Tag

medic

Anca Stuparu, medic român la New York, întreţine o pasiune ardentă pentru medicină şi literatură. Un articol despre medicii artişti, pe Matricea Românească.

Ceea ce ne definește într-o țară de adopție rămâne apartenența la propria noastră identitate culturală, purtată cu noi și menținută vie, ca un legământ ce trebuie neapărat transmis mai departe. Arta, în general, este un element definitor, un spațiu protector, de resurse și refugiu, de libertate și creativitate, de regăsire într-o realitate nouă, diferită. Întoarcerea spre albia din care faci parte, întoarcerea spre artă, devine mai puternică în afara granițelor, fiind amplificată de distanță, de dor și de timp.

Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri. Colegii mei nasc sculpturi, nasc poezie și filosofie scrise pe apucate, în spital. Pentru că, dacă nu ar scrie, ar lua-o razna sau ar înnebuni. Și ceea ce e absolut impresionat este că lucrările lor stau în muzee, în rafturile librăriilor, și ajung în cutiile poștale în formă de reviste.

Dr. Hassan Farhat este medic în Departamentul de Urgență și conduce una din cele mai prolifice reviste online: Ya7eleween Magazine Group, distribuită pe 5 continente. Lucrează cu o echipă întreagă să distribuie revista și în formă printată. În același timp, practică Medicină de Urgență la două mari spitale: Mount Sinai și New York Community Hospital. Este îndrăgostit de România, pe care o știe din poveștile verișorului său Amir, medic stomatolog, trimis din Liban în anii ‘80 să facă Stomatologia în Timișoara.

Schimb de gărzi, cu Dr. Farhat şi Dr. Chowdhury Foto: arhiva personală

Schimb de gărzi, cu Dr. Farhat şi Dr. Chowdhury Foto: arhiva personală

Miracolul medicinei nu stă doar în a vindeca, dar și în a cultiva valorile sufletului la cel mai profund nivel, la liziera dintre suflet și trup, acolo unde întotdeauna găsești o sursă de inspirație și creativitate ce poate fi imortalizată în artă. Medici prin profesie, artiști prin vocație, cam asta sunt câțiva dintre medicii cu care lucrez. Sunt uluită de fiecare dată când îi văd scriind după ce au salvat o viață, după ce au intubat un pacient, sau după ce au adus pe lume un copil. “Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână, așa cum îl numește Dr Farhat, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet; o dualitate a vindecării care transcende medicina și arta, un dualism paradoxal ce conferă substanță și dimensiune chemării lor artistice.

Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri

În New York am întâlnit medici care s-au întors către scris, muzică sau sculptură la o vârstă matură, o pasiune latentă, care era acolo dintotdeauna, ca o validare a faptului că medicii pot scrie și resuscita, pot sculpta și coordona intervenții rapide în cazuri de traumă, pot fi poeți și aduce pe lume copii, pot recita din Tagore în timp ce tratează un șoc anafilactic. Își duc existența la cel mai înalt nivel al umanității, pentru că se jertfesc pe sine pentru alții prin nopți de gardă și muncă asiduuă și dau înapoi celorlalți la un nivel artistic, ridicând lucrul mâinilor lor la artă, la sublim, preschimbând chemarea medicală într-o sursă de inspirație.

În departamentul de urgență, Dr. Farhat a scris cele mai frumoase cugetări, între două reanimări. Dr. Utpal Chowdhury recită din Tagore și murmură arii pe care le exersează la vioară. Dr. Emil Silberman preia durerea de pe fața pacienților săi și o înmărmurește în sculpturi. Una dintre sculpturile sale, înfățișând Turnurile Gemene și suferința celor din jur, e pusă în holul spitalului Jamaica.

Sculptura “Untitled” (Fără titlu) a medicului Emil Silberman, expusă la unul dintre vernisaje

Sculptura “Untitled” (Fără titlu) a medicului Emil Silberman, expusă la unul dintre vernisaje

“Scopul fiecăruia e să atingă imposibilul și să țintească mai mult decât și-ar fi închipuit că poate”, scrie doctorul Farhat. Și peste limitele închipuirii este și suferința pe care o transmite sculptura doctorului Silberman. Medic într-unul dintre cele mai aglomerate Departamente de Urgență, Jamaica Medical Center, Emil Silberman găsește timp să modeleze din ghips, din sârmă și din bronz lucrări care sintetizează durerea, suferința, disperarea umanului într-un moment de criză și durere, la marginea dintre viață și moarte.

Născut în Lituania, își amintește momentul când plastilina a fost înlocuită cu ghips și modelată în forme ce dăinuie. “Pentru multă vreme am ținut arta departe de medicină, dar într-o zi am realizat că aduceam idei din lumea medicală în opera artistică și că de fapt cele două lumi se împleteau”, afirmă  Dr. Silberman.

“Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână aceşti medici, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet

Dr. Utpal Chowdhury, cardiologist în Bangladesh, practică Medicina de Urgență în New York. Are în permanență pe birou cartea lui Tagore, “Ghitanjiali”, din care citește între pacienți. Cu  “Ghitanjiali”, Tagore a reușit să ia Premiul Nobel tocmai pentru că a fost tradusă de el. Are copii după desenele lui Tagore, și îi ascultă din versurile scrise pe muzica compusă tot de autor. Ia lecții de vioară și murmură partituri când scrie fișele pacienților.

Cartea doctorului Adrian Sângeorzan, “Între femei” (Among Women) a fost epuizată, apoi exemplarele avute au fost împrumutate și citite cu rândul la Jamaica Hospital, de la directorul spitalului, la instrumentarele sălii de operație, asistente,  dieteticieni și bucătărese. O carte minunată, cu povești trăite pe viu, în clinică sau în spital, o carte pe care odată deschisă nu o mai lași până la ultima filă.

Este impresionant că toți acești medici au avut turnura spre artă în momentul când presiunea dintr-un spital american și dorul de propria lor țară s-au interpus. Sunt oameni care poate nu ar fi scris, sau nu ar fi sculptat dacă nu ar fi emigrat, oameni ce ard, devotați profesiei și artei, oameni de foc, torțe vii lângă care doar să stai, vezi lumea cu alți ochi, te reîntorci spre artele frumoase, citești sau chiar încerci stângaci să desenezi o umbră sau să scrii.

 

Foto deschidere: time.com

„În sfârşit, am dat de un poet!”, i-a strigat Iacob Negruzzi lui Titu Maiorescu, fluturând „Venere şi Madonă”, undeva în startul lui 1870. Aceeaşi exclamaţie îi provocă şi prim redactorului Matricei Româneşti primirea versurilor de mai jos, semnate Anca Stuparu, româncă stabilită la New York, unde practică, în afara poeziei, profesia de medic. N-o citiţi, ascultaţi-o, cum asculţi murmurul unei cascade! Citind-o pe Anca Stuparu, reînveţi să iubeşti.

 

De pe alt mal

Lasă ușile deschise, să te aud
Când treci, când taci și răsufli ritmic
Cu briza care încurcă apă și nisip
Pe fața ta mirosind a alge și scoici.
Ții luna lipită de piept, ca o inimă uriașă
Care crește și descrește împinsă de reflux
Într-o noapte ai dansat cu meduzele
Stăteau lipite de tine, în valuri,
Desenându-ți cărări de sare în palme
Te-am găsit la țărm făcând negoț
Cu perle aduse de sirene, contra timp.
Ai întors cheia într-un orologiu
Tras să meargă înapoi, aruncând aiurea
Minute, ore, secunde, lumina din ani,
Ai rămas pe mal, ca o torță în valuri:
Arzând viu, mincinos de real,
Sfidând gravitația, și viața, și moartea.
Tragi după tine fâșii de timp,
Luate pe schimb de corali și ceva perle
Îți sună în urechi cântul sirenelor
Pe care le-ai iubit, lepădându-le în larg
Trec desculță pe lângă tine
Cu vuietul mării ce rămâne în mine
Ca un tremor ce crește și descrește
La fiecare flux și reflux
Pescărușii țipă  asurzitor
Mi-am lipit urechea de o scoică
În care pulsa inima ta ca o lună plină.

 

Vis nipon

Ploaia asta egală,
Incredibil de ritmică,
Se sparge în stropi
Prelinși pe asfalt
Reflexia chipului tău
În ochiul de rouă…
Lunecam desculţi
Fără țintă, pe ape
Printre stropii răsfrânți
Sub tălpile noastre.
Iarba vuia amar
A copilărie
Mai știi? Îţi amintești?
Când deșiram păpădii
Și alergam râzând
Printre flori de cireș?
Ne învârteam asemeni
Unui parasol de gheișă
Pierdută într-o minusculă
Grădină japoneză,
Devenind și noi
O ikebana, un aranjament
Un răsărit de lumină.

 

Foto deschidere: Ovidiu Iordache

„Situaţia românilor din Timoc este dramatică. Dacă nu se va investi în educaţie, în a avea şi a ţine şcoala românească, noi vom dispărea”, a atras atenţia, cu amărăciune în glas, pentru Matricea Românească, unul dintre liderii comunităţii româneşti din regiunea Timoc, Serbia, medicul Predrag Balaşevici, pe care l-am întâlnit la Belgrad.

De profesie medic pediatru, Predrag Balaşevici este o figură cunoscută printre românii din Serbia, ca preşedinte al Pârtiei (Partidului) Neamului Rumânesc, ce militează pentru drepturile minorităţii româneşti.

Acesta subliniază că lipsa educaţiei în limba română, în regiunea Timoc, erodează puternic identitatea românilor de aici, punând tot mai mult în pericol însăşi existenţa minorităţii româneşti.

“Situaţia este dramatică, iar dacă nu se va investi urgent în şcoala românească, în educaţia în limba română, noi vom dispărea! Trebuie să vă gândiţi că atâta amar de vreme noi nu am avut şcoli româneşti, nu am învăţat limba, nu am beneficiat de nici o susţinere, nu am avut ziare, Biserică, administraţie, nimic în limba română – şi totuşi, românii şi-au conservat identitatea de limbă, tradiţiile şi obiceiurile. Este aproape o minune.”

Predrag Balaşevici lider românii din Timoc şcoala românească discuţie Matricea Românească la Belgrad interior

Predrag Balaşevici, un medic român care vrea să facă bine identităţii româneşti şi compatrioţilor din Valea Timocului, al căror număr este estimat la 300.000

Implicat în conservarea identităţii româneşti pentru că “toţi cei care putem contribui la lucrurile bune, ar trebui să o facem, dincolo de câmpul strâmt al profesiei noastre”, medicul Predrag Balaşevici deplânge lipsa unei strategii coerente, la nivelul autorităţilor române, privind protecţia românilor din afara graniţelor.

“Situaţia cu care se confruntă românii din Timoc este, din păcate, similară cu cea a românilor din Bulgaria, din Basarabia, şi aşa mai departe. Am avut discuţii cu românii din toate aceste zone, şi toţi se plâng că sunt uitaţi sau se face prea puţin pentru ei. În Ucraina există şcoli româneşti, în Serbia nu. (…) Sigur, există şi mulţi patrioţi în rândul autorităţilor, însă problema românilor din afara graniţelor este abordată mai mult funcţionăreşte decât cu sufletul. Ajutorul este insuficient şi greoi. România nu are nici o strategie coerentă, susţinută pe termen lung, cu privire la românii din afara graniţelor.”

Atâta amar de vreme, nu am avut şcoli româneşti, nu am învăţat limba română, nu am avut ziare, Biserică, administraţie, nimic al nostru – şi totuşi, românii din Timoc şi-au conservat identitatea de limbă, tradiţiile şi obiceiurile. În secolul XXI însă – secolul englezei, al Internetului şi al migrării masive la oraş – nu vom mai reuşi

“La polul opus, Ungaria investeşte milioane de euro în Voivodina, inclusiv în agricultură, unde acordă fermierilor de origine maghiară împrumuturi la dobândă foarte mică. Probabil că, în gândirea lor pe termen lung, aceste investiţii au sens. Se gândesc, poate, că într-un viitor mai îndepărtat sau mai apropiat, aceste teritorii ar putea fi ale lor.”

De loc din Bor, Serbia, Predrag Balaşevici este circumspect cu privire la şansele românilor din Valea Timocului în lipsa promovării susţinute şi programatice a identităţii proprii, româneşti, în regiune:

“Întorcându-mă la prima idee: a fost posibil să rămâi român [în Timoc] în secolele XIX-XX, dar acum, în secolul XXI, odată cu avântul englezei, cu proliferarea internetului, cu mutarea tinerilor la oraşe, nu se va mai putea. Copiii nu mai sunt interesaţi să înveţe limba română, iar dacă nu o vor studia la şcoală, suntem condamnaţi la dispariţie.”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos, parc sportiv studenţesc din Europa se află în Ardeal, la Cluj, acolo unde a fost realizat prin strădania, ba chiar sacrificiul, profesorului Iuliu Haţieganu, medic de renume. Puţină Românie cunoaşte însă istoria bisericuţei de lemn din cadrul parcului, renăscute din propria cenuşă, pe care Matricea Românească v-o prezintă în cele ce urmează.

    Istoria lăcaşului de cult a fost depănată, în stilu-i inimitabil, de către profesorul Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB Cluj şi noul preşedinte al Academiei Române, cu prilejul Întâlnirilor Matricei:

    “Un mare profesor al Universității din Cluj din perioada interbelică, Iuliu Hațieganu, a avut un unic băiat, Tuţu, care la 10 ani i-a murit… A mai avut două fete, dar pentru tată, băiatul era moștenitorul numelui. Și a fost așa de trist, încât toți banii și i-a dat pentru un complex sportiv care îi poartă azi numele – și care e cel mai frumos parc sportiv studențesc din Europa. Și Iuliu Hațieganu, când s-a terminat parcul în 1936, a zis – era greco-catolic: «Hai să punem și o biserică frumoasă în parcul ăsta, că» – zice – «unde este sportul, este şi învățătura Domnului»

    Atunci, meşterii l-au întrebat: «Domn’ profesor, dar cum să o punem, ortodoxă sau greco-catolică?»

    Iuliu Haţieganu, care a fost poate cel mai bun diagnostician român – se uita la om și îi spunea ce boală are! – le-a răspuns: «Dragii mei, să fie frumoasă, de lemn, cu icoana Mântuitorului, cu o cruce, ș-apoi fiecare când s-a ruga, s-a ruga în felul lui!»

    Se pare că ne jucăm, dar de fapt luptăm pentru Patrie!

    La urmă, i-au zis: «Dar știți, domn’ profesor, la poartă, ce să punem, în latinește?” Și el a ales: «Se pare că ne jucăm când facem sport, dar de fapt noi luptăm pentru Patrie. (Pro patria est, ludere dum videmur)»

    Profesorul Iuliu Haţieganu (1885 - 1959), omul care a lăsat Clujului şi întregii Românii o moştenire fizică şi spirituală impresionantă

    Profesorul Iuliu Haţieganu (1885 – 1959), omul care a lăsat Clujului şi întregii Românii o moştenire fizică şi spirituală impresionantă Foto: radiocluj.ro

    Profesorul Pop a explicat filosofia predecesorului său de la Universitatea din Cluj, profesorul Iuliu Haţieganu, cel care dă azi chiar numele Facultăţii de Medicină şi Farmacie din cadrul UBB:

    “Ideea lui Hațieganu era că, fără sport, tinerii mor. Oricâtă medicină ar învăța! El a creat o disciplină numită Igiena sportului. Era foarte supărat când vedea că oamenii nu se spală pe mâini, că nu-și folosesc mintea cum trebuie și, mai ales, că nu fac sport. În amintirea băiatului care a murit, a făcut acest parc, în care am reușit de la Uniunea Europeană să strângem bani, 5 milioane de euro, două le-am pus noi, iar cu 7 milioane l-am recondiționat.

    Iar biserica de lemn, care în 1982, în plin regim comunist, a ars, nu știu de ce – adică ne facem că nu știm! – am refăcut-o, după planurile cele vechi, exact cum a vrut Profesorul.”

    Placa memorială la biserica refăcută, din incinta Parcului Sportiv Universitar "Dr. Iuliu Haţieganu" de la Cluj

    Placa memorială la biserica refăcută, din incinta Parcului Sportiv Universitar „Dr. Iuliu Haţieganu” de la Cluj Foto: monitorulcj.ro

     

    Cu mulţumiri pentru sprijinul în realizarea materialului Conf. Univ. dr. Leon Gomboş, prodecan al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din Cluj.

    Foto deschidere: montaj după original, stiridecluj.ro

    Parfum de migdale dulci. Nu știm încă, dar îl cunoaștem cu toții, îl iubim și ne poartă, în mai puțin de o secundă, către o încăpere guvernată de tomuri de piele, împrejmuind un fotoliu comod, sau în casa bunicilor. Rezultatele unor analize de laborator au scos la iveală faptul că paginile cărților vechi transmit parfumul evocat, cu o notă fină de vanilie, creată inevitabil de-a lungul deceniilor sau secolelor. Surprinzător, un proces aparent interesant numai pentru oamenii de știință a condus la o mireasmă ce taie respirația a milioane de oameni și nu îi lasă să scoată nasul din cărți.

    Dacă în privința mirosului lucrărilor vechi vorbim despre un proces chimic firesc, cu un rezultat olfactiv uimitor, parfumul de cărți noi – preferat și acesta de către mulți cititori – este rezultatul contopirii unor substanțe chimice din compoziția hârtiei, a cernelii sau a lipiciului care unește paginile.

    Nu ar trebui să ne mire faptul că mireasma emanată de volumele vechi de zeci ori sute de ani, prețioase prin natura lor, nu numai datorită anilor pe care-i poartă-n spate, este apreciată – și căutată – de mulți iubitori de carte. Chiar dacă o lucrare este valoroasă datorită conținutului său, cititorii sunt vrăjiți și de aroma eliberată de către paginile arămii, îmbogățite cu slove prețioase.

    Cărțile vechi vrăjesc bibliofilii

    Printre norocoșii care petrec ore-n șir printre cărți vechi și importante se numără anticarii, ce au privilegiul de a răsfoi zilnic tomuri importante pentru cultura noastră. Marin Văduva, de la Anticariat Unu din București, a mărturisit, pentru Matricea Românească, faptul că „noi, care umblăm toată ziua cu ele, avem alte trăiri, în afară de miros”.

    „Probabil că parfumul le aduce aminte oamenilor de un miros deja încercat, de ceva deja trăit – casa familiei, a bunicilor care aveau cărți. În mod firesc, nu e ceva ce noi apreciem, pentru că au fost destule experiențe cu unele cărți aflate în stare de degradare foarte avansată care, evident, nu ne-au trezit sentimente plăcute. În schimb, vizual, vechimea lor înseamnă mult pentru noi.”

    În ciuda faptului că lucrările în format digital câștigă din ce în ce mai mult teren în fața cărților tipărite, în acest caz, nu vorbim – momentan – despre o luptă pe care cele din urmă ar pierde-o.

    Sunt convins că și cei care folosesc metodele moderne apelează și la cartea clasică

    „Oamenii mai cumpără cărți vechi, pentru că nu toți agreează forma aceasta (cartea electronică, n.r.). E una obositoare pentru foarte mulți oameni. De asemenea, la alții intervine și obișnuința de a simți o carte, de a o răsfoi. Sunt convins că și cei care folosesc metodele moderne apelează și la cartea clasică”, ne-a explicat anticarul.

    Cei mai precauți se gândesc și la partea „primejdioasă” a folosirii unei cărți vechi, ei invocând faptul că, inhalând parfumul acestor lucrări, sănătatea organismului este supusă riscurilor. Pentru explicații specializate, l-am întrebat pe medicul Valentin Boldea care sunt aceste riscuri despre care lumea vorbește.

    „Problema cu cărțile vechi este legată, în primul rând, de modul cum se depozitează acele cărți vechi. Chiar și acasă, dacă ele sunt păstrate în bibliotecă, în timp, sunt contaminate cu tot felul de acarieni, praf, resturi de insecte, și există riscul de apariție a afecțiunilor alergice, pornind de la rinite alergice, dermatite alergice, și terminând cu astmul bronșic, forma cea mai gravă a alergiilor. Din cauza unor medii cu umiditate variată, se pot dezvolta ciuperci, mucegaiuri, care pot provoca afecțiuni micotice, la nivelul pielii, sau pot să apară afecțiuni respiratorii cu diverși germeni micotice. Aceste infecții respiratorii sunt destul de «păcătoase», pentru că se tratează foarte greu, au o evoluție imprevizibilă, și pot duce, uneori, la apariția insuficienței respiratorii.”

    Ne putem bucura de cărțile vechi și fără a ne fi afectată sănătatea

    Anticarul Marin Văduva a subliniat că aceste riscuri nu îi sunt străine, dar sunt asumate, dragostea pentru cărți fiind mai mare decât teama de acarieni.

    Într-adevăr, scenariul aproape apocaliptic de mai sus ne „taie” inevitabil pofta de lectură, însă medicul Boldea a subliniat că există soluții de prevenire, pentru a ne bucura în voie de cărțile vechi și valoroase, fără să cădem la pat înainte să terminăm cartea.

    „Cărțile trebuie păstrate în încăperi aerisite, uscate, în încăperi dedicate, care să aibă destinație numai de bibliotecă, unde să se păstreze un microclimat termic, constant și o umiditate scăzută, pentru a nu favoriza înmulțirea germenilor. Cărțile trebuie, periodic, mișcate și «scuturate», pentru a elimina acele resturi de praf, de acarieni, care le pot contamina. Periodic, mai ales unde avem un fond de carte mare, putem să chemăm un specialist care să facă o curățare specială a cărților. (…) Sunt persoane cărora le place să meargă în anticariate tocmai pentru a simți acel miros. Poate că le amintește de perioada copilăriei. Știm cu toții că, în general, asociem acel miros cu casele bătrânești, vechi. Poate e o reîntoarcere în timp. Alții poate apreciază valoarea unei cărți fără a se gândi la miros sau la riscuri. Important e să avem grijă.”

    O dublă pasiune: între medicină și literatură

    6 august 2018 |
    Anca Stuparu, medic român la New York, întreţine o pasiune ardentă pentru medicină şi literatură. Un articol despre medicii artişti, pe Matricea Românească. Ceea ce ne definește într-o țară de adopție rămâne apartenența la propria noastră identitate...

    Din Timoc până la Belgrad, tot românul plânsu-ni-s-a! Predrag Balaşevici, medic, lider al românilor din Timoc: “Dacă nu se va investi în şcoala românească, în limba română, aici, noi vom dispărea!”

    4 Iulie 2018 |
    "Situaţia românilor din Timoc este dramatică. Dacă nu se va investi în educaţie, în a avea şi a ţine şcoala românească, noi vom dispărea”, a atras atenţia, cu amărăciune în glas, pentru Matricea Românească, unul dintre liderii comunităţii...

    Mari înaintaşi. Clujeanul Iuliu Haţieganu, când a ctitorit o biserică: “Dragii mei, să fie frumoasă, de lemn, cu icoana Mântuitorului, cu o cruce, ș-apoi fiecare când s-a ruga, s-a ruga în felul lui!”

    17 Aprilie 2018 |
    Unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos, parc sportiv studenţesc din Europa se află în Ardeal, la Cluj, acolo unde a fost realizat prin strădania, ba chiar sacrificiul, profesorului Iuliu Haţieganu, medic de renume. Puţină Românie cunoaşte...