmbrand şi Kominternul, în „Sfera Politicii”, vol. XVIII, Nr. 2 (144), Bucureşti, 2010, pp. 64-65.

[3] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 155.

[4] Ibidem., pp. 177-178 apud. . Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, pp. 107-115.

[5] Referire la: Richard WURMBRAND, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Casa şcoalelor, Bucureşti, 1993.

[6] Părintele MOISE de la Oaş, Despre canonizarea sfinţilor români, (conferinţă) Deva, 20 octombrie, 2008 apud. Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, pp. 50-62.

[7] Monah MOISE, op.cit., p. 171.

[8] http://www.richard-wurmbrand.ro/scandaluri-rw/s-a-convertit-wurmbrand-la-ortodoxie-marturia-fiului-sau-mihai/

[9] Richard WURMBRAND, Dacă zidurile ar putea vorbi, Editura Stephanus, Bucureşti, 1995, pp. 17-18.

Sursă foto:

https://www.europafm.ro/richard-wurmbrand/

Părintele Steinhardt amintește de experiența sa cu un grup de adventiști în închisoarea de la Jilava. Observă o atitudine disprețuitoare pe care o manifestau aceștia față de un preot de țară, fără superioare cunoștințe teologice, care se vedea amplasat sub o „avalanșă” de texte scripturistice, care încercau să-i demonstreze superioritatea credinței. Părintele Nicolae intervine în dezbatere, și-l ajută pe preotul Petcu din Năieni să-i învingă pe sectari pe propriul teren al folosirii citatelor biblice. Colegii de celulă se arată bucuroși de biruința ortodoxiei, dar apreciază și tăria de caracter a sectanților.

Un alt aspect al relației dintre ortodocși și adventiști la Jilava se referă la refuzul ultimilor de a mânca orice fel de carne și grăsime animală. Părintele Steinhardt spunea „ce-i drept, spectacolul pe care-l oferă adventiștii ia adeseori o înfățișare dramatică: dacă mâncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal, la infirmeria T.B.C., se mai întâmplă, ei o resping, se așază în genunchi, ridică brațele și-și aduc jertfa prinos Atotputernicului. Pare artificial, scenografic, însă din partea unor oameni străveziu de slabi, cu frecvente hemoptizii și înfometați de ani lungi de închisoare, gestul ia un caracter foarte concret. În acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toți ceilalți. Dintr-odată se află pus în situație de inferioritate.”[1] Totuși această aparentă inferioritate este contrazisă de atitudinea preotului, care nu se arată răzbunător atunci când adventiștii sunt obligați să fie spălați în zi de sâmbătă, pe care ei o consideră sfântă. Părintele Nicolae relata: „părintelui Petcu, primului, și apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noștri care stau goi sub duș, cu brațele încrucișate peste piept, zâmbind serafic, așteptând martirajul. Sunt jalnici, caraghioși și profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziție pentru a-și batjocori necruțătorii adversari. (Iar gardienilor, care cunosc tărășenia, le vine greu a crede că popa nu vrea să se răzbune.)”[2] Deși nu se amintește de convertirea vreunui adventist totuși, contestarea învățăturilor propovăduite și eșecul petrecut în dezbaterea textelor scripturistice au evidențiat consistente discuții teologice, care probabil au influențat modul de interacțiune ulterior. Se poate observa atitudinea ofensivă, deseori agresivă a sectanților care încercau să-și justifice credința în fața unor celule majoritar ortodoxe.

Despre discuțiile între ortodocși și cei de alte confesiuni mărturisește și părintele Bejan: ,,și în pușcărie la Aiud au greșit, pentru că ne-au pus pe profesiuni. Era o secție unde erau numai preoți. Pe urmă au văzut că așa nu este bine, pentru că noi discutam, răcneam unul la altul, eram amestecați, de toate nuanțele până la baptiști, iehoviști și cu aceștia trebuia să duci o luptă foarte susținută că erau obraznici. Când au văzut că discuțiile sunt în toi, ne-au împrăștiat printre ceilalți. Câștigau ceilalți că eram printre ei și îi spovedeam. De împărtășit nu puteam să-i împărtășim, dar de spovedit îi spovedeam. Era frumos când ne-au pus pe categorii de câte zece în celulă. Nu ne scotea nici la lucru, nici la aer. Și atunci făceam conferințe.”[3]

Legătura cu cei de alte denominațiuni s-a concretizat inclusiv în slujire comună și rugăciune, într-un profund duh al dragostei ce-i unea pe toți cei în suferință; respectul față de actul cultic era reciproc, precum și deschiderea către ecumenicitate, ca parte a dialogului și comuniunii. Astfel, părintele Zosima își amintește de legătura sa cu un grup de preoți catolici, cu care a stat o perioadă în aceeași celulă. El spunea: „un grup distinct mi-a atras atenția, cel al preoților catolici proveniți din câteva centre ale Transilvaniei. Era într-o Duminică dimineața când i-am văzut rugându-se împreună, în șoaptă, cu peste o oră. Întreaga cameră a păstrat liniștea.”[4] Atitudinea față de aceștia nu se limitează doar la îngăduința de accepta manifestările religioase, ci se continuă până la momente concrete de împreună rugăciune și chemare a „numelui” lui Hristos.

Despre slujirea Sfintei Liturghii în temniță, părintele Oancea rememorează un episod la care participă și preoții catolici, descriind : „nu în șoaptă, ci în surdină, și în adâncuri de suflet, și în baie de lacrimi (…) S-a realizat și un moment de ecumenicitate, pentru că au luat parte la liturghia noastră și preoți catolici, care ne-au rugat ca pe viitor să le spunem și lor ora rugăciunii noastre de fiecare zi, ca dânșii să fie gata până atunci cu rugăciunile lor. Și clipele trăite așa s-au repetat de atunci în fiecare dimineață, urmate de școală-o școală evanghelică, cu expuneri, întrebări, răspunsuri clipe pe care le-am trăit în mic și cu rugăciune mai scurtă în celulă cu fiul meu duhovnicesc, născut în închisoare, Sebastian.”[5] Misiunea în închisoare cunoaște roade observabile în legătura spirituală între fiu duhovnicesc și părinte, prin care se renaște la viață cel depărtat de sânul Bisericii. Închisoarea devine locul de catehizare pentru ortodoxul nepracticant (botezat, dar fără a cunoaște învățătura de credință), dar și spațiul de dezbatere teologică consistentă, despre diferite teme și probleme care despart Trupul lui Hristos. Devine și cadrul de manifestare a iubirii creștine, prin diferite forme de comuniune fundamentate pe rugăciune, prin care se relevă un proces al cunoașterii reciproce între ortodoxie și alte culte creștine.

Nu doar preoții ortodocși au slujit în închisori, ci și cei catolici la slujbele cărora au participat credincioși  ortodocși care aveau nevoie de asistență religioasă. Grigore Caraza participă la slujba Sfintelor Paști oficiată în temniță, evocând contextul și modul de desfășurare. Consemna în cartea sa „Aiud însângerat” următoarele: „în închisoarea de la Galata Iași, era un preot catolic în celulă cu noi, care studiase la Roma. La rugămintea noastră, chiar după asfințitul soarelui am început să asistăm la slujbă și să dăm răspuns la strană preotului care a făcut întâi Drumul Crucii, cu cele 14 popasuri ale lui Iisus, pe Golgotă. Sunau toate clopotele în oraș la miezul nopții când, cu o voce care se înălța la ceruri, ne-a chemat blând și rugător: Veniți de luați Lumină! Am trecut toți prin fața preotului care ne-a mângâiat fruntea și creștetul, dar Lumină nu avea de unde să ne dea, căci nici măcar o lumânare nu putea fi aprinsă în toată blestemata de închisoare. Cu ochii scăldați în lacrimi, ne-am cerut iertare unul altuia și ne-am îmbrățișat, fiecare pomenind în gând numele celor dragi, al părinților, fraților și copiilor… Era atâta înduhovnicire acolo, încât până și gardienii au asistat la slujbă într-o liniște desăvârșită, stând cu coatele pe geam. A fost o Înviere tristă, dar cu o trăire cum nu am întâlnit de multe ori în viață.[6]

Cunoștințele teologice ale preoților încrucișate cu viața lor trăitoare (referire la cazul unor preoți catolici) au consecințe directe asupra colegilor de celulă. Cei ce nu sunt bine ancorați în temelia învățăturii de credință și în practicarea rugăciunii, nu dețin o adeziune constantă și consistentă, se pot depărta de la ortodoxie.

Un exemplu este Aurelian Gulan care își mărturisește în carte trecerea la ,,catolicism” și întoarcerea în ortodoxie, după ce a cunoscut un preot nu doar înduhovnicit, dar îndeajuns de erudit pentru a răspunde provocărilor sale intelectuale, și pentru a-l ,,converti”. El spunea despre acest episod: ,,la un moment dat, având privilegiul de a sta în celulă cu doi eminenți preoți catolici, Ferdinand și Leinz, doi sfinți, n-am ezitat să trec la catolicism. Soarta a făcut ca temnicerii să ne despartă și să întâlnesc un preot erudit ortodox, preot Gh. Chiriac, doctor în teologie și filozofie, care m-a readus pe calea dreaptă a strămoșescului ortodoxism. Lăsând la o parte unele slăbiciuni omenești, trebuie să recunosc că suferințele, martirajul preoților români, indiferent de cult, au contribuit enorm la cizelarea unor însușiri, la desăvârșirea mea ca om.”[7] Despre cel care i-a răspuns la frământările sale scrie cu prețuire: ,,cu preotul Ghiță Chiriac, doctor în teologie și filozofie în Germania, eram în relații excepționale, având discuții lungi, care ne uniseră pe mai multe unde. El era un erudit desăvârșit, iar eu aveam să-mi clarific unele îndoieli dogmatice, căci susțineam cu tărie unirea tuturor creștinilor, în scopul de a face față unor provocări ale unor secte, chiar antisociale și ale unor forțe subterane malefice, unire nu dogmatică, ci pe baza preceptelor identice ale moralei creștine.”[8] Șansa întâlnirii cu un ,,bun” teolog poate schimba nu doar orientarea religioasă, ci chiar întreg sistemul valoric al propriei vieți, apropiind de un Hristos Personal, ce vrea să fie trăit, chiar de cel care dorește o cunoaștere pur rațională, limitată.

Misiunea în gulagul românesc, în ceea ce privește relația cu creștini din alte denominațiuni, nu a urmărit o convertire a lor, ci mai mult crearea unui cadru ecumenic, de unire în rugăciune păstrând integritatea religioasă a celuilalt. Experiențele comune au dovedit o dispoziție jertfelnică nu doar a preoților ortodocși, ci și a celor romano-catolici, greco-catolici etc., care au încercat să-L aducă pe Hristos în celulă, pentru a-i întări pe semenii lor aflați în suferință. Disputele teologice și discrepanțele între diferitele fonduri dogmatice se atenuează sub presiunea nevoii de unitate în “durere”, slujind împreună printre lacrimi și chin trupesc.

[1] Nicolae STEINHARDT, op.cit., p.151.

[2] Ibidem., p.152.

[3] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, ed.cit., pp. 206-207.

[4] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 145.

[5] Ibidem., pp. 145-146.

[6] Grigore CARAZA, op.cit., pp. 49-54.

[7] Aurelian GULAN, Victime şi călăi. Amintiri din Gulag, Editura Criterion, Bucureşti, 2010, p. 26.

[8] Ibidem., p. 314.

Născut la 15 februarie 1851 în Iași, Spiru Haret a fost matematician, fizician, profesor, om politic. De-a lungul vieții, a ocupat de trei ori funcția de Ministru al cultelor și instrucțiunilor publice. În martie 1892 a fost ales membru titular al Academiei Române. Haret este supranumit omul școlii, fiind considerat organizatorul școlii românești moderne.

Primul român care a obținut titlul de doctor în cadrul unei universități la Paris

Școala generală a făcut-o la Dorohoi, Iași, urmând ca în septembrie 1862 să fie admis la Colegiul Sfântul Sava din București în calitate de bursier. Primele studii superioare pe care le-a urmat au fost la Facultatea de Științe din cadrul Universității din București. În 1870, deși student în anul II la specializarea Fizică-Matematică, obține, prin concurs, catedra de matematică de la Seminarul Central, pe care a condus-o doar un an, ulterior reluându-și studiile la Universitate.

La 23 de ani, în 1874 devine licențiat în matematică, iar un an mai târziu, în fizică. Plin de aspirații, se înscrie la concursul de bursă organizat de Titu Maiorescu, pe care îl și câștigă, prilej cu care a plecat să studieze doi ani la Sorbona. În 1878, obține titlul de doctor în științe matematice cu tema „Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare”, fiind primul român care obține titlul de doctor la Paris.

Reîntoarcerea în țară – intensă activitate academică

Haret a revenit în țară în 1878, acesta fiind anul când devine profesor de mecanică rațională, algebră și geometrie analitică în cadrul Universității din București, Facultatea de Științe. Trei ani mai târziu, începând cu 1881, va preda mecanica rațională la Școala de ofițeri de artilerie și geniu, până în 1890. Din 1885 până în 1910, Haret a predat trigonometria, geometria analitică, geometrie descriptivă la Școala de poduri și șosele. În 1892, Spiru Haret a fost ales membru al Academiei Române, în semn de recunoaștere față de intensa sa activitate culturală și contribuția pe care a adus-o la dezvoltarea învățământului românesc.

Reforma învățământului

În timp ce își desfășoară intensa activitate academică, Spiru Haret se implică în viața politică, educația și învățământul fiind în centrul preocupărilor sale. Membru în PNL, Haret a ocupat de-a lungul vieții diverse funcții: inspector general, secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, în cadrul căruia a fost de trei ori ministru. Din această funcție, Spiru Haret a condus reforma învățământului din 1898, când a înființat cele trei secțiuni ale claselor a V-VIII – clasică, modernă și reală.

Prin legea din 1898 s-a adoptat certificatul de absolvire (bacalaureatul) și au început să fie utilizate noi modele în predarea disciplinelor. Școlile normale au fost reorganizate, pentru a spori pregătirea învățătorilor, pentru aceștia fiind înființată „Biblioteca pedagogică”, a cărei activitate fiind tipărirea traducerilor din literatura pedagogică. Un element de noutate l-a reprezentat, de asemenea, și introducerea lucrărilor agricole în programele școlare, Haret fiind de părere că „învățătorul să fie sătean el însuși și prin urmare să păstreze iubirea pământului și deprinderea de a-l lucra”.

În 1903, numărul anilor de studiu a fost ridicat de la 5 la 6 ani. Examenul de capacitate a fost și el, de asemenea, reorganizat, probele pur teoretice fiind înlăturate, în locul acestora fiind introduse probe practice.

Sporirea localurilor de școală a fost determinată prin intermediul circularelor sale repetate – între 1897 – 1910 s-au ridicat în toată țara 2.343 școli, 1.980 dintre acestea în perioada în care Spiru Haret a ocupat funcția de ministru. Gratuitatea unor cărți necesare școlilor nefiind posibilă în lipsa fondurilor de la bugetul de stat și al comunelor, Spiru Haret a decis ca editarea lor să fie făcută de Minister, pentru a fi mai ieftine.

Haret este cel care a înființat grădinițele de copii în România, prima dintre acestea fiind dechisă la 1 decembrie 1897. Dedicându-și întreaga sa activitate progresului în educație, Haret a creat școli de adulți și cantine pentru copii săraci, fiind, totodată, și promotor al turismului școlar. În 1904, a înființat Școala Superioară de Arhitectură și Comisia Monumentelor Istorice.

Sfârșitul vieții

A profesat până în 1910, când se pensionează – cu toate acestea, a continuat să țină prelegeri de popularizare la Universitatea Populară.  În același an, a publicat la București și Paris lucrarea ,,Mecanica socială”, fiind prima dată când a utilizat matematica pentru a explica fenomenele sociale.

La data de 17 decembrie 1912, la 61 de ani, Spiru Haret a încetat din viață.

Câteva dintre citatele celebre ale lui Spiru Haret, iubitor de patrie și promotor al educației:

1. Cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara.
2. Căutăm să apropiem școala de popor, să o facem să fie iubită și respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune și sănătoase pentru înălțarea și întărirea neamului.
3. Civilizația este fructul unei bătălii neîncetate și în orice bătălie înfrângerea e posibilă, la fel ca și victoria.
4. Patria nu este numai pământul din care scoatem rente. Patria o face și limba și istoria, și religia și tradițiile. A da cu piciorul în toate acestea, este a se lepăda cineva de patria sa.
5. Plec din viață cu mulțumirea că nu am pierdut vremea și că mi-am îndeplinit datoriile atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc în împrejurările în care am trăit și în marginea puterilor mele fizice și intelectuale.

Sursă foto: www.digibuc.ro Almanahul „Societăţii Scriitorilor Români”, 2, 1913 & Wikipeadia

Bibliografie:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Spiru_Haret

www.enciclopediaromaniei.ro

Viața Bisericii are în centru Sfânta Liturghie, unde Mântuitorul reactualizează jertfa Sa de pe cruce, astfel încât cei ce doresc moștenirea Împărăției veșnice și s-au pregătit pentru dânsa, să poată gusta din Trupul și Sângele Său. „ Euharistia este misterul prezenței celei mai depline a  lucrării celei mai eficace a lui Hristos în biserică și prin ea în lume,”[1] pentru că sfințește nu doar la nivel subiectiv, ci face prezent pe Fiul lui Dumnezeu, real pentru toată comunitatea, unită în numele Său. „ Duhul pătrunde cu putere în darurile aduse, pentru că toți se pot împărtăși prin ele în mod vizibil de același Hristos nevăzut. Prin împărtășire de Hristos prin aceste daruri prefăcute în trupul și sângele Lui, comunitatea întreagă, care este trupul Lui tainic, e asimilată la un grad și mai înalt cu Hristos Cel înviat, din care iradiază Duhul.”[2] Unitatea Bisericii se concretizează în unitatea de credință, în adeziunea conștientă și în iubirea jertfelnică.

Închisoarea comunistă a „găzduit”  Biserica, cler și credincioși care au continuat o viață liturgică, chiar dacă era sub prohibiție, săvârșind Sfintele Taine și împărtășindu-se din Euharistie. Astfel, misiunea preoților a fost îndeplinită, slujind pe trupurile bolnavilor, întărindu-i, botezându-i și oferindu-le iertarea păcatelor în spovedanie, păstorind o „turmă” peste care au fost așezați de cei ce doreau  ajutorul lor. Fără Sfânta Liturghie și fără transfuzionarea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Biserica nu ar răspunde poruncii lăsate de Mântuitorul, la Cina cea de Taină: „ Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22,19).

Importanța preotului în dinamica celulei este evidențiată de părintele Zosima, care afirma:„ zi după zi am început să mă obișnuiesc cu atmosfera din cameră și să intru în rolul meu de preot, care mi se părea mai necesar acolo decât oriunde. De multă vreme cunoșteam teoretic că suferința il poate distruge pe om, dacă nu există un sprijin de natură sufletească, precum și reversul monedei, că suferința îndurată cu ajutorul divin îl purifică și-l întărește pe om.”[3] Suferința pălește în așteptarea învierii și izbândii, îndulcită fiind prin cuvintele rugăciunilor și a binecuvântării.

În temnița  Aiudului, unde se împlinea  „ canonul în cea mai grea temniță din sud-estul Europei”[4], Pr. Vasile Pătrașcu relata un episod  cu Părintele Iustin: „ eram patru deținuți într-o celulă, la parter, în Penitenciarul de la Aiud. Componența era pr. Iustin Pârvu, moș Cocâlnău, pr. Lungeanu Mihai și eu, Pătrașcu Vasile, venit în celulă după trei zile de izolare (cu regim sever: adică două zile nu mâncai și o zi mâncai, în celule speciale de pedeapsă în frig, în care dormeai pe jos și în luna decembrie!). Revenit în celulă ne-am ridicat în picioare și părintele Iustin Pârvu a dat binecuvântare pentru două acatiste: al Domnului nostru Iisus Hristos și al Bunei Vestiri, pe care le știam toți pe dinafară.”[5] Această relatare creionează nu doar calitatea  preotului de factor coagulant, ci și imaginea unui grup de deținuți  rugători, care depășeau starea mizeră prin înălțarea de acatiste către Dumnezeu; harul divin se pogoară prin binecuvântarea clericului, sfințind actul lor și dăruind nădejde.

Actul liturgic primește înfrumusețarea cântării, ca ofrandă adusă pe altar, încălzind inimile celor ce ascultau cuvintele ei. Unul dintre cei ce aduceau  darul prin cânt era și Părintele Imbrescu Ilie. Acesta se naște în Banat în 1909 într-o familie de preot, se înscrie în 1926 la Facultatea de Teologie din Cernăuți, unde se familiarizează cu unele curente politice, apropiat fiind de cel naționalist. Activează în mișcări studențești unde este ales în departamentele de conducere, evidențiind un puternic caracter de lider. Este condamnat în 1948 la 10 ani de închisoare, detenție grea învinuit fiind de „ crimă de complot în  scop de răzvrătire”, 15 ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică. Era pasionat de muzică și cânt și alina uneori prin vocea sa  durerea celor din celulă, iar prin mesajul religios propovăduia pe Hristos. Asupra morții părintelui Imbrescu, „ unele mărturii susțin că, datorită faptului că preotul cânta sau chiar slujea în închisoare, ar fi primit pedepse foarte grele, aspecte care, din păcate nu se reflectă în documentele consultate (…) dețin mărturia părintelui Zosim Oancea care spunea: <<Am aflat vești despre trei morți tragice, de ultimă oră. Întâi a părintelui Imbrescu de la biserica Boteanu din București, care ne-a mângâiat sufletul cu irmosul cântat de el la cel dintâi Crăciun al nostru la Aiud, și cu irmosul Paștilor ce au urmat >>.”[6] Curajul de a-l propovădui pe Hristos în temniță, precum și asumarea pedepselor pentru aceasta, devine un model pentru colegii de celulă, care primesc  acestea  ca autoritatea unor jertfe martirice.

Dar, așa cum mărturisea părintele Oancea, apogeul misiunii desfășurată în gulagul românesc a fost săvârșirea Sfintei Liturghii și a Sfintelor Taine; acesta spunea: „ toată activitatea pe linie duhovnicească, pe care a trebuit să o împlinim noi, preoții, în închisorile comuniste, a culminat cu administrarea Sfintelor Taine: Mărturisirea și Împărtășania la sărbătorile mari.  Firește, nu ca afară și nu sub patrafir, ci prin mijloacele de comunicare despre care am arătat [referire la codul morse]. Ca linie de transmitere, cea mai bună era a țevilor noi de calorifer. Făceam mai întâi un instructaj, după care urma realizarea practică. După atenționarea cu trei lovituri în țeava de calorifer, urma spovedania.”[7] Astfel,  „ la a doua atenționare știau că rostesc rugăciunea de dinainte de spovedanie. La a treia, știau că e momentul spovedaniei, și-și spuneau păcatele în gând, înaintea lui Dumnezeu. Iar la a patra, știau că le zic rugăciunea de dezlegare.”[8]

Un alt mijloc folosit de comunicare era cel al „parașutelor”, o inovație care permitea adresarea de mesaje deținuților aflați la mai multe etaje distanță; se folosea o pungă de plastic, agățată de o sfoară, în interior având o bucată de hârtie și un creion. Primul contact cu această practică este descris de părintele Zosim, care povestește cum un coleg de celulă  „ prinse ușor sfoara cu cârligul, o apropie de geam și pune mâna pe pungă. O trase înăuntru, o deschise și amuți câteva clipe, ca să izbucnească apoi, concomitent cu lacrima de bucurie din ochi, la strigătul: – Moș Ilia..Moș Ilie! E de la moșul Băra Ilie, din Vurpăr, și care stă la etajul III încă din 1941 (…) repede să-i scriem! A pus în pungă o foiță de hârtie și un muc de creion.”[9] Această tehnică se extinde pentru a trimite deținuților darul euharistic, după ce preotul slujea Sfânta Liturghie. Tot părintele Oancea descrie cum a reușit să săvârșească Sfânta Liturghie, „fabricând” un Sfânt Antimis, și găsind apoi,  cum să aducă darurile de pâine și vin. Înfățișează aceasta spunând:  „ ca prin minune am găsit asupra mea, cusută într-un colț de haină, o fărâmitură de Sfântă Împărtășanie. Am cusut-o în colțul unei batiste, și în felul acesta aveam și Sfântul Antimis, socotind că acea fărâmă de cuminecătură înlocuiește Sfintele Moaște, care se cos în pânzătură, ca să devină antimis (…) de acum, la Sfânta Liturghie pe care ca text o săvârșeam zilnic, când era vorba de împărtășit, procuram vin, din cel tainic, de la farmacia penitenciarului, alături de bucata de pâine (rația zilnică), pe care le puneam pe antimis și slujeam în felul acesta Sfintele Taine. Dacă aveam în cameră vreun turnător, făceam sfințirea noaptea, cu antimisul și cu elementele pe pieptul meu, stând în pat pe spate și acoperit cu pătura.”[10] Apoi, „odată făcută Sfânta Împărtășanie, intrau în funcțiune parașutele ca s-o trimitem la toate etajele. Pentru fiecare, în câte o punguliță, din care cel ce o primea, la fiecare etaj, o împărțea pe orizontală. Se făceau zilnic pilule de pâine frământată, în care se punea o fărâmă de Sfântă Cuminecătură, ajungând în felul acesta la mai mulți. Cuminecarea urma același ritual cu bătăile în țeavă. La primele bătăi se făcea rugăciunea; la următoarele bătăi fiecare înghițea pilula; iar la bătăile de la urmă știau toți că, în calitate de preot, rostesc rugăciunile de după Sfânta Împărtășanie.”[11]

[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Euharistiei, în „ Ortodoxia”, Nr. 3, Bucureşti, 1969, p. 343.

[2] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Taina Euharistiei, izvor de viaţă spirituală în ortodoxie, în Ortodoxia, Nr. 3-4, Bucureşti, 1979, p. 503.

[3] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 29.

[4] Ibidem., p. 67.

[5] Adrian Alui GHEORGHE, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2006, p. 29.

[6] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 359.

[7] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 183.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem., p. 82.

[10] Ibidem., pp.183-184.

[11] Ibidem., p. 184.

Foto copertă – www.crestinortodox.ro

Construită cu mult timp înainte de amenajarea Parcului Carol, o clădire superbă și cu o istorie foarte bogată iese în evidență, păstrându-și frumusețea în ciuda trecerii timpului. Este vorba de Casa Bosianu, locul ce l-a adăpostit pe Alexandru Ioan Cuza chiar în vremurile în care se pregătea Unirea Pricipatelor Române de la 1859. Vila a aparținut lui Constantin Bosianu (1815-1882), jurist de seamă, a cărui contribuție a schimbat cursul istoriei.

Constantin Bosianu, jurist de prestigiu

Născut la 10 februarie 1815 în București, Constantin Bosianu provenea dintr-o familie boierească, fiind fiul paharnicului Andrei Bosianu. A studiat Dreptul, la Paris, unde și-a obținut doctoratul, urmând ca în 1851 să revină în țară. De-a lungul vieții sale s-a remarcat drept un profesor apreciat, jurist de prestigiu și om politic stimat.

Constantin Bosianu a ocupat numeroase funcții cheie pe tot parcursul vieții. Barbu Știrbei, principele domnitor, domn al Țării Românești între 1849 și 1856, l-a desemnat director al Eforiei Școlarelor, arătându-și astfel aprecierea față de rezultatele obținute de acesta. Drept răsplată pentru susținerea afișată pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Bosianu a ocupat numeroase funcții în conducerea noului stat român – a fost premier al României, director al Ministerului Justiției, Președinte al Senatului, conducând, mai târziu, Controlul Obștesc din Departamentul Finanțelor. A fost prim decan al Facultății de Drept din București, iar în 1879 a devenit membru al Academiei Române.

Casa Bosianu, clădire cu detalii arhitecturale aparte

Plin de livezi și vii la jumătatea secolului XIX, sudul Capitalei l-a atras pe Constantin Bosianu, Dealul Filaret fiind locul unde acesta a decis să-și construiască conacul mult visat. Un detaliu interesant despre viile din zona Dealul Filaret este că acestea au dat numele actualei străzi Șoseaua Viilor.

Bosianu a apelat la un remarcabil arhitect, Luigi-Ludovic Lipizer (1824-1864), originar din Triest, Italia, pentru a-i proiecta casa. Lipizer a proiectat, de-a lungul timpului, numeroase case și biserici în București și Târgoviște, una dintre cele mai cunoscute fiind Casa Librecht-Filipescu, actuala Casă a Universitarilor din București.

Construită în stilul neogotic între anii 1853 și 1859, Casa Bosianu se remarca prin detaliile ferestrelor, camere octogonale, turnul de observație sau scara de piatră de la intrare cu o porțiune mai înaltă pe treapta de jos, pentru a ajuta doamnele să urce cu ușurință în trăsuri sau domnii să încalece caii, detaliu ce se regăsește și la alte clădiri din București, precum Palatul Suțu.

În prezent, Casa Bosianu găzduiește Biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române, începând cu data de 1 octombrie 2010 imobilul fiind clasat drept monument istoric.

Casa Bosianu și Unirea Principatelor Române

Constantin Bosianu a pus la dispoziție casa sa, devenind locul unde se țineau întâlnirile secrete în cadrul cărora se pregătea Unirea Principatelor. Mai mult decât atât, Casa Bosianu a jucat rol de adăpost pentru Cuza chiar înainte de a fi ales domn și în Țara Românească.

Susținător dedicat al lui Cuza și consilier personal al acestuia, Bosianu a votat în 24 ianuarie 1859 pentru alegerea lui Cuza drept domnitor al Țării Românești din postura sa de membru al Adunării Elective a Munteniei. În semn de apreciere pentru intensa determinare de care a dat dovadă, după înscăunare, domnitorul Cuza l-a răsplătit pe Bosianu, numindu-l judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, în 1862, și vicepreședinte al Consiliului de Stat, în 1864. Un an mai târziu, Bosianu a fost numit ministru la Departamentul de Interne, Agricultură și Lucrări Publice și președinte al Consiliului de Miniștri, funcții pe care le va ocupa pentru o perioadă de timp mai scurtă de 6 luni, prezentându-și demisia din cauza atacurilor politice ce îl aveau în prim plan și nu dădeau semne de încetare.

Cu toate că Bosianu a ocupat aceste funcții pentru o scurtă perioadă, inițiativele legislative ale acestuia se remarcă în istorie. Legea organizării judecătorești, legea pensiilor pentru funcționarii civili și pentru gradele militare inferioare, legea lucrărilor publice, legea privind regularizarea și canalizarea Dâmboviței pentru prevenirea inundațiilor, legea rurală sau legea instrucțiunii publice – toate acestea au luat naștere la inițiativa lui Bosianu.

Sfârșitul vieții lui Bosianu

În casa sa din sudul Capitalei, Constantin Bosianu a început să editeze, în 1871, revista “Dreptul”, cea mai veche publicație juridică românească ce se mai publică chiar și în prezent. Academia Română l-a desemnat membru în 1879 pentru activitatea sa științifică, instituția fiind cea care a anunțat și decesul marelui jurist la data de 22 martie 1882.

Perioada comunistă și cutremurele, printre care și cel din `77, și-au pus puternic amprenta asupra imobilului, deteriorându-l treptat. În 1992, sub îndrumarea arhitectului Octavian Dimitriu, clădirea a fost restaurată, însă nu în totalitate. În prezent, Casa Bosianu necesită o nouă restaurare, fiind necesară, de asemenea, și reconsolidarea,  trecerea timpului punându-și ușor, ușor amprenta asupra imobilul cu rol-cheie în istoria României de astăzi.

Sursă foto:

Foto copertă –  www.digibuc.ro

Foto Constantin Bosianu – www.galeriaportetelor.ro, deținător MNIR

Bibliografie:

www.descopera.ro, www.aiciastat.ro

Atunci când Sfânta Scriptură a fost interzisă în  închisoare, a fost ascunsă de către cei întemnițați în podeaua celulei. Despre aceasta mărturisește părintele Zosima care își amintește : „în podeaua de lemn peste care dormeau deținuții era încastrată ca într-un petic ascunzătoarea săpată în piatră. Aici am descoperit- în pătratul din lemn- Sfânta Scriptură (un obiect interzis)” [1], care va încălzi viața spirituală a celor închiși.  Și părintele Bejan spunea : ,,în pușcării, problemele religioase erau aceleași, dar Cartea ne lipsea. Tânjeam după ea. Și când puteam găsi câteva pagini din Sfânta Scriptură, acestea erau „sorbite” și treceau, cu mii de precauțiuni, din celulă în celulă. Când, la o minuțioasă percheziție – la Aiud în 1955 – a fost găsită o astfel de comoară – nu ne-a îndurerat atât pedepsirea lui Leonid, cât faptul pierderii iremediabile a sfintelor pagini.”[2]

Predicarea învățăturii Evangheliei îi ajută pe deținuți să-și îndrepte lupta pentru o izbândă a dreptății, nu în războiul cu regimul care încerca o nivelare a societății impunând o formă de pseudoegalitate, ci în războiul cu propriul „eu”. Înfrângerea păcatelor și a ispitei, dar și biruința sufletului deținutului închis în fața jugului încarcerării erau subiecte de predică; iar importanța acelora care își asumau responsabilitatea cuvântului era ridicată până la nivelul actului martiric. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, stareț al Mănăstirii Tismana, propovăduia pe Hristos în temnița Aiudului unde îmbărbăta și insufla nădejde fraților de suferință. Părintele Constantin Hodoroagă  spunea cu referire la acesta : „pentru mine și cei ce l-au cunoscut, părintele Gherasim a fost un martir. Prin celule prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat și convingerea de depășire, vorbind foarte frumos despre jertfă.”[3]

Un alt caz este cel al părintelui Dumitru Iliescu-Palanca care era anchetat pentru activismul în mișcarea legionară (deși el nu făcuse parte din aceasta) suferind un tratament specific aplicat acelora care erau marcați cu asemenea „etichetă”. El a trecut prin mai multe lagăre comuniste: Văcărești (august 1948), Jilava (1948), colonia de muncă de la Baia Sprie (1951), colonia de muncă de la Nistru (1954), Penitenciarul de la Aiud (1954), penitenciarul Lugoj și apoi iarăși Aiud (1956), Gherla și colonia de muncă de la Salcia (1962-1963). În aceste închisori a suferit umilințe, multe dintre acestea cauzate de modul său activ de predicare a lui Hristos printre colegii de celulă. Întărim aceasta prin referirea la „un raport de pedeapsă de la Gherla din mai 1956, în care se spune că preotul Palanca, după închidere, a fost găsit făcând predică religioasă cu toată camera. Menționez că nu este prima dată când deținutul face acest lucru, ci a mai fost găsit. Față de aceasta, gardianul propunea suspendarea primirii pachetului pentru șase luni, pentru ca ofițerul superior să ordone: șapte zile izolare.”[4]

Influența mesajului predicii nu se risipește în atmosfera temniței, ci marchează pe cel ce l-a primit pe tot parcursul vieții sale, aducându-l aproape de Dumnezeu prin cuvintele ce îi rămân întipărite în suflet, ca un vector al experienței duhovnicești din celule. Evocăm pe Valeriu Gafencu care slujea predicarea măreției lui Hristos printre deținuți, cu o putere puțin întâlnită în epoca noastră. Ioan Ianolide, prietenul lui de o îndelungată suferință, mărturisea că și după 31 de ani el îl simțea pe Valeriu aproape și împreună se aflau lângă Domnul Iisus.”[5]

Părintele Drăgulin pomenește că „cei care l-au cunoscut și l-au văzut în timpul reeducării propovăduind, încurajând, înălțând sufletește pe cei din jur l-au asemănat cu Apostolul Pavel al zilelor noastre. De aceea bolnavii din alte camere ale sanatoriului se adunau în jurul patului lui și-l ascultau, întărindu-se astfel în încercările pe care le trăiau. Puterea iubirii lui strălucea , nu numai în ceasurile exterminării programate, ci și în întreaga atmosferă pestilențială a bolii și suferinței, când se simțeau aproape aripile morții.”[6]

Predica și convorbirile duhovnicești îi unesc pe deținuți și îi ajută să transforme timpul „mort” petrecut în celulă, dintr-un dușman al sănătății trupului și a sufletului, într-unul al cunoașterii de sine, de ceilalți și de Dumnezeu. Amenințările inactivității și a lipsei comunicării sunt evidențiate de părintele Zosima care amintea un dialog cu unul dintre cei închiși în camere apropiate. Acesta scria: „la o plimbare împreună cu mai multe celule, mi-a șoptit L.M. , din lotul Arad, că vecinul său de celulă, celebrul avocat de pe vremuri Istrate Micescu, n-are nici un alt suport decât aceste știri, pe care le cere avid de la cei cu care se întâlnește: spune-mi dragă, și o minciună, numai spune-mi ceva”[7]

Părintele Mitropolit Antonie Plămădeală mărturisea despre experiența din temnița comunistă, făcând referire și la modul de împărtășire a Ortodoxiei folosind tehnica „conferințelor”, atât cu tematică religioasă cât și laică- „acolo am avut o șansă: într-una din celule, lângă cea în care stăteam eu, era prințul Nicolae Mavrocordat, care își făcuse ingineria în Anglia, și cu care am început să învăț limba engleză și ne trecea ziua, fiindcă altfel era o plictiseală enormă. Nu trăiam decât din ce ne povesteam unii altora. Seara, după stingere, nu mai avea voie să intre nimeni în celulă decât noi, arestații, și atunci organizam prelegeri. Eu, de exemplu, am ținut cel puțin 20 de prelegeri despre spiritualitatea românească, despre mănăstirile din România, despre teologia dogmatică, despre toate subiectele pe care puteam să le sintetizez.”[8]

Privitor la ,,cultura” căpătată de către deținuți în celule vorbește și Demostene Andronescu care considera că ,,s-a învățat mult, și s-a învățat temeinic atunci la Aiud. S-au învățat limbi străine , s-a învățat matematică, s-au învățat poezii, mai ales poezii (Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotruș, etc, nemaivorbind că Gyr și Crainic circulau în opere aproape complete), s-a învățat agricultură, stupărit , avicultură, fizică, chimie, etc., iar cei ce au avut șansa să stea în aceeași celulă sau în celule alăturate cu profesorul George Manu au audiat chiar și cursuri de fizică nucleară. Nevoia de comunicare, de transmitere a informațiilor de la o celulă la alta a făcut ca, în această perioadă, comunicarea prin alfabetul Morse să atingă apogeul. Acum a fost născocită „scrierea” cu acest alfabet, pe un fir de ață, printr-un sistem de noduri. Născocirea aceasta aparține aceluiași profesor George Manu și ea a constituit o adevărată revoluție în sistemul de comunicare din închisori.”[9]

Modalitățile amintite de propovăduire readuc în gulagul românesc starea creștinismului primar, ca o formă autentică de împărțire a bunurilor după nevoia de folosință. Instrumentele de misiune uzitate de teologi, clerici sau doar creștini practicanți creează în temniță o formă asemănătoare celei de monahism, cu o practică constantă a rugăciunii și meditației. Se dezvoltă atât în penitenciare, cât și în lagăre de muncă, unde munca era împletită cu rânduiala monastică. Ca exemplu, aducem cazul coloniei de muncă de la Galda de Jos, despre care  Virgil Maxim scria: „Am constituit de la început o comunitate de viață ca în timpurile primare creștine. Toate le aveam de obște. Nu comunism, ci comunitarism creștin. Colonia activa ca o tabără de muncă legionară. Fiecare a fost încadrat într-o echipă, după pricepere și aptitudini (…) când vremea nu ne permitea să lucrăm, viața coloniei se transforma în viață de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditații, convorbiri duhovnicești. Părintele Arsenie Boca de la mănăstirea Sâmbăta- Făgăraș ne-a trimis în dar primele trei volume din Filocalie, hrană sufletească.”[10]

Improprierea formei primare cunoaște autenticitate și prin adăugarea practicii spovedaniei comune, care evidenția puternica legătură în Hristos a grupului, dar și disponibilitatea unei dăruiri totale, până la identificare totală cu nevoile celuilalt. Totuși, așa cum evoca și Ioan Ianolide (despre experiența sa „  această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite și frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greșelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele (…) mica noastră comunitate era o școală a desăvârșirii. Am învățat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute, prin care Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învățat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alții, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înțelegere umană și, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ținta finală a slavei lui Dumnezeu.”[11]

[1] Pr. Zosima OANCEA, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p. 67?

[2] Pr. Dimitrie BEJAN, Oranki- Amintiri din captivitate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 35.

[3] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p.  389.

[4] Ibidem., p. 346.

[5] Pr.Prof.Dr. Gheorghe I. DRĂGULIN, Valeriu Gafencu: Prin mari încercări, cu statornicie şi iubire creştină, la suprema cinstire aghiografică, în Mitropolia Olteniei, An LIV, Nr. 9-12, Craiova, 2002, p. 25.

[6] Ibidem.

[7] Pr. Zosima OANCEA, op.cit., p. 87.

[8] Amintirile mitropolitului Antonie Plămădeală. Convorbiri cu Carmen Dumitru și Dragoș Șeuleanu, București, Editura Cum, 1999, pp. 156-157 apud. Adrian Nicolae PETCU, Monahul Antonie Plămădeală în anii  ̀50, în Studii Teologice, An I, Seria a III-a, Nr. 4, Bucureşti, 2005, p. 212.

[9] Demostene ANDRONESCU, Reeducarea de la Aiud, în Revista „Puncte Cardinale” Nr. 8/1993 şi 2/1996 (publicate în serial), Sibiu, p. 13.

[10] Virgil MAXIM, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, Bucureşti, 2002, p.185 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.85-86.

[11] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp.58-60 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.81-82.

Poezia constituia o parte din creația intelectuală a celor din închisoare, completată de predici, prelegeri și conferințe pe diferite teme, care antrenau un aflux de informații, dar și relatări din aspectele empirice trăite de protagoniști. Diversitatea pregătirii profesionale a celor din celulă a putut crea o atmosferă asemănătoare întâlnirilor desfășurate la mănăstirea Antim, sub denumirea de Rugul Aprins, unde, cunoașterea domeniilor profane, se împletea cu forme de asceză și mistică ortodoxă.

Î.P.S. Antonie Plămădeală rememorează această perioadă în lucrarea dedicată mișcării de la Antim, menționând și cadrul prin care aceasta a fost desființată, iar membrii ei acuzați de legionarism și trimiși în închisori- ,,în momentul când Rugul Aprins a fost socotit ca periculos pentru ideologia și societatea noastră. Toți am ajuns în închisori și Pr. Benedict Ghiuș, pr. Sofian, pr. Felix, pr. Stăniloae și prof. Savin care a stat multă vreme la Sighet. Scrima nu a apucat, pentru că a reușit să plece din țară la vreme, dar toți am dus cu noi ceea ce primisem la Antim, acesta este lucrul cel mai important și de aceea, așa cum spuneam la început, Rugul Aprins părea a fi o pregătire pentru intrarea în catacombe, pentru intrarea în marele întuneric. Ca să pregătească oameni care să treacă prin acest întuneric având Rugul Aprins în inima lor, ceea ce s-a și întâmplat pentru că toți aceștia în închisorile prin care au trecut, toți au fost acolo Ruguri Aprinse, au păstrat învățătura, taina sufletească cu care au intrat, anume aceea a rugăciunii inimii care pe mulți i-a ajutat să treacă prin calvarul care a existat în închisorile comuniste.”[1]

Experiența Rugului Aprins a fost reiterată în celule ca un mod de a mărturisi pe Hristos în arest, de a izvorî comuniune de credință între cei prezenți, de a conferi unitate și ecumenicitate (prin afirmarea la aceste acțiuni și a celor de alte confesiuni), de a adânci ortodoxia și învățătura ei.  Demnitatea „cunoașterii” era înălțată din spectrul abstract până la nivelul trăirii Cuvântului, improprierea unei învățături până la cunoașterea prin iubire. Iar cunoașterea lui Hristos se lucrează printr-un nou curent de trăire, căci  „un grup de deținuți  își asumă cu mare seriozitate viața duhovnicească (…) ce cauzează închegarea unui curent de trăire filocalică în lumea temnițelor comuniste.”[2] Aceștia citeau și învățau pasaje din Sfânta Scriptură, comentau diferite texte; „ în afara Sfintei Scripturi, în temniță pătrunseseră scrieri teologice, ce erau o adevărată hrană spirituală pentru cei închiși (…) Virgil Maxim afirma ,,pentru a realiza un program de studiu, meditație și rugăciune ne-am făcut noi înșine ore și zile de întâlnire.; în loc să ne închidă gardienii, ne-am confecționat zăvoare interioare. Când găseai ușa încuiată știai că acolo e aprinsă candela inimii și arde pentru Hristos. Reveneai în ziua și la ora indicată pe ușă (…) Anghel Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditații și discuții exegetice”.[3]

Această experiență a cuvântului devine armă de apărare împotriva sistemului și a practicilor lui, o ușă de evadare din celulă, un mod de comuniune și de unire, dar mai ales de păstrare a sufletului uman într-o stare verticală, de înfrângere a îngenuncherii și a umilirii fizice. S-a dezvoltat în toate temnițele gulagului comunist românesc, dar a cunoscut o puternică intensitate la Aiud, unde au fost închiși împreună importanți teologi, duhovnici și intelectuali.  Ca „ lucrători ai rugăciunii lui Iisus, studiind și învățând textele din Sfânta Scriptură, Filocalie și alte scrieri patristice, acești deținuți vor forma în temnița Aiudului un curent de trăire în duh filocalic. Uniți prin dorul lor de a se jertfi pentru Hristos, acești monahi în duh (…) s-au sprijinit unii pe alții, pregătindu-se pentru grelele încercări ce le vor sta în față. Pe deplin formați în vatra Aiudului, tinerii aceștia vor fi, după risipirea grupului în diverse locuri, adevărate făclii duhovnicești în bezna temnițelor comuniste. Despre acestea dă mărturie părintele Iustin Pârvu: ,,din punct de vedere spiritual, închisoarea a fost un noroc pentru noi. Am găsiți adunați la un loc atâția oameni duhovnicești cum nu puteam întâlni în libertate”[4]

[1] I.P.S. Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, Editată de Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 29. (s-a consultat ediţia electronică „Apologeticum”, 2006)

[2] Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.39.

[3] Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.77-78

[4] Ibidem., p.52.

Construită acum peste 170 de ani, Școala Centrală a funcționat de-a lungul vremii sub diverse denumiri, printre care și Pensionul Domnesc de Fete, instituția fiind, inițial, dedicată educației fetelor din elita bucureșteană.

Istoria Școlii Centrale se scrie începând cu 19 martie 1851, când domnitorul Barbu Știrbey a aprobat prin edict domnesc înființarea unui “Pensionat Domnesc de Demoazele”. Primele eleve care au urmat cursurile instituției au fost fiicele unor înalți demnitari cărora statul, în semn de recunoaștere și recompensă, le asigura în mod gratuit o educație de grad ridicat pentru copiii lor. Elevele care aveau vârsta între 7 și 11 ani beneficiau de o bursă anuală de 60 de galbeni, iar primele 13 bursiere au fost șase fete de ofițeri și 7 fete din mari familii boierești.

În 20 noiembrie 1852 școala a fost deschisă oficial. Acesta este momentul în care este pusă piatra de temelie a actualei instituții numită Școala Centrală, ce în timp se va remarca drept echivalentul feminin al liceului Sf. Sava, întemeiat cu trei decenii în urmă. În cadrul școlii se studiau limbile română (valahă), franceză și germană, științe (religie, geografie, istorie universală și aritmetică), precum și arte (caligrafie, desen, dans, muzică, lucru de mână). În plus, fetele beneficiau de cursuri practice de economie domestică, bucătărie, croitorie și cusutul hainelor și lenjeriei. Toate acestea aveau scopul de a le pregăti pe fete pentru viața de familie. În 1861, regulamentul de funcționare a internatului, ce conținea reguli stricte, obligatorii atât pentru eleve, cât și pentru familiile din care proveneau, a fost aprobat.

Școală de elită din punct de vedere intelectual

Regulamentul de funcționare prevedea ca fiecare elevă să aibă o uniformă de toată ziua și una diferită pentru participarea la examene și adunări importante. În funcție de vârstă, uniformele erau diferențiate, însă toate își păstrau caracterul sever. Elevele cu vârsta între 10 și 14 ani aveau rochie în pătrățele roșii și albe, lungă până sub genunchi, cu un sorț lung negru, guler brodat și fundă neagră, iar de un nasture al șorțului atârna un lanț cu cheile de la dulapuri și pupitre. Elevele din cursul superior, cele cu vârsta între 15 și 18 ani, aveau aceeași uniformă, dar în pătrățele gri cu alb, având astfel un aer mai elegant și serios, cele din ciclul primar având obligativitatea de a li se adresa cu „domnișoară”. Indiferent de rolul în instituție – director, portar, profesor, elev, fiecare avea sarcini precise, de la care nu se putea abate. De exemplu, portarul avea obligația de a nu lăsa pe nimeni să intre sau să iasă din internatul Pensionului după ora 22:00. Profesoarele erau obligate să doarmă cu elevele în dormitor, pentru a se asigura că toate regulile sunt respectate, în timp ce cheia de la dormitor trebuia ținută la loc sigur. Guvernantele participau la orele de meditație, la programul de rugăciune și erau responsabile cu inspectarea garderobei elevelor.

Florica Dimitrescu, lingvistă română, membru de onoare al Academiei Române din 2011, a declarat în cartea lui Adrian Majuru, „Copilăria la români”: „Școala Centrală – care a fost o școală de elită din punct de vedere intelectual, din punctul de vedere al obligației de a învăța – a fost și o școală democrată. Acolo am învățat, fără a cunoaște cuvântul, ce înseamnă «democrație» (…) Pentru interne, soneria zbârnâia dimineața la ora șase; urma forfota spălatului, îmbrăcatului, așezării lucrurilor la loc; Coboram în sufragerie pentru ceai – la subsol – în rând, câte două, la șapte fix, (…). Cele cinci ore de curs de dimineața, întrerupte de sonerie pentru scurte recreații de zece minute și una singură de douăzeci, se încheiau cu un nou mers la masă în rând, la ora unu; după prânz, “recreația mare” dura până la ora 15, în larga curte-grădină de câte ori o permitea vremea.(…). În clase apoi, ne făceam lecțiile pentru a doua zi, până la 5 când soneria anunța o nouă recreație de o jumătate de ceas; reîncepea atunci pregătirea lecțiilor, numită “meditație”, până la cina de la ora șapte, imediat urmată de urcarea în dormitor unde lumina se stingea cel mai târziu la 9. (…) Timp de patru ani şi jumătate am fost internă și trebuie să spun că acest program, respectat cu strășnicie, mi-a creat impresia unei ordini universale pentru tot restul existenței.”

Peste 170 de ani de schimbări, timp în care instituția a rezistat și înflorit

Locul de funcționare al instituției s-a schimbat de-a lungul anilor, cursurile fiind ținute în locații precum Casa lui Manuc, Casa Turnescu, unul dintre palatele familiei Ghica, până când, în 1890, Ion Mincu a construit actualul edificiu al Școlii Centrale.

Între 1916 și 1918, în timpul ocupației germane, Școala este transformată în spital, iar ulterior devine sediul poștei. Cursurile au fost reluate abia în septembrie 1918, după ce în iarna anului 1917 întreg mobilierul din lemn a fost folosit drept combustibil. Anterior, întreg materialul științific (instrumente și colecții științifice), mai puțin biblioteca, dispăruseră.

În 1924, instituția este denumită Școala Secundară de Fete, gradul doi internat, urmând ca în 1928 să fie denumită Marica Brâncoveanu, după soția domnitorului Constantin Brâncoveanu. Tot în 1928, la inițiativa doamnei director Elena Rădulescu-Pogoneanu, în prezența principesei Elena, mama Regelui Mihai, a principesei Olga a Greciei, a reprezentanților Președintelui Consiliului de Miniștri și a Ministrului Instrucțiunii Publice, au fost sărbătoriți 76 de ani de la întemeierea școlii, momentul reprezentând o recunoaștere a întregii activități desfășurate până atunci de către instituția de învățământ.

După ce Elena Rădulescu-Poganeanu s-a pensionat, la conducerea școlii vine Elena Malaxa, care va ocupa această funcție pentru aproape un deceniu. Cu sprijin financiar din partea soțului său, aceasta a demarat lucrări de modernizare și consolidare a instituției, transformând corpul de clădire ce juca rolul de locuință pentru directoare în bibliotecă cu săli de lectură pentru profesoare și eleve și construind ieșirea din sala mare de festivități spre actuala stradă Jean Louis Calderon. În perioada conducerii doamnei Elena Malaxa, școala își recapătă denumirea de dinainte de 1924, Școala Centrală de Fete, nume inscripționat pe fațada principală a clădirii de către Ion Mincu.

În 1948, Elenei Malaxa îi este interzis să mai profeseze de către autoritățile comuniste. Perioada sumbră a afectat nu doar cultura românească, ci și Școala Centrală, comuniștii impunând un sistem de învățământ restrictiv. Urmează o perioadă cu schimbări multiple pentru instituția de învățământ. Începând cu 1952, pentru 17 ani, Jana Christu a ocupat funcția de director al Școlii Centrale. Modelul sovietic de organizare a fost preluat inclusiv în ceea ce privește învățământul, astfel că, pentru o perioadă de 10 ani, sistemul de notare folosit a fost cel de la 1 la 5 (1952-1957), iar lucrările care nu erau conforme cu ideologia partidului au fost cenzurate. Situația s-a îmbunătățit abia după apariția politicii de îndepărtare de Moscova a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În 1953, instituția devine Școala Medie nr. 1, moment până la care liceul funcționase în sistem mixt, urmând ca între 1954-1956 să poarte denumirea de Școala Medie nr. 10. Începând cu 1956, pentru 46 de ani, școala poartă numele de Zoia Kosmodemianskaia – inițial Școala Mixtă Zoia, ulterior Liceul de Fete nr. 10 (1965-1968). În perioada 1968 – 1976 școala se numește Liceul nr. 10, Georgeta Vasile fiind director (1969-1875). Ulterior, între 1976 și 1977 denumirea școlii este Liceul Real Umanist, urmând ca în perioada 1977 și 1989 numele școlii să fie Liceul de Filologie – Istorie Zoia Kosmodemianskaia. Mioara Zdrafcovici a ocupat funcția de director în perioada 1975-1984, iar ulterior, până în 1989 Georgeta Smeu.

Datorită directorilor ce au dat dovadă de curaj și inteligență precum Mioara Zdravcovici, în 1977 s-au putut serba 125 de ani de funcționare a Școlii Centrale. Pentru a marca acest moment, au fost organizate spectacole, simpozioane, conferințe, ocazie cu care vechii elevi și profesori s-au reunit.

În timpul dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceaușescu, în cadrul școlii au funcționat două ateliere, unul de confecții și unul de cusut covoare, ambele situate în strada Dervari. În 1990, după căderea regimului comunist, fostul Pension Domnesc de Fete devine Școala Centrală, nume purtat și astăzi.

Printre foștii elevi ai Școlii Centrale regăsim nume precum Maia Morgenstern, Adrian Păunescu, Olga Tudorache, Monica Ghiuță, Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Surse foto: www.cnscb.ro și MNIR

Bibliografie:

www.cnscb.ro

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/povestea-pensionului-domnesc-locul-fetele-boierilor-invatau-ajunga-mume-familie-reguli-stricte-lectii-impuneau-domnisoarelor-1_55156048448e03c0fdf73c0f/index.html

Pentru ființa umană îngenuncheată, umilită, degradată fizic, singura scăpare spre libertate este sănătatea sufletească; prin rugăciune continuă, prin efort intelectual și activități care să întărească sufletul, să-l înnobileze, celula devine altar și Biserică, loc de comuniune și împărtășire.

Se găzduiesc forme de artă, știind că  „arta este o expresie a libertății, prin definiție, căci ea nu acceptă limitele istoriei”[1], propunând alte coordonate spațiale și temporale, care deși consecință a frământărilor individuale a autorului, se dovedesc a fi comune celor ce împart suferința în temniță.

Forma cea mai întâlnită este a artei poetice religioase, unde în versuri este chemat Hristos să coboare în celulă, să se milostivească, să asculte și să vadă nevoia celor închiși. Profunzimea mesajului întărește pe cei ce o recită, iar conținutul se descoperă ca un crez, un mod de mărturisire a credinței.

Așa cum Părintele Steinhardt mărturisea – „creion și hârtie nici gând să fi avut la închisoare”[2]– poeziile erau memorate de către cei prezenți și recitate ulterior – „din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. Învățarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută și mai neostoită distracție a vieții de închisoare. Fericiți cei ce știu poezii. Cine știe pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenție, ale lui sunt orele care trec pe nesimțite și-n demnitate”.[3]

Efortul intelectual, concentrarea minții în poezie adusă uneori până la identitatea cu rugăciunea,  sunt semnele unei stări demne într-o lume mizeră, unde degradarea umanului prin terfelirea sufletului și chinuirea trupului, nu au reușit să desființeze credința și convingerile anterioare.

Radu Gyr scria în poezia „Crezul”: „Puneți-mi lanțuri și cătușe/ să sune scrâșnetul hain/ și mii de lacăte la ușe,/ eu cum am fost, așa rămân. Surpați asupra-mi munți și ape/ puteți chiar să mă spânzurați./ Cu grele, negre târnăcoape, / credința nu mi-o sfărâmați”.[4]

Dacă pentru omul nou esențială era părăsirea vechiului comportament și a adeziunilor sale , prin poezia amintită observăm creionată oponența împotriva oricărei încercări de a nimici credința prin Hristos; nici lanțurile sau cătușele nu pot provoca apostazia celui ce s-a arătat credincios. Și dacă acesta era crezul autorului, prin învățarea și recitarea versurilor sale de către deținuți, devenea mărturisirea lor, cuvântul răspuns al trăirilor intime.

Mântuitorul este chemat în rugăciune, iar prezența Sa este pecetluită în strofe; este o descriere a experienței personale într-un cadru general, gol, relativ mort, dar sfințit prin coborâre divină. În poezia ,,Iisus în celulă” se descrie comuniunea cu Dumnezeu Mântuitorul, ce se face părtaș durerii deținuților, arătându-le semnele suferinței Sale, ca model de asumare a Crucii și a jertfei din iubire. Acesta scria: ,,Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă. /O, ce trist și ce’nalt pãrea Crist! /Luna venea după El, în celulă /și-L făcea mai înalt și mai trist”.[5]

Despre importanța versurilor ca hrană a sufletului scria în jurnalul său și părintele Zosima, care afirma: poeziile lui Nichifor Crainic „împreună cu Radu Gyr, au fost două pârghii de susținere a moralului în închisorile comuniste din acea perioadă. Și dacă noi, preoții i-am cuminecat (împărtășit) la sărbători pe cei închiși, după modelul catacombei creștine din primele veacuri, poezia celor doi s-a furișat prin zăbrelele înghețate, pe tăblițe de săpun, scrise cu un cui sau cu un gătej, prin șoaptele de la telefoanele murale, în toate celulele, întărind și dând nădejde în biruința finală a binelui. <<Potirul>>, <<Baldavin și Mădălina>>, <<Unde sunt cei care nu mai sunt?>>- au fost pâine spirituală în foamea cea mare de acolo.”[6]

Astfel întărește și Părintele Grebenea care evoca: ,,mai erau și alții care făceau încercări poetice. Crainic obișnuia să-mi recite, când nu se putea altfel, noile sale creații sub dușul de la baie, unde stăteam vreo 40 de oameni 20-25 de minute. Radu Gyr a scris cântece extinse în versuri populare de zeci și chiar peste o sută de strofe ca de pildă „Cântecul olarului”, precum și poezii mai scurte. Ele erau foarte căutate și deținuții le învățau pe dinafară. Poeziile erau o hrană sufletească cu totul necesară celor osândiți. Erau un mare reazem pentru ei, un pivot de susținere și un îndemn la apărare și luptă”.[7]

Metodele de transmitere a poeziilor erau diverse, dar cea mai importantă dintre acestea era inventarea unui limbaj alternativ, prin care se comunica folosind sistemul percuției- ,,alfabetul Morse”. Nu doar versurile erau împărtășite prin această cale, ci astfel se săvârșea Sfânta Liturghie, având cele minim necesare, se spuneau rugăciuni etc.

Părintele Steinhardt își amintește de un grup compact și cunoscător al misticii ortodoxe, spunând „la ei mă reped să învăț alfabetul Morse și versuri de Crainic și Gyr- grăbitul meu entuziasm îi amuză”.[8] Mărturisește apoi despre modul de învățare, despre autorii apreciați, despre o întreagă cultură a poeziei căpătată între zidurile închisorii, unde versurile memorate devin patrimoniu. Despre acestea scria: „din acest punct de vedere stau bine. Știu pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, foarte mult Coșbuc și Topârceanu (are deosebită căutare), mii de versuri (cred) de Gyr și Crainic (înghițite de la început, odată cu alfabetul Morse, de la veterani); am prins și o mulțime din Verlaine, Lamartine și Baudelaire; sonetul lui Arvers, firește (Ma vie a son secret, mon ame son mystere), Samain — Au jardin de l ‘Infante — ceea ce, când îl repet ori îl predau, mă poartă cu gândul la Ojardindilifant din La Medeleni și la după-amiezele paradisiace din strada Pitar-Moșu”.[9]

În anumite perioade, limbajul morse a fost singura modalitate de comunicare, în contextul în care unele închisori au înăsprit regimul detenției, încercând să oprească comunicările între cei închiși, pentru a crea o nouă presiune: izolarea. Astfel „din 1953 până în 1958 conducerea penitenciarului Aiud s-a preluat de către colonelul-torționar Ștefan Koller, care s-a remarcat prin completa izolare a deținuților (a dat ordin de a se pune obloane la ferestre, pentru ca cei închiși să nu poată vedea orașul), și prin transferarea deținuților bolnavi de TBC, din infirmerie spre celulele penitenciarului. Pe lângă clipele de rugăciune tacită, aproape singura alinare în constrângerea temniței era comunicarea prin morse. Prin acest limbaj al bătăilor, deținuții și-au putut transmite la început informații, iar mai târziu când viteza de transmitere a crescut datorită obișnuinței recunoașterii  limbajului, ei au putut să transmită și cuvinte străine, pentru poligloți, ori poezii etc.”[10]  Izolarea însă nu a distrus dinamica spiritualității din lagărele comuniste, ci produs un efect neașteptat: trăirea duhovnicească a cunoscut ascensiune și profunzime, împărtășindu-se prin Hristos de aproapele, chiar dacă cuvântul nu putea fi rostit. Dispare astfel perspectiva cuvântului slab, înlocuit de unul puternic, responsabil și creator.

[1] George CĂLINESCU, Istoria Literaturii Române, Editura „Litera Internaţional”, Bucureşti, 2001, p.16.

[2] Nicolae STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 18.

[3] Ibidem., p. 39.

[4] Radu GYR, Crezul, în „Poezia în cătuşe” http://www.radugyr.ro/

[5] Radu GYR, Iisus în celulă, în „ Poezia în cătuşă” http://www.radugyr.ro/

[6] Pr. Zosima OANCEA, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p. 132.

[7] Pr. Nicolae GREBENEA, Amintiri din întuneric, Editura Scara, Bucureşti, 2005, pp. 146- 162.

[8] Nicolae STEINHARDT, op.cit., p. 65.

[9] Ibidem, p. 39.

[10] Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, pp. 77-78.

Închisoarea comunistă s-a clădit, din punct de vedere spiritual, pe un paradox: dorința sistemului de a reforma „omul”- de a-l înnoi prin reeducare- nu a îngenuncheat sufletul celor încarcerați, ci durerea lor fizică a fost izvor pentru ascensiune duhovnicească și pentru puternice experiențe sufletești. Așa cum mulți dintre aceștia mărturisesc, temnița i-a apropiat de Dumnezeu și de oameni, au înțeles nevoia iertării, au primit bucuria gesturilor mărunte, au cugetat la păcatele lor și au cunoscut flacăra „iubirii”.

Și această flacără a lămurit „aurul”, a rupt peceți ale păcatelor, a curățit suflete căzute și i-a ridicat până la înălțimea sfințeniei, fiind pentru toți modele de îndumnezeire într-o societate contemporană. Mărturisirile colegilor de celulă, însemnările din dosarele Securității, jurnalele și autobiografiile amintesc de practica autentică a ortodoxiei (cu viață liturgică) în celule mizere ale închisorilor.

Misiunea desfășurată în lagărul comunist nu urmărea promovarea ortodoxiei sau aducerea la aceasta a celor de alte confesiuni, ci păstra intimitatea religiozității fiecărei persoane. În schimb, preoții și teologii încarcerați au slujit Sfânta Liturghie, Sfânta Taină a Pocăinței, au împărtășit cu Trupul și Sângele Mântuitorului, au ținut prelegeri despre viață și moarte, despre trăire în Hristos. S-a practicat rugăciunea comună și cea a inimii, un puternic dialog ecumenic, s-au scris poezii și s-au cântat cântece religioase.

Dar cea mai însemnată armă misionară a fost exemplul personal, care era ușor observabil și recunoscut de către toți cei prezenți. Sfințenia nu se împărtășea doar prin cuvânt, ci prin prezența celui ce a primit harul. Iar ajutorul oferit nu era cuantificabil, ci se concretiza în sprijinul moral pentru a depăși momentele critice, de deznădejde și cădere. Sfinții închisorilor erau reperele  la care cei ce doreau întărire se raportau zilnic, copleșiți fiind de bunătatea, mila și dragostea lor.

Au fost și cazuri în care s-a săvârșit Taina Sfântului Botez acelora care au cerut să îmbrățișeze ortodoxia, fie evrei ori creștini de alte confesiuni.

Aspectele formale, folosite uneori exacerbat, s-au risipit în contextul temniței, unde trăirea fiecărui cuvânt cunoștea adâncă intensitate, și actele liturgice erau primite cu frică și deseori cu lacrimi. Conștientizarea prezenței divine în celulă se creionează printr-un comportament specific, printr-o întoarcere la creștinismul primelor veacuri, unde viața era dăruită lui Hristos, primindu-se cununa muceniciei.

Experiența convertirii în închisoare, sub presiunea umilinței și a morții, îl face pe Părintele Nicolae Steinhardt  să sancționeze pe cei ce nu înțeleg cuvântul- fondul-  ci se limitează doar la formă, afirmând : „nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”.)… Domnul iubește nevinovăția, nu imbecilitatea”.[1] Această atitudine rămâne consecventă în paginile jurnalului său (Jurnalul Fericirii), evidențiind experiența duhovnicească înaltă, cunoscută în lagărul comunismului românesc, care întărește însă paradoxul amintit.

Condiția umană îngenuncheată, nu se poate înălța decât în Hristos, sprijinită prin harul Său, pentru a îndura, a înțelege și depăși umilința, care devine, însă, creatoare de sfințenie.  Participarea la suferința aproapelui împlinește porunca iubirii lăsată de Fiul lui Dumnezeu (Luca X, 27) și redefinește relațiile interumane, întinse în jertfă, chiar cu prețul vieții.

Legionarismul, principala acuzație

Majoritatea membrilor clerului sau a teologilor încarcerați de regimul comunist în diferitele închisori din țară sau în lagărele de muncă forțată erau acuzați de „legionarism”, adică apartenență la mișcarea politică numită Garda de Fier.

Ca și suport ideologic, aceasta folosea Ortodoxia și valorile ei , dorind, ca și partidul comunist, un alt model de cetățean, care să respecte cu strictețe elementele moralei creștine. Nerespectarea lor era sancționată cu vehemență, iar unii dintre cei ce se opuneau au fost omorâți. Naționalismul promovat de mișcarea legionară găsea ortodoxia ca unul dintre cele mai importante fundamente ale națiunii; despre aceasta, Nichifor Crainic- un reprezentant important al naționalismului interbelic- consideră că „toată cultura istorică românească își găsește sorgintea în Biserică și este pătrunsă de <<forța creatoare>> a religiei ortodoxe și de concepția bizantină privind lumea transcendentală și cea fenomenală”[2]. Aceste forme de mutare a spiritualității în spectrul politic, au dus la confiscarea de către ultima categorie a Ortodoxiei, care devine nu doar izvor al națiunii ci și platformă de guvernare. Mai mult, „naționalismul religios poate fi generator de sentimente extremiste, în sensul că propriile tradiții religioase sunt atât de legate de națiunea în cauză, încât orice amenințare la adresa acestora constituie un atac la adresa propriei religii. În acest context, este foarte probabil că aceste simboluri religioase să fie folosite în scopuri etnice și naționaliste.”[3]

După anul 1948, atunci când Partidul Comunist dorește instituirea unui regim totalitar, astfel încât Statul să nu aibă oponenți sau concurenți,  teologii și clericii apropiați de viziunea naționalistă au fost acuzați de apartenență la Garda de Fier. Prin aceasta se încerca ștergerea trecutului, a oricăror elemente disidente, pentru a implementa modelul socialismului sovietic.

Despre aceasta „în cuvântarea ținută la întrunirea sindicală de la ANEF din 24 septembrie 1944, Gh. Gheorghiu Dej afirma că << legionarii și elementele reacționare antonesciene sunt principalul pericol intern. Ei amenință libertățile dobândite la 23 august și împiedică lărgirea lor, democratizarea țării>>. La rândul său Vasile Luca aprecia că reminiscențele fasciste << sunt pătrunse în viața noastră publică, începând cu administrația, aparatul de stat, Biserica, școala și terminând cu mentalitatea otrăvită a poporului >>. Concluzia era limpede: epurarea clericilor și teologilor considerați legionari.”[4]

Această curățare a „sistemului” se desfășoară în diferite etape, iar „ metodele folosite pentru îndepărtarea <<dușmanilor poporului>> erau dintre cele mai diverse: dovadă că persoana respectivă făcuse politică <<legionară>>  sau participase în orice fel, la războiul împotriva Uniunii Sovietice; impunerea unei alte conduceri în cadrul unei instituții prin sindicat; indicarea în funcție după ce se făcuse dovada unei participări active în cadrul partidului comunist sau a unei grupări politice obediente. Totodată se încerca și folosirea structurilor bisericești în acțiunile de propaganda inițiate de partidul comunist.”[5]

Dar scopul nu era exterminarea unei întregi mase de cetățeni care s-ar fi manifestat împotriva noului regim, ci inventarea omului nou, așa cum el era configurat prin raportarea la doctrina marxistă. Iar noul om trebuia să-l înlocuiască pe cel vechi, cu obiceiurile sale, comportamentul și atitudinile anterioare; astfel, se inițiază procedeul numit: reeducare. „Reeducarea avea patru faze, și anume demascarea externă, demascarea internă, demascarea morală publică și torturarea altor deținuți întemnițați. Prin aceste faze comuniștii urmăreau nimicirea sufletului din om, iar pentru a realiza acest lucru, au atacat credința creștină, distrugând perceptele moral-creștine și făcându-le ineficace.” [6]

Presiunea constantă asupra credincioșilor, dar mai ales asupra clerului (considerat unul dintre principalii formatori de opinie pentru societatea românească) a cauzat și colaborarea unei părți cu Partidul Comunist. O altă parte a fost condamnată și trimisă în închisori, unde a reușit să reziste reeducării, și să curețe legionarismul (principala acuzație) de elementele unei doctrine politice, păstrând doar verticalitatea morală și trăirea autentică în Hristos.

„După o evaluare postdecembristă, din <<12.000 de preoți ortodocși, peste 3.000 au stat închiși sau trimiși la canal. Din aceștia peste 1.800 au murit. La Poarta Albă într-un transport de 100 preoți, în zece zile, majoritatea au pierit. Adică, unul din patru preoți ortodocși au trecut prin închisorile comuniste>>.”[7] Misiunea lor a continuat și în perioada încarcerării, arătând exemplul suprem de jertfă prin propria lor viață, închiși fiind pe nedrept.

[1] Nicolae STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p.26.

[2] Keith HITCHINS, România 1866-1947, trad. de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 301.

[3] Călin SINESCU şi Liliana TROFIN, „Religia-sursă majoră de insecuritate şi conflict”, Sfera Politicii,  Nr.140, Anul XVII, 2009, p. 65.

[4] ANIC, fond CC al PCR- Cancelarie, dosarul nr.28/1944, f.63 în Cristian VASILE, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p.43.

[5] Pr. Dr. Adrian GABOR şi Adrian Nicolae PETCU, Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian, în „ Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, pp. 93- 136.

[6] Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, pp. 47-48.

[7] Pr.Prof.Dr. Ioan DURĂ, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981, în Altarul Banatului, An XIII, Nr. 10-12, Timişoara, 2002, p. 35.

Partidul creștea folosindu-se de fobia dușmanilor de clasă, care se împotriveau progresului și asupreau proletariatul, singura categorie ce era îndreptățită de a se bucura de binefacerile noilor guvernări. De fapt comunismul „ încearcă să concentreze, să observe și să aplice, în modul cel mai științific, adică cel mai sistematic și eficace, toate pozițiile, valorile și puterile lumii, pentru a duce la îndeplinire visul vechi și mereu nou al omului căzut: o îndumnezeire fără Dumnezeu.”[1]

„Represiunea ia proporții și interdicțiile religioase opresc și descurajează orice manifestare publică (prin <<ordin strict secret>> nr. 27 936 din decembrie 1948). Condamnarea ideologică a acestor obiceiuri de sorginte religioasă, generează fenomenul de evitare sau <<conspirativitate>> – căsătorii religioase, botezuri, înmormântări cu ritual religios, participare la slujbe, respectarea sărbătorilor religioase ș.a. Populația încălca adesea aceste restricții ceea ce a dus la infiltrarea Bisericilor și a personalului ecleziastic cu informatori pentru a se putea controla fenomenul de <<reeducare>> urmărit de regimul comunist ateist.”[2]

Pentru a-și consolida poziția de autoritate în fața cetățenilor și a deține monopolul asupra instituției statului, Partidul Comunist a folosit porgresiv teroarea până în 1953, clerul fiind una din categoriile vizate, atât pentru perspectivele dogmatice care se opuneau materialismului stalinist cât și din cauza importanței Bisericii Ortodoxe în viața cotidiană a credincioșilor săi. „ Asupra corpului ecleziastic au fost folosite metodele de anchetă, de detenție foarte aspră, de tortură și, nu mai puțin, de racolare de către organele Ministerului de Interne. Presiunile urmăreau abjurarea față de confesie, față de Biserică, de Dumnezeu, libertinajul și corupția, fapt care a influențat evoluția corpului ecleziastic.”[3]

Se încerca o izolare a Bisericii de restul instituțiilor, precum și o limitare în ceea ce privește contactul cu proprii credincioși, totul fiind supravegheat atent. „ Școala a fost separată de Biserică; aceasta din urmă a fost izgonită în mod brutal și din Spitale, Armată, întreprinderi și penitenciare, în schimb preoții au continuat să fie plătiți de la buget, salariul fiind și un util instrument de șantaj.”[4]

Întemnițarea a peste 2.500 de clerici ortodocși sub învinuiri legate de colaborări cu legionarii, oponență față de regim, implicare în politica interbelică etc., relevă dorința evidentă a comuniștilor de a îngenunchea instituția de care populația era cea mai atașată.

Putem analiza sistematic modul în care regimul a constituit relația cu Biserica Ortodoxă Română, folosindu-ne de criterii ce urmăresc observarea importanței dinamicii interne, a numărului de credincioși și obediența lor. Conform Pedro Ramet numim  „ șase factori mai importanți care au determinat politica religioasă comunistă: ponderea organizației religioase, dispoziția acesteia de a se subordona/conforma cerințelor autorităților politice și posibilitatea de a o infiltra și controla prin intermediul poliției politice, problema dependenței de o autoritate străină, loialitatea sau lipsa de loialitate a unui cult religios în timpul celui de-al doilea Război Mondial, configurația etnică a țării și cultura politică dominantă. De aici a rezultat și tratamentul diferit pe care regimul l-a aplicat celor două culte religioase importante din România: Ortodoxă și Greco-Catolică.”[5]

Lucrarea de față nu urmărește să analizeze relația dintre Biserică și Stat în perioada comunistă, astfel încât nu vom așeza într-o paralelă directă opiniile celor care susțin martirajul ortodoxiei cu cei ce cred într-o colaborare strânsă între aceasta și regimul opresiv (și aceasta pentru că suferința celor din închisori, ca și apărători ai ortodoxiei, nu poate fi așezată în balanță cu atitudinile unora care au acceptat teroarea sistemului, deseori cedând sub presiuni ). Dar putem aminti, ca și concluzie a relației dintre cele două instituții, că  „ sub control (în privința ierarhiei), sub observație strictă a poliției politice (în privința corpului de enoriași), cantonată în imposibilitatea obiectivă de a adăposti sau iniția acte de revoltă la adresa regimului (altele decât clevetire intelectuală, proprie tuturor românilor), Biserica Ortodoxă Română a fost unul dintre prizonierii de lux ai comunismului autohton.”[6]

Suferința personală a membrilor clerului, a credincioșilor nu va putea niciodată șterge din memoria colectivă caracterul „terorist” și opresiv al unui sistem criminal, ce a îngenuncheat o națiune.

„Revoluția din 1989” găsește spațiul public românesc devastat de cenzură, frică și dorință acerbă de libertate. Totuși, „căderea regimurilor comuniste nu a coincis cu așezarea unor regimuri democratice. Pentru a se fi întâmplat acest lucru, ar fi trebuit ca noua societate să apară în interiorul vechiului regim și, după o perioadă de conviețuire, să-1 înlăture și să-1 înlocuiască.”[7] Aspect care nu a fost specific cazului românesc; vechile cadre au schimbat cu ușurință ideologiile și s-au camuflat ca apărători ai libertății. Anticomunismul autohton a fost unul lipsit de vigoare, relativ lax; mai mult „ anticomunismul românesc s-a manifestat, atât cât a făcut-o exclusiv ca un anticomunism postcomunist, ca o formă critică de politică care nu și-a propus să descopere vreun adevăr  îngropat în arhivele trecutului și nici să opună trecutului o formă anume de justiție retributivă.”[8]

[1] Andre SCRIMA, Ortodoxia şi încrederea comunismului,  Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p.160

[2] Paul CARAVIA, Virgiliu CONSTANTINESCU şi Flori STĂNESCU, Biserica Întemniţată România 1944-1989, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998, p.13.

[3] Ibidem.

[4] Cristian VASILE, Ingerinţe politice în viaţa Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist, în Miruna Tătaru-Cazaban, Teologie şi politică. De la Sfinţii Părinţi la Europa Unită, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004,   p.218.

[5] Pedro RAMET, Cross and Commissar. Thepolitics of  religion in Eastern Europe and the USSR, Bloomington and Indianopolis, 1987, p.16. apud Dinu g. GIURESCU,  Istoria Românilor. România în anii 1940-1947, Editura Enciclopedică. Academia Română, Bucureşti, 2008, p.906. 

[6] Adrian CIOROIANU, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p.271.

[7] Stelian TĂNASE, Revoluţia ca eşec. Elite şi societate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 21.

[8] Daniel BARBU, Politica pentru barbari, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 143.

Stalinismul găsește în oponenții săi adversari nu doar fizici, ci și ideologici; personaje care pot influența alți indivizi către a denigra noua doctrină erau considerați împotriva sistemului. Iar sistemul fiind legitimat printr-o „revoluție proletară” deveneau indirect dușmani ai poporului și viselor sale.

Categoria celor neagreați de regim devine una dinamică, înglobând deopotrivă intelectuali și țărani fără „școală”, bărbați și femei, oameni politici și reprezentanți ai spațiului eclezial etc., temelia societății clădită în democrație.  „Partidele comuniste urmăreau distrugerea definitivă a adversarilor sau a concurenților politici, ideologici, spirituali, reali sau potențiali. Doctrina cerea condamnarea la moarte, execuție și încarcerarea pe termen îndelungat, până la exilul spre Vest, ce slăbea forțele de rezistență împotriva comunismului”[1], astfel încât elemente ce ar putea coagula în jurul lor orice manifestare de rezistență să  fie fără de putere.

Cea mai importantă alterare a drepturilor privea libertatea de gândire și exprimare a omului, care era obligat să intervină în propria conștiință, pentru a  curăța tot ceea ce partidul nu agrea și nu credea de folos.  Această ingerință distrugea ființa umană și trăsăturile ei, anulându-i puterea de a cugeta, calitatea de a fi rațională, de a fi persoană; „cugetarea” nu  se afla printre criteriile specifice tiparului „omului muncii” pe care partidul îl reprezenta, ci proletariatul răspunde la stimulii generați de către cei superiori pe calea ierarhică în întreprinderea unde sunt repartizați. Cugetarea autentică (filosofică) este o manifestare a elitelor, a intelectualității.; „cugetarea nu se potrivește deloc cu uniformitatea și constrângerea. Atunci când în filozofie, în știință, în literatură, în critica de artă, toată lumea repetă (deja; n.n.) aceleași fraze învățate pe dinafară, gândirea și-a dat ultima suflare. (…) Educația intelectuală care formează pe omul societății de mâine, trebuie să fie liberă, variată, plină de viață, bogată în frământări spirituale. Chiar și ideile politice, oricare ar fi ele, prind rădăcini mult mai puternice, când ele nu sunt împinse prin violență, ci sunt propagate într-o atmosferă de libertate intelectuală.”[2]

Cazul românesc (în ceea ce privește comunismul autohton) este unul special în blocul socialist: atât privind dinamica interioară a partidului, relația dintre acesta și cetățenii statului, cât mai ales represiunea instituită împotriva celor ce sunt desemnați ca și dușmani ai regimului (apogeul terorii îl constituie „experimentul Pitești”).

Partidul Comunist Român se conturează în perioada interbelică ca o formațiune politică aflată la periferia „scenei” , în contextul identificării cu pericolul reprezentat de Uniunea Sovietică și schimbările majore din interiorul ei, dar și cu agresivitatea doctrinei socialiste ce propunea o revoluție proletară. Monarhia se raportează la organizație ca la un element ostil „siguranței generale” și o sancționează prin scoaterea în afara legii la 11 aprilie 1924, obligându-i pe membrii săi să asume specificul clandestinității.

Ca aspect comun al acestora devine perioada petrecută în închisorile Siguranței, acolo unde se coagulează un grup unit ce manifestă un mod de rezistență, deși în interiorul întregului organism apar mai multe facțiuni doritoare de monopol. Numărul celor ce simpatizau cu socialismul era foarte scăzut, în genere personaje oportuniste, care conturau o imagine a unei organizații caracterizată de slăbiciune. Această „slăbiciune a Partidului Comunist Român în perioada interbelică a avut două cauze legate între ele: incapacitatea comuniștilor de a se integra societății româneștii, nici măcar în rândul clasei muncitoare, a cărei avangardă se credea; (…) amestecul continuu al cadrelor Internaționalei Comuniste în afacerile interne ale partidului.”[3]

Facțiunile constituite vor crea diferite presiuni asupra întregii organizații, existând o continuă luptă pentru supremație, conducere și acces la resurse, deși vectorul central rămâne subordonarea față de direcția și deciziile poruncite de Moscova. Astfel, amintim în 1944 un important grup de militanți ce se afla în închisori coordonat de Gheorghe Gheorghiu-Dej ce strânsese în jurul său pe Theohari Georgescu, Iosif Chișinevschi, Gh. Apostol, Miron Constantinescu, Nicolae Ceaușescu, etc. ; un alt grup  se afla la Moscova sub influența Anei Pauker, ce avea în componența sa și pe Vasile Luca, Constantin Doncea, Walter Roman, precum și o altă facțiune ce trăia în clandestinitate: Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășanu, Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț.

După lovitura de stat din 23 august 1944, grupul Dej preia conducerea și propune în 1945 instalarea guvernului Petru Groza, ce va continua politica U.R.S.S.-ului atât în acordul de pace de la Paris, cât și mai apoi prin forțarea abdicării Regelui Mihai I, la sfârșitul anului 1947.

Din 1948 până în 1989 Partidul Comunist a instituit în România un regim totalitar ce încerca o reconfigurare a societății, inventarea unui cetățean nou după tiparul socialist într-un stat supus Moscovei, nu doar ideologic, ci și politic și economic.

Folosind presiunea tancurilor sovietice, comuniștii români au pus în aplicare modelul rusesc, devenind în blocul Est european partidul cu cel mai înalt grad de obediență față de „centru” (ceea ce explică și represiunea mai accentuată față de oponenții regimului în comparație cu alte state, în contextul în care un partid fără legitimarea cetățenilor avea nevoie de propria justificare folosind progresiv forța); în februarie 1948 România (Republică Populară) este așezată, pe baza unui tratat, în blocul sovietic -din punct de vedere militar.

Pentru întărirea regimului instaurat se desființează principalele partide de opoziție,  consolidând astfel partidul de masă ce cunoaște un aflux de membri muncitori, prizonieri din unitățile militare românești capturate de Uniunea Sovietică (ex. Tudor Vladimirescu), din unificarea cu Partidul Social Democrat, țărani, și profesori din sistemul reformat de învățământ.

Cei care erau considerați ca fiind „periculoși” erau judecați și trimiși în închisori, în conformitate cu legislația vremii, clădită pe noua Constituție din 1948, formulată după tiparul celei sovietice din 1936.

Construirea utopiei comuniste se lovea de rezistența elitelor românești (politice, culturale, științifice, teologice, etc.), care se formaseră pe temelia democratică a unei egalități în judecată (conform drepturilor și libertăților cetățenești) și nu a obligativității  remodelării întregii clase prin „nivelarea” diferențelor personale. Astfel, „ raporturile elitei comuniste cu societatea priveau subordonarea completă a societății. Dictatura proletariatului a fost un regim dirijat exclusiv- fără niciun mecanism de control din partea societății- de o infimă minoritate (…) Scopul final era de a crea o altă societate românească. O primă etapă trebuia să fie distrugerea vechii societăți, prioritară structurilor de raliere ale intereselor ei. A doua etapă: substituirea lor cu instituții și forme de coagulare ale ansamblului social specifice, subordonate unei voințe politice unice.”[4]

Modelul de comunism implementat în spațiul românesc este cel rusesc, care se abate ,așa cum aminteam anterior, de la privirea originară asupra egalității prin socialism, suferind mutații în conformitate cu realitatea politică, socială și economică cu care viitorul U.R.S.S. se confrunta. Există o „diferența între analiza pe care o face Marx trecerii de la capitalism la comunism și cea pe care o face Lenin. Pentru Marx dictatura proletariatului înseamnă o dictatură a majorității societății împotriva unei minorități. La Lenin, dictatura proletariatului este dictatura unei minorități.”[5] De aceea soluția găsită urmărea inventarea unui proletariat după un proces de industrializare forțat, astfel încât majoritatea populației ce trăia în mediul rural să fie transmutată în spațiul urban.

În cazul românesc, lumea rurală reprezenta 76,5% din totalul populației; în 1949 țăranii sunt încadrați în cinci categorii, o clasificare ce avea ca sistem de referință „pământul” deținut: țărani lipsiți de pământ, țărani săraci (posedând până la 3 ha), țăranii mijlocași (5-20 ha), chiaburii și rămășițe ale boierilor. Ultimele două categorii au suferit un grad ridicat de represiune, considerate a fi elemente antisistem. „ Cei mai mulți dintre țărani, mergând de la cei lipsiți de pământ până la cei care își lucrau pământul folosindu-se doar de brațele de muncă ale familiei, au fost organizați în gospodării de stat sau în gospodării colective. Acest proces s-a făcut prin măsuri de coerciție la scară largă. Rezistența față de colectivizare, nepredarea <<cotelor>>, întârzierile în plata impozitelor sau în efectuarea muncilor agricole au avut drept rezultat aruncarea în închisoare a circa 80.000 de țărani, 3.000 dintre aceștia fiind judecați public. Colectivizarea a fost încheiată în 1962.”[6]

S-a hotărât transferul proprietății private către proprietatea comună, inventând un sistem de conversie a muncii în produse, ca și plată a prestației din colhozuri. Nu se rezolva problema românească în ceea ce privește  o agricultură competitivă ci dimpotrivă- se adâncea.

Viața țăranului era zguduită de alinierea la noi directive și norme care îl extrăgeau din propria biologie, din propria rânduială; iar rânduială familiei și comunității rurale gravita în jurul Bisericii și valorilor ortodoxe.

Pentru a clătina impedimentul „țărănesc” ce era obstacol în modernizare, partidul a lovit în însuși izvorul principiilor de guvernare a vieții personale a fiecăruia- Biserica. Ea era instituția cea mai apropiată de individ, cu care acesta se identifica și la care apela în toate momentele importante ale vieții sale. „Biserica a fost ultimul obstacol major în calea impunerii modelului sovietic, dar în acest caz Partidul Comunist Român nu a urmat ad litteram soluția sovietică. Atât Biserica Ortodoxă Română, cât șii Biserica Greco-Catolică (sau Unită) din Transilvania avuseseră un rol esențial în prezervarea sentimentului coeziunii și identității naționale de-a lungul secolului XVIII și XIX, ambele beneficiind de fidelitatea a milioane de români. Dacă aceste biserici ar fi putut fi manipulate pentru a servi țelurilor regimului, nu avea rost să fie distruse.”[7] Dacă acapararea puterii se cuantifica în capacitatea de decizie și validitatea ei în fața cetățenilor, atunci încercarea de aservire a instituțiilor formatoare de opinie către partid devine o prioritate (în contextul în care distrugerea lor poate cauza o anumită stare de revoltă).

Doctrina comunistă se opunea concepției smerite a creștinismului prin care  „întreaga bogăție i-a fost comunicată, transferată, transmisă lui Dumnezeu. Credința în Dumnezeu exprimă, așadar, slăbiciunea, sărăcia și starea de sclavie a omului. Căci dacă omul ar fi fost puternic, bogat și liber, n-ar mai fi avut nevoie de Dumnezeu și ar fi păstrat pentru sine darurile și însușirile cele mai de preț. Pornind de la aceste premise, Marx va trage următoarele concluzii: credința în Dumnezeu este cea care ține proletariatul într-o stare de  mizerie și de înjosire. (…) Proletariatul victorios trebuie să se descotorosească de consolările fanteziste ale lumii de dincolo, fructificându-și izbânda aici, pe pământ.”[8] Pentru Marx religia nu se definea ca o legătura a omului cu Dumnezeu, prin iubire, ci se traducea în termeni economici, considerată a fi „opiu pentru popor” (conform „Critica filozofiei hegeliene a dreptului”, 1843), o justificare a unei relații de tip burghez. Acesta credea că odată schimbat regimul ideologic, actul de guvernare și direcția de conducere va modifica inclusiv conștiința omului; cu referire la religie presupune că va elimina considerentul religios din comportamentul uman.

Astfel se consemna în Manifestul Partidului Comunist : „este oare nevoie de o perspicacitate deosebită pentru a înțelege că, atunci când se schimbă condițiile de viață ale oamenilor, relațiile lor sociale, existența lor socială, se schimbă și reprezentările, concepțiile și noțiunile lor, într-un cuvânt și conștiința lor?”[9] Doar că pentru cei care aveau bine fundamentate principiile de viață, schimbarea de regim și implicit represiunea, nu au făcut decât să ascută propria lor conștiință și cugetare, generând revoltă și contestare.

Pentru a subjuga Biserica Ortodoxă statului, Partidul Comunist a reformulat statutul cultelor printr-un Decret nr.177/1948 din 3 septembrie[10]  prin care impunea un mecanism de control coordonat de Ministerul Cultelor ce filtra informația transmisă credincioșilor, astfel încât să nu ajungă la ei mesaje ce să compromită  imaginea regimului.

„Aplicarea legii a pus alegerea episcopilor sub controlul statului, a înțesat Sfântul Sinod cu membri ai Partidului Comunist și a impus Bisericii Ortodoxe- principala biserică, având aproape 10,5 milioane credincioși- un nou statut, centralizând administrarea sa sub autoritatea unui patriarh. Toate acestea au permis regimului să manipuleze mai ușor Biserica. În acest timp toate proprietățile și fondurile Bisericii au fost naționalizate, instituțiile sale de învățământ au fost preluate de stat sau închise, instruirea clerului fiind sever limitată, iar practicile religioase, precum celebrarea publică a Crăciunului și a Paștilor, fiind interzisă. Biserica Ortodoxă a făcut un compromis cu regimul, ceea ce i-a asigurat supraviețuirea în dauna autorității ei morale.”[11]

Compromisul oficial a fost răspunsul unor evidente presiuni concentrate asupra clerului și credincioșilor, știindu-se părerea majoritară a ierarhiei cu  privire la doctrina socialistă și  societatea utopică conturată după normele ei. Patriarhul Miron Cristea ridica această problemă încă din anii  ̀30,  criticând manifestările de simpatie față de orice influență izvorâtă de la Moscova; el concluziona:  „apărarea noastră de pericolul comunist (…) trebuie să ne apropie pe toți, în interesul de a salva omenirea de această epidemie socială”[12].

Împotriva regimului s-au ridicat diferiți reprezentanți ai clerului, care au suferit mai apoi prigoană, închisoare și o parte chiar moarte. După 1948 se instituie „legal” reeducarea „omului vechi” și inventarea celui „nou”,  care nu avea ca și caracteristici religiozitatea.

[1] Stephane COURTOIS, Crimele comunismului, trad. Maria Ivanescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.370.

[2] Al. CLAUDIAN, Socialismul şi formarea omului, „ Libertatea”, nr.130 din 18 ianuarie 1945 apud Victor FRUNZĂ, op.cit., pp. 216-217.

[3] Stelian TĂNASE, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.37.

[4] Ibidem, pp. 66-67.

[5] Ibidem, p.45.

[6] Dennis DELETANT, România sub regimul comunist, Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 69.

[7] Ibidem, p.70.

[8] Nikolai BERDIAEV, Originile creştinismului rus, Editura Dacia, Bucureşti, 1994 apud.Vasile IGNA, Marx contra Isus. Repere ale confruntării dintre creştinism şi comunism, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2003, p.174.

[9] Karl MARX, Friederich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962.

[10] Monitorul Oficial nr. 204 din 3 septembrie 1948

[11] Dennis DELETANT, op.cit., p. 71.

[12] Î.P.S.S. Miron CRISTEA, Pastorale. Predici, Cuvântări, Vol. V Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1938, pp. 162-163 în Dr. Marin NEDELEA, Prim-miniştrii României Mari, Casa de Editură şi Presă „Viaţa Românească”, Bucureşti, 1991, p. 150.

Născută pe 11 septembrie 1876 în satul Hermeziu, comuna Trifești, județul Iași, Elena Negruzzi rămâne în istorie ca fiind prima femeie din România admisă în Barou. Totodată, a fost una dintre cele mai active militante pentru drepturile femeilor, punând bazele Asociației Emanciparea femeii, în perioada interbelică, pentru a-și promova cât mai bine cauza.

Nepoata lui Costache Negruzzi și fiica scriitorului și a omului politic Leon C. Negruzzi, Ella a fost crescută de unchiul său, academicianul Iacob Negruzzi – fondator al Societății Junimea, ce a ocupat de două ori funcția de președinte al Academiei Române, ca urmare a decesului subit al lui Leon C. Negruzzi. Ghidată în parcursul educațional de unchiul său, Ella Negruzzi a absolvit Facultate de Drept în 1913.

Nenumărate obstacole – depășite prin perseverență și determinare

Un an mai târziu, în 1914, Ella Negruzzi a solicitat admiterea în Baroul Iași, însă cererea i-a fost respinsă din cauza faptului că, fiind femeie, nu avea drept de vot, iar în calitate de avocat era esențial ca ea să posede acest drept. Condusă de dorința de a deveni avocat, Ella Negruzzi a continuat să depună cereri, ce i-au fost constant respinse. După numeroase procese, ce s-au întins pe parcursul a aproape 6 ani, Ella Negruzzi și-a câștigat dreptul de a pleda în instanță, devenind astfel prima femeie avocat din România. De-a lungul carierei sale, a profesat ca avocat în Baroul Iași, Baroul Covurlui – Galați și, începând cu 1919, în Ilfov, continuând să se lupte cu prejudecățile vremii. În timpul Primul Război Mondial, a activat ca soră medicală în spitalele din Moldova, cât și pe linia frontului. A fost membra a Comitetului de acțiune al Secției „Ocrotirea orfanilor de război”, precum și în conducerea Filialei Iași a Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române (SONFR), ca delegată a Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. După instalarea regimului fascist în Germania, Ella Negruzzi a devenit o luptătoare împotriva războiului, fiind membră a organizației “Grupul avocaților democrați”, înființată în 1935.

Sursă foto: www.galeriaportretelor.ro, deținător MNIR

Drepturile femeii – cauză de mare însemnătate pentru Ella Negruzzi

În perioada interbelică a devenit una dintre cele mai active militante pentru drepturile femeilor. Împreună cu alte două intelectuale, Maria Baiulescu și Elena Meissner, au fondat Asociația Emanciparea Femeii, Ella Negruzzi ocupând funcția de Președinte. Emanciparea civilă și politică a femeii și lupta pentru ocuparea de funcții în raport cu pregătirea și capacitatea fiecărei femei sunt doar câteva dintre obiectivele asociației conduse de Ella Negruzzi. Femeile de la sate au beneficiat de un sprijin considerabil, prin intermediul asociației Ella înființând cercuri culturale și fondând cămine culturale, pentru a învăța femeile cum să-și îngrijească gospodăria și să-și educe copiii. A mers chiar mai departe de atât, promovându-și cauza în articole publicate în presa de la acel moment.

Implicarea femeilor în politică a reprezentat un alt punct de interes pentru Ella Negruzzi. Alături de alte militante pentru emanciparea femeii, în 1917 a semnat Petiția femeilor române către Senatul României, prin care au fost solicitate drepturi politice pentru femei. La întrebarea „Pentru ce femeia cere drept de vot? ”, Ella Negruzzi a răspuns „Pentru că femeile muncesc, pentru că plătesc impozite, pentru că este nedrept ca într-o țară democratică, unde toți cetățenii iau parte la alegerea guvernului, femeile să nu exercite acest drept.”

După ce Constituția din 1923 a conferit femeilor din România dreptul de vot și de a fi alese în funcții publice, Ella Negruzzi s-a înscris în Partidul Național Țărănesc. Câțiva ani mai târziu, în 1929, a fost aleasă consilier local în București.

În 1936, Ella Negruzzi a înființat organizația Frontul feminin, prilej cu care a organizat numeroase întruniri și conferințe, cu scopul de a educa femeile pentru a-și apăra drepturile economice, politice, sociale și culturale.

Emanciparea femeii, promovarea culturii și stoparea războiului reprezintă principalele acțiuni pentru care Ella Negruzzi a militat pe tot parcursul vieții. Una dintre primele femei ce au produs schimbări în societatea românească și în mentalitatea poporului român, Ella Negruzzi s-a stins din viața pe 19 decembrie 1948, la București, fiind înmormântată în cavoul familiei din Cimitirul Bellu. Prin toată perseverența și determinarea de care a dat dovadă, Ella Negruzzi este o deschizătoare de drumuri pentru toate femeile din România, fiind cea care a făcut primul pas pentru a se asigura că femeile vor putea să se remarce în domenii dedicate totalmente bărbaților în trecut.

Bibliografie:

Istorie-pe-scurt.ro

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova

Anuarul Muzeului Național al Literaturii Române Iași 2020

O analiză a comunismului se poate contura urmând coordonatele specifice diferitelor categorii în care acesta a redefinit parametrii existenței lor: ideologici, științifici, sociali, culturali, teologici etc., astfel încât să descoperim, prin analogie cu vechea structură, pericolul evident ce-l constituie.

Comunismul, înainte de toate, este produsul intelectual al unei generații posterioare Revoluție Franceze și dezideratului său, care a pus în termeni utopici ideea de libertate și egalitate. Ca filosofie politică, acesta se auto consideră soluția eliminării discrepanțelor sociale, limitând „egalitatea” doar ca o formă izvorâtă din relații economice, producție și consum.

Astfel, definim comunismul ca un „mod de organizare socială bazat pe forme colective de proprietate asupra mijloacelor de producție și pe o distribuție egală a resurselor”[1], dar cu extindere a conceptelor sale peste granița amintită până la monopolul total asupra societății și statului, și chiar a vieții intime a cetățenilor săi.

Manifestul Partidului Comunist  delimitează normele specifice noii ideologii, axând dezbaterea pe nevoia dispariției celei ce a generat disensiuni sociale și apariția claselor- proprietatea privată. Engels considera că „ de la destrămarea comunei primitive, lupta dintre diferitele clase din care se compune societatea a fost întotdeauna marea forță matrice a progresului istoric. Această luptă va dispărea numai odată cu dispariția claselor înseși, adică după victoria socialismului.”[2] Dinamica societății va înceta în contextul unei totale egalizări, o eliminare a asupritorilor capitaliști ce dețineau mijloacele de producție și transferul lor în mâinile muncitorilor (proletariatului) va reconfigura relațiile interumane.

Mai mult, „se prevedea o revoluție socială în țările cele mai industrializate, adică în primul rând în Anglia, apoi în Germania și în Franța (or , această revoluție muncitorească, zisă <<revoluție proletară>> a avut loc mai întâi în Rusia”[3]). Astfel, puterea nu era gestionată prin norme asumate instituțional folosind sistemul democratic, adică prin reprezentare, ci se dorea o răsturnare a regimului și schimbarea sa cu noua perspectivă de guvernare (totalitară).

Dar „ așa cum apare din manifest, comunismul nu voiește egalizarea și înfrățirea tuturor claselor sociale spre un trai mai liber și mai armonic, ci dimpotrivă, urmărește aservirea tuturor celorlalte clase sociale proletariatului. Nu libertatea tuturor voiește comunismul, ci dictatura proletariatului.”[4]

Observăm o evoluție a doctrinei comuniste prin încercarea de mulare a sa peste aspectele specifice societăților în care se dorea instaurată, alterându-se corpul inițial și metodele gândite de Marx; Lenin propune anumite schimbări pentru că realitatea Rusiei era diferită de cea Occidentală și nu întrunea condițiile imaginate de „inventatorul” ideologiei. Era necesară parcurgerea tuturor etapelor pentru a îmbrățișa socialismul și încununarea sa- comunismul. Una dintre ele fiind cea capitalistă, fundamentată chiar pe conceptul de proprietate privată, pe concurență și piață liberă, pe modernizare și industrializare și firesc, pe discrepanțe, diversitate. Deși societatea sa nu era pregătită (fiind o țară preponderent agrară) , el o reinventează și-i impune propria versiune asupra progresului și bunăstării.

Rusia devine pentru Lenin, după Revoluția Bolșevică din 1917, un laborator în care se vor desfășura experimente ce vizează însăși integritatea umană (milioane de oameni morți, vieți schimbate, etnii strămutate, condiție îngenuncheată).

Folosind în analiză criteriul cel mai important de referință- proprietatea, deosebim între două forme de manifestare a ideologiei amintite: <<socialismul>> propriu-zis, ori colectivismul și comunismul. Colectivismul promovează desființarea proprietății private, numai în ceea ce privește mijloacele de producție(…) comunismul se deosebește de socialism prin faptul că el tinde de a lua din mâna individului nu numai mijloacele de producție, ci și mijloacele de consumație (…) comunitatea va hotărî chiar ceea ce fiecare va trebui să consume, anume cât și ce trebuie să primească fiecare, ca îmbrăcăminte, ca alimente”[5].

Utopia comunistă pune în discuție calitatea de persoană a fiecărui cetățean, care își contura existența conform individualităților sale, opiniilor, talentelor ori deciziilor epurate prin filtrul aspectelor empirice.„Socialismul urmărește deci o distrugere parțială a proprietății private, în timp ce comunismul urmărește o distrugere totală a ei”[6], ce generează distrugerea totală a omului vechi și înlocuirea cu unul „nou”, configurat cerințelor sistemului.

Doctrina „salvatoare” este împărtășită comunității folosind diferite modele care pun în analogie trecutul cu prezentul, iar alegerea făcută poate schimba viitorul. Se uzitează două noi  categorii de mesageri, ambele explicate de Lenin ca fiind necesare prin însăși forța convingerii lor (propagandistul și agitatorul). Ambele folosesc puterea simbolului și a diversiunii, iar în cazul nereușitei se apelează la violență, pe considerentul: cel ce nu îmbrățișează convingerile devine prin excludere dușman al noii orânduiri. Astfel, „propagandistul, când tratează de pildă, chestiunea șomajului trebuie să explice natura capitalistă a crizelor, să arate cauza pentru care ele sunt inevitabile în societatea modernă, să arate necesitatea transformării ei într-o societate socialistă etc. (…) Agitatorul însă, vorbește despre aceeași chestiune,  va alege exemplul cel mai izbitor și mai cunoscut auditoriului- de pildă, moartea unei familii de șomeri din pricina foamei, creșterea mizeriei etc. – și folosind acest fapt cunoscut fiecăruia, își va concentra toate eforturile pentru a transmite <<masei>> o singură idee, și anume: cât de absurdă este contradicția dintre creșterea bogăției și creșterea mizeriei, căutând să trezească nemulțumirile și revolta masei.”[7]

Mizând o reacție de revoltă la un impuls controlat prin mesaj, se așteaptă preluarea controlului actului de guvernământ, dar nu de către proletarii însăși ci de către o echipă restrânsă de „elite” ale regimului care vor manipula populația (de aici „ ideea de propagandă continuă să fie imediat asociată în conștiința publică actuală cu minciuna (…) cu intenția adesea subversivă, alteori nobilă, de manipulare a psihicului indivizilor dintr-un anumit  grup social.”[8] ).

Dacă metodele descrise anterior nu cauzează atingerea scopului propus, atunci se folosește teroarea ca și mijloc de convingere, ori de deposedare de autoritate a celui vizat (atitudini comune întregului bloc comunist). Se poziționează antagonic două grupări: cea burgheză, veche și cea comunistă, nouă care propune o revoluție totală, o detașare de trecut prin distrugerea și uitarea lui. Așadar, „ teoria preluării puterii prin forță, întrucât burghezia din principiu nu voiește să părăsească singură scena istoriei, până nu este dată în brânci pe ușă afară și nici să recunoască de la sine dreptul partidului comunist de a rămâne singur, pe această scară, justifică necesitatea terorii. P.C.R.-ul a aplicat-o când a făcut ochi. Era sensul existenței sale. El se întărea numai în acest fel: pe seama adversarilor.”[9]

[1] Cătălin ZAMFIR, Lazăr VLĂSCEANU, Dicționar de sociologie, Editura Babei, București, 1998,  p.125.

[2] ENGELS, Socialismul internațional și socialismul italian, vol. XXII, 1894, p. 476. apud Ion IANOŞI, Marx. Engels. Lenin. Despre dialectică, Editura Nemira, București, 1978, p. 188.

[3] Didier JULIA, Dicționar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, pp.202-203.

[4] Gh.N. DUMITRU, Comunism, iudaism, francmasonerie, Tipografie „Fântâna Darurilor”, București, 1937, p.39.

[5] Dimitrie GUSTI, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism, Editura Științifică, București, 1993, p.26.

[6] Ibidem.

[7] V.I.LENIN, Ce-i de făcut, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1952, p.79.

[8] Cătălin HENTEA, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002, p. 19.

[9] Victor FRUNZĂ, Istoria comunismului în România, Ediția a III-a, EVF, București, 1999, p.340.