Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

mesteri

Un grup de 16 meșteri și artiști populari au primit, în noiembrie 2024, titlul onorific de “Tezaur uman viu”, acordat de către Ministerul Culturii în semn de recunoaștere pentru contribuția lor esențială la păstrarea și promovarea patrimoniului cultural imaterial al României. Aceștia sunt:

 

 

Amorțitu Elena, din Botoșani

Domeniu: prelucrarea fibrelor și firelor textile – in, cânepă, bumbac, lână, păr

Corlățean Jucan Elena, din Suceava

Domeniu: port – realizare piese (confecționat, cusut mașini tradiționale)

Cosmi Floarea, din Bistrița Năsăud

Domeniu: prelucrarea pielor și blănurilor – opincărit

Erhan Aristotel, din Suceava

Domeniu: prelucrare lemn – construcții buciume de lemn

Pop Mihail, din Cluj

Domeniu: spiritualitate – dansator

Tantan Mărioara, din Gorj

Domeniu: țesere covoare oltenești

Țaran Liviu Răduțu, din Suceava

Domeniu: spiritualitate – interpret de muzică instrumentală

Lepădatu Iordan, din Vâlcea

Domeniu: prelucrare lemn – rudărit

Negură Margareta, din Suceava

Domeniu: cojocărit

Căldărar Traian, din Sibiu

Domeniu: prelucrarea metalelor

Manoli Constantin, din Vâlcea

Domeniu: prelucrarea lemnului – realizarea mobilierului gospodăresc

Filep Elisabeta, din Cluj

Domeniu: portul tradițional din Sic (Câmpia Transilvaniei)

Lițu Florin, din Suceava

Domeniu: spritualitate – semnale și cântat ritual din bucium

Marin Vasile, din jud. Argeș

Domeniu: prelucrarea materialelor – fierărit

Sava Nicolae, din Bistrița Năsăud

Domeniu: prelucrarea lemnului – confecționarea instrumentelor muzicale din lemn

Ilinca Alexandru, din Vâlcea

 

 

Domeniu: prelucrare piei și blănuri – opincărit

Titlul onorific “Tezaur Uman Viu” este o recunoaștere oferită de Ministerul Culturii din România persoanelor care excelează în păstrarea, transmiterea și promovarea patrimoniului cultural imaterial al țării. Acest program face parte dintr-o inițiativă globală a UNESCO care urmărește să conserve patrimoniul viu al umanității, punând în valoare oameni ce dețin cunoștințe, tehnici și practici unice.

Obiectivele districției “Tezaur Uman Viu” sunt:

  • Păstrarea patrimoniului cultural, prin promovarea tradițiilor și meșteșugurilor vechi care riscă să fie uitate.
  • Transmiterea cunoștințelor, prin sprijinirea artiștilor și meșteșugarilor care instruiesc noi generații, asigurând continuitatea tradițiilor.
  • Recunoașterea publică, prin aprecierea contribuției la identiatea culturală a comunităților și a României.

Pentru a primi distrincția de “Tezaur Uman Viu”, persoanele trebuie să îndeplinească următoarele criterii:

  • Să cunoască în detaliu un meșteșug, un obicei sau o formă de expresie culturală specifică.
  • Să exceleze în păstrarea autenticității tradiției.
  • Să contribuie la transmiterea cunoștințelor către generațiile următoare.

Prin acordarea acestui titlu, România, prin Ministerul Culturii, contribuie la conservarea diversității culturale. Laureații devin ambsadori ai patrimoniului cultural românesc, participând la expoziții, târguri și evenimente internaționale. Pe lângă recunoașterea publică, deținătorii titlului primesc sprijin pentru promovarea activității lor, facilități pentru organizarea de ateliere și ocazia de a participa la evenimente culturale de anvergură.

Inițiativa a fost lansată în 2010, perioadă în care a avut impact semnificativ asupra păstrării tradițiilor românești. Anual, noi persoane primesc această distracție, consolidând identitatea culturală a României.

Sursă foto: cultura.ro, svnews.ro, basilica.ro

 

Cultură. Întrucât conceptul a devenit sinonim, în viziunea multor români, cu timpul liber – noțiune percepută drept un soi de glumă seacă în universul workaholic-ilor – este ușor de intuit că vastul domeniu nu mai atrage un grad ridicat de interes, mai ales dacă nu avem nume mari drept cap de afiș.

Ceea ce nu știu sau nu conștientizează oamenii convinși că activitatea desfășurată de către ei la locul de muncă este «treabă serioasă», în comparație cu caracterul boem – în viziunea lor – și aproape fără viitor al celei din cultură, este faptul că oaza de frumos într-o lume de beton și de sticlă le este făurită de către artiști. În multe ore de muncă… Acești artiști nu sunt naivi, ci conștienți că efemeritatea muncii lor nu le va aduce – cu rare excepţii – nici o carieră strălucită și nici conturi cu multe zerouri în bancă. Poate nici măcar pensie. Şi totuşi, ei nu renunță, pentru că asta le e menirea și pentru că flacăra creației le luminează nopţile. Ca niște „inconștienți”, artiștii aleg să trăiască în lumea culturii și să-și întrețină familiile din creativitate.

De-a lungul acestor luni, am avut ocazia să cunosc oameni cu adevărat speciali din mai multe zone ale țării. Generozitatea și credința lor în Dumnezeu – Cel care i-a înzestrat cu darul creației – au ieșit la iveală chiar și în fața unor necunoscuți ca noi, dornici să îi „descoasă” de poveștile lor prețioase. Curios este că aspectul care ne dezvăluia că discutăm cu oameni pasionați de ceea ce făceau nu era rezultatul uimitor al muncii lor, ci chipul lor cald. Cu riscul de a părea o exagerare, mărturisesc că acești oameni radiau de bunătate, iar discuțiile cu ei ne «încărcau bateriile».

Fie că vorbim despre un obiect tradițional, un cântec românesc, o piesă de teatru, o pictură, o poezie sau chiar o bijuterie, nu judecați cât de frumos este – sau nu – rezultatul din fața voastră, ci cât de mult s-a muncit la el

În cadrul unui interviu acordat Matricea Românească, un meșter olar sublinia că cei care îi apreciază cu adevărat munca sunt oamenii simpli, cu venituri modeste. Cei bogați, mai puțin pentru că, așa cum opina el, „poate banul te schimbă”. Gusturile nu se discută, dar pot fi educate. Însă, odată cu experiența, dar și cu trecerea anilor, devenim tot mai greu de mulțumit și de impresionat. Pentru a întări această afirmație, voi menționa revelatorul citat din „Micul Prinț”, scris de Antoine de Saint-Exupéry, care spune că „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic și este obositor pentru copii să le dea întruna explicații”.

Fie că vorbim despre un obiect tradițional, un cântec românesc, o piesă de teatru, o pictură, o poezie sau chiar o bijuterie, nu judecați cât de frumos este – sau nu – rezultatul din fața voastră, ci cât de mult s-a muncit la el.

De Ziua Culturii Naţionale, vă rog să apreciați și munca acestor oameni, nu doar esteticul pe care, oricum, îl admiră toți.

Documentarul „Fierarul din Albac”, parte a trilogiei „Trei pe vale” – proiect ai cărui protagoniști sunt tot atâția meșteri români – semnate de către regizorul Gabriel Durlan reprezintă, fără tăgadă, o producție cinematografică obligatorie pentru românii de astăzi. Spun acest lucru, întrucât nu mulți dintre noi au avut ocazia să fie martorii unui proces aflat pe cale de dispariție: potcovirea unui cal sau a unui bou. Iar previziunile sumbre cu privire la soarta vechilor meșteșuguri autohtone indică faptul că astfel de ocazii vor fi tot mai rare în viitor.

Documentarul independent, realizat în anul 2015, într-un atelier din satul Albac (județul Alba), ne prezintă, în puțin peste jumătate de oră, munca de o viață a unui meșter român, într-un mod mai rar întâlnit pe micul ecran: fără intervențiile bombastice ale unui narator, fără întrebările ajutătoare ale realizatorilor și, poate cel mai important, fără tușa superficialului hollywoodian. În schimb, îl avem pe fierarul Ioan Popa, cel care își spune povestea în cuvintele simple și înţelepte ale țăranului muncitor. Vorbele sale ne apar cu atât mai „românești”, cu cât sunt însoțite de sunetul autentic al vieții de la țară, cel format din zgomotul greierilor, din cântecul păsărilor și din „glasul” animalelor din bătătură. În asentiment cu Matricea Românească, regizorul Gabriel Durlan a dezvăluit faptul că meșterul este „un om credincios muncii sale, familist, dar – paradoxal – singuratic” și alege întotdeauna calea pe care o ocolesc mulți: spune adevărul, chiar dacă acesta supără.

Meșterul este „un om credincios muncii sale, familist, dar – paradoxal – singuratic” și alege întotdeauna calea pe care o ocolesc mulți: spune adevărul, chiar dacă acesta supără

Potcoava înroșită, culcată pe nicovala grea cu ajutorul unui clește zdravăn, este lovită de zor cu un baros uriaș, pentru un cal cafeniu ce-și așteaptă afară, cuminte, noile încălțări. Sunt cadre de o forţă deosebită, dar privirea blândă a murgului, un prim plan de câteva secunde bune, este poate cea mai expresivă imagine a peliculei.

Trailer „Fierarul din Albac”, regia Gabriel Durlan (2016)

Fierarul Ioan Popa nu doar tace și face, ci și explică întreg procesul aplicării unei potcoave. Meseria lui este una grea și migăloasă, care cere multă atenție, pentru că „nicio unghie nu seamănă cu alta”. Suplimentar, piciorul calului trebuie să aibă potcoava bine pusă, ca „să nu facă infecție”. Dar meșterul lucrează de 36 de ani în fierărie, „de atâta amar de vreme”, cum spune el, iar deprinderea apare doar dacă „ți-s dragi animalele. Dacă nu ți-s dragi, nimeni nu te poate învăța”.

„Fierarul din Albac” nu vă va oferi adrenalina și emoția unui blockbuster, dar vă va face mândri de satul românesc și de dăruirea cu care se muncește în ogradă și în atelier. El constituie o valoroasă frescă a unei îndeletniciri cuprinse din ce în ce mai mult de umbră, aspect întărit de către Gabriel: „Prin documentarele acestea doresc să construiesc un pod între spectatorul modern și meșteri și să aduc fragmente din viața acestor oameni. Seria «Trei pe vale» este un model de perseverență. Dar și un semnal de alarmă asupra faptului că oamenii aceștia dispar și că ceilalți trebuie să fie conștienți de valoarea muncii lor”.

Afișul filmului „Fierarul din Albac”, semnat de regizorul Gabriel Durlan

Când eram mic, în primii ani de după Revoluţie, una dintre cărţile care mi-au marcat copilăria a fost un ghid de promovare a României de care ajunsesem, în clasele primare, să fiu atât de fascinat, încât dormeam cu el sub pernă, pentru că era “teatrul viselor”, portalul magic spre locuri pe care visam să le “ating”. Ghidul de mici dimensiuni, care făcea o prezentare a ţării noastre sub multiple aspecte, amintea şi următorul detaliu: un vestit fotograf japonez, al cărui nume s-a împotmolit la jumătatea unei sinapse a subsemnatului, realizase un album foto intitulat “Maramureş, începutul lumii”.

Aveau să treacă mulţi ani până să înţeleg validitatea denumirii date, de către prietenul nostru nipon, aventurii sale fotografice în “ţara Maramureşului”. Maramureşul nu se cunoaşte, se simte. Maramureşul nu se explică, se trăieşte. Maramureşul nu e despre porţi de lemn sau despre cruci şi cimitire speciale, e despre o înţelepciune superioară şi despre o omenie, în sensul cel mai pur al cuvântului, care îţi dă peste cap scripeţii interiori şi te face să te reevaluezi ca individ. Maramureş e mai mult decât epifania orăşeanului înstrăinat, în faţa sacrului imuabil. E revelaţia unei micimi şi a faptului că în realitate, şi-ntr-un sens anti-aldous-huxley-ian, ne aparţinem realmente şi definitiv unii altora, ecuaţie din care ego-ul e evacuat, căci construcţia lui din cărţi de joc e cu bulină roşie.

Casă tradiţională din Budeşti, Maramureş

Casă tradiţională din Budeşti, Maramureş Foto: Marius Donici

Mergând ieri către Şurdeşti, localitate inimoasă cu o biserică unică, pe care n-o vom ignora pe Matricea Românească, am auzit amuzat “mantra” moroşenilor: “Calm, că se rezolvă!”. Şi asta fiindcă oamenii locului înţeleg ceva mai mult – în egală măsură genetic, temperamental, dar şi spiritual – despre deşertăciunea eforturilor omeneşti. Fost-am avertizat despre calmul moroşenilor – unul care “te omoară”, dacă ar fi s-o cred pe mama, căsătorită înainte vreme cu un moroşan -, însă nu pot să nu fiu atras nativ de o filosofie care spune, vorba lui Lincoln, că atunci când ai şase ore să tai un copac, în primele patru-cinci e cel mai firesc să-ţi ascuţi toporul.

Maramureşul nu se cunoaşte, se simte. Maramureşul nu se explică, se trăieşte. Maramureşul nu e despre porţi de lemn sau despre cruci şi cimitire speciale, e despre o înţelepciune superioară şi despre omenie, în sensul cel mai pur

Maramureş se sustrage analizei, pentru că e o aidoma unei poezii bune căreia-i strici farmecul dacă încerci să o diseci sau s-o supra-analizezi. Ce-a vrut Creatorul să spună cu Maramureşul o ştiu doar El şi cu robii lui din această “grădină a Maicii Domnului”, aşa cum o numea ieri un bătrânel trecut bine de 80 de ani, din Budeşti, venit de la vot şi de la discuţia proverbială cu consătenii. Muncitori, pragmatici, dar şi “mult rugători la Dumnezeu”, românii de pe aceste meleaguri ne oferă, în vremuri complicate, un exemplu de convieţuire a materialului cu spiritualului, un model verificat de ştiinţă de a trăi.

Poartă din Maramureş (detaliu)

Poartă din Maramureş (detaliu)

Cameră de sărbătoare

„Camera bună”

“Frumoşi ca îngerii şi aprigi… tot ca îngerii.” Aşa ni i-a descris ieri pe moroşeni un învăţat al locului, stârnindu-ne un zâmbet larg cât toată faţa. În Maramureş, până şi căderile din Rai se fac atât de temeinic şi de calm, încât timp e iar ca celor căzuţi din starea de graţie să le crească aripi noi.

Pentru că ăsta e Maramureşul: începutul lumii.

Maramureş, începutul lumii

Matricea Românească deschide, în decembrie, o serie de materiale speciale dedicate oamenilor, culturii şi identităţii Maramureşului, regiune istorică a României.

Citeşte şi:

Prima-ministră a hărniciei. Maramureşeanca Anuţa Ciceu (75 de ani): “Dacă nu lucri din dragoste, te-mbolnăveşti!”

Patru cucuruzi de bunătate

Unul dintre cei mai apreciaţi sculptori în lemn din Maramureş. Pop Gheorghe: “Sunt unii care spun că înainte o fo’ mai bine. Dar eu nu-s aşa. Eu sunt de părere că, dacă lumea mere înainte, să merem şi noi”

Model pentru 2017: Anuţa Bledea, românca cu mâini de aur. “Asta datorie o avem – cât trăim pe lume, să facem bine. Rău să nu facem la nime. Dacă faci bine, bine îți dă Dumnezeu”

mesteri

Noi meșteri și artiști români au fost desemnați “Tezaur uman viu”

11 decembrie 2024 |
Un grup de 16 meșteri și artiști populari au primit, în noiembrie 2024, titlul onorific de “Tezaur uman viu”, acordat de către Ministerul Culturii în semn de recunoaștere pentru contribuția lor esențială la păstrarea și promovarea patrimoniului cultural...

Munca din spatele culturii, un concept străin profanilor

15 ianuarie 2017 |
Cultură. Întrucât conceptul a devenit sinonim, în viziunea multor români, cu timpul liber – noțiune percepută drept un soi de glumă seacă în universul workaholic-ilor – este ușor de intuit că vastul domeniu nu mai atrage un grad ridicat de interes, mai...


Maramureş, începutul lumii

12 decembrie 2016 |
Când eram mic, în primii ani de după Revoluţie, una dintre cărţile care mi-au marcat copilăria a fost un ghid de promovare a României de care ajunsesem, în clasele primare, să fiu atât de fascinat, încât dormeam cu el sub pernă, pentru că era “teatrul...

 
×

Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Durează mai puțin de 5 minute și nu costă nimic dar ne ajuți să ne ducem misiunea mai departe.

Redirecționează