Lumea e formată din oameni care trăiesc aşteptând moşteniri, şi oameni dispuşi să-şi dea viaţa, ca să lase în urmă o moştenire.
Iisus Hristos. Alexandru Macedon. Dante. Ştefan cel Mare. Mihai Viteazul. Mozart. Napoleon Bonaparte. Avram Iancu. Traian Vuia. Mihai Eminescu. Steve Jobs şi următorul Steve Jobs. Toţi ne fascinează – sau ne stârnesc invidia ori antipatia, în funcţie de valorile fiecăruia – pentru un singur motiv. E un motiv mic, mic cât un atom: dar e la fel de puternic. Sunt oameni – mai puţin Unul dintre ei – care au lăsat în urma lor o moştenire. Şi nu orice fel de moştenire, ci una cât se poate de palpabilă, dar nu dintr-acelea care se parafează la notariat. E unica moştenire „pe care moliile şi rugina nu o mănâncă, iar hoţii nu o sapă, nici nu o fură”: o moştenire eternă, singura care, oferindu-se, sporeşte. O moştenire vie care – în spiritul lui Marc Aureliu, sau al Gladiatorului, referinţa culturală e irelevantă – se prelungeşte în eternitate.
Trăim – „bogatul nu mănâncă cu două guri”, spune o frumoasă expresie românească -, ne dăm măsura luptându-ne cu viaţa, şi ieşim din scenă cu mai mult sau mai puţin zgomot. În nemărginirea cosmică, e bătaia din aripi a unei muşte contra alizeului. E ceea ce filosofii ne învaţă de mii de ani, fără a se putea ei înşişi salva de finalul inexorabil. Însă chiar şi unii dintre ei reuşesc să supravieţuiască: lucrul se explică prin aceea că au răspuns, nu condiţiilor timpului, ci condiţiei umane, adică acelui lucru care face abstracţie de timp.
[pullquote]Totul este cu putinţă celui care cumpără – şi se vinde[/pullquote]
Vremurile noastre, ca toate celelalte de-a lungul istoriei, sunt pline de vânturători de vorbe goale. Saltimbancii de-altădat’ au devenit potentaţii, showmen-ii şi politicienii de-astăzi, căci societatea cu elitele-i, cultura şi democraţia sunt nişte comedii burleşti. Şi nici n-am vrea să fie altfel: o viaţă în care nu mergi zilnic la spectacol e o viaţă care te obligă să-ţi creezi propriul rol. Propria moştenire. Ceea ce e complet indezirabil.
Viaţa modernă e o viaţă de împrumut – nu în sensul economic al expresiei, deşi şi-acesta e teribil de adevărat şi de actual. Ci în sensul filosofic al ei: ne împrumutăm ideile de conversaţie din meme-uri care au devenit virale pe internet, stilul de viaţă din reviste glam şi recomandări ale aşa zişilor guru, hainele şi alte posesiuni din garderoba idolilor TV, ne împrumutăm chiar nevestele – pe site-uri de specialitate. Viţelul nostru de aur s-a mutat din faţa Sinaiului: el e în stoc şi, cu puţin noroc, vă va fi livrat cu transport gratuit. Nu trebuie decât să vreţi. Totul este cu putinţă celui care cumpără – şi se vinde.
Credinţa? O poveste de adormit copiii. Nu copiii mici – expresia e desfiinţată de sporul natural negativ. Ci copiii mari, acei 30-somethings, pe care astfel de istorii – jertfă, loialitate, dăruire de sine – îi fac deja să caşte.
Iisus (care, apropo, oricât de mult ne-am dori, nu era nici dac şi nici român), Eminescu (mai român decât mulţi) sau Steve Jobs, deşi ei înşişi idoli (chiar, desacralizaţi) pentru atâţia, ne învaţă cu totul altceva. Nici unul dintre ei n-a trăit aşteptând să-i pice o moştenire din cer, ci şi-a asumat crearea ei, şi a făcut-o misiune de viaţă. Iată de ce, azi, milioane şi miliarde îi cinstesc – în planuri diferite.
Lumea e formată din oameni care trăiesc aşteptând moşteniri, şi oameni dispuşi să-şi dea viaţa, ca să lase în urmă o moştenire.
Voi din ce categorie veţi face parte?
*Acest articol este dedicat numărului noiembrie-decembrie al Revistei Mesagerul Sfântului Anton.
“Conştiinţa românească a voit să dea celui mai mare poet al ei o obârşie fabuloasă”, scrie George Călinescu în capitolul introductiv (“Strămoşii”) al emblematicei sale Viaţa lui Mihai Eminescu. Despre Luceafăr, continuă exegetul, s-a spus că ar fi, la origine: turc, suedez, rus (după mamă), bulgar (cum era numit în zeflemea de adversarii contemporani), sârb, polonez, armean, rutean, albanez, ba chiar şi persan.
“… Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă neam de neamul ei – să nu vă fie cu supărare – încât vă asigur că între strămoşii din ţara de sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar […] păzitori de temniţă măcar nici unul”, îi răspundea Eminescu unuia dintre detractorii săi, care îi imputa origini străine.
Despre originile presupus aromâne ale poetului naţional al românilor
Poposită la Sofia, în Bulgaria, unde Luceafărul dă inclusiv numele unui bulevard, Matricea Românească l-a aflat pe Eminescu ţinut la mare cinste la sediul Suţatei (Asociaţiei) Aromânilor „Unirea” din capitala bulgară. Şi liderul organizaţiei culturale, Toma Kiurkciev, are o teorie – deschisă discuţiei – privind filiaţia marelui poet, pe care a împărtăşit-o cu Matricea Românească:
[pullquote]Mina, Sina, Dina sunt familii ale aromânilor. Din Mina vine şi Eminescu. Aşa că este de origine aromână. Bineînţeles, el întotdeauna a fost un bun român[/pullquote]
“Mihai Eminescu este de origine aromân din Erige Vardar, din nordul Macedoniei. Mama lui este moldoveancă, mi se pare că este de origine rusă. Dar tatăl lui este din familia Mina… Mina, Sina, Dina sunt familii ale aromânilor. Din Mina vine şi Eminescu. Aşa că este de origine aromână. Bineînţeles, el întotdeauna a fost un bun român. El, în nici o lucrare a lui, nu a pomenit că este de origine aromână! (…)
Cred că ştia că este aromân. El a avut o bună legătură, fiind chiar născut în acelaşi an (n.r., în realitate, cu doi ani mai devreme, la 1848), cu [poetul] Hriso Botev. Şi mi se pare că au avut ceva contacte. Pentru că Botev a trăit la Bucureşti şi a fost în legătură cu intelectuali în toate domeniile. Cred că au avut o legătură bună.”
Întrebat dacă aşa-zisa origine aromână a lui Mihai Eminescu “se simte” în poezia sa, Kiurkciev a fost categoric:
“Nu se simte că este de origine aromână. Absolut! Nu! Totul este pur român!”
Pur român: marele Eminescu, cinstit şi la Sofia de către aromâni
Ceea ce confirmă spusele aceluiaşi Călinescu:
“Nici un scriitor român nu-şi poate afirma mai cu putere ca Eminescu însuşirea de poet ce aparţine poporului român şi nu-şi poate număra ca el strămoşii moldoveni pe degete, vreme de două veacuri.”
Seniorul aromân i-a adus un omagiu marelui poet român Mihai Eminescu, recitând pentru Matricea Românească celebra „Scrisoarea a III-a”. Urmăreşte-l mai jos!
Cu mulţumiri pentru sprijin domnului Victor Dediu, consilier diplomatic, afaceri culturale şi de presă la Ambasada României de la Sofia
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
La ceas aniversar, când ne pregătim să sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi un an de când proiectul nostru produce “balsam pentru sufletul românesc”, Matricea Românească vă oferă extrase dintr-o discuţie purtată la Mănăstirea Putna, loc binecuvântat de geniul a doi mari români: Ştefan cel Mare, geniul politic, şi Mihai Eminescu, geniul poetic. De hotărârea de oţel a primului, şi de simţirea celuilalt, avem, noi românii, nevoie pentru a deveni ceea ce ne este hărăzit a fi. Nota bene, pentru un potenţial proiect de ţară: 3.4 milioane de români, adică 17% din populaţia ţării, au plecat pe meleaguri străine. Ar fi momentul să ne întrebăm, cu onestitate, de ce.
Umbra marelui Eminescu la Putna
Matricea Românească: Părinte, cum şi-l aduce aminte Mănăstirea Putna pe Mihai Eminescu?
Părintele Alexie Cojocaru: Hai să vă dau un exemplu. Turnul de la intrare a fost construit de către Mitropolitul Iacob în 1757, însă astăzi este numit Turnul Eminescu. De ce? Pentru că, în noaptea de 15 spre 16 august 1871, marele nostru poet a dormit acolo. El a fost organizatorul şi creierul întregii Serbări (la care s-au sărbătorit 400 de ani de la ctitorirea Mănăstirii, n.r.). Şi s-a ocupat nu doar cu punerea în rânduială a discursurilor, ci şi cu cazarea invitaţilor.
Există mai multe documente ale Serbării, memorii, şi unul dintre ele aminteşte cum Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul. Văzând deci un călugăr coborând din acel turn, cu o sarcină de fân în braţe, l-a întrebat dacă ar putea să rămână acolo peste noapte. I s-a dat voie, şi a dormit acolo. El şi încă doi prieteni au mas în turnul lui Iacob Putneanul. Iar de atunci până astăzi, în amintirea acelei nopţi, turnul îi poartă numele marelui nostru poet naţional.
[pullquote] Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul [/pullquote]
O vreme, acolo a fost un Muzeu, în care erau depuse darurile făcute Mănăstirii Putna de către Societatea Junimea. Iar în Muzeu se păstrează urna din argint care a fost aşezată de către Mihai Eminescu pe mormântul lui Ştefan cel Mare, cu pământ din toate ţinuturile româneşti.
Ştefan cel Mare a fost un punct de sprijin, în momentele grele. Să ne amintim de Doina lui Eminescu, care a fost compusă, pare-se, atunci, la dezvelirea bustului lui Ştefan cel Mare din Iaşi, din faţa Palatului Culturii. În momentele respective – când graniţele ţării erau schimbate, când, aşa cum spunea Eminescu, românul era străin în ţara lui, adică vrea să zică, în oraşe, cel puţin, elementul alogen, străin, era preponderent, şi românii nu aveau acces la resurse, când pământul ţării era arendat la străini şamd. – practic, românul era nu doar străin, dar era şi slugă în ţara lui, căci stăpânii lui erau străinii. Ei bine, în momentele acelea, amintirea lui Ştefan cel Mare era ca un balsam pentru sufletul românesc, şi nădejde. Era amintirea unui domn care aducea nădejde.
Doina lui Mihai Eminescu
În acea Doină a sa, după ce descrie toate problemele societăţii de atunci, spune Eminescu:
De la Turnu-n Dorohoi Curg duşmanii în puhoi Şi s-aşează pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier Toate cântecele pier, Zboară păsările toate De neagra străinătate;
Şi mai aminteşte şi de defrişările care se făceau atunci:
Îşi dezbracă ţara sânul, Codrul – frate cu românul – De secure se tot pleacă Şi izvoarele îi seacă – Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii, Mâncă-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia, Şi neamul nemernicia!
Dar, la sfârşit, Eminescu îşi termină Doina într-o notă optimistă. Însă acest optimism se bazează tocmai pe ceva concret. Pe credinţa lui că Ştefan cel Mare este viu şi că, de acolo de unde este, îşi va ajuta neamul ca în cele din urmă să se elibereze. Şi încheie cam aşa:
Ştefane, Măria ta, Tu la Putna nu mai sta, Las’ arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija sfinţilor În sama părinţilor, Clopotele să le tragă Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, Doar s-a-ndura Dumnezeu, Ca să-ţi mântui neamul tău! Tu te-nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând. De-i suna din corn o dată, Ai s-aduni Moldova toată, De-i suna de două ori, Îţi vin codri-n ajutor, De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară Din hotară în hotară – Îndrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătorile!
Eminescu a fost foarte, foarte ataşat de istorie. La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut. Şi observăm că marile civilizaţii sunt acelea care au avut o tradiţie, care au avut o istorie lungă în care au acumulat experienţă, şi la un moment dat au trăit din experienţa respectivă, au ştiut să se orienteze. Au ştiut în ce punct sunt, au ştiut ce au făcut şi, în continuare, ce au de făcut.
[pullquote class=”left”]La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut[/pullquote]
Este foarte important să ştii ceea ce ai de făcut. În momentul în care nu ştii ce ai de făcut, ceea ce faci este posibil să fie greşit, sau să fie într-o direcţie greşită, sau să faci lucrurile cu jumătate de măsură. Şi mai există şi acea relaxare sufletească: altfel lucrezi când ştii exact unde trebuie să mergi şi ce trebuie să faci, decât atunci când nu ştii exact ce trebuie să faci mai departe. Sau să faci – nu următorul pas, ci următorul după aceea!
Eminescu a avut acest atu, că el a cunoscut istoria, şi lucrul se vede din viziunile pe care el le-a avut – corecte, fireşte – şi din publicistica lui. El a înţeles că progresul naţiei nu poate fi decât atunci când oamenii sunt uniţi în jurul ţării lor. De aceea, şi astăzi este actual, şi Ştefan cel Mare, şi Mihai Eminescu. Observăm că nu este o soluţie migraţia: oamenii merg acolo, dar nu sunt trataţi de la egal la egal de către cei de acolo, sunt văzuţi ca nişte venetici. Sunt diferenţe mari, culturale, religioase, între ei şi occidentali. Pe termen lung, tot renaşterea ţării este cea mai bună soluţie pentru noi: ca omul să rămână, să aibă aici tot ce îi trebuie, să aibă un loc de muncă aici în ţara lui, să trăiască în mediul lui în care s-a născut, să îşi crească familia aici.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Probabil mii de elevi români au trecut în ultimii 25 de ani prin mâna lui Carmen Bodiu, profesorul de Limba Română cu care Matricea Românească a stat de vorbă la Oradea. Pentru directorul Casei Corpului Didactic Bihor, cultura în România înseamnă educaţie, iar profesorul limbii materne este cel mai important apărător de identitate naţională. Măriei sale, Dascălul, îi dedică şi MR „prima pagină”, la început de an şcolar.
Matricea Românească: În primul rând, vă voi ruga să vă prezentaţi pentru publicul nostru. În al doilea rând, o să vă întreb la ce v-ați gândit când ați auzit despre Matricea Românească?
Carmen Bodiu: Sunt profesor de Limba Română de 25 de ani, iar de 5 ani sunt Director al Casei Corpului Didactic a judeţului Bihor, o instituție care are obiect de activitate formarea și dezvoltarea profesională a cadrelor didactice din învățământul preuniversitar. Mă bucură orice inițiativă de promovare a culturii naționale. Sunt om de educație, cred că educația înseamnă cultură, cultura înseamnă cunoaștere, cultura înseamnă să fii om – și ar trebui ca aceste eforturi de promovare, de redescoperire a culturii naționale să fie o preocupare constantă în rândul cadrelor didactice din sistemul preuniversitar, și nu numai. Dar spun preuniversitar, pentru că în liceu se pun bazele culturii generale pentru tinerele generații.
Matricea Românească: Cum educăm și cum întreținem dragostea elevilor pentru cultura națională, pentru identitatea lor?
Carmen Bodiu: Metodele sunt multe, sunt variate, sunt complexe și sunt la îndemâna noastră. Avem, față de vremurile trecute, pedagogia audio-vizualului. Putem să le proiectăm filme, putem să le aducem tot felul de texte, putem să le oferim informații prin care să le stârnim interesul pentru lectură. Solomon Marcus spunea că educația înseamnă spectacol. Înseamnă spectacol, în condițiile în care concurăm mereu cu tehnologia modernă și trebuie să le oferim elevilor mai mult, astfel încât să îi convingem să iubească cultura. Metodele pentru a-i apropia de cultură sunt la îndemâna noastră, trebuie să le descoperim la clasă și să le aplicăm în procesul de predare.
Matricea Românească: Pentru dumneavoastră, ce înseamnă să fii dascăl?
Carmen Bodiu: A fi dascăl e cea mai nobilă și cea mai onorantă profesie din câte există. Şi spun asta cu toată convingerea. Eu nu mă regăsesc în alţi termeni, străini, ce descriu profesorul. Când spun dascăl, spun un întreg șir de înaintași iluștri, spun cultură, spun spiritualitate românească.
Matricea Românească: Tudor Gheorghe ne-a spus, în cadrul unei discuţii, „Pentru mine, un gest patriotic este să știi să reciți bine Miorița.” Cum interpretați vorbele sale? Sau poate o poezie de Coșbuc, sau poate o poezie de Arghezi…
Carmen Bodiu: Sau o poezie de Eminescu, de ce nu? Din păcate, elevii din ziua de azi, din cauza acelei simplificări a programelor despre care vorbeam înainte, nu știu dacă o să mai poată recita aceste versuri, chiar din Miorița sau chiar din Eminescu. Poate că vor mai fi doritori, poate că se mai găsesc profesori care, în detrimentul elementelor de structură, vor pune accentul pe cunoașterea de ansamblu, pe o viziune, pe ce înseamnă specificul literaturii. Pentru că, de multe ori, din pricina elementelor structurale, a conceptelor operaționale pe care trebuie elevul să le însușească, uităm esența, uităm să le transmitem plăcerea, iubirea… acel nivel de înțelegere subiectivă care îl apropie pe elev de literatură, nu acele concepte pe care el trebuie să le stăpânească și să le utilizeze. Da, bineînțeles, acelea sunt niște instrumente de care are nevoie pentru a comunica eficient, pentru a construi, pentru a recepta tipuri diferite de texte, mesaje, dar când vorbim de literatură, vorbim despre cultura română.
Am fost neplăcut surprinsă să observ o recomandare a unor programe, care spunea că, în lipsa unor exemple de concepte operaționale din literatura noastră, putem să apelăm și la literatura universală. Nu contest importanța literaturii universale, dar în primul rând să accentuăm literatura națională în contextul universalității. Nu putem intra în patrimoniul universal de valori decât cu pașaportul nostru național literar!
Cum trebuie să citim Mioriţa
Matricea Românească: Fiindcă vorbeam despre identitate, și o temă critică este tocmai erodarea acestei identităţi, vă vizităm după ce am realizat un reportaj, la o stână de aici, din Crişana. Dumneavoastră, ca profesor de Limba Română, cum înțelegeți Miorița și cum îi transmiteți mesajul?
Carmen Bodiu:Miorița! Știți, se spune că fiecare literatură are o hartă a ei, are câteva elemente de bază de la care pornește sau care o definesc. Ei, Miorița este această hartă a literaturii noastre, e matricea. Miorița e filosofie de viață, e specificul nostru național, e punct de plecare pentru literatura noastră, Miorița e un mit, adică prelungirea unui popor care nu vrea să moară.
Matricea Românească: De ce credeți că a fost interpretată ca fatalism? E o lectură superficială?
Carmen Bodiu: Da, e o lectură superficială în această resemnare – nicidecum nu am să accept termenul de abandonare -, în această seninătate a omului în fața morții. Mioriţa înseamnă un nivel superior de înțelegere a destinului, în nici un caz fatalism, și în nici un caz abandonare.
Pentru profesorul de Limba Română Carmen Bodiu, cărţile „sunt punct de sprijin în veșnica alunecare a lumii”
Matricea Românească: Cum credeți că putem ajuta românii din diaspora își păstreze limba?
Carmen Bodiu: Aici, un rol foarte important îl au părinții. Bineînțeles că la școală se va vorbi limba ţării adoptive, dar acasă, părintele ar trebui să vorbească în limba nativă, care este a doua mamă, este cea care îl ține până la urmă în orice loc al lumii. E o bucurie, e o sărbătoare a sufletului de câte ori auzi, în străinătate, vorbindu-se curat în graiul românesc.
Matricea Românească: Am auzit aici în Crișana, câteva expresii foarte frumoase. Aveți una preferată, pe care o utilizați în mod curent sau le-o dați ca exemplu copiilor la clasă?
Carmen Bodiu: Unul dintre cuvintele mele preferate este dor, care face parte din seria cuvintelor intraductibile: dor, jale. Fiecare popor are cuvintele care îl definesc ca simțire. Cred că dor este unul dintre cuvintele care ne definesc pe noi, românii. Și, pentru a le transmite elevilor această sărbătoare a simțirii, le recit un catren dintr-o poezie a lui Lucian Blaga, un alt autor al meu de suflet.
Poezia este așa:
Lucruri suntem, ce poartă în ele, Gânduri ca pietrele, uneori stele, Şi totdeauna Un dor.
Cred că mă definesc aceste versuri.
Matricea Românească: Discutam cu Grigore Leșe, și îl întrebam dacă, după 1989, s-a schimbat ceva în structura spirituală a românului. Şi mi-a dat un răspuns oarecum frapant: „Nu, sau nu s-a schimbat atât de mult încât să se vadă”. Dumneavoastră – pentru că, iată, activitatea didactică vi se confundă cu perioada post-decembristă – ați observat la noi o schimbare de structură spirituală, morală? Suntem diferiți față de cum eram?
Carmen Bodiu: Da! Oamenii conjugă mai des verbul «a avea», decât verbul «a fi»! Am apelat la o exprimare destul de laconică, dar cred că suficient de expresivă ca mesaj. Da, oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi». Tot ce am discutat înainte, vizavi de ce se întâmplă şi în educație, acea simplificare a programelor, acele schimbări care se petrec în majoritatea domeniilor, înseamnă accentuarea laturii materiale a vieții, a lucrurilor, și estomparea laturii spirituale, din păcate. De aceea vă spuneam că am rămas profund impresionată de orașul Iași. Acolo, există un nivel de vibrație foarte ridicat, un nivel de vibrație pe care l-a perceput Sabin Bălașa, pictorul care a pictat frescele de la Universitatea ieşeană.
Ulterior am văzut o altă frescă, „Nunta cosmică”, la un hotel din Capitală. Sabin Bălașa spunea, la un moment dat, într-un interviu, că are convingerea că Iașiul ar putea să devină unul din centrele de redeșteptare spirituală ale lumii. Spunea, despre „Galaxia iubirii”, că prin această frescă a înscris Iașiul în circuitul marilor metropole ale lumii. Şi îşi exprima convingerea că această lucrare e comparabilă cu Capela Sixtină.
Un catren din Lucian Blaga
Matricea Românească: Ca profesor de Română, vă simțiți, în contextul popularităţii mari a limbilor străine, un port-stindard de identitate? Profesorul de română e un personaj solitar, e un personaj optimist, e un personaj care e conștient de misiunea lui?
Carmen Bodiu: E un personaj vertical, cu tot ceea ce înseamnă el. Şi când spun tot ceea ce înseamnă el, mă refer la profesia pe care și-a ales-o și cu care se identifică. Și atunci, dacă ți-ai însușit și dacă îți exprimi această verticalitate, bineînțeles că ești un pilon, un stâlp de susținere a autenticității, a identității şi specificului național, un personaj fundamental pentru cultura românească. Asta nu înseamnă că nu colaborăm în ariile curiculare, că nu avem proiecte în care se interferează lucrurile, dar fiecare este stăpân pe domeniul lui. Și vă spun ceva: profesorul de Limba Română, mai mult decât oricare alt cadru didactic, e un apărător al identității naționale. Dacă nu simte așa, înseamnă că nu și-a găsit vocația, nu și-a îndeplinit menirea.
Matricea Românească: Vorbeați despre cărți și ați folosit o sintagmă foarte frumoasă.
Carmen Bodiu: Da: cărţile sunt punct de sprijin în veșnica alunecare a lumii.
Matricea Românească: Vi se pare că alunecăm din ce în ce mai mult?
Carmen Bodiu: Bineînțeles că aspectul era unul conotativ. Această perioadă de tranziție presupune o anumită dispută a valorilor. Lucrurile își caută matca – pentru că există un mecanism în a cărui evoluție se răstoarnă -, se pun sub semnul întrebării, se probează. Până și educația nu este decât o punere mereu sub semnul întrebării. Dacă nu vom căuta mereu, nu ne vom ridica la gradul de ființe umane. Suntem veșnici căutători ai pietrei filosofale. Vorbeam despre educația permanentă, și spuneam că aceasta nu e nici o noutate. Da, s-a concretizat în cadrul Strategiei de la Lisabona prin sintagma „învățare pe tot parcursul vieții”. Dar omul, prin natura lui, este o ființă care învață, care se autodepășește, care trebuie să se perfecționeze cât trăiește.
Matricea Românească: Sunteți de acord, cum spunem noi creștinii, că lumea s-a născut din Cuvânt – și că, numind un lucru, îi dai viață?
Carmen Bodiu: Da, Cuvântul este un demiurg, e un creator de universuri în devenire, Cuvântul clădește în toate dimensiunile – și în cea materială, și în cea spirituală -, și în toate tainele cerești.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Dacă vorbim despre limbă și despre cuvânt, atunci aș deschide articolul cu spusele lui Mihai Eminescu: „Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”. Astăzi, 31 august, floarea sufletului nostru, Limba Română, este încununată și serbată.
Limba în care vorbim este, de departe, cea mai de preț moștenire oferită de către străbunii unui popor. Primul nostru poet naţional, Vasile Alecsandri, azi uitat şi batjocorit, nota că limba unui popor este „tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute”.
La ceas de sărbătoare, Matricea Românească a stat de vorbă cu profesorul de Limba şi Literatura Română Roxana Roșu, de la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Bacău, despre importanța acestei zile, despre ce îi datorăm Limbii Române, dar și despre felul cum procesul globalizării afectează limba unui popor și cultura sa.
Roxana Roșu este profesor de Limba și Literatura Română la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Bacău
Matricea Românească: Sunteţi de părere că „limba noastră-i o comoară” și, dacă da, în ce rezidă importanţa ei?
Roxana Roșu: Pentru orice vorbitor nativ, pe deplin conștient de puterea cuvântului, așa ar trebui să fie. Pentru că râdem, plângem, cântăm, ființăm întru cuvânt în limba română. Pentru că trăim în dor, cu dor, pentru dor (cuvântul-împărat al limbii române) de graiul strămoșesc. Eliade mărturisea „Scriu în limba română, limba în care visez”, Grigore Vieru tăcea atât de frumos metaforic, tot în limba română….
Matricea Românească: Cum credeți că sunt afectate Limba Română și cultura noastră de către globalizare?
Roxana Roșu: Într-un context economic dominat de plurilingvism și interculturalitate, am fi desueți dacă am închide granițele unei limbi, lucru de altfel imposibil. Ce frumos vibra la această situație de fapt Adrian Păunescu atunci când afirma, pe deplin justificat, că „ trăim într-un bloc european cu pereţii subţiri”! Faptul că limba e un teritoriu permanent cu granițe deschise ni-l amintea Maiorescu, cu al său studiu despre neologisme, încă din secolul al XIX-lea, pledând, însă, pe bună dreptate pentru o asimilare a cuvintelor noi doar acolo unde limba noastră nu avea termen pentru a desemna noua realitate.
[pullquote]Dor este cuvântul-împărat al limbii române[/pullquote]
Din păcate, invazia anglicismelor riscă să denatureze specificul unei limbi care s-a modelat atât de frumos din sinteza atâtor elemente. E de amintit – și o fac pentru că vibrez la o astfel de încercare – propunerea revoluționară a reputatului lingvist George Pruteanu de a adapta grafic anglicismele (vezi grafia propusă – saitul, legitimată de dorința perfect justificată a unui lingvist de a apăra limba de agresiunea unor termeni străini fonetic de specificul limbii române). Pe de altă parte, în contextul în care engleza este deja, la nivel mondial, o limbă transculturală, cred că ne-am ciocni de numeroase cazuri – cazuri în care ne-am apropia de curentul purist latin, cu acel nas-ștergău – dacă am încerca să traducem denumiri ale unor meserii impuse de noile realități economice.
Matricea Românească: Observăm zilnic cum calitatea limbii române scade. Cum putem păstra limba vie, cum îi putem conserva identitatea?
Roxana Roșu: Războiul cuvintelor nu se potolește nicio clipă. Costache Negruzzi, prin „Muza de la Burdujăni”, ne-o demonstra cu vârf și îndesat, la fel cum face acum o companie de telefonie cu sloganul „Păstrează accentul de acasă!”. Limba este un organism viu, care se transformă, acceptă, pierde, câștigă. În același timp cu ea – și noi, vorbitorii. Mirajul globalizării funcționează acum poate mai mult decât în orice alt context istoric. Pentru a-i rezista însă, aș propune introducerea gramaticii ca disciplină de trunchi comun în liceu, ca instrument de normare permanentă.
[pullquote class=”left”] Limba este un organism viu, care se transformă, acceptă, pierde, câștigă [/pullquote]
Matricea Românească: Considerați că sărbătorii de azi i se acordă importanţa cuvenită? Cum ar trebui să o onorăm?
Roxana Roșu: Este evident pentru oricine că, în actuala societate românească, din nefericire, orice eveniment cultural trăiește în umbra celor sociale. O celebrare în interior ar fi cel mai potrivit prinos. Să recităm, chiar și numai pentru noi, versul lui Eminescu: „Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, sau să ne poarte gândul la Nichita: „A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi – gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă” – în cazul nostru, a vorbi despre limba română este ca o duminică.
Prinos prilejuit de Ziua Limbii Române Notă: poezia de mai sus a fost aleasă pe criterii pur estetice şi literare. Matricea Românească este apolitică şi respinge extremismul în toate formele sale. Prin urmare, aşteptăm decenţă în comentarii
Matricea Românească: Limba maternă este un tezaur moștenit din generație în generație. Cum considerați că putem păstra cât mai pur acest tezaur pentru copiii noștri?
Roxana Roșu: Printr-o încercare conștient impusă de a rezista ispitei vitezei. Timpul efectiv câștigat de sintetismul limbii engleze va fi doar o fata morgana, căci va fi pus în balanță cu pierderea identității. Cred, în egală măsură, și în încercarea de a reactiva lexeme ce țin de moșia arhaică a limbajului. Hai să folosim nădejde în loc de speranță, strașnic pentru grozav, sau, de ce nu, obârșie pentru origine unde contextul ne-o permite! Cât de actual este Testamentul literar al lui Ienăchiţă Văcărescu: „Urmaşilor mei Văcăreşti! Las vouă moştenire: Creşterea limbei româneşti. Şi-a patriei cinstire…”
[pullquote]Hai să folosim nădejde în loc de speranță, strașnic pentru grozav, sau, de ce nu obârșie pentru origine unde contextul ne-o permite[/pullquote]
Matricea Românească: În ce stă, în opinia Dvs., frumusețea limbii române?
Roxana Roșu: În felul în care contopește sensurile, în existența unor cuvinte ale deschiderii şi totodată ale închiderii unui orizont; în cuvinte ale inimii și ale sufletului, ale faptei și ale graiului, ale tăcerii și ale depărtării, ale spiritului și ale durerii, ale transfigurării concomitente de contradicții.
Matricea Românească: Ce îi datorăm, ca popor, Limbii Române pentru tot ce ne-a lăsat ea prin strămoșii noștri?
Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o lecţie de frumoasă simplitate, ce concentrează chintesenţa spiritului românesc. Aşa cum Mântuitorul s-a născut într-o iesle modestă, şi nu într-o clinică privată, nici cultura română nu s-a născut în «lounge», ci în cerdac, contemplând luceferii.
Vezi video: Lecţia de simplitate a marelui Ion Creangă
“Vă invit la un experiment: când intri în Bojdeucă, se pare că este mai rece. Dar, dacă stai puţin, devine atât de caldă şi de intimă, încât te prinde. Credeţi că Ion Creangă s-ar fi gândit să rămână până la sfârşitul vieţii într-o bojdeucă neprimitoare?”, ne spune Valentin Talpalaru, scriitor, muzeograf la faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi).
“Creangă chiar îi scrie, la un moment dat, lui Titu Maiorescu: «Locuiesc într-o căsuţă, dacă se poate numi căsuţă, o bojdeucă bântuită». Dar uite că a rămas! Şi i-au fost dragi – locurile astea i-au fost la fel de dragi ca locurile din Humuleşti, de care discută cu atâta patimă, pe care le evocă cu atâta patos.”
Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul Mihai Eminescu
Omul de litere crede că spiritul lui Creangă era incompatibil cu o viaţă de lux, iar traiul său modest, dar sănătos, ar trebui să ne servească drept model, azi.
“Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie! Din copilărie a ieşit, în copilărie a intrat prin scris. E un cerc rotund…”
Scriitorul Valentin Talpalaru, muzeograf la Bojdeuca din Ţicău
Iezii lui Creangă, aşteptându-şi cuminţi vizitatorii
[pullquote]Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie[/pullquote]
Şi pentru că marele povestitor a fost totodată un pedagog ce a marcat educaţia românească de secol XIX şi nu numai, Talpalaru consideră că viaţa lui Creangă ne învaţă încă un lucru: puterea valorilor dobândite în familie.
“Creangă este unul dintre marii noştri pedagogi, autor şi co-autor de manuale, un tip care a înviorat învăţământul. De fapt, cred că asta a fost scânteia care s-a aprins între el şi mult mai tânărul Eminescu, „fratele” Mihai, pe atunci revizor.
Iarăşi ne întoarcem la matrice, pentru că matricea înseamnă învăţământ. Înseamnă aşezarea în limitele normale a gândirii, a vorbelor, a discursului… şi toate celelalte care ţin de zona aceasta.
Vedeţi Dvs., toată lumea aruncă în spinarea învăţământului dezavantajele care se întâmplă, rateurile, eşecurile copiilor. Uită însă ceva: dar părintele, dar tatăl, dar mama, ei ce fac? Creangă de unde a cules esenţa? A fost educat în familie. Şcoala adaugă un plus de instrucţiune. Mai adaugă ceva la etică, la morală, la alte lucruri. Dar esenţa este acolo.
[pullquote class=”left”]De unde a cules Creangă esenţa? A fost educat în familie. Şcoala doar adaugă un plus de instrucţiune[/pullquote]
El de acolo şi-a luat bunul-simţ. El a trăit la Bojdeucă la fel de simplu cum a trăit la Humuleşti: mânca la fel, se îmbrăca la fel, avea aceleaşi obiceiuri… De ce? Educaţia. Şi a simţit că aceea i se potriveşte lui.”
Modestie, simplitate şi “şapte ani de-acasă”: învăţături pe care genialul Ion Creangă ni le predă peste timp. Sau, aşa cum spunea “bădia Mihai”, vecinul său de bojdeucă în acele nopţi albe de la 1876: „Geniul, în zdrenţe sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne”.
Un copac cu „flori” tricolore, în curtea casei lui Ion Creangă din Ţicău, Iaşi
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
„Trei, Doamne, și toți trei! este cea mai frumoasă poezie despre dragostea de părinte”, mi-a spus tata, pe când aveam cam 7-8 ani, în timp ce se îndrepta spre biblioteca din camera unde numai musafirii aveau voie.
Tata nu mi-a citit toată poezia, pentru că s-a emoționat încă de la primele strofe, dar mi-a predat cartea – prea mare pentru mâinile mele mici – ca să continuu eu lectura. Aceea avea să fie prima mea întâlnire cu opera poetului George Coșbuc. Abia apoi am aflat de poezia Iarna pe uliță, vestită în rândul școlarilor.
George Coșbuc (1866-1918), născut în satul Hordou din județul Bistrița-Năsăud, este considerat unul dintre cei mai mari creatori lirici pe care i-a dat România și s-a distins ca poet al țărănimii, el zugrăvind, prin versurile sale, superbe tablouri pastorale românești. Fiind un autor canonic, poeziile sale sunt nelipsite din manualele școlare. Însă, Coșbuc s-a remarcat și prin activitatea sa prodigioasă de traducător, stăpânind cu măiestrie limbile latină, engleză, germană, italiană și chiar sanscrită. Capodopera lui Dante Alighieri, Divina comedie, a fost tradusă în română de către George Coșbuc, în peste douăzeci de ani, rezultatul fiind considerat până azi drept cea mai bună versiune existentă.
În clasa a IV-a, autor a peste 100 de poezii
Coșbuc s-a născut într-o familie numeroasă, el fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, la rândul ei, fiică de preot. Geniul său nu a rămas latent mult timp, făcându-și simțită prezența de la o vârstă fragedă: pe când era în clasa a IV-a, Coșbuc semnase deja 160 de poezii! El era tipul de creator care voia totul sau nimic, pentru că nu se mulțumea cu lucrurile făcute pe jumătate: dacă una dintre poeziile sale nu-l mulțumea, arunca hârtia în foc fără să clipească. Prietenii săi vor povesti ulterior că, odată, Coșbuc a ars zece poezii în numai câteva momente.
Poetul a urmat clasele primare la școala confesională din Hordou, iar mai târziu a făcut studiile la liceul din Năsăud. Grație profesorilor foarte bine pregătiți, ce puneau accentul pe limbile străine și pe literatura clasică, tânărul și-a format un temeinic bagaj cultural. În 1884, promovarea examenului de bacalaureat i-a deschis drumul către Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj, dar din 1886, el a frecventat sporadic cursurile din cauza problemelor de sănătate și ale celor financiare. Totuși, greutățile întâmpinate nu l-au împiedicat să colaboreze cu diferite publicații ale vremii, între care și Tribuna, de la Sibiu.
Despre tânărul ce își anunța deja imensul potențial, scriitorul Ioan Slavici a spus că este un „admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete”. Odată cu publicarea poemului Nunta Zamfirei, care l-a impresionat până și pe Titu Maiorescu, George Coșbuc a devenit cunoscut drept un mare poet.
Ioan Slavici: „George Coșbuc este un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete”
În consecință, Maiorescu i-a propus autorului poemului El Zorab să vină să muncească la București, ofertă pe care Coșbuc a acceptat-o, pentru că nu voia să facă armata – în 1889, Ardealul era sub bocancul austro-ungar, iar toate legile ce trebuiau respectate erau ale împăratului Franz Josef. Dacă ar fi fugit de armată, poetul ar fi fost considerat dezertor, așa că a trecut Carpații pentru a se stabili în Regat. Deși George Coșbuc a preluat o slujbă de conțopist care i-a produs o plictiseală groaznică, în orașul de pe Dâmbovița, viața lui a fost una boemă – ieșea des la un pahar de vin roșu în cercurile culturale, se împrietenise cu Ioan Slavici, mai stătea de vorbă cu Ion Luca Caragiale, îl admira pe Mihai Eminescu.
Apoi, în 1894, George Coșbuc, alături de Slavici și de Caragiale, a preluat conducerea revistei Vatra, a librarului Constantin Sfetea. În redacție, poetul muncea enorm și, după câteva luni aglomerate, acesta nu a apărut vreme de două zile. Sfetea, alarmat pentru că-l știa pe Coșbuc om serios, a început să-l caute pe acesta peste tot. Într-o mahala din zona Nerva Traian, într-o casă veche, cu o cameră întunecată, având ziare lipite pe rame în loc de geam, Coșbuc delira, cuprins de frisoane.
Accidentul care a răpit un tânăr, dar și un geniu românesc
Sfetea a adus un medic, apoi l-a luat pe bolnav la el acasă, pentru a-l însănătoși. Sora librarului, Elena, l-a îngrijit, iar la scurt timp, cei doi s-au și căsătorit. Nu mult după aceea (1896), celor doi li s-a născut un fiu, Alexandru, despre care se spunea că ar fi fost de o frumusețe covârșitoare. Deși nu a moștenit talentul scriitoricesc al tatălui său, Alexandru cunoștea mai multe limbi străine și știa să cânte la vioară.
De la stânga spre dreapta: George Coșbuc, Elena Vaida-Voievod, dr. Ciuta, Alexandru Vaida-Voievod și I. L. Caragiale, în 1911 Foto: wikiwand.com
Cu toate acestea, fericirea lor avea să fie, la un moment dat, spulberată: una din serile de august ale anului 1915 a adus drama în familia Coșbuc. În casa patronilor restaurantului „Carul cu bere”, mai mulți prieteni, printre care și George și Alexandru Coșbuc, s-au adunat, într-o atmosferă voioasă, pentru a sărbători intrarea României în război. În noaptea aceea, Alexandru a plecat într-o excursie cu un prieten, cu mașina Mercedes-Benz torpedo, ceva inedit și exclusivist la acea vreme. Accidentul de mașină produs în apropiere de Târgu Jiu, în noaptea de 29 august 1915, i-a curmat viața fiului lui Coșbuc. Tânărul, care avea numai 20 de ani, a fost rănit grav și a fost transportat cu căruța la spital, însă a murit pe drum.
George Coșbuc mergea la Cimitirul Bellu, la mormântul fiului său, în fiecare zi, la aceeași oră
Din acea zi, tatăl băiatului, marele poet George Coșbuc, nu a mai fost același om, și tot atunci se spune că ar fi băut ultimul său pahar cu vin. Poetul slăbise mult, avea ochii umflați de lacrimi, delira și își vedea fiul prin casă. Lesne de înţeles, renunțase la scris și arăta ca o fantomă. Mergea la Cimitirul Bellu, la mormântul fiului său, în fiecare zi, la aceeași oră. Așa și-a petrecut zilele în casa de pe Calea Plevnei din București, până în 9 mai 1918, când a trecut și el în neființă, trupul fiindu-i depus în cripta în care se afla fiul său.
Pe George Coșbuc l-am considerat, dintotdeauna, poetul care s-a remarcat, din suita de mari nume românești, prin luciditatea aproape dureroasă a operelor sale, el știind cum, prin cuvinte simple și bine alese, să redea adevăruri, povești și experiențe. Multe dintre operele sale merită recitite și astăzi, întrucât conțin tâlc mereu valabil: judecarea omului după aparențe (Nebuna), dragostea părinților (Trei, Doamne, și toți trei!), vrajba dintre femei (Dușmancele), tinerețea (La oglindă) sau iubirea mistuitoare (Numai una).
https://www.youtube.com/watch?v=rtSmtCD4wMA
Ca un domnitor mitic din vremurile în care descălecatul era actul de fondare a unei ţări, maiestuosul Eminescu ne-a lărgit hotarele limbii şi ne-a arătat cine suntem cu adevărat. Poate de aceea îl iubim şi îl urâm atât de mult. O discuţie despre cum a „mărit” Eminescu limba română cu Directorul Memorialului Ipoteşti, doamna Ala Sainenco, dedicată celei de-a 128-a comemorări a “Poetului nepereche” al românilor, de joi, 15 iunie.
Matricea Românească: Vă rugăm să vă prezentaţi pentru publicul nostru.
Ala Sainenco: Sunt managerul Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”, din decembrie anul trecut.
Matricea Românească: Cum a fost perioada care s-a scurs în aceste câteva luni? Cum ați îmbrățișat noua funcție?
Ala Sainenco: A fost foarte intensă, cu multe activități. Bineînțeles că au fost foarte multe lucruri noi pentru mine, eu venind din alt domeniu decât cel al muzeografiei, în contextul în care avem aici şi partea de Muzeu.
Matricea Românească: Pentru că ne apropiem cu pași repezi de momentul comemorării poetului (15 iunie), ce pregătiți în această perioadă?
Ala Sainenco: Cel care a fost astăzi (n.r., pe finalul lunii mai), „Humuleștii la Ipotești”, a fost un eveniment în cadrul Zilei și Nopții Muzeelor. Iar pentru Ziua Eminescu, care în mod tradițional se desfășoară la Ipotești pe 15 ianuarie și pe 15 iunie, începem cu un colocviu științific „In Memoriam Dumitru Irimia”, un profesor din Iași, cunoscut foarte bine în lumea științifică și în eminescologie. Iar apoi, în data de 15 iunie, de Ziua Eminescu, avem anul acesta și un concurs de traducere și promovare a operei lui Eminescu. Acestea sunt două evenimente, din 14 și 15 iunie. Anterior acestor evenimente, avem câteva activități cu copiii, cu diferite școli, care se vor desfășura de asemenea în acest spațiu, începând cu 1 iunie.
Matricea Românească: Dvs. veniți din Basarabia, dintr-un loc unde există un adevărat cult al lui Eminescu.
Ala Sainenco: Este adevărat, în Basarabia există un adevărat cult al lui Eminescu. Probabil pentru că Eminescu a fost cel prin care basarabenii au avut acces la literatura română. Eminescu a fost poetul care n-a fost interzis în perioada sovietică. Bineînțeles, nu cu întreaga operă a fost studiat acolo – s-a inclus în programele școlare și în programele universitare ceea ce era convenabil regimului. Dar este adevărat, acest cult al lui Eminescu există. Mă gândeam acum că, exact așa cum scrie Alecu Russo, dacă un monument mai nou este raportat în spațiul Moldovei la Ștefan cel Mare, iar ceea ce este mai vechi, la Decebal, noi ne raportăm în cultură la Eminescu.
Este greu de imaginat ce am fi noi fără Eminescu. Orice român și-l revendică pe Eminescu, având pretenția tacită de a nu fi întrebat „De ce?”. Eminescu este idealul românesc
Matricea Românească: Cum ați perceput numirea Dvs. la Ipoteşti și cum s-a produs ea?
Ala Sainenco: A fost anunțat un concurs pentru funcția de manager al Memorialului Ipotești, la care am participat, depunându-mi dosarul. Au fost un concurs de dosare, un interviu, după care a urmat aprobarea în Consiliul Județean. Deci a fost opțiunea mea să particip la acest concurs.
Matricea Românească: Ați perceput-o ca pe o misiune de viață, nu?
Ala Sainenco: Da. Am perceput-o și ca pe o schimbare în cariera mea, eu fiind universitar. Am venit aici de pe funcția de Decan al Facultății de Litere (a Universității de Stat Alecu Russo din Bălţi, n.r.), anterior fusesem șeful Catedrei de Limbă Română și Filologie Romanică, iar anterior Prodecan al acestei facultăți.
Matricea Românească: De ce trebuie să-l iubim în continuare pe Eminescu?
Ala Sainenco: Eminescu, într-un mod anume, fundamentează existența noastră. Este greu de imaginat ce am fi noi fără Eminescu. Orice român și-l revendică pe Eminescu, având pretenția tacită de a nu fi întrebat „De ce?”. Eminescu este idealul românesc, așa cum el poate nu există în realitate și spre care tindem.
O discuţie cu Ala Sainenco la Ipoteşti, lângă biserica nouă. În fundal, teiul plantat de către Eminescu la mormântul mamei sale
Matricea Românească: Copiii ce pot învăța de la el?
Ala Sainenco: Copiii, pe lângă valoarea educativă pe care o are poezia lui Eminescu, învață și o limbă pe care a fundamentat-o poetul prin scrierile lui, învață muzicalitatea limbii române și să pătrundă în universul poeziei. Poezia lui Eminescu – la vârste diferite, aceeași poezie – este percepută foarte diferit. De la copilărie la bătrânețe, putem intra în acest univers al poeziei lui Eminescu în mod diferit.
Matricea Românească: La anul, în 2018, an plin de semnificaţii, ce anticipați că va fi la Ipotești? Va fi unul dintre centrele de simţire românească?
Ala Sainenco: Sperăm să fie așa. În 2018, ne propunem și noi mai multe activități culturale. Vă spuneam că avem patru programe culturale, iar în cadrul acestora, mai multe proiecte. În ianuarie 2018, aici la Ipotești se oferă un premiu, Opus Primum. Împlinim 20 de ani, deci va fi al douăzecilea premiu pe care îl oferim aici. Evident că va fi o manifestare – sperăm noi – de anvergură, dar și alte activități pe care le avem anual: colocvii, tabere, concursuri, burse de cercetare – diverse activități pe partea de cercetare și pe partea de promovare muzeală.
Limba este un hotar care se impune în interpretarea acestei lumi
Matricea Românească: Cum înțelegeți conceptul de matrice românească, pe care noi îl susţinem prin acest proiect?
Ala Sainenco: Pentru că sunt lingvist, pentru mine este în primul rând o matrice a limbii române în care creștem, în care surprindem lumea care ne înconjoară. Pentru că, de fapt, prima imagine pe care o avem despre lucruri este imaginea lingvistică, având desemnări pentru obiectele care ne înconjoară într-un anumit mod, care ne spun anumite lucruri despre anumite feluri de a vedea aceste lucruri, limba fiind, în același timp, și un hotar care se impune în interpretarea acestei lumi.
De altfel, se spune că, cu fiecare limbă, hotarele noastre se lărgesc – pentru că ne oferă alte și alte informații. În această matrice, prin urmare, ne creăm perspectiva asupra lumii, asupra lumii noastre și asupra lumii altora.
Matricea Românească: Și, ca să conchidem, putem spune că Eminescu ne-a lărgit hotarele.
Ala Sainenco: Eminescu ne-a lărgit hotarele și ne-a luminat această interioritate a limbii române, punând-o în valoare.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Nici nu mai ştiu de când îl ştiu pe Eminescu. Probabil că dintotdeauna, pentru că sunt român. De aceea, îl iubesc pe Eminescu fără să-l fi cunoscut, doar resimţit genetic. Eminescu, fie că vrem, fie că nu, curge prin venele tuturor. Mereu l-am considerat cadoul pe care Dumnezeu ni l-a făcut nouă, românilor. El însuşi mărturisea – şi reţin asta atât de viu, de pe un panou mare expus poate şi azi în Şcoala mea generală numărul 32 din sectorul 2 al Capitalei – “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. Marii oameni îşi cunosc geniul, nu şi-l trâmbiţează. Oare are nevoie soarele de lumina reflectoarelor?
Eminescu m-a învăţat să iubesc frumosul. El n-a scris, el a pictat în versuri. Poeziile lui stau alături de tablourile lui Rafael sau Botticelli. Înălţimile la care a dus limba română, pasiunea covârşitoare şi concomitent ruinătoare existenţial cu care a căutat forma perfectă a cuvântului, îl fac – nu un pieton al aerului, ci un astronaut al cuvintelor. Nu Prunariu, ci Eminescu a fost primul român în spaţiu. Citiţi “La steaua” şi vă veţi convinge.
Eminescu m-a învăţat să fiu conştient de propria-mi valoare, să nu caut gloria efemeră. Îmi va rămâne mereu în minte ipostaza în care, propus, ne spune Maiorescu, pentru “un bene-merenti sau nu știu ce altă decorație” din partea regalităţii – Carmen Sylva fiind o admiratoare declarată, “el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuș al cugetării omenești, care alt rege ar fi putut să-l distingă?”. Trăind într-o societate în care goana după averi şi funcţii a devenit religie neoficială, eşti pătruns nu atât de modestia lui Eminescu, cât de simţul propriei valori, atât de pur, de nobil, de neîntinat. Şi mai eşti pătruns de altceva: de extraordinara lui comoară interioară, independentă de condiţiile meschine în care uneori a trăit. Cuşca sufleorului în care şi-a făcut cultura în tinereţe nu e vreun open space. Dar, nici un geniu n-a lucrat vreodată într-un open space.
Eminescu m-a învăţat să-mi ascult vocea interioară, şi să-i răspund.“Dar când inima-ţi frământă / Doruri vii şi patimi multe”, ca om de litere – ba chiar în orice altă profesie ai activa – nu poţi sta locului şi nu poţi dormi aşteptând deschiderea programului de lucru. Eminescu ne învaţă că forţa diluvială a sentimentului, a sufletului, este cea care mişcă munţii şi creează realităţi, iar a-i pune stavilă este o blasfemie a blazaţilor, a funcţionarilor, a mediocrilor, a oportuniştilor, a laşilor. Eminescu ne învaţă că geniul înseamnă obstinaţia de a face lucruri care se justifică prin ele însele, indiferent de aprobarea sau dezaprobarea, ori sensul pe care li-l dă lumea. „Nu spera când vezi mișeii / La izbândă făcând punte, / Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte.”
Nu Prunariu, ci Eminescu a fost primul român în spaţiu
Eminescu m-a învăţat că există o forţă care schimbă lumea, şi aceea sunt cuvintele. Şi dacă mai există sceptici, câţi pot spune că lumea lor nu s-a schimbat auzind aceste două cuvinte: “te iubesc”?
Eminescu m-a învăţat să iubesc. El însuşi romantic prin definiţie, imposibil a se mulţumi cu vreun avatar feminin, el a iubit iubirea ca anulare a individualităţii şi ca intuiţie fulgurantă a eternităţii. Eminescu n-a iubit pentru că a fost poet, ci a fost poet pentru că a iubit cu nesaţ, toată viaţa – de la colinele natalului Ipoteşti, până la ultimul petic de pământ românesc, până la ultimele versuri pe care le-a aşternut pe hârtie. Dezamăgit adesea de oameni, el a iubit şi a servit umanitatea.
Şi m-a mai învăţat ceva Eminescu, anume că o viaţă fără poezie este o viaţă care nu merită trăită. Că oamenii care (şi)-au gâtuit poezia sunt, de fapt, oameni morţi, oricât de bogate şi de colorate ar avea cortegiile pe care şi le claxonează prin marile oraşe.
Odihneşte-te în pace, Mihai.
Foto deschidere: manuscrise Eminescu, la Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de studii Mihai Eminescu
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Nu trebuie să îţi placă poezia lui Vasile Alecsandri pentru a te simţi profund revoltat de ingratitudinea cu care “naţiunea recunoscătoare” îl tratează pe “Bardul din Mirceşti”. Un (foto)reportaj cutremurător Matricea Românească, acasă la cel pe care Eminescu îl numea “rege-al poeziei”.
Nu îmi place Alecsandri. Şi cu toate astea i-am promis “cu limbă de moarte” acestui mare român, pe care l-am vizitat acum doi ani, că atunci când Dumnezeu mă va pune în postura de a-i face cunoscută tragedia, o voi face. Două lucruri mă răscoliseră profund, tatuându-mi-se în creier şi în inimă: starea decrepită – nimic surprinzător aici – a casei memoriale “Vasile Alecsandri” de la Mirceşti, sat uitat de lume din judeţul Iaşi, pus pe hartă de geniul marelui patriot; dar mai ales interiorul înfiorător al mausoleului ce adăposteşte osemintele lui Alecsandri, respectiv ale familiei sale, unul care seamănă mai degrabă cu camera criminalului din Se7en, decât cu locul de odihnă veşnică al unui mare român.
Un cuvânt, scrijelit abject pe pereţii mausoleului, ocrotit de toţi sfinţii cerului, mă marcase în mod special: METALLICA.
Doi ani mai târziu, când Providenţa m-a adus cu mâna ei imperială înapoi la Mirceşti, nimic nu se schimbase în bine, în locul încremenit în timp. Pe uliţă, un băieţandru uscăţiv ni s-a plâns că “nimeni nu i-a dat nici un ban azi”, abia abţinându-se să nu cerşească. A fost atât de simpatic, încât colegul meu Marius i-a dat câţiva bănuţi “să-şi ia cireşe”. Puştiul, poate urmaşul unuia dintre robii ţigani eliberaţi de către Alecsandri, a zâmbit ştrengăreşte şi a tulit-o. După el, potopul.
Imaginile din Mausoleul Alecsandri de la Mirceşti sunt atât de grăitoare, încât comentariile suplimentare sunt de prisos. Conştiinţa fiecăruia va vorbi şi va muşca mai tare decât o poate face subsemnatul.
Mausoleul ce adăposteşte osemintele lui Alecsandri seamănă mai degrabă cu camera criminalului din Se7en, decât cu locul de odihnă veşnică al unui mare român
Nouă, românilor, ne place să ne autoiluzionăm că suntem “poporul ales”, urmaşii “celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, seminţie tip „buricul pământului” care a cules cele mai frumoase caracteristici genetice ale dacilor şi romanilor, negându-ne totodată orice tare care ne-ar putea strica “profilul psihologic de Instagram”.
Imaginile infame de la Mirceşti pictează o cu totul altă imagine a românilor, cel puţin a celor de azi. Ele, singure, sunt poate cea mai fidelă oglindă a stării morale în care se află România lui 2017, “naţiunea nerecunoscătoare” marilor oameni care au servit-o şi o servesc.
Matricea Românească nu arată cu degetul, nici spre autorităţile competente să rezolve drama lui Alecsandri prin restaurarea sensibilă a mormântului profanat şi printr-o supraveghere video permanentă (fosta cameră a fost vandalizată), dar mai ales prin educaţie, nici spre altcineva anume. Vinovaţi de starea lui Alecsandri, şi a atâtor altor eroi, suntem noi toţi, până la ultimul român indiferent.
Imaginile infame din Mausoleul Alecsandri de la Mirceşti sunt atât de grăitoare, încât comentariile suplimentare sunt de prisos. Conştiinţa fiecăruia va vorbi şi va muşca mai tare decât o poate face subsemnatul
Acum doi ani, i-am promis lui Alecsandri că îi voi cânta durerea. Sper să o fi făcut, chiar dacă „rimele” mele nu au puterea celui încoronat la Montpellier în 1878 şi aclamat de o întreagă Europă.
“Voi muri, sunt sigur, aşa cum am trăit, lucrând pentru gloria şi înflorirea României”, scria Alecsandri, fost mare om de stat şi diplomat. Copiii noştri au misiunea să arate că Alecsandri nu a trăit, lucrat şi murit degeaba, victima mârşavilor care calcă pe cadavre – la propriu – pentru a-şi marca în piatră, pentru eternitate, defulările.
Să ne oripilăm de ororile care se petrec în aceste zile în Anglia şi Europa, din cauza fanatismului religios? Cu siguranţă. Dar să păstrăm indignare şi voinţă de a schimba lucrurile pentru actul egalmente terorist pe care conaţionali fără Dumnezeu (şi fără educaţie) l-au făcut într-un loc sacrosanct: în mausoleul unui – mai întâi – om, înainte de a fi mare român şi mare poet.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Contemplând colinele Ipoteştiului, pe care va fi zburdat copilul Eminescu, te luminezi de un adevăr simplu, axiomatic, pe care gânditori ai noştri de la Rădulescu-Motru la Blaga l-au enunţat cu mai multă pricepere: sufletul românesc nu e făcut din unghiuri drepte. Sufletul românesc e o ondulaţie cu bătaie spre eternitate. Iată de ce, închis în unghiurile programatic drepte ale clădirilor urbane corporatiste, sufletul românului îşi pierde, sugrumat, suflul vital şi devine “străin în ţara lui”.
Cu toate inegalităţile noastre, create şi punctate de un relief cu hăuri şi înălţimi care ne definesc şi ne descriu perfect viaţa – iad pe pământ în “grădina Maicii Domnului” – noi românii avem o constantă de care nu ne-am dezis niciodată: dotaţi nativ pentru comeraj, inventivi până la Dumnezeu de rele şi capabili să păcălim însăşi Moartea, rămânem de-o naivitate care doar din bunătate se poate decela. Contrar aparenţelor, noi românii nu ne vindem ţara, ci o dăm gratis, aproape apoplectic increduli că străinii cu care suntem atât de ospitalieri ar putea să facă altceva decât să ne întoarcă favorul. Iată de ce “munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”.
Dar, chiar dacă ne dăm ţara gratis celui care oferă mai puţin, noi românii rămânem metafizici până la aripile de jos ale serafimilor. “A fost o perioadă moartă pentru pompele funebre”, ne-a spus atât de poetic, stârnindu-ne surâsul, un român revenit în ţară după mulţi ani petrecuţi pe alte meleaguri. Întors în Bucovina, la Câmpulung Moldovenesc, românul nostru suferă când cineva moare, chiar dacă din asta trăieşte afacerea lui. Sufletul românesc e profund empatic şi, deşi (pre)dispus la multe drăcovenii, n-a trecut niciodată dincolo de punctul fără întoarcere. Faust n-ar fi putut fi niciodată român, din două motive: 1. nici un diavol care se respectă nu s-ar risca să încheie un contract cu un român, şi 2. îi aparţinem irevocabil lui Dumnezeu.
Faust n-ar fi putut fi niciodată român, din două motive: 1. nici un diavol care se respectă nu s-ar risca să încheie un contract cu un român, şi 2. îi aparţinem irevocabil lui Dumnezeu
“Aşa cum mioarelor li se pune un clopoţel la gât, spre a fi recunoscute de către cioban, aşa cruciuliţa de la gâtul nostru este clopoţelul după care ne recunoaşte Dumnezeu”, mi-a spus maica stareţă de la una dintre minunatele mănăstiri ale Bucovinei. Şi, chiar dacă pe vremuri tâlharii erau purtaţi pe cruce, iar azi crucea este purtată ostentativ de către tâlhari, clinchetul “clopoţeilor” românilor e deranjant pentru o Europă din ce în ce mai seculară.
Pentru români, timpul a stat în loc: suntem una cu Divinul
Însă, deşi avem clopoţei, nu suntem şerpi, pentru că nostalgia noastră a fost mereu după sfere mai înalte. Pe o frescă de la Mănăstirea Humor, un înger al Domnului adună la sfârşitul zilelor Soarele, stelele şi Luna. Explicaţia, care l-ar face gelos şi pe Einstein, ne-a fost oferită de către o măicuţă: “Oprind mişcarea corpurilor cereşti, îngerul opreşte timpul.” Ce intuiţie artistică genială, la 1535!
Să nu ne mire. Precum Universul la care e racordat ombilical, sufletul românesc dependent de inconstanţe nu e făcut din unghiuri drepte.
Foto deschidere: interiorul bisericuţei familiei Eminovici, de la Ipoteşti
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Satul românesc, îndeosebi cel ardelean, a fost rareori mai bine descris în literatură decât în operele lui Ioan Slavici, scriitorul care ne-a dat Moara cu noroc sau Mara. În binecunoscutele sale opere, el creează, din cuvinte magistral alese, tablouri fidele ale vieții de la țară, descriind comportamentul oamenilor, credinţa lor, îmbrăcămintea sau gesturile. Atenția pentru aceste importante detalii a fost remarcată, bineînțeles, de către George Călinescu, ce spunea că Slavici este un „instrument de observație excelent” al mediului rural. Ioan Slavici (1848-1925) s-a născut în satul Șiria din Arad și a fost scriitor, jurnalist și pedagog desăvârșit, activități pe care le-a „slujit” cu pasiunea ce-i este cunoscută posterității.
Deși a fost un copil firav, firea năvalnică a scriitorului nu l-a „ținut locului”, el fiind maestru al năzdrăvăniilor, la fel ca și Ion Creangă: spărgea ferestrele vecinilor, arunca pietre în cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, se urca pe caii altora, fura fructe din curțile oamenilor (deși nu ducea lipsă de ele acasă) sau dispărea cu zilele, fără veste, înnoptând pe la rude sau stând în jurul focului cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Tatăl său nu îl pedepsea, dar mama îl ținea din scurt, pentru a face din el „om între oameni”.
Pe parcursul vieții sale de licean, Slavici a fost nevoit să se angajeze drept preceptor și să ofere meditații copiilor repetenți ai aristocraților, pentru a se întreține.
„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori biliard, ieșeam – după sezon – la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante”, a notat scriitorul despre acea perioadă a existenţei sale. Însă, el a fost și un om care a călătorit mult și care a avut grijă să aibă în permanență în jurul său intelectuali, pe care îi observa neîncetat.
Prietenia cu Eminescu, definitorie
Şi cum cine se aseamănă se adună, autorul Morii cu noroc a legat o prietenie strânsă cu Mihai Eminescu, vizibilă atât la nivel sufletesc, cât și la nivel literar. Între ei nu au existat niciodată dispute generate de orgoliul scriitoricesc, cât o emulaţie extrem de fructuoasă pentru cultura autohtonă. Cei doi „titani” ai literaturii române s-au cunoscut la Viena în 1869, când Slavici l-a remarcat pe Eminescu – la acea vreme, poetul lucra la traducerea operei lui Kant – la un curs de economie națională, crezând despre el că este un albanez sau un persan „copt înainte de vreme”.
„Un om de o veselie copilăroasă care râdea din toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strâmba or îşi îndrepta capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, şuirătura-l făcea să se cutremure, ori şi ce scârţâietură îl scotea din sărite”, a scris Slavici despre Eminescu, în cartea Amintiri.
De nu mai puțin de cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea „Închisorile mele”
Reveniţi în spaţiul românesc, cei doi au locuit o vreme împreună la București, dar modul de viață al poetului era mult diferit de cel al prietenului său: „Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”.
Jurnalism asumat, chiar și din spatele gratiilor
Ioan Slavici a fost și un jurnalist reputat, el ocupând multă vreme – precum Eminescu – funcţia de redactor la ziarul Timpul din Bucureşti, după care a fondat la Sibiu ziarul Tribuna. Activitatea sa jurnalistică, incomodă pentru autorităţile timpului, i-a produs lui Slavici multe neplăceri: în România, el a fost închis pentru că s-a crezut că este spion austro-ungar, iar în Austro-Ungaria a fost închis sub pretext că ar fi fost naționalist român. De nu mai puțin cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea Închisorile mele, publicată cu cinci ani înainte de moartea sa.
Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic
Chiar dacă a fost dedicat trup şi suflet muncii sale, Ioan Slavici a fost un om care a pus, întotdeauna, familia la loc de cinste în viața sa.
„Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic. De când trăiesc oamenii pe faţa pământului, totdeauna şi pretutindeni s-au bucurat de obşteasca iubire şi de încredere cei ce ca fii, ca soţi, ca părinţi şi ca fraţi au fost oameni cumsecade – şi dispreţuiţi, urgisiţi, osândiţi cu toată asprimea au fost cei ce şi-au nedreptăţit părinţii, soţia, copiii, ori fraţii, i-au minţit, i-au amăgit, i-au înşelat, ori i-au asuprit în orişice fel“, a mai scris el în Amintiri.
Acasă, Ioan Slavici și-a creat un obicei din a curăța ridichile de coajă și de a le mânca cu sare și ulei de măsline și, la fel ca mulți alți scriitori pe care contemporaneitatea îi apreciază, fuma foarte mult. Slavici nu a renunțat nici pe patul de moarte, în 1925, la acest viciu, rugându-și soția să-i aprindă o țigară. La scurt timp după ce țigara s-a stins, a murit și scriitorul. El a dorit să fie îngropat în orașul Panciu, unde locuia fiica sa, refuzând cimitirul Bellu din București, unde odihnesc mulți scriitori români.
Ioan Slavici este, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă, unul dintre marii clasici ai României. Scriitorul a lăsat moștenire romane, comedii, nuvele, povești pentru copii, care oglindesc dragostea sa pentru țară și pentru literatură, dar sunt şi expresia unei înalte moralităţi. Romanul Mara a fost cel care i-a adus recunoașterea ca romancier, dar și nuvelele Popa Tanda, Pădureanca, Budulea Taichii sau Moara cu noroc i-au adus laurii meritați.
Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.
N‘am încuviințat nici odată literatura frumoasă a traducțiunilor, mai ales a acelora de pe texte de o valoare îndoelnică. Scrierea lui Schiller e lipsită de meritul istoric și sufere de boala, de care sufăr toate scrierile acestui autor german, de „cosmopolitism”; Ponson du Terrail e un autor nesănătos de povestiri de sensație, făcute ca să sparie babele și copiii; Eugène Sue în fine are mai mult talent, dar e un scriitor cu cotul, pentru care producția devenise meserie. Acesta este întăiul punct de vedere; al doilea este că traducerile unor asemenea scrieri nu îmbogățesc, ci corup literatura; ele mai sînt o încurajare a lenei intelectuale, căci traducerea unor scrieri fără valoare este munca cea mai ușoară, care dispensează pe scriitor de la producere proprie și de la cumpănirea terminilor.
O traducere din Shakespeare, din Molière sau din Goethe e un merit, căci formă și înțăles sînt atît de îngemănate, încît traducătorul trebuie să cumpănească cuvînt cu cuvînt și frasă cu frasă; o traducere din Ponson du Terrail sau din prosa lui Schiller e o jucărie pe care ș‘o poate permite ori-ce gimnasiast.
Citit-au vreodată colectorii pe «Dănilă Prepeleac», pe «Soacra cu trei nurori» și altele, ca să vadă, care ar trebui să fie isvoarele, din care să se inspire, și cum vorbesc și se mișcă ținutașii din Neamț?
Dar la dreptul vorbind, la Piatra, într‘un ținut muntos plin de legende, de proverbe, locuțiuni, apoi de localități istorice, Colectorul nu găsește ce să culeagă? Un muntean de baștină, născut asemenea în ținutul Neamțului e Ioan Creangă. Citit-au vreodată colectorii pe Dănilă Prepeleac, pe Soacra cu trei nurori și altele, ca să vadă, care ar trebui să fie isvoarele, din care să se inspire, și cum vorbesc și se mișcă ținutașii din Neamț?
Foi literare în provincie ar putea să facă un serviciu nemăsurat literaturii și lexiconului romîn. Limba de rînd a ziarelor politice amenință a îneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului. Afară de aceea, cu propășirea realismului modern, se șterg legende și povești, proverbe și locuțiuni, adevărat nestimate ale gîndirii poporului romînesc. Dacă acele foi ni-ar da icoana locului prin culegerea esactă a formelor caracteristice ale gîndirii poporului, ele ar fi neprețuite. Dar traduceri din franțuzește sau din nemțește a unor producte nesănătoase? Cui folosesc? Ele întăresc numai ideea falșă, că poporul în două mii de ani n‘a avut nici limbă nici cugetare și că aceste două trebuesc plăsmuite în mod meșteșugit de cătră o anume academie.
Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880
Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA
„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte
Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească
Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.
Unul dintre miturile cele mai semnificative din cîte a păstrat poporul nostru este următorul: La leagănul unui copil se coborîseră cele trei ursitori, menindu-i una tărie, alta istețime, a treia mărire lumească. Mama copilului, nemulțumită că i se dăruiseră și lui bunuri pe cari le-au avut atîția oameni, rugă pe cele trei zîne ca în deosebi copilului ei să-i hărăzească ceva ce n‘a avut încă nici un muritor. Cu întristare îi răspunde una din zâne: „Ca toți oamenii nici judeci, nici poți judeca ceea ce ai cerut, dar totuși îți împlinesc dorința și dăruesc copilului tău tinerețe fără îmbătrînire și viață fără de moarte”.
Copilul creștea văzînd cu ochii într‘o zi cît alții într‘un an și mînat de instinctul de neîmbătrînire și de nemurire, sădit în pieptul lui, luă lumea în cap, spre a mîntui împărățiile de peire, omenirea de dușmani. Trecu pe rînd când prin pustii, primejduite de zmei puternici, unde nici om, nici turmă nu putea petrece și ucidea pe acei zmei, deschizînd locuri așezării oamenilor, când prin păduri locuite de fiare, pe care le nimicea făcînd drum vînătorilor și cărbunarilor, cînd iar prin împărății înflorite și vechi, prin orașe puternice și avute, pînă ce într‘un tîrziu ajunse în palatul unei zîne aeriane, unde îl aștepta neîmbătrînirea și nemurirea.
Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea-cel-Bătrîn și ar zice: „eu v‘am dat independența țării, căci după ce am înfrînt oștirile turcești, m‘am supus împăratului sub condiții, cari au trebuit să vă păstreze țara și naționalitatea” – mulți ar lua în râs pe bătrîn
Aci petrecu trei zile în deplină liniște. După trei zile, plecînd însă la vînat, adormi într‘o vale frumoasă în care pietre și copaci, rîuri și isvoare începură a vorbi cu el și a-i aduce aminte de casa părinților, de locurile părintești și tot amestecul acesta de vorbiri îl fermecă și-l ademeni atît de mult, în cît cum se deșteptă, încălică și luă drumul spre casă. El adormise în valea „aducerii aminte”. Cum eși din cercul magic al zînei, începu a nu mai cunoaște lumea. Ajunse într‘un loc, unde știa că e un oraș mare și nu găsi de cît ruine, pe care pășteau caprele. Intrebă pe păzitor de nu știa unde e orașul cutare, dar acesta răspunse că neam de neamul lui nu pomenise acolo de cît ruine.
Trecu mai departe și – unde fusese acum trei zile un pustiu întins – află un oraș foarte mare. Ba în piața orașului văzu un grup de marmoră, care-l reprezenta pe el însuși luptîndu-se cu un zmeu. El întrebă pe un orășan ce însemnează acel grup. Acesta-i răspunse că acum cîte-va sute de ani un viteaz, se zice, c‘ar fi ucis un zmeu în locurile acestea care erau pustii, și că de atunci încoace a fost cu putință să se așeze oameni acolo și să se ridice acel oraș. Dar bine, eu sunt acela – zise atunci cavalerul nemuritor.
Lumea ce se strînsese împrejurul lui, rîse de dînsul și-l crezu nebun. Și astfel pe ori și unde trecea, pe ori și unde vedea înflorire în urma faptelor lui, lumea-și bătea joc de el, îl lua în rîs, nevoind nimeni să-l crează că el fusese acela, care curățise codrii de fiare și pustiurile de monștri. Nu trei zile, cum i se părea lui, sute de ani trecuse din timpul cînd el plecase în lume după nemurire.
Nu ne-am mira dacă într‘una din zile roșii s‘ar lăuda că ei au „creat universul”, care înainte de partidul național-liberal, nici nu exista
Cam astfel pate și geniul neîmbătrînit al istoriei Romînilor. Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea-cel-Bătrîn și ar zice: „eu v‘am dat independența țării, căci după ce am înfrînt oștirile turcești, m‘am supus împăratului sub condiții, cari au trebuit să vă păstreze țara și naționalitatea” – mulți ar lua în râs pe bătrîn. Dacă acelaș geniu sub forma lui Cuza-Vodă ar zice: „eu v‘am dat toate drepturile cîte le aveți astăzi, și numai datoria publică de șase sute de milioane e meritul vostru de patru-spre-zece ani încoace” roșii i-ar răspunde, „că înainte de a se pripăși un fanariot în strada Doamnei nu existau asemenea idei”.
Nu ne-am mira dacă într‘una din zile roșii s‘ar lăuda că ei au „creat universul”, care înainte de partidul național-liberal, nici nu exista. Și cu toate acestea e evident, că o țară care există de 700 de ani aproape parte independentă, parte pe deplin autonomă în lăuntrul său, nu are să-și mulțumească existența unui partid, care nu e decît de alaltăieri și că independența, departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieței noastre istorice, minus inepțiile unui partid compus din oameni ignoranți și de rea credință, cari ne-au dat această sumă știrbită.
Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880
Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA
„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte
Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească
Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.
Supt titlul de „Cercetări demografice asupra populației Romîniei și în special a districtului și orașului Iași”, d-nul Dr. med. V. I. Agapi, servindu-se de datele, altfel pline de neajunsuri ale statisticei noastre, ne face o înspăimîntătoare dare de samă despre starea sanitară a poporului romînesc. D-sa supune acele date unei critici îndestul de precaute, încît pretutindene conclusiile, în loc de a fi exagerate, sînt poate încă supt icoana realității.
Ajuns la capăt, autorul justifică neajunsurile de care a trebuit să sufere opul său și care sînt imanente isvoarelor statistice, de care s‘a servit. Cu toate acestea lucrarea sa este însemnată din toate punctele de vedere și ar fi de recomandat ca un fel de „memento mori” tuturor acelora, cari cred că prin teorii frumoase, cuvinte sunătoare și legi traduse din franțuzește se poate îndrepta starea unei țări. De aceea credem a ne împlini o datorie, constatînd că administrația regulamentului organic a fost părințască alături cu administrația inaugurată prin curentul de idei de la 1848. Non datur saltus in natura („natura nu face salturi”, n.r.).
Organisația socială a Romîniei are două părți caracteristice, una representată prin o droae de fraze goale în zecile de foi și foițe ale țării, alta sărăcirea și moralitatea reală a populației
Cine-și închipuește a putea progresa prin salturi, nu face alta de cît a da înapoi. Loviturile date bisericii au desființat poliția morală, pe care o esercita aceasta în alte vremi; trebuințele esagerate ale franțuzitei plebe de sus au drept corelat munca înzecită a poporului rural, fără ca măcar să se fi îndoit puterile sale fisice și intelectuale; dările mari așezate pentru plata unor drumuri de fer, pe care n‘avem ce căra și pentru susținerea unui ignorant proletariat al condeiului, angajază munca țăranului pe ani întregi. Astfel organisația socială a Romîniei are două părți caracteristice, una representată prin o droae de fraze goale în zecile de foi și foițe ale țării, alta sărăcirea și moralitatea reală a populației.
Generația viitoare, care după umbrele ce le aruncă va fi și mai sacă și mai înfumurată decît cea de astăzi, ne arată de pe acuma causa Romîniei ca o causă pierdută. Cînd vom ajunge la realisarea corectă a formulelor metafisice din J. J. Rousseau, atuncea ne vom trezi că nu mai esistă popor romînesc și acele formule nu vor fi credem suficiente pentru a hrăni ilusia greco-bulgarilor din București că trăesc într‘un mic Paris. Fiecare cap, „qui a fait ses études en France” dormind pe biliardurile din cafenele, ne costă sute de țărani morți prin supra-esploatarea puterilor lor fisice, prin absoluta lipsă de bucurie și de dulceață a traiului.
Ca medic autorul nu vorbește de cît de causele fisiologice ale acestei peiri continue a poporului romînesc. Dar aceste cause nu sînt totdeauna decît efectele altor cause și mai generale, efectele presiunii sociale asupra claselor de jos, a lipsei de cruțare, a barbariei cu care plebs scribax tratează la noi poporul. Ea a subminat orice autoritate dumnezeească și omenească, a sleit în două zeci de ani toate isvoarele de puteri ale țării, a deschis porțile tuturor vagabonzilor din cîteși patru unghiurile lumii, pentru ca să aibă în aceștia avizi aliați pentru esploatarea țăranului.
Clasa «de sus» a subminat orice autoritate dumnezeească și omenească, a sleit în două zeci de ani toate isvoarele de puteri ale țării, a deschis porțile tuturor vagabonzilor din cîteși patru unghiurile lumii, pentru ca să aibă în aceștia avizi aliați pentru esploatarea țăranului
Apoi prin sute de mii de coli de hîrtie tipărite au corupt definitiv bunul simț atît de caracteristic al Romînului, făcînd din oameni cuminți și așezați, oameni cari nu mai pot înțelege nimic din cîte-i înconjură, nici legi, nici limbă, nici obiceiuri. Espresia cristalisată a acelor epidemii spirituale și fisice sînt temnița și spitalul. In caracterele degenerate ale acelei dintîi vezi lipsa de religie, lipsa de conștiință de drept, născute prin subminarea bisericii; în organismele decrepite, ce ni se presintă ‘n spital, ni se arată jărtfele presiunii economice.
Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880
Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA
„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte
Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească
Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.
Am spus-o într‘un rînd că ceea-ce ne inspiră durerea cea mai mare și o adevărată teamă de viitorul acestei țări, nu sînt pe atîta oamenii generației actuale, pe cît tinerii noștri, cari vor stăpîni în viitor soarta nației lor. Lucrarea continuă a instituțiilor prea liberale a consistat la spiritele tinere în dărîmarea ori-cării autorități dumnezeești și omenești, într‘o încredere oarbă în propriea persoană neînsemnată, în nerespectarea ori-cărui superior.
Ușurința, cu care tinerii la noi discută oameni și lucruri, espresiile, de care se servesc, suficiența și lipsa de naivitate, e un semn că avem a face cu oameni îmbătrîniți înnainte de vreme, cărora le-am prezice de pe acuma lipsă de statornicie și impotență morală. Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dă Dumnezeu, pentru c‘am făcut din școli numai unelte, în care se îngrămădește învățarea unei mulțimi de cunoștinți, fără să fi îngrijit de loc pentru creșterea inimii și caracterului, căci nici-odată tăria unui popor n‘a stat în instrucție și numai în instrucție, ci totdeauna în creștere. O cunoștință, mai ales în școalele secundare, care nu are rol educativ, e o cunoștință stearpă și nefolositoare.
Ne-a trebuit acest proemion, pentru a ajunge la faptele ce voim să le însemnăm. La 28 Mai, D. I. G. Ciurea s‘a dus în calitate de jude-instructor la hotelul „Romănia” împreună cu d. Prim-procuror I. Vrănceanu și în locul grefierului, ce era ocupat, a fost luat pe d. Vasile Elefterescu, copist la parchet. Pe cînd d. Jude-instructor lucra la procesul-verbal, pentru ancheta afacerii Cimara, îi spuse copistului să iee hîrtie și să copieze procesul-verbal, ceea-ce acesta din urmă a și început să facă.
Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dă Dumnezeu, pentru c‘am făcut din școli numai unelte, în care se îngrămădește învățarea unei mulțimi de cunoștinți, fără să fi îngrijit de loc pentru creșterea inimii și caracterului
După ce a copiat jumătate, spune judelui că a greșit, puind cuvintele „ne-am transportat la fața locului”, în loc de „ne-am transportat la hotel Romănia”. D. Judecător răspunse că nu face nimica, numai să pue în parantesă „Hotel Romănia”. Dar judecătorul trecînd cu ochii partea ce se copiase pe curat, observă lipsa încă a două cuvinte, ce denatura înțelesul construcției.
Judecătorul zice cu mirare:
– Iată, Domnule, și aici ai greșit. Bagă de samă.
– A greși este o faptă omenească, răspunse copistul.
– Prea bine. A greși este o faptă omenească, însă nu-i mai puțin adevărat că cineva trebuie să primească observații, cînd le merită.
– Eu nu sînt învățat să primesc observațiuni.
– Dacă ați fi în cancelaria mea, ați învăța să primiți observații, căci ori de cîte ori ați face greșeli, le-aș observa.
– Nu voi fi nici-odată la D-ta, la instrucție.
Atunci judecătorul, văzînd că acest domn nu mai tace, îi ia procesul-verbal din mână și-i spune să iasă. D-nialui răspunde că nu ese afară, căci a venit cu d. prim-procuror. După o nouă somare să iasă și după un nou refus, d. prim-procuror ca șef nemijlocit îi ordonă să iasă, după care d. copist se depărtă. Zicem șef nemijlocit, căci la anchete locale e știut că toți agenții publici sînt de drept la ordinele judecătorului de instrucție.
Acest act de nesubordonație ar fi fost în sine nimica toată, si cădea simplu asupra culpabilului, căci un judecător e în genere prea sus pentru grațiositățile unui copist. Dar d. Elefterescu nu s‘a mulțumit cu atîta, ci a crezut a putea cere satisfacție pentru observația că nu-i în stare a copia o hîrtie corect. A doua zi, d-sa trimise marturi judecătorului, căci s‘au mai găsit doi domni în comunitate de idei și sentimente, cari să se însărcineze cu această misiune de „onoare”. Se‘nțelege că judecătorul a trebuit să dea din umeri dup‘o asemenea copilărie. Destul că d. prim-procuror, aflînd despre aceasta, i-a observat d-lui Elefterescu că: sau să retragă provocația, sau să-și dea demisia. D. copist își dă demisia din importantul său post, întîiu motivată, apoi nemotivată; apoi se duce la parchetul general și reclamă în contra judecătorului.
După aceste incidente care atacau în mod atît de grav posiția gravă de copist, trebuia neapărat să mai urmeze ceva, o scrisoare, publicată între inserțiunile „Curierului Balassan”, o adevărată ilustrație a libertății presei, minunată prin eleganța ciceronică a espresiilor ei – a căror reproducere ar fi deja o necuviință. Astfel după o insubordonație, acest domn posează în martir al onoarii cavalerești și în insultător al superiorului său.
Se‘nțelege că nici-odată nu ne-am fi ocupat cîtuși de puțin de grațiosități de copist, dacă d-sa și martorii n‘ar fi studenți la Universitate, dacă acestea n‘ar fi pentru noi un semn al vremilor, ce ne așteaptă.
După a noastră părere organele statului nu esistă pentru a fi batjocorite de ori-cine și pentru ca inferiorii să-și poată face mendrele înlăuntrul organismului social. D. Elefterescu ar fi trebuit destituit și d. procuror-general a fost prea delicat în asemenea împrejurări cerîndu-i numai demisiunea.
Cine ocupă un post inferior și nu învață a se supune, acela n‘are decît să privatiseze și să-și lucreze moșiile dacă le are, căci a ocupa un post nu este un drept, ci un serviciu anume plătit de stat
Se înțelege de sine că judecătorul, admițînd provocația ce i s‘a făcut, s‘ar fi coborît pe un nivel, de care trebue să se ferească ori-și-cine, căci atît ar mai trebui ca organele statului să se apere cu arma la ori-ce observație îndreptățită vor face. Cine ocupă un post inferior și nu învață a se supune, acela n‘are decît să privatiseze și să-și lucreze moșiile dacă le are, căci a ocupa un post nu este un drept, ci un serviciu anume plătit de stat, înlăuntrul căruia cine-va trebue să respecteze ierarchia și autoritatea superiorilor, căci altfel nu mai e cu putință nici orînduială, nici armonia societății, și nici societatea nu mai poate respecta organe, care nu sînt destul de apărate de frumoasele roade ale creșterii subalternilor lor.
Înc‘un pas pe această cale a civilisației și vom ajunge idealele stări de lucruri din Grechia, Mexico, Guatemala și alte asemenea state, care în privirea respectului autorității vor fi servit de model celor ce ne-au înzestrat cu acest spirit de subordonație.
Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880
Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA
„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte
Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească
Lumea e formată din oameni care trăiesc aşteptând moşteniri, şi oameni dispuşi să-şi dea viaţa, ca să lase în urmă o moştenire.
Iisus Hristos. Alexandru Macedon. Dante. Ştefan cel Mare. Mihai Viteazul. Mozart. Napoleon Bonaparte. Avram Iancu. Traian...
“Conştiinţa românească a voit să dea celui mai mare poet al ei o obârşie fabuloasă”, scrie George Călinescu în capitolul introductiv (“Strămoşii”) al emblematicei sale Viaţa lui Mihai Eminescu. Despre Luceafăr, continuă exegetul, s-a spus că ar...
La ceas aniversar, când ne pregătim să sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi un an de când proiectul nostru produce “balsam pentru sufletul românesc”, Matricea Românească vă oferă extrase dintr-o discuţie purtată la Mănăstirea Putna, loc...
Probabil mii de elevi români au trecut în ultimii 25 de ani prin mâna lui Carmen Bodiu, profesorul de Limba Română cu care Matricea Românească a stat de vorbă la Oradea. Pentru directorul Casei Corpului Didactic Bihor, cultura în România înseamnă educaţie,...
Dacă vorbim despre limbă și despre cuvânt, atunci aș deschide articolul cu spusele lui Mihai Eminescu: „Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”. Astăzi, 31 august, floarea sufletului nostru, Limba Română, este încununată și...
Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o...
„Trei, Doamne, și toți trei! este cea mai frumoasă poezie despre dragostea de părinte”, mi-a spus tata, pe când aveam cam 7-8 ani, în timp ce se îndrepta spre biblioteca din camera unde numai musafirii aveau voie.
Tata nu mi-a citit toată poezia, pentru...
Ca un domnitor mitic din vremurile în care descălecatul era actul de fondare a unei ţări, maiestuosul Eminescu ne-a lărgit hotarele limbii şi ne-a arătat cine suntem cu adevărat. Poate de aceea îl iubim şi îl urâm atât de mult. O discuţie despre cum a...
Nici nu mai ştiu de când îl ştiu pe Eminescu. Probabil că dintotdeauna, pentru că sunt român. De aceea, îl iubesc pe Eminescu fără să-l fi cunoscut, doar resimţit genetic. Eminescu, fie că vrem, fie că nu, curge prin venele tuturor. Mereu l-am considerat...
Nu trebuie să îţi placă poezia lui Vasile Alecsandri pentru a te simţi profund revoltat de ingratitudinea cu care “naţiunea recunoscătoare” îl tratează pe “Bardul din Mirceşti”. Un (foto)reportaj cutremurător Matricea Românească, acasă la cel pe...
Contemplând colinele Ipoteştiului, pe care va fi zburdat copilul Eminescu, te luminezi de un adevăr simplu, axiomatic, pe care gânditori ai noştri de la Rădulescu-Motru la Blaga l-au enunţat cu mai multă pricepere: sufletul românesc nu e făcut din unghiuri...
Satul românesc, îndeosebi cel ardelean, a fost rareori mai bine descris în literatură decât în operele lui Ioan Slavici, scriitorul care ne-a dat Moara cu noroc sau Mara. În binecunoscutele sale opere, el creează, din cuvinte magistral alese, tablouri fidele...
Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale...
Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale...
Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale...
Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
