muzica populara

A început să cânte de timpuriu, mai precis de la vârsta de cinci ani. Desigur că la început totul a fost o joacă de copii, însă cu trecerea timpului Anamaria respira muzică prin toți porii, motiv pentru care a început să se pregătească mult mai serios pentru o carieră în lumea această lume. Cu trecerea timpului, a luat calea festivalurilor, prilej cu care a cântat și încântat publicul și jurații care au răsplătit-o cu fel de fel de premii.

Când nu este pe scenă, Anamaria este o veritabilă culegătoare de folclor, asta și pentru că este studentă la Facultate de Litere, secția Etnologie. Printre, concerte, proiecte și drumuri bătute în lung și-n lat, Anamaria Lăcătuș a poposit la Dialogurile Matricei, prilej cu care am discutat despre debutul în muzică, întâmplări de pe scenă, tradiții din lumea satului, costume populare și planuri de viitor.

 Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Muzica, o dragoste la prima audiție
• Mentalitatea interpretului de festival
• Taina satului românesc și a costumelor tradiționale
• Un album lucrat pe îndelete

Eveniment de neuitat la Sala Agora!

Pe data de 30 mai 2023, Matricea Românească a organizat un spectacol muzical extraordinar în Sala Agora, care a captivat inimile tuturor participanților!

Cu o combinație incredibilă între tradiția muzicii folclorice și energia debordantă a orchestrei, Muzica Divertis, evenimentul a adus pe scenă Corala Armonia din Constanța, într-o prestație vocală impresionantă! Voci puternice și emoționate, acompaniate de instrumente tradiționale, au interpretat cele mai frumoase cântece folclorice românești, aducând în prim-plan autenticitatea și bogăția patrimoniului cultural al țării noastre. Atmosfera s-a încălzit treptat, iar publicul a fost invitat să se alăture în dans și cântec. Răsunând în unison, toți cei prezenți au creat o atmosferă de sărbătoare și de conexiune profundă cu rădăcinile noastre culturale.

A fost o seară plină de emoții, în care muzica a unit oamenii și a creat amintiri care vor rămâne vii în sufletele noastre. Mulțumim Coralei Armonia și Muzicii Divertis pentru acest spectacol memorabil!

Grigore Gherman are un parcurs profesional pe care mulți și l-ar dori. Deține aptitudini muzicale, dar înaintea de acestea iubește folclorul și îi este dedicat acestui gen încă de mic. Simte că traseul i-a fost scris în viață și că este dator să ducă mai departe obiceiurile moștenite din bătrâni pentru că a îmbrățișat foarte natural cântul popular.

Se identifică perfect cu ceea ce face. Respiră muzică, se hrănește cu muzică. Îi dă sens vieții cu toată frumusețea sa. Scena i-a devenit prietenă tânărului în jurul vârstei de 12 ani. Sufletul îi este alimentat de ani buni cu bucuria pe care o primește de la publicul spectator. Crede cu tărie că nu are doar un simplu rol de artist în societate, ci consideră că activitatea sa e un mănunchi de har îmbinat cu pasiune, dăruire și multă muncă.

Grigore Gherman este o speranță a țării noastre. Luptă pentru ce ne-au lăsat mai frumos străbunii noștri, cânt și port popular. Amănunte mai multe despre cum a valorificat darul cel mai frumos pe care l-a primit de la Dumnezeu, despre cel mai curajos lucru pe care l-a înfăptuit în viața sa, dar și despre sentimentele pe care le poartă față de meseria aleasă, în rândurile de mai jos.

Grigore, cât de mult îți place rolul tău de artist în societate?

Îmi place ceea ce fac! Așa a fost dintotdeauna: am căutat perfecțiunea și nu doar în domeniul muzical, ci în toate activitățile pe care le-am realizat. Nu cred că activitatea mea este un rol , este un amestec de har cu muncă, apoi de pasiune cu dăruire. La momentul de față un vis văzut cu ochii deschiși, un fel de reverie, deși până la acest moment am avut și obstacole pe care le-am depășit. Îmi place ceea ce fac și mai ales să-i văd pe oamenii bucurându-se de muzică bună.

Cât de mult îți place și în ipostaza de profesor? Ce îți iei frumos pentru suflet de la copii?

Povestea Domnului Grig (așa prefer să-mi spună prietenii mei mai mici) începe de pe băncile școlii unde am învățat. Poate nu am fost întotdeauna cel mai bun, poate nu veneam întotdeauna cu temele făcute, dar nici măcar o dată nu am fost lipsit de bun simț față de profesori și nici măcar o dată nu am făcut vreo boacănă în timpul orelor. De ce? Știam că scenariul vieții ni-l facem noi, dar aprobarea este de „sus”. Deci, nu știam ce-mi va aduce ziua de mâine. Mă întrebam dacă voi ajunge și eu profesor? Iată-mă! Nu m-am visat profesor. A fost să fie. Și sunt îndrăgostit de această activitate, iar de la elevi iau sinceritate, liniște și bucuria de a trăi frumos!

Dar de la publicul spectator?

E o întrebare delicată! Iubesc oamenii educați și cu cei “șapte ani de acasă”, cu alte cuvinte cu bun simț. Noi, cei care cântăm muzică populară, avem un public cuminte (profesori, preoți, medici, oameni de la țară, dar gospodari care au un parcurs frumos în viață ș.a.m.d). Oameni care ascultă muzica noastră se întorc în copilărie sau o retrăiesc, retrăiesc un moment important din viață, o amintire plăcută, o poveste de dragoste. Nu genul muzical își alege publicul, ci publicul își alege genul muzical, iar acesta spune ceva despre oamenii pe care îl ascultă. Iau de la oameni zâmbet, amintiri, aplauze și bun simț. Omul, în general, pentru a fi fericit are nevoie de puține lucruri, doar trebuie să-și dea seama.

Ce abilități trebuie să dețină cineva ca să aibă un parcurs profesional ca al tău și să devină un artist atât de apreciat?

Să muncească și să iubească cu toată inima ceea ce a ales să facă în viață. Dumnezeu îți dă ce-i ceri, dar trebuie să meriți! Nu poți fi slugă la doi boieri, în cazul nostru la două genuri muzicale. Dacă alegi muzica populară, atunci să fie până la capăt muzică populară. Să fii dedicat și adevărat. Să apari în fața publicului mereu la patru ace. Să vii cu cântece noi. Mi se mai spune Grigoraș din Bucovina după melodia cu același titlu. Nu în ultimul rând să fii de omenie. Cineva e medic, cineva e pompier, altcineva e vărzar, dar înainte de meserii toți suntem oameni. Acest detaliu contează mult.

Când suntem mici intrăm cu ajutorul imaginației în diferite roluri. Ba suntem medici, ba cântăreți, ba pompieri. Tu de-a ce te jucai cel mai des? Oare să-ți fi plăcut dintotdeauna să cânți?

Cântăreț și medic! Mergeam cu mama la “colhoz” și cântam doamnelor care aveau “normă”, adică prășeau porumbul, ceapa sau sfecla de zahăr. Cântam acasă în camera mea. Cântam când mergeam la școală. Am fost vedeta Universității din Cernăuți.

Mă jucam și de-a medicul cu vecinele. Odată am injectat florile mamei dintre care câteva s-au uscat și mama nu știa din ce cauză, le-a mutat locul, crezând că au prea puțină lumină. Însă întotdeauna a primat cântecul. Am cântat pe pragul vecinilor pentru doi spectatori, am cântat la nunți pe la 12 ani. Era musai însă să fie scenă, să fiu ascultat. Nu-mi plăcea să cânt la zilele de naștere lângă masă când rudele mâncau. Mi-am dorit să fiu la alt nivel, iar la 12 ani ani am cântat cu alți copii din Cernăuți pentru președintele României.

Talentul este, oare, unul moștenit? Ce-mi poți mărturisi?

Bunicii mei au cântat la vioară. Și pe partea mamei și pe partea tatălui meu. Mama a avut o voce frumoasă, din cauza emoțiilor, însă, n-a urcat în scenă. În familia ei au cântat toți frații, ca muzicanți erau celebri în localitatea Horbova. Bunica când aveam 12 ani m-a văzut într-o gazetă și a zis de bucurie: „de acum pot să mor”. Am fost bucuria bunicilor și cred am moștenit de la ei un sâmbure de talent.

Apropo de moștenire, ce ai luat de la mama? Dar tatăl tău ce te-a învățat? Cu ce valori ai plecat din interiorul familiei tale?

Tata m-a învățat să fiu de sine stătător, că în viață este cam așa: cum îți vei așterne, așa vei dormi. În clasele primare nu-mi plăcea matematica. Într-o seară, tata a venit să mă ajute la teme, iar eu i-am zis: ”n-am să ajung matematician”! Atunci el m-a întrebat: „N-o să ai nevoie să numeri banii”? Eu i-am răspuns: „la numărat banii o să mă descurc!’.

Deși mama nu a făcut studii superioare, a făcut facultatea vieții. A știut întotdeauna să tacă în situații problematice și atunci când nu era convinsă de un lucru, tăcea. Ea a putut întotdeauna să nu reproșeze oamenilor, să încurajeze un om, să-l asculte. De aceea este foarte iubită în localitatea noastră. De la ea am învățat că pacea este mai importantă decât dreptatea!

Ce zonă folclorică reprezinți prin cântecul tău, Grigore?

Zona dintre Siret și Prut. M-am născut lângă Codrii Cosminului, la o aruncătură de băț de la Prut. De aceea am scris Bucovină, raiul meu și Bucovină, pământul strămoșilor. De aceea, am ales să cânt Bătuta cu trompeta, Ori bărbatul, ori femeia.

Ce înseamnă scena pentru tine? Când ai făcut cunoștință cu ea prima dată?

Bucurie, emoție și pasiune! Asta înseamnă scena pentru mine și m-am împrietenit cu ea la 12 ani.  A fost foarte important startul. Colaborarea cu orchestra valea Prutului, primul premiu la un concurs de muzică populară “Din cântecele neamului”, prima călătorie în România (când am văzut Casa Poporului și am cântat la Cotroceni și la Teatrul Național din București în cadrul spectacolului dedicat sărbătorilor de iarnă Tezaur folcloric).

Ce sentimente te încearcă atunci când ești pe veșnicele scânduri ale scenei?

Mi-i bine! Uneori timpul trece prea repede, dar încerc să iau cu mine aplauzele, zâmbetele și atenția publicului și atunci, închizând pentru câteva secunde, mi se pare că trăiesc o bucurie veșnică.

Prin ce țări te-a purtat cariera de artist?

Nu am numărat până acum, dar am cântat în multe țări din Europa, mai ales acolo unde sunt românii noștri. Până la momentul de față, ca și călător prin frumoasa lume, am vizitat 33 de țări, nu orașe, țări!

Frumos este să fii artist, dar este ușor sau greu?

Nu este întotdeauna ușor! Dar și momentele mai dificile pot fi depășite. Astăzi apare o problemă aproape de nerezolvat, dar mâine sau poimâine poate fi rezolvată ușor.

Drumuri lungi. Într-o zi am făcut unsprezece ore cu mașina ca să pot cânta în două locuri și să revin acasă. Cu ceva timp în urmă am avut 5 evenimente într-o zi, toate programate la ore fixe. Mai răcim și noi, cum să lași un eveniment de izbeliște când ești pe afiș?

Dacă nu ai fi fost ceea ce te-ai construit astăzi prin muncă și talent, ce ar fi făcut Grigore Gherman în viață?

Cea dintâi meserie este să fii om, iar un om în sensul deplin al cuvântului se descurcă. Pot merge să cosesc sau să mulg vaca, pot vinde într-un magazin, pot culege bureți și pot da cu lavabilă. Mă pot angaja ca profesor de limba și literatura română. Am diplomă. Pot dansa. Știu să vorbesc câteva limbi. Pot căra mobila ș.a.m.d. Pe toate le-am făcut. Omul se descurcă în orice împrejurare, doar să-și dorească!

Care este lucrul cel mai curajos pe care l-ai făcut până acum?

Noi cei născuți în iunie suntem legați de casa unde am copilărit și de părinți. Iubim lucrurile sigure și oamenii sinceri. Cuvântul trebuie să fie cuvânt, promisiunea trebuie să fie lege. De aceea cred că actul cel mai curajos de până acum a fost să las totul la Cernăuți și să plec spre București unde nu cunoșteam pe nimeni și nici un loc și să iau totul de la zero. Am lăsat o viață la Cernăuți și am început alta la București. Cărămidă cu cărămidă m-am clădit de la temelie să ajung omul Grigore Gherman de azi.

Ce îți place la tine, Grigore?

Loialitatea. Dacă mi-ai făcut un bine, nu te uit două vieți. Implicarea. Pun suflet în ceea ce fac și în relațiile pe care le apreciez. Bunul simț. Nu sar niciodată calul.

Ce nu îți place la Grigore?

Sunt prea sincer, uneori prea iertător. Până la urmă nimeni nu este perfect, dar fiecare om în parte este o minune. În viață este important să te accepți așa cum ești, să faci ceea ce îți place, să te bucuri de oamenii care te agreează. Este important să te bucuri de locurile pe care le vezi și să conștientizezi că viața este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu ni l-a dat!

Corul Armonia din Constanța este cel mai prestigios ansamblu de voci bărbătești din lume. Alături de orchestra Muzica Divertis, aceste uimitoare voci au cântat pe 7 iunie, sub bagheta dirijorului fondator Ion-Iulian Dumitru. Au cântat de voie bună, de dragoste, dar și despre țara lor. Vă propunem să ascultați. Lăsați-vă în voia muzicii și intrați în starea ei. 

Cum vă sună?

Matricea Românească a stat de vorbă cu Carmen Stetco, câștigătoarea locului I la Tezaurul Folcloric. Ne-a povestit de unde are această emoție și dragoste pentru muzică. Povestea ei o puteți descoperi în cele ce urmează.

Cine este Carmen Stetco?

Carmen Stetco este o persoană foarte ambițioasă, perseverență și muncitoare. M-am născut în orașul Borșa, la poalele Muntelui Pietrosu, o zonă bogată în tradiție, cultură, obiceiuri și oameni calzi. Sunt mândră că vin din această zonă a Maramureșului istoric. Județul Maramureș este înzestrat cu un potențial turistic deosebit de mixt și concentrat prin existența unor forme de relief îmbinate pe tot teritoriul, a unei clime favorabile practicării turismului pe aproape tot parcursul anului, a unui potențial faunistic și floristic bogat în specii și ecosisteme singulare în Europa, cu factori naturali de curǎ balneară, cu un patrimoniu cultural, istoric și arhitectural de referință chiar mondială. O astfel de zonă are un potențial turistic exponențial am putea spune. Este dificil de găsit o tară, o regiune, în care turismul să fie în floare indiferent de anotimp. La acest capitol, Maramureșul este fruntaș. Fie că vrei să te bucuri de o drumeție de vară prin Carpații Orientali, fie că ești pasionat de sporturi de iarnă, destinația ta va fi întotdeauna Maramureșul.

De unde aceasta pasiune pentru muzica populară?

Pasiunea mea pentru muzica populară s-a așezat în mine, încă de când eram mică. Am crescut într-o familie unde muzica era la ea acasă, tot timpul cântăm, bunica mea cântă, tatăl meu cânta la vioară și din voce. Ascultând toată ziua numai muzica populară, mi-am dat seama că îmi place mult. Din clasele primare, mama mea a fost cea care m-a înscris la un ansamblu la Borșa, am început să dansez, să cânt și de acolo s-a deschis calea mea spre cântecul popular. Părinții sunt cei care mă sprijină și mă susțin cel mai mult, mama se ocupa de costumele populare, mi le pregătește, iar tata este mereu prezent cu mine peste tot.

De la ce vârstă ai început să cânți pe scene și să devii cunoscută?

Am început să cochetez cu muzică de la 5-6 anișori, dar momentul meu important când am pășit a fost prima dată la 11 ani pe scena Tezaurului Folcloric, în emisiunea regretatei Marioara Murărescu, la concursul Muguri de Tezaur. Din acel moment, totul a prins contur.

Încă de când am început, am călcat pe foarte multe scene, am întâlnit oameni minunați, fiecare public avea căldura lui. Nu aș putea numi o scenă anume care ar fi importantă, pentru mine toate scenele în care am evoluat au fost importante și mi-au oferit încredere.

Am început să devin cunoscută după ce am participat la concursul Moștenitorii din cadrul Tezaurului Folcloric, unde am obținut locul I. După ce am obținut acest premiu, am fost chemată să colaborez cu mai multe ansambluri din țară, am avut foarte multe spectacole, recitaluri care m-au ajutat să devin ceea ce sunt astăzi. În anul 2017, a fost anul în care am lansat primul meu album de muzică populară la Cluj-Napoca, pe scena Casei de Cultură a Studenților. A fost un moment important din viață, fiind și unul de succes.

Pe lângă muzica populară, am mai cântat și muzică ușoară veche, însă doar la petreceri private. Muzică ușoară îmi place, dar nu a fost prioritatea mea în cariera artistică.

Ce simți atunci când cânți?

Atunci când urc pe scenă și cânt trăiesc o emoție aparte, trăiesc fiecare vers al cântecului, în special cântecele de dragoste, de inimă și de dor. Nu cred că poate fi descrisă în cuvinte această emoție, numai cine trăiește această clipă. Însă pot doar să vă spun că atunci când cânt, simt că zbor.

Care este melodia ta preferată?

Melodia mea preferată este de pe albumul meu intitulat “Măicuța când m-ai făcut”, iar melodia se numește “M-o-ntrebat inima me, Ce-am de gând să fac cu ie’”! Această melodie este o melodie armonioasă, cu versuri despre inima și pot să spun că a fost foarte bine primită de către public.

Primul album

Momentul pe care l-am trăit pe scenă și a fost cel mai frumos, a fost atunci când mi-am lansat primul album și am organizat primul meu spectacol. A fost o zi extraordinară, am avut invitați minunați la lansarea albumului, am cântat în duet cu Ionuț Fulea, dar totodată am fost și mireasă la o nuntă de oraș tradițională. Am trăit emoții unice pe care nu o să le pot uita.

Care este exemplul tău în muzică?

Exemplul meu în muzică a fost dintotdeauna regretata Titiana Mihali. De la ea am învățat să îmi aleg repertoriul cu grijă, să fie autentic și să cuprindă mai multe teme din viața unui om. Tot de la ea am învățat ce înseamnă să îmbraci un costum autentic și să ai o ținuta pe scenă. Există mulți artiști consacrați care ar putea fi modele de urmat, dar luăm de la fiecare ceva ce se potrivește.

Cum este o zi obișnuită pentru Carmen Stetco?

O zi obișnuită pentru Carmen Stetco: în acest moment lucrez la Aeroportul din Cluj, pe partea juridică. Merg la muncă, iar după ce ies îmi place să am activități precum cititul, gătitul, ieșitul la plimbare pentru a lua o gură de aer, sportul, înotul.

În timpul liber îmi place să ies în aer liber, în natură, să am doar timpul meu, să petrec mult timp cu familia și prietenii apropiați. De aici îmi culeg energia și buna dispoziție pentru restul timpului.

Unde dorești să ajungi?

În ceea ce privește această întrebare, spun doar atât: Constantin Brâncuși spunea: “Dacă vrei să privești departe, trebuie să te ridici cât mai sus! Asta îmi doresc și eu!”

Sfat

Sfatul meu pentru toți tinerii care au o pasiune în muzică, în special să cânte, să muncească foarte mult, să aibă ambiție și răbdare. Pentru că lucrurile mărețe se realizează doar investind mult timp și muncă.

Interviu realizat de Andrei Ispas

În copaci, în curte, pe câmp, pe uliță, Raluca nu se mai oprea din cântat. Imaginația o purta pe felurite scene în compania orchestrei. Într-o zi, unchiul a tras cu urechea și a simțit că puștoaica mustește de talent. Au început să lucreze, și ușor, ușor, a devenit membră a Grupului Folcloric Mugurel. În anul 2008 a făcut pasul către universul muzicii corale luând preselecția organizată de Corala Fantasia din Vaslui. Cei șapte ani petrecuți în compania muzicii corale, i-au adus turnee prin Macedonia, Turcia, Cehia, Germania, Franța, Spania, etc. La individual, Raluca devenise abonată la trofee, atât pe plan național cât și internațional. Ajunsă la vremea studenției, tânăra a făcut pasul către Facultatea de Litere, secția Etnologie și Folclor din cadrul Universității București. Dar explozia pe plan profesional a venit odată cu participarea la emisiunea Vedeta Populară de la TVR, când vasluianca a fost răsplătită cu un loc pe podium. Din acel moment a colaborat cu mari orchestre, a încântat pe marile scene, a realizat mai multe colaborări și nu are de gând să se oprească. Despre debut, crez artistic, experiențe de viață și multe altele, povestim pe larg cu Raluca Radu.

 Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Muzica cea de toate zilele. Ce, cum și de ce cântam?
• Povești de prin concursuri
• Viața după show-ul Vedeta Populară
• Autentic vs kitsch. Părerea etnologului
• Portretul unui artist creionat de Raluca Radu

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra de mai jos. Ce mai stai?

S-a născut pe meleagurile Basarabiei, mai precis în orașul Drochia. A început să fredoneze primele melodii dintr-o joacă, după care treaba a început să devină din ce în ce mai serioasă. Părinții și pedagogii au simțit talentul candid, prin urmare, l-au investit cu maximum de încredere, iar rezultatele au început să se vadă de la un concurs la altul. Cum era firesc, Damian a pășit pe cărările muzicii, mai întâi la Școala de muzica din Drochia, apoi la Colegiul de Muzică “Ștefan Neaga” din Chișinău. După liceu, și-a pus visele într-o valiză, a trecut Prutul și a poposit la Cluj, unde studiază la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima”. Despre mentalitatea unui artist, concursuri și provocări muzicale, aflăm de la tânărul interpret Damian Spinei.

Interviul pe scurt:

• Despre menirea unui artist: “În viziunea mea orice artist trebuie să aibă vocaţie, adică acea chemare către lumea sublimului. Este primordial ca mesajul creaţiilor artistice să ajungă la public. Imaginile vii pe care le făureşte un muzician trebuie să rămână în memoria fiecăruia ca un strop de bucurie, nostalgie și tandreţe.”
• La ce ne mai poate folosi arta azi?: ”Am o privire aparte asupra folosului adus de artă în societate, prin raportarea la întreaga istorie a omenirii. Dar ca să fiu succint, aş spune că însăşi viaţa este o artă, fără de care nu putem exista, fiindcă ne regăsim în profunzimea ei prin exprimarea gândurilor, năzuinţelor, convingerilor și sentimentelor noastre.”
• Tinerii și tradițiile. Război sau pace?: ”Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii. Spre exemplu tehnologia folosită de la o vârstă fragedă a adus o serie de avantaje şi dezavantaje. De menţionat faptul că ei îşi doresc să fie în pas cu trendul, sunt tentaţi să consume muzică comercială.”

La început de drum și de carieră

Este un veritabil “Moldovean din talpă!”. Născut și crescut în orașul Drochia din Republica Moldova, Damian s-a împrietenit cu muzica de timpuriu. Cânta tot felul de imnuri religioase și se gândea că într-o bună zi va lua calea preoției, însă destinul avea alte planuri cu el. “Atunci părinții mei și-au dat seama că am un dar, care urma să încolțească și să dea roade în timp. Următorul pas a fost înscrierea la Școala de Muzică din oraș, secțiunea chitară, dar adevărata simbioză, dacă e să o numesc așa, s-a realizat prin prisma Colegiului de Muzică “Ștefan Neaga” din Chișinău”, își începe povestea Damian Spinei.

,,Merg la concursuri cu  gândul de a-mi îndeplini misiunea de interpret”

După absolvirea liceului, și-a pus visele într-o valiză, a trecut Prutul și a poposit la Cluj, unde studiază la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima”. Abordează o paletă largă de genuri, însă muzica populară i s-a cuibărit în suflet. Fidelitatea față de cânt, munca permanentă și seriozitatea, i-au însoțit participările la festivaluri naționale și internaționale. În țară a cântat și încântat pe scenele din Sibiu, Brașov, Piatra-Neamț, București, iar peste hotare la Moscova, unde a obținut medalia bronz la Jocurile Delfice. În continuare, vorbim despre mentalitatea cu care Damian pregătește un concurs. Este genul de concurent chitit să obțină cu orice preț un loc pe podium sau din contră? “Pregătirea mea începe cu partea practică, fiindcă muzica nu-i numai teorie și atât. Merg la concursuri cu  gândul de a-mi îndeplini misiunea de interpret, de a mă prezenta la un nivel înalt. În aceeaşi ordine de idei premiile obţinute, a căror cifră se ridică la circa 40, întruchipează rodul talentului și a inspiraţiei”, lămurește Damian.

Arta, necesitate sau simplu moft?

În zilele noaste este lesne să fii catalogat artist. Fie că ai o carte la activ, un film, sau o melodie, societatea se întrece în reverențe și laude. Dar, ce îți conferă pecetea de artist? Calitatea sau cantitatea operei? “În viziunea mea orice artist trebuie să aibă vocaţie, adică acea chemare către lumea sublimului. Este primordial ca mesajul creaţiilor artistice să ajungă la public. Imaginile vii pe care le făureşte un muzician trebuie să rămână în memoria fiecăruia ca un strop de bucurie, nostalgie și tandreţe. În zadar obţii premii la concursuri, absolvi şcoli de specialitate, dacă nu reprezinţi prin personalitatea ta acel titlu onorific. În privinţa calităţii şi cantităţii operei, eu optez mai mult pentru calitate.”

,,Arta ne ajută să-i înţelegem şi să-i acceptăm pe cei din jur”

Experiența pandemiei ne-a arătat încă odată care sunt prioritățile către care tinde omul în situații de criză. În această ecuație a supraviețuirii, arta a ieșit destul de șifonată. Îl întreb pe Damian Spinei dacă este cu putință să trăim fără frumosul din artă. “Am o privire aparte asupra folosului adus de artă în societate, prin raportarea la întreaga istorie a omenirii. Dar ca să fiu succint, aş spune că însăşi viaţa este o artă, fără de care nu putem exista, fiindcă ne regăsim în profunzimea ei prin exprimarea gândurilor, năzuinţelor, convingerilor și sentimentelor noastre. Arta ne ajută să-i înţelegem şi să-i acceptăm pe cei din jur, ne modelează caracterul, ne educă, apropiindu-ne de o lume mai inocentă. «Arta purifică sufletul de praful vieţii de fiecare zi», spunea Pablo Picasso.”

Tradițiile prin filtrul noii generații

Ca reprezentant de seamă al tinerei generații de interpreți, Damian respectă decizia colegilor care au decis să îmbrățișeze alte genuri muzicale. Nu-i judecă și privește în profunzime la ceea ce se întâmplă azi cu generația Tik Tok. “Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii. Spre exemplu tehnologia folosită de la o vârstă fragedă a adus o serie de avantaje şi dezavantaje. De menţionat faptul că ei îşi doresc să fie în pas cu trendul, sunt tentaţi să consume muzică comercială. Aceste schimbări de mentalitate în unele cazuri sunt benefice, în altele mai puţin, dar neglijarea pe termen lung a folclorului poate duce la dispariţia lui. Fără cultură orice popor e sortit pieirii. O soluţie salvatoare ar fi să se pună mai mult accent pe învăţarea şi descoperirea tradiţiilor acestui neam.”

,,Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii”

Cu siguranță vom mai auzi de Damian. Înainte de a pune punct acestui dialog, vreau să aflu ce planuri are pentru viitorul apropiat. “Mi-am propus să-mi continui studiile la masterat și să-mi aprofundez cunoştinţele în domeniul muzicii. Vreau să-mi înnoiesc repertoriul pentru a vă bucura auzul cu ceva deosebit. Intenţionez să readuc la viaţă cântecele tradiţionale din Basarabia care stau uitate de ani buni în arhiva Institutului de folclor ”Constantin Brăiloiu” și voi continua să contribui la dezvoltarea societăţii prin intermediul activităţilor de voluntariat la care iau parte“, conchide Damian Spinei.

Un bulgăre de optimism, muncă și sensibilitate, așa se autodescrie Ana. A deprins tainele muzicii  la strana bisericii unde își acompania tatăl, apoi lucrurile au început să capete contur. Odată cu trecerea timpului, a participat la diferite concursuri de la care nu venea cu mâna goală. Cu toate că abordează o paletă largă de genuri, muzica populară îi bucură cel mai mult inima, așa că a decis să dea mai departe un strop din ce simte atunci când cântă. În 2019, tânăra a pus pe picioare un centru de pregătire unde le predă copiilor tainele muzicii. Acum, este în ultimul an la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, iar pe viitor își dorește o carieră în sfera pedagogiei. Astăzi facem cunoștință cu Ana Dragu și povestim despre muzica populară, cum văd tinerii tradițiile și ce planuri are pentru viitor.

Interviul pe scurt:

• Cum se împacă spiritualitatea cu muzica: “Eu cred că muzica este legătura omului cu Dumnezeu și consider că talentul de a cânta nu îmi aparține mie, este un dar pe care îl folosesc pentru a bucura oamenii.”
• Latura pedagogiei muzicale:“Iubesc foarte mult copii și îmi doresc să le insuflu dragostea pentru muzică. În 2019, cu ajutorul familie și al celor de la Casa de Cultură din Târgu Neamț, am deschis un atelier de muzică unde facem pregătire cu copii cu vârste cuprinse între 4 și 18 ani.”
• Artistul și stările care îl încearcă: “Fiecare piesă pe care o cânt exprimă o trăire unică și vreau ca publicul să înțeleagă și să simtă ceea ce este în sufletul meu. Noi artiștii ne cântăm sufletul, iar dacă nu avem grijă de el, atunci nu mai avem ce cânta.”

Muzica, un dar ceresc

Muzica a fost o prezență constantă în mijlocul familie Dragu. Părinții Anei s-au cunoscut datorită muzicii, așa că nu au ezitat să dea mai departe această pasiune. “La noi s-a cântat din totdeauna asta pentru că tatăl meu este cântăreț bisericesc, iar mama a fost alături de el la strană. Am făcut cunoștință cu muzica la biserică, cântând lui Dumnezeu. Ulterior, la grădiniță doamna educatoare a văzut că am potențial și m-a înscris la un concurs la Piatra Neamț de unde m-am întors cu marele premiu. De acolo, părinții mei au văzut că potențialul meu este recunoscut și am început să iau lucrurile în serios”, povestește Ana Dragu pentru Matricea Românească.

,,Muzica este legătura omului cu Dumnezeu…”

Ușor, ușor, copila de atunci a trecut din concurs în concurs, traversând o creștere fără cusur. Abordează cu ușurință o gamă largă de genuri muzicale, de la cel clasic până la muzică ușoară. Cu toate acestea, muzica populară are un loc special în inima Anei oferindu-i cele mai mari satisfacții. În cele ce urmează, vreau să aflu cum vede tânăra moldoveancă relația dintre spiritualitate și muzică. “Eu cred că muzica este legătura omului cu Dumnezeu și consider că talentul de a cânta nu îmi aparține mie, este un dar pe care îl folosesc pentru a bucura oamenii.”

Mentalități artistice

Concursurile și recitalurile sunt ocazii prielnice de dărui emoție spectatorilor. Ceea ce diferă aici este starea artistului și mentalitatea cu care se urcă pe scenă. “Când merg la un concurs cred că eu sunt propriul meu adversar. Concursurile sunt subiective pentru că fiecare solist, fiecare voce, are ceva special, dar părerea juriului este eminamente subiectivă. Când particip la un concurs mă interesează mai mult să ,,fur” din ceea ce văd la ceilalți concurenți tocmai pentru a mă depăși pe mine și de ce nu, pentru a încânta publicul. Mă simt mai bine când sunt într-un recital pentru că la un concurs este o presiune mai mare, ai de-a face cu un public mai avizat” spune Ana.

,,Fiecare piesă pe care o cânt exprimă o trăire unică și vreau ca publicul să înțeleagă…”

Trăirile de pe scenă diferă de la un spectacol la altul. Chiar dacă ar cânta același cântec, emoția care întâmpină spectatorul este alta de fiecare dată. O întreb pe Ana Dragu ce își propune să le transmită oamenilor prin cântecele sale. “Fiecare piesă pe care o cânt exprimă o trăire unică și vreau ca publicul să înțeleagă și să simtă ceea ce este în sufletul meu. Noi artiștii ne cântăm sufletul, iar dacă nu avem grijă de el, atunci nu mai avem ce cânta.”

Dragostea pentru muzică împărtășită celor mici

În prezent, este în ultimul an la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, specializarea pedagogia învățământului primar și preșcolar, iar pe viitor își dorește o carieră în acest domeniu. “Iubesc foarte mult copii și îmi doresc să le insuflu dragostea pentru muzică. În 2019, cu ajutorul familie și al celor de la Casa de Cultură din Târgu Neamț, am deschis un atelier de muzică unde facem pregătire cu copii cu vârste cuprinse între 4 și 18 ani. Anul trecut din martie până în mai am fost nevoiță să suspendăm activitatea, dar din luna iunie am reluat-o și continuă până în prezent”, afirmă cu bucurie Ana Dragu.

,,Ca pedagog, consider că ai datoria de a-l ajuta pe ucenic să pună în practică  cunoștințele dobândite…”

 

Cu timp și fără timp, Ana îi îndrumă pe tinerii care îi trec pragul către lumea frumosului. Le simte pasiunea pe care o au și observă cu încântare evoluția lor. “Mă bucur foarte tare când văd că munca dă roade, și pot spune cu mâna pe inimă că tinerii de azi sunt pasionați de muzică și tradiție. Ca pedagog, consider că ai datoria de a-l ajuta pe ucenic să pună în practică  cunoștințele dobândite, este mult mai mult decât o simplă achiziție de informații.”

Când o întreb cu ce ochi vede exilul culturii în online, moldoveanca noastră cade pe gânduri. Un artist nu poate trăi în online. Chiar dacă noile mijloace îți oferă posibilitatea de a filma o secvență de nenumărate ori, Ana spune că emoția nu este aceeași ca într-o reprezentație live. Pe final vreau să încheiem într-o notă optimistă și întreb care sunt planurile în viitorul apropiat. “În plan educațional sunt preocupată de finalizarea lucrării de licență și totodată mă pregătesc pentru admiterea la Conservator, secția canto clasic. Îmi doresc să-mi dedic viața pregătirii muzicale a celor mici și să îmi încât publicul care mă ascultă.”

S-a născut în orașul Șimleu Silvaniei aflat la poalele Măgurii, în județul Sălaj. A descoperit pasiunea pentru muzica populară la șapte ani, când a trecut pragul cercului de folclor din cadrul Clubului Copiilor. Era un bun prilej de a-și petrece timpul liber și nimic mai mult. Dar odată cu trecerea timpului, Crina și-a asumat dragostea pentru tradiție și cântec, punând-o în slujba semenilor. Din 2016, a început să se remarce la diferite concursuri, unde a câștigat nenumărate premii. Este studentă la  Facultatea de Automatică și Calculatoare din Cluj-Napoca și îmbină armonios științele exacte cu notele muzicale. Astăzi o descoperim pe Crina Pop și povestim despre pasiunea pentru folclor, percepția tradițiilor și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Semnificația costumului popular:“Pentru mine, costumul popular reprezintă identitatea neamului nostru românesc, ceea ce ne deosebește de alte popoare și ne face speciali. Sunt cele mai mândre haine pe care le poate îmbrăca un om și ar trebui să ne determine să apreciem mai mult ceea ce ne-au lăsat înaintașii noștri, pentru că oamenii munceau mult până să ajungă să îmbrace aceste straie.”
• A fi, sau a nu fi artist?:“Un artist are un mare dar de la Dumnezeu, pentru că el poate crea lucruri noi, indiferent de domeniul în care excelează. De aceea cred că pentru un om care pretinde a fi artist este foarte importantă calitatea operei și nu cantitatea.”
• Cum se împacă programarea cu muzica:“Îmi doresc să fiu un artist care va programa din pasiune, întrucât muzica este cea care mă împlinește ca om și îmi dă posibilitatea de a vedea lumea cu alți ochi. Un artist are libertatea de a se exprima și de a observa tot ce este în jurul lui, în timp ce un programator poate fi prins de multe ori în problemele pe care le are de rezolvat și nu se mai poate bucura de frumusețea lumii, fiind închis într-o lume virtuală.“

La început de drum

Crina are douăzeci de ani și provine dintr-o familie în care tatăl este preot. Primele tangențe cu muzica au apărut la vârsta de șapte ani, când a trecut pragul cercului de folclor al Clubului de Copii din Șimleul Silvaniei. “Ulterior, am ajuns să fac parte din Ansamblul “Barcăul” care promovează tradițiile și specificul zonei. După atâția ani, mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a scos în cale omul și dascălul care a reușit să mă formeze mai bine decât ar fi putut să o facă oricine altcineva, doamna Cornelia Neaga. Dânsa mi-a insuflat această dragoste de tot ce este frumos și autentic”, povestește Crina pentru Matricea Românească.

,,După atâția ani, mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a scos în cale omul și dascălul care a reușit să mă formeze”

Inițial, Crina nu se gândea la o carieră în muzică. Era doar un mod frumos de a-și petrece timpul liber, și nimic mai mult. “Îmi plăcea foarte mult să țin concerte prin casă, să mă privesc în oglindă cântând. Însă, gândul că aș putea să îmbrățișez o carieră muzicală a venit cu timpul, pe măsură ce am crescut. M-am maturizat și mi-am dat seama că îmi doresc să exprim dragostea de tradiție prin cântec”, a mărturisit Crina Pop.

Bucuria de a dărui emoție prin cântec

Își amintește cu mare bucurie de primii pași pe scenă, când a avut ocazia de a cânta în duet cu sora mai mare. Dincolo de cele văzute, între cele două se desfășura un dialog tainic bazat pe voce, privire și simțire. Pe lângă toate acestea, un rol însemnat în evoluția artistică l-a avut familia care a fost liantul de sprijin, dar și cel mai aspru critic atunci când trebuia. “Contează foarte mult să ai sprijin din partea familiei și să simți că ceea ce faci este un lucru bun. Dacă nu erau părinții care să mă îndrume spre acest domeniu, nu știu ce altceva aș fi putut să fac, pentru că acum nu îmi pot imagina un alt drum pe care să-l fi urmat. Dintr-o activitate în timpul liber, dar și din dorința părinților mei, muzica a ajuns să facă parte din viața mea”, spune Crina.

,,Atunci când cânt încerc să mă transpun în mica poveste a fiecărui cântec”

Concursurile reprezintă o etapă frumoasă din viața Crinei. Acolo a interacționat cu un public divers, a cunoscut oameni și a legat prietenii care vor rămâne peste ani. De fapt, asta e cel mai important. Nu diplomele sau medaliile, ci experiența pe care o acumulezi. “Din 2016, am participat la numeroase concursuri prin țară și am reușit să câștig premii, însă niciodată nu am mers cu gândul că trebuie să vin acasă câștigătoare. Normal, ca oricare dintre concurenți îmi doream mult să reușesc să trec de preselecție, să pot cânta în seara de concurs. Dacă juriul considera că merit un premiu, era o mare bucurie. Însă scopul pentru care participam la un concurs era să câștig experiență, să vadă lumea ceea ce pot și să cunosc oameni noi. Cred că acesta este cel mai mare câștig. Atunci când cânt încerc să mă transpun în mica poveste a fiecărui cântec, pentru a putea să-i transmit mesajul. Cel mai mult îmi doresc să ajungă la oameni emoția pe care o simt eu de fiecare dată când urc pe scenă și cânt”, menționează tânăra.  

Artistul și actul artistic

Și pentru că tot suntem la capitolul apariție scenică, nu am putut trece cu vederea frumusețea costumelor pe care le îmbracă la fiecare spectacol. Am fost curios să aflu care este semnificația portului popular pentru Crina Pop. “Pentru mine, costumul popular reprezintă identitatea neamului nostru românesc, ceea ce ne deosebește de alte popoare și ne face speciali. Sunt cele mai mândre haine pe care le poate îmbrăca un om și ar trebui să ne determine să apreciem mai mult ceea ce ne-au lăsat înaintașii noștri, pentru că oamenii munceau mult până să ajungă să îmbrace aceste straie. Mi-ar plăcea mult să îmi pot face o colecție de costume, atât din zona mea, cât și din alte zone și să pot afla cât mai multe despre specificul fiecărui colț de țară, întrucât fiecare are ceva aparte”, destăinuie Crina.

,,Pentru mine, costumul popular reprezintă identitatea neamului nostru românesc”

Fie că este vorba de un festival sau o emisiune televizată, Crina are în vedere ca totul să iasă impecabil. Este o perfecționistă, și nu se mulțumește cu jumătăți de măsură. O întreb pe tânăra ardeleancă cum vede portretul artistului, ce calități trebuie să aibă, și ce criterii îi conferă acest statut. “Din punctul meu de vedere, un om devine artist atunci când reușește să-și exprime trăirile în așa fel încât ceilalți să poată să se regăsească în opera sa. Să aducă puțină culoare în cenușiul vieții cotidiene și să transforme în frumos tot ceea ce este rău în lume. Un artist are un mare dar de la Dumnezeu, pentru că el poate crea lucruri noi, indiferent de domeniul în care excelează. De aceea cred că pentru un om care pretinde a fi artist este foarte importantă calitatea operei și nu cantitatea”, lămurește Crina Pop.

Muzica între calculatoare și programare

Ascultând-o cu câtă dragoste povestește despre tradiții și muzica populară, mă duc cu gândul la următoarea întrebare: Cum de se înstrăinează majoritatea tinerilor de tradiții? “Cred că nu mai sunt educați astfel încât să observe lucrurile care îi înconjoară. Mulți dintre ei sunt superficiali și se mulțumesc să știe că odată ce au existat acele tradiții, ele nu mai trebuie înțelese la adevărata lor valoare. Este trist să vezi câtă nepăsare găsești în rândul multora dintre tineri și cel mai trist este faptul că multe dintre obiceiurile noastre se vor pierde cu timpul dacă nu vor mai exista persoane care să le ducă mai departe”, atenționează Crina.

,,Îmi doresc să fiu un artist care va programa din pasiune”

Acum, este studentă la Facultatea de Automatică și Calculatoare din Cluj-Napoca, și îmbină programarea cu notele muzicale. Am fost curios să aflu cum se împacă cele două domenii, și dacă în viitor se vede un IT-ist cu ieșiri artistice. “În ceea ce privește legătura dintre cele două sfere, nu am reușit încă să stabilesc un echilibru. Facultatea îmi ocupă foarte mult timp, dar în ciuda acestui aspect încerc să îmi găsesc timp și pentru studiu muzical. Îmi doresc să fiu un artist care va programa din pasiune, întrucât muzica este cea care mă împlinește ca om și îmi dă posibilitatea de a vedea lumea cu alți ochi. Un artist are libertatea de a se exprima și de a observa tot ce este în jurul lui, în timp ce un programator poate fi prins de multe ori în problemele pe care le are de rezolvat și nu se mai poate bucura de frumusețea lumii, fiind închis într-o lume virtuală”, lămurește Crina Pop.

Exilul culturii în online

Timpul capătă altă curgere în compania unor oameni precum Crina. Finalul dialogului bate la ușă, dar îl mai amân puțin pentru că vreau să mai deschid un subiect: tinerii artiști și închiderea instituțiilor de cultură. “Omul ar trebui să poată participa activ în viața culturală a țării. Să deprindă cunoștințe noi care să-l ajute să se dezvolte, să se bucure de toate activitățile în care poate să socializeze, să analizeze și să se exprime. În mediul online aceste lucruri nu sunt posibile, de aceea oamenii vor avea mult de suferit pentru că nu mai au posibilitatea să evadeze în spațiile în care își găseau liniștea.” Vom mai auzi cu siguranță de Crina, iar înainte de a pune punct, vreau să aflu ce planuri are în viitor.”Lucrez la primul meu album de muzică populară și sper ca în următorii doi sau trei ani să reușesc să îl lansez. În plus, mă gândesc să filmez câteva videoclipuri unor cântece dragi mie pentru a le da spre ascultare celor care mă urmăresc, mă apreciează și mă susțin”, conchide Crina Pop.

Și-a petrecut copilăria sub cerdacul bunicilor din satul Iaslovăț, în inima Bucovinei. Acolo a învățat ce însemnă măsura în toate, bunul simț și frica de Dumnezeu. Iubește folclorul de mică, motiv pentru care a decis să pășească pe cărarea muzicii populare. Începe orele de canto la șase ani, iar doi ani mai târziu, urcă pe scenă unde cântă și încântă alături de Orchestra Ansamblului Artistic ”Ciprian Porumbescu”. În prezent, este elevă la Colegiului Național ”Mihai Eminescu” din Suceava, și un vlăstar al noii generații de interpreți. Vede în cântec un leac cu care își astâmpără sufletul, și crede cu tărie că vocea este un dar care trebuie pus în slujba semenilor. Astăzi povestim cu Emilia Solovăstru despre pasiunea pentru muzică, viziunea artistică și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Copilăria în apropierea satului: “Copilăria mea a fost de-a dreptul magică. Am crescut mai mult pe lângă bunici, asta pentru că părinții mei au fost plecați o perioadă lungă în străinătate. Vin dintr-o lume în care prioritare erau bunătatea, bunul simț și cel mai important frica de Dumnezeu.”
• Cântecul, balsam pentru suflet: “În primul rând, eu cânt pentru mine, e singurul leac pentru sufletul meu, iar faptul că le place și altora ceea ce cânt îl consider un plus. E greu de explicat cum se transmit aceste emoții, pur și simplu, îmi pun toată încrederea în vocea și inima mea. La un loc, niciodată nu dau greș! Din punctul meu de vedere cântecul este un mare har pe care îl primești de la Dumnezeu.”
• Tinerii și tradițiile, încotro?: “Fiecare se descurcă cum poate, toți avem loc sub soare, dar important este să facem lucrurile așa cum trebuie făcute. Din păcate mulți aleg să preia lucruri de peste hotare pentru că este mai ușor, și într-o oarecare măsură asta ne impune societatea. Gusturile diferă, însă un lucru este cert: mereu vom descoperi frumosul în lucrurile simple, indiferent de ce alegem să facem.”

Satul, locul în care dăinuiesc valorile

Crescută și educată în ambianța bunicilor, Emilia Solovăstru s-a ghidat tot timpul după valorile satului românesc. Este o fată simplă, modestă, și mare iubitoare de folclor. “Copilăria mea a fost de-a dreptul magică. Am crescut mai mult pe lângă bunici, asta pentru că părinții mei au fost plecați o perioadă lungă în străinătate. Vin dintr-o lume în care prioritare erau bunătatea, bunul simț, și cel mai important frica de Dumnezeu. La noi în casă, muzica populară a răsunat cu mult înainte de a mă naște. Bunicul din partea mamei a cântat multă vreme la trompetă, iar străbunicul din partea tatălui, sau moșu’, cum îi spuneam eu, a fost dansator în renumitul ansamblu Trilișești din Iaslovăț”, povestește Emilia pentru Matricea Românească.

,,Îmi doream să cânt din fiecare por al meu, să alin sufletele oamenilor”

Pe parcurs, lucrurile au început să devină serioase. La vârsta de șase ani, când abia știa să citească, Emilia a început primele ore de canto sub ghidajul profesoarei Herna Săndulean, cea care o călăuzește și astăzi pe potecile muzicii. “Îmi doream să cânt din fiecare por al meu, să alin sufletele oamenilor, să fiu într-o continuă evoluție, să fie evident faptul că perseverez de la o zi la alta. Părinții mei m-au învățat să lupt pentru ceea ce vreau și să mă gândesc bine, pentru că dacă intri-n horă, trebuie să joci”, spune tânăra suceveancă.

Lumea începe să prindă contur

Talentul nativ, dublat de perseverență și ore îndelungi de studiu, au pus-o în fața momentului mult așteptat: debutul pe scenă. Se întâmpla la vârsta de opt ani, într-un cadru plin de semnificații istorice și duhovnicești. “Țin minte că era în ziua de cincisprezece august, cu ocazia sărbătorii Sfintei Marii. Eram la Putna și am cântat alături de Orchestra Ansamblului Artistic ”Ciprian Porumbescu” din Suceava. Nu vă ascund faptul că eu mai am un prenume, Maria, moștenit de la bunica mea din partea mamei, pe care nu am cunoscut-o. Dumnezeu lucrează în fiecare moment al vieții noastre, fără ca noi să conștientizăm”, menționează Emilia Solovăstru.

,,Dumnezeu lucrează în fiecare moment al vieții noastre, fără ca noi să conștientizăm”

Dacă debutul a venit la o vârstă atât de fragedă, nici concursurile nu puteau fi altfel. Acestea au fost un prilej bun de a vedea reacția publicului, și de a primi confirmarea oamenilor de specialitate cu privire la pasiunea pentru muzică. “La primul concurs, Moștenite din bătrâni, am obținut premiul I, apoi am continuat cu încredere și multă voință. Am participat la nenumărate concursuri, unde am obținut premii de-a dreptul valoroase. Însă vreau să vă spun că niciodată nu m-am dus la un concurs cu gândul că orice ar fi trebuie să obțin marele premiu. Nu! Nimic mai greșit”, spune Emilia.

Cântecul, un dar de la Dumnezeu

Bucuria de a fi în fața publicului și de a bucura suflete întrecea orice diplomă. De pe scena festivalurilor, au urmat aparițiile la Televiziunea Română, unde a cântat în fața unui public mult mai mare și mai divers. Am întrebat-o pe Emilia ce își propune să transmită oamenilor atunci când este în lumina reflectoarelor. “În primul rând, eu cânt pentru mine, e singurul leac pentru sufletul meu, iar faptul că le place și altora ceea ce cânt îl consider un plus. E greu de explicat cum se transmit aceste emoții, pur și simplu, îmi pun toată încrederea în vocea și inima mea. La un loc, niciodată nu dau greș! Din punctul meu de vedere cântecul este un mare har pe care îl primești de la Dumnezeu”, destăinuie Emilia Solovăstru.

,,În primul rând, eu cânt pentru mine, e singurul leac pentru sufletul meu”

Spune răspicat că cel mai bine se simte cu orchestra lângă ea. “Gândiți-vă că toți instrumentiștii din orchestră, dirijorul și bineînțeles artistul cântă aceeași melodie de-o dată. Este evident faptul că toate emoțiile acelor oameni pleacă spre public și sunt mult mai puternice comparativ cu o singură persoană care ar face lucrul acesta.” Aparițiile sale scenice sunt completate de costumele pe care le îmbracă. Am fost curios să aflu care este importanța costumului în cadrul actului artistic. “Costumul este extraordinar de important atunci când vii în fața publicului. Noi oamenii ne construim opinii încă de la primul contact vizual. Înainte de a deschide gura și de a emite primele sunete, suntem priviți. Ochiului trebuie să-i placă ceea ce vede”, afirmă Emilia.

Un portret al artistului

Astăzi, pecetea de “artist”, este atribuită din start oricărui interpret, indiferent de cantitatea ori calitatea operei sale. Am provocat-o pe Emilia să-mi spună care sunt calitățile care îți aduc statutul de artist în adevăratul sens al cuvântului. “Artistul este considerat o persoană care își folosește talentul pentru a-și exprima sentimentele și trăirile în domeniul în care excelează. Nu este atât de ușor să fii considerat artist de alții, dar este un lucru foarte simplu să te consideri tu artist, artistul vieții tale, să-ți urmezi visurile și să le conturezi precum o operă de artă. Eu am un motto cu care mă trezesc în fiecare dimineață și care sună cam așa: «Înainte de a-ți trimite crucea, Dumnezeu a măsurat curajul tău».  Ca să ai puterea să lupți îți trebuie o motivație foarte mare și cel mai important, să simți că ești făcut pentru așa ceva. Cei ce se pierd pe drum și nu continuă, sunt o dovadă că talentul lor se află în altă parte”, spune Emilia Solovăstru.

Cum se înțeleg tinerii de azi cu tradițiile

Consideră că munca trebuie să fie în echilibru cu talentul, iar toate acesta să fie îmbrăcate cu multă dragoste, pentru că atunci când faci ceva din dragoste, nu mai ții cont de oră, de epuizare, sau de alți factori, spune Emilia. România mustește de talente, multe dintre ele nedescoperite. Am vrut să aflu ce crede tânăra suceveancă despre atitudinea tinerilor față de tradiții și obiceiurile de peste hotare. “Vorbind la nivel regional și de ce nu și național, suntem mulți cei ce activăm în acest domeniu. Fiecare se descurcă cum poate, toți avem loc sub soare, dar important este să facem lucrurile așa cum trebuie făcute. Din păcate mulți aleg să preia lucruri de peste hotare pentru că este mai ușor, și într-o oarecare măsură asta ne impune societatea. Gusturile diferă, însă un lucru este cert: mereu vom descoperi frumosul în lucrurile simple, indiferent de ce alegem să facem”, lămurește Emilia.

,,Vom descoperi frumosul în lucrurile simple, indiferent de ce alegem să facem”

Emilia uimește prin maturitatea din cuget, vorbă și simțire. Suntem la final de interviu, însă nu închei fără a întreba despre proiecte pe care le ticluiește în viitorul apropiat. “Recent am lansat o pisă nouă, Huțanaș, dragostea ta, un proiect muzical realizat cu ajutorul unor oameni minunați cărora le mulțumesc. Pregătesc și alte cântece pe care le voi dezvălui puțin mai târziu”, conchide optimistă Emilia Solovăstru.

Cine ar fi crezut că un cadou primit la aniversarea celor opt ani de zile avea să-i schimbe destinul. Vizibil emoționată, Diana dă la o parte capacul cutiei care ascundea un set de mărgele și pânză. Cu răbdare și perseverență, a reușit să deprindă tainele cusutului, iar la treisprezece ani și-a croit prima cămașă. Când nu are acul în mână, se îndeletnicește cu cântul popular. Iubește folclorul, frumosul și consideră că e datoare să ducă mai departe obiceiurile moștenite din bătrâni. Azi poposim la Cajvana, în județul Suceava și stăm de vorbă cu Diana Seserman, tânără care îmbină armonios cusutul cu doinitul.

Interviul pe scurt:

• Cum se împletește cusutul cu cântatul: “Fiecare cămașă pe care o încep are povestea ei. Cos cu mândrie, cu emoție, și nostalgie în suflet (…) În cazul meu aceste arte se împletesc foarte bine, pentru că atunci când mă apuc de cusut îmi place să doinesc. Muzica mă relaxează și îmi vin idei. Când cos trebuie să am o anumită stare.”
• Muzica, o dragoste în primă audiție: “Cântecul popular este o perlă a culturii noastre, un univers cu semnificații epice și estetice (…) Când cânt simt că sunt mai aproape de Dumnezeu, că orice grijă, orice problemă, dispar și mă transpun într-o altă lume, în care personajul principal sunt eu. Încerc să-mi creez o stare de relaxare și de confort pe care să o dau mai departe celor care mă ascultă.”
• Când ițele destinului se împletesc frumos: “Fiecare cămașă pe care o încep are povestea ei (…) De-a lungul timpului am colecționat mai multe culegeri cu motive populare de la străbunici, apoi de la bunici și încerc să le redau pe pânză.”

Un destin cu multe împletituri

Zi festivă în casa familiei Seserman. Diana împlinește vârsta de opt ani, iar cel mai așteptat moment este cel al deschiderii cadourilor. “Țin minte că părinții mi-au dăruit cel mai frumos cadou, și anume un set ce includea mărgele și pânză. La început nu știam ce să fac cu ele, nu aveam deloc habar cum să cos, dar cu timpul i-am dat de cap și a început să-mi placă. Acum când mă uit la primul tablou pe care l-am realizat mă cuprinde o stare de melancolie pentru că nu îmi vine să cred că este făcut de mine”, povestește Diana Seserman pentru Matricea Românească.

“Cos cu mândrie, cu emoție, și nostalgie în suflet când mă gândesc la oamenii care vor îmbrăca cămășile mele”

Pasiunea și dorința de a duce mai departe tradițiile i-au fost cei mai buni dascăli. Mânată de dragostea pentru meșteșug, Diana a realizat prima cămașă la vârsta de treisprezece ani. ”Fiecare cămașă pe care o încep are povestea ei. Cos cu mândrie, cu emoție, și nostalgie în suflet când mă gândesc la oamenii care vor îmbrăca cămășile mele. De-a lungul timpului am colecționat mai multe culegeri cu motive populare de la străbunici, apoi de la bunici și încerc să le redau pe pânză. Majoritatea cămășilor din garderoba mea sunt cusute cu motivul frunzei de stejar, simbolul localității Cajvana”, mărturisește Diana.

Cântecul popular, scară către cer

Împletește armonios două arte: cusutul și cântatul. Dar, care dintre ele a fost prima? “Mai întâi a fost cântatul, am început de la o vârstă fragedă. Provenind dintr-o familie de cadre didactice, atât bunicii din partea mamei cât și cei din partea tatălui, au fost cei care m-au apropiat de latura muzicală. M-au făcut să îndrăgesc cântecul popular, iar la orice serbare, sau sfârșit de an școlar eram prezentă cu zâmbetul pe buze și nerăbdătoare să-mi încânt colegii și profesorii. Când cânt simt că sunt mai aproape de Dumnezeu, că orice grijă, orice problemă, dispar și mă transpun într-o altă lume, în care personajul principal sunt eu. Încerc să-mi creez o stare de relaxare și de confort pe care să o dau mai departe celor care mă ascultă”, spune Diana Seserman.

“Cântecul popular este o perlă a culturii noastre”

Anul aceasta a avut ocazia să cânte în acompaniamentul Orchestrei Naționale Valahia, condusă de dirijorul Marius Zorilă, și de Orchestra Lăutarii din Chișinău aflată sub bagheta maestrului Nicolae Botgros. “Cântecul popular este o perlă a culturii noastre, un univers cu semnificații epice și estetice. Talentul de a cânta nu-l primește oricine, ține de fiecare în parte cum are grijă de darul pe care l-a primit. Depinde numai de noi cum folosim binecuvântările pe care le primim”, afirmă cu tărie Diana Seserman.

Cum se împacă cusutul cu cântatul?

Diana este în ultimul an la Colegiul ”Mihai Eminescu” din Suceava, profilul pedagogie. Anul trecut a participat la Olimpiada națională de meșteșuguri, de la Sibiu, unde a obținut locul I. Printre ore de canto, teme și pregătirea pentru bacalaureat, tânăra nu face rabat de la cusut și spune că nu trece zi fără să lucreze minim o oră. Am fost curios să aflu cum se împletește cusutul cu cântatul, și ce crede despre tinerii care preferă obiceiurile din afară în detrimentul tradițiilor populare. “În cazul meu aceste arte se împletesc foarte bine, pentru că atunci când mă apuc de cusut îmi place să doinesc. Muzica mă relaxează și îmi vin idei. Atunci când cos trebuie să am o anumită stare deoarece am zile când poate nu sunt în apele mele, dar încerc să mă liniștesc ca să pot duce lucrul la bun sfârșit. Referitor la tineri, nu știu, e păcat. Avem foarte multe tradiții, obiceiuri și nu ar trebui să le lăsăm să piară. Tinerii din ziua de azi sunt mai aplecați către modernism, puțini sunt cei care vor să ducă mai departe folclorul”, spune cu emoție în glas Diana.

“Când mă apuc de cusut îmi place să doinesc. Muzica mă relaxează și îmi vin idei”

După terminarea liceului ar dori să ducă la alt nivel pasiunea pentru etnologie și folclor. “Oriunde mă vor purta pașii, voi duce mai departe tradițiile începând cu meșteșugul popular care a avut și va avea un loc special în inima mea. Tradițiile sunt o valoare inestimabilă deoarece reprezintă frânturi din viața strămoșilor, din viața bucovinenilor, iar pentru mine este o mare cinste și binecuvântare să le pot face cunoscute”, conchide Diana Seserman.

Corul Armonia este cel mai prestigios ansamblu de voci bărbătești din lume. Alături de orchestra Muzica Divertis, aceste uimitoare voci au cântat pe 4 iunie în Agora Casei Bulboacă și Asociații, sub bagheta dirijorului fondator Ion-Iulian Dumitru. Au cântat de voie bună, de dragoste, dar și despre țara lor. Un astfel de cântec, decupat din concertul de pe 4 iunie, vă propunem să ascultați. Lăsați-vă în voia muzicii și intrați în starea ei. Ce vă spune, în secolul nostru, un astfel de cântec? Cât adevăr se găsește în el?

Hramul Chișinăului, orașul central al Moldovei, are loc în fiecare an pe data de 14 octombrie și este o sărbătoare devenită tradiție la Chișinău, în Basarabia. Corina Moisei vă oferă detalii în prezentul material.

Chișinăul este orașul contrastelor sociale, al sărăciei care merge de mână cu luxul și al nostalgiei, mai cu seamă după vremurile demult apuse. Vremuri în care era cântat, adorat. Timpuri în care oamenii încă fremătau pe străduțele lăturalnice, iar la statuia Marelui Domnitor încă mai veneau miri și mirese să imortalizeze marea lor fericire.

Deși acum orașul tinde să devină un megapolis modern, iar nefericirea oamenilor stă adânc întipărită pe chipuri, el mai are o zi în care renaște din cenușă: 14 octombrie – hramul Chișinăului.

Încă în îndepărtatul an 1994, primarul de atunci, Serafim Urechean, a decis că ar fi cazul să avem un hram religios al orașului, care nu ar coincide însă, cu ziua acestuia. Ziua Chișinăului este data când acesta a fost prima dată atestat în hrisoavele vremii, și anume 17 iulie 1436. Hramul a coincis ca dată cu sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului, pe stil vechi, adică pe 14 octombrie, ceea ce mi se pare de o dualitate aparte. Avem nu doar un hram, ci și un protector spiritual: Maica Domnului.

În egală măsură, sărbătoarea vine însoțită și de perioada roadelor tomnatice, fapt pentru care punem pe piedestal și belșugul capitalei, care o dată în an își adună copiii în brațele sale protectoare. De regulă, sărbătoarea debutează cu o sfântă liturghie la Catedrala Metropolitană, care poartă același hram de obârșie. Sfânta slujbă este oficiată de către Mitropolitul Moldovei, care sfințește pe cei prezenți și binecuvântează Chișinăul pentru bunăstarea acestuia.

De Hramul Chișinăului, pretorii capitalei fac program artistic pentru tineret Foto: www.YouTube.com

După finalizarea slujbei religioase, urmează mesajul edilului capitalei, care deschide festivitatea în toată splendoarea ei. Acesta dă startul tuturor activităților, care la drept vorbind, în această zi sunt de o frumusețe aparte. Grație faptului că orașul Chișinău este împărțit în 5 sectoare, conduse de pretori, și programul artistic este și el unul diversificat, conținând 5 arii cu evoluție diferită, unde avem târguri meșteșugărești, mâncare tradițională și vin din belșug.

În unii ani, sărbătoarea avea chiar și un segment dedicat persoanelor în etate, elevilor şi studenţilor din municipiu cu merite deosebite în domeniul ştiinţei, medicinii, culturii şi sportului, menţionaţi cu bursa Primăriei municipiului Chişinău. Aceștia erau invitați în Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, unde primarul general le înmâna premiile binemeritate.

Culminația serii este concertul de muzică modernă și populară, la care participă atât artiști naționali, cât și invitați de peste Prut. Iar pentru că orice sărbătoare trebuie să devină vizibilă tuturor, pe finalul serii avem parte de un foc de artificii de toată splendoarea, care ne reamintește că mai avem cu ce să ne mândrim și că orașul nostru va deveni cândva o metropolă europeană.

Foto deschidere: jurnal.tv

O tânără interpretă de muzică populară românească din Craiova consideră că “în cântecul nostru poți să găsești pilde de viață adevărate, care ne arată cum este românul”. Zorina Bălan (32 de ani) este o artistă care s-a îndrăgostit de cântecul popular încă din fragedă copilărie și, din momentul în care a înțeles că rostul ei în viață este să bucure spiritul omului, cântă cu pasiune, ori de câte ori urcă pe scenă. Zorina Bălan a discutat cu Matricea Românească despre harul “ce nu se găseşte la mall” al artiştilor, şi despre o experienţă care a marcat-o în diaspora.

Matricea Românească: Ce ne poți spune despre tine, în câteva cuvinte?

Zorina Bălan: În primul rând, sunt un om pasionat de ceea ce face. Îmi place foarte mult această latură a artei. Cânt de când eram copil – la 3 ani am urcat pe scena grădiniței, iar apoi, la 14 ani, am urcat pe o scenă adevărată. Am participat și la festivaluri de muzică populară, precum Festivalul Național „Corabia de Aur” din Corabia, locul unde m-am născut – atunci a fost prima mea întâlnire cu „adevărul” acestui domeniu. Acolo am avut un juriu competent, un public adevărat și o scenă pe măsură. Se pare că momentul acela a declanșat drumul către lumea „mare”.

Matricea Românească: Ce reprezintă muzica pentru tine?

Zorina Bălan: Cred că muzica este cea mai frumoasă parte a vieții mele. Aici mă găsesc și mă regăsesc de fiecare dată. Muzica este cea care m-a ridicat întotdeauna din fundul Iadului. Pentru că, atunci când ai un necaz, ai impresia că ai ajuns direct în Iad. Dar muzica este cea care, pur și simplu, mi-a „pus” o pereche de aripi și m-a făcut să zbor. Cine simte cu adevărat ceea ce face, îmi dă dreptate, pentru că asta face arta – este un balsam al sufletului. Spun lucrurile acestea, pentru că este pasiunea mea, pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu.

Cântăreața Zorina Bălan, în discuție cu Matricea Românească Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Muzica populară este un instrument extraordinar prin care ne promovăm cultura, identitatea și promovăm cine suntem noi, ca români. Cum reacționează oamenii la ea?

Zorina Bălan: Cât mă bucur că m-ai întrebat lucrul acesta! Eu sunt încântată că am reușit să îi aduc pe oameni în punctul în care pot să recunoască diferența între comercial și artă. Într-o discuție cu doi miri, am dat exemplul unei piese pe care eu doar am scris-o, pentru că ea a venit de undeva. Artistul nu creează, lui doar i se șoptesc anumite cuvinte, pentru că „simțul” acesta nu l-a cumpărat de la mall, de la piață sau de la târg. Eu am scris „Răbdarea pământului”: „Dă-o, Doamne, omului / Că nici grâul nu se coace / Când căldura nu-i dă pace. / Că nimenea, pe pământ, nu s-a născut priceput. / Cu răbdarea a învățat / Tot ce mama lui i-a dat”. Aceasta este introducerea cântecului cu care am reușit să smulg aplauzele oamenilor în momentul în care erau cei mai tensionați.

Artistul nu creează, lui doar i se șoptesc anumite cuvinte, pentru că «simțul» acesta nu l-a cumpărat de la mall, de la piață sau de la târg

Matricea Românească: Ascultam deunăzi melodii de-ale Mariei Tănase, și am conchis că pot fi ascultate de nenumărate ori, fără a plictisi, spre deosebire de cele comerciale. De ce crezi că se întâmplă acest lucru?

Zorina Bălan: Nu i-am citit cartea Mariei Tănase, pentru că mi-e frică de ea. Eu vreau să fiu eu însămi. Cum o simt eu pe Maria Tănase… Cred că este o cale deschisă pentru toți cei care au auz fin, ca de catifea. Glasul ei nu trebuie decât ascultat. Ea a fost atât de curată în exprimare și atât de pătimașă! Nu poți să transmiți cântecul popular până nu ai iubit cu adevărat. Cântecul poate fi cel mai bun sfat, de aici poți lua cea mai bună învățătură. Sunt atâtea piese despre care am spus: „În cântecul acesta am găsit un an de școală!”.

Matricea Românească: Ce concentrează cântecul popular românesc?

Zorina Bălan: Aş spune că toate trăirile omului. În cântecul popular poți să găsești pilde de viață adevărate, care ne arată cum este românul. Arta este cea care unește cu adevărat sufletele.

Matricea Românească: Tu cânți în fața multor români, ajungi să stabilești o legătură cu ei, se transferă o energie. Cum îi simți?

Zorina Bălan: Am avut posibilitatea să cânt și în fața străinilor. Românii sunt de două feluri: cei de acasă și cei din străinătate. Românii de acasă sunt relaxați în ceea ce privește muzica populară, sunt mai împăcați. Românii din străinătate… Anul trecut am fost în Torino și am reușit să ridic sala în picioare. A fost pentru prima oară când am reușit acest lucru. Pentru că s-au ridicat în picioare pentru mine, au fost ai mei, așa i-am simțit. Conexiunea pe care am întâlnit-o acolo am regăsit-o și la satele mai îndepărtate, la oamenii triști. Când le cânți melodii dramatice, ei încep să plângă și ți-au spus tot. Asta face cântecul popular, scoate în evidență toate simțirile omului, le pune pe tavă.

Zorina Bălan, în portul popular românesc Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Pentru tine, ce este matricea românească, prin prisma muzicii?

Zorina Bălan: Dacă am iubi cu adevărat, fără nici un dram de interes, lumea ar fi mai bună, și totul s-ar lega, ca într-un lanț, pentru că nu se poate o za, fără alta. Așa am fi. Dar totul se rezumă la Dumnezeu. Prin artă reușim să aducem bunătatea pe pământ. Dacă am fi mai uniți și am iubi cu adevărat, sunt convinsă că urmele noastre pe pământ ar fi și mai adânci. Din păcate, suntem foarte diferiți, și lupta este destul de grea.

https://youtu.be/v4IwG5VwYGQ

Tudor Gheorghe este un “locuitor” de legendă al culturii româneşti, la care a contribuit asiduu vreme de decenii. Omul care, la 71 de ani, umple Sala Palatului cu o mai mare uşurinţă decât artiştii străini (următorul concert, “Toamna Simfonic Aniversar”, este programat pe 26 octombrie) ne-a primit acasă la el, în Oltenia, pentru o discuţie de colecţie cu „Matricea Românească” despre pericolele tastei Enter, despre menirea artistului şi despre motivele pentru care nu a abandonat niciodată România, deşi a avut nenumărate oportunităţi.

Matricea Românească: Spuneați, în 2003, la un concert la Târgu Mureş: “Blestemat fie cel care a inventat tasta Enter!” Ce ați vrut să spuneți atunci?

Tudor Gheorghe: Ceea ce ați văzut în 2003 a fost, de fapt, baza unui spectacol care avea să devină mult mai amplu, şi care se cheamă “Lecţia”, pe care l-am făcut în 2014. Un spectacol care avea, ca obiectiv, exact preocuparea voastră. Faptul că am plecat să fac un fel de mecenat cultural în localități unde, de 30 de ani, nici un act de cultură nu se mai întâmpla. Am gândit spectacolul pentru orașele mici, unde și oamenii aceia trăiesc – și nu au nicio vină trăind în Babadag, în Carei, în Zimnicea, în Fălticeni, în toată țara asta. Nu au filarmonici, nu au teatre, nu au teatre de păpuși, nu au echipe de fotbal. Nu au nimic!

Singurele pseudo-acte de cultură sunt cele din preajma alegerilor, când primarii pun în centrul urbei respective o scenă mare, dau drumul la muzici și bietul român vine să vadă vedetele pe care le promovează, cu entuziasm, televiziunile. [Românii] stau cu berea-n mână, se uită cum se face playback sau nu se face playback. Și asta este tot ce se întâmplă. Vreau să vă spun că reacția publicului la acest spectacol, care se chema „Lecția”, era absolut uluitoare. Oameni, de pildă, care nu au crezut că poate exista un spectacol viu – ei n-au mai văzut un artist care să vorbească și să le spună, și să le cânte. Ei au văzut la televizor și au zis: „Dom’ne, asta e”. Și probabil, în mintea lor, când au văzut că pe scenă era un decor simplu, dar sugestiv… Tema e magică, frumoasă. Nu erau lumini, nu se schimba nimic. Nimic!

Venea un artist, un om, și le vorbea. Le cânta, le vorbea, pe înțelesul lor, despre cum ar trebui să ne apărăm limba, ca să nu ne pierdem identitatea, despre ce înseamnă durerea, despre ce înseamnă bucuria de a fi. Și să vezi ce reacții stranii puteau să aibă! Nu le venea să creadă că este posibil să râzi firesc, să râzi normal și să râzi de lucruri care, pe undeva, dor. Și să plângi. Nu le venea să creadă.

Oamenii care trăiesc în Babadag, în Carei, în Zimnicea, în Fălticeni, în toată țara asta, nu au nici o vină. Nu au filarmonici, nu au teatre, nu au teatre de păpuși, nu au echipe de fotbal. Nu au nimic! Singurele pseudo-acte de cultură sunt cele din preajma alegerilor

O replică fenomenală mi-a dat-o, de pildă, la Babadag, o familie de intelectuali. Veniseră la restaurantul la care mâncam și eu după spectacol, mi-au mulțumit că am venit acolo și au spus: „Vă dați seama că, dacă n-ați veni din când în când Dvs.” – eu veneam după 30 de ani acolo – “nu am avea nimic. E nevoie de Dvs., de ceea ce ne spuneți, pentru că, altminteri, ne tâmpim! Noi n-avem variante, avem nevoie de oameni care să vină să ne spună exact așa. Nu mai credem în ce ni se spune”.

Tudor Gheorghe: “Ce plictiseală ar fi dacă am fi un popor numai de oameni inteligenți!” Foto: Mihai Vladu

Atunci, menirea artistului – cred eu -, în această zbatere politică… Politica așa a fost întotdeauna! Trebuie separate planurile. Menirea actorului, a artistului, în general, este aceasta: de a veni să deschidă ochii celor care sunt aburiți de sloganuri politice.

Matricea Românească: Și de a arăta că se poate trăi și altfel.

Tudor Gheorghe: Da. Chiar se poate trăi. La spectacolul pe care l-am făcut atunci, în 2003, în fața voastră, am văzut reacția voastră. Şi atunci am realizat că trebuie să dezvolt acea temă. Asta am și făcut. E nevoie de așa ceva. „Lecția” continuă. Am fost întotdeauna – din greșeală sau din neștiință – asimilat cu showbiz-ul. Eu n-am nimic în comun cu showbiz-ul. Acesta este un lucru minunat, e bine că există, dar eu nu sunt de acolo. Existența mea artistică este în spațiul educațional și cultural. A, că la spectacolele mele, lumea se amuză, lumea meditează, este foarte bine, dar coordonatele sunt altele, greutatea mesajului este cu totul și cu totul alta. Am un singur regret – că sunt foarte puțini care se încumetă la acest demers.

Matricea Românească: Ca să reformulez puţin ceea ce ați zis, vă revendicați din matricea românească.

Tudor Gheorghe: Obligatoriu! N-am cum, altfel. Ca să continui ce mi-aţi spus mai înainte, vreau să spun că mi s-au făcut propuneri înainte de ’89. Eu am fost un individ care a mers în străinătate mai mult înainte de ’89, decât după ’89. Ei bine, ce-am făcut, acolo, lucrurile acelea erau mai deosebite. Vedeţi, şi imigrația… Românii de dinainte de ‘89, plecați în țările acelea, nu mai sunt românii de azi. Înainte plecai… nu plecai, fugeai din țara asta închisă, și nu mai aveai voie să te întorci, nu mai puteai să te întorci! În clipa în care plecai în străinătate, ți se tăia tot, orice relație cu familia, cu tot. Tu trebuia să pleci într-o altă lume, o luai de la început. Aveai puterea să o iei de la început, reușeai. Nu aveai puterea, clacai.

Am întâlnit oameni care au reușit, oameni care n-au reușit. Ce e straniu: oamenii care au reușit vorbeau totdeauna cu drag, cu simpatie, cu tristețe, cu un fel de amărăciune și cu bucurie de țara asta. Le era dor și vorbeau frumos. Cei care n-au reușit, înjurau. Mi s-a făcut propunerea să rămân, de multe ori, dar am spus că n-am cum. Eu niciodată n-am să cânt în franceză – deși am făcut un spectacol în limba franceză -, n-am să cânt în franceză și să simt în franceză mai bine decât [Charles] Aznavour, decât [Gilbert] Bécaud, [Mike] Brant, [Georges] Brassens, decât marii poeți ai cântecului francez, pentru că eu vin de aici. Mi s-a spus, în America: „Nea Tudore, aici este o țară a tuturor națiilor, poți să rămâi aici!”. Și eu știam că pot să rămân acolo. În ’83 mă rugau să rămân: „Ne faci bine, suntem atât de singuri. Vii și ne reînnozi rădăcinile cu țara. E bine, rămâi aici! Poți să fii lider, la un moment dat, și nu numai al nostru”. Pentru că și pe grec, și pe polonez, și pe portughez, și pe spaniol, când îi cânți «Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea», îl atingi la fel. Zic: „Nu pot, dom‘le!”. Zice, „Ai un argument?”. Zic: „Da”. Unul esenţial. Poetic, suna foarte bine: “O doare pe mama un picior și osia acestui pământ trece prin piciorul mamei. Mă întorc.” Şi aşa am făcut de fiecare dată. Locul meu e aici. Eu trebuie să reprezint, să duc mai departe ce mi s-a cântat mie, ce mi-au cântat păsările, ce mi-au cântat pădurile. Acestea, ale mele sunt. Mă rup de ele, nu mai sunt!

Am întâlnit români care au reușit, români care n-au reușit afară. Ce e straniu: oamenii care au reușit, vorbeau totdeauna cu drag, cu simpatie, cu tristețe, cu un fel de amărăciune și cu bucurie de țara asta. Le era dor și vorbeau frumos. Cei care n-au reușit, înjurau

Matricea Românească: Cum ne iubim ţara, domnule Tudor Gheorghe?

Tudor Gheorghe: Nu știu, unii spun că patriotismul… Eu nu cred în chestia asta patriotardă – e cu totul altceva. Eu am spus… Pentru mine, un gest patriotic e a spune bine «Miorița». Pentru mine, un gest patriotic este a cânta bine cântecul popular românesc și a nu-l maneliza. Pentru mine, patriotism înseamnă a readuce, în conștiința acestei generații tinere, splendorile muzicii interbelice. Să nu uităm nici o clipă cine am fost și de ce suntem. Sigur că astăzi sună aiurea, pentru mulți, chestiunile acestea: „Bătrânul a rămas cu fixațiile lui”. E adevărat, asta este.

Matricea Românească: Apropo de generația nouă, putem să sperăm la un reviriment cultural pe baza a ceea ce avem acum? Pentru că a fost și o perioadă de tranziție, de confuzie, probabil. Unele lucruri a trebuit să se așeze și pe segmentul acesta.

Tudor Gheorghe: Să știţi că este foarte, foarte greu. A fost o ruptură prea mare, și ce se întâmplă astăzi în spațiul cultural și educațional nu e foarte fericit, nu e chiar foarte bine. Tinerii de astăzi, pentru că de mici copii li s-a inoculat falsul, nu mai cred în valorile reale. Copiii de astăzi fug când aud muzică populară, și au perfectă dreptate, pentru că au asociat muzica populară cu toate contrafacerile care li s-au băgat pe gât prin radio și televiziune de 40 de ani. Nu după Revoluție, înainte – de când s-a descoperit cântecul folcloric contemporan, cântecul de viață nouă. Aia cu „Foaie verde-a bobului, / Mulțumesc Partidului”! Şi-atunci e normal, când aud folclor, au așa, o stare… Ce e straniu – la spectacolele făcute de mine, vin foarte mulți tineri! Acesta este un lucru absolut înnebunitor pentru mine, este bucuria cea mai mare.

Matricea Românească: Ce-i aduce acolo? Autenticitatea?

Tudor Gheorghe: Nu știu, că ei nu știu ce fac eu! Dar ei știu că nu i-am trădat niciodată, și că eu niciodată nu m-am dus într-un oraș cu același spectacol. De altfel, aceasta este, probabil, și cheia succesului meu, pentru că toți spun: „Ce face ăsta, dom‘ne? La 70 de ani, umple Sala Palatului de două ori. Incredibil. Și aici vin vedete internaționale mari, nume mari. Ce se întâmplă?”. Exact asta se întâmplă. De fapt, ei asta întreabă: „Oare acum ce mai face?”. A fost o obsesie, aceasta a restituirilor. Am gândit la început aceste restituiri ale cântecului popular și am făcut cinci spectacole pe tema asta, inclusiv spectacolul „Mahalaua, mon amour” – cu restituirea muzicii de mahala, care e cu totul altceva decât manelele de azi.

Matricea Românească: Este şi ea parte a culturii.

Tudor Gheorghe: Sigur că da… Pentru că eu am pus problema altfel: eu mă adresez generației care chiar înțelege dincolo de vorbe. Nu trebuie să le explici. Didacticismul, la această generație, e enervant, pentru că te pomenești că ei știu mai mult decât vrei tu să le spui. Tasta Enter, de o blestemam eu atunci, se referea foarte clar la o anume categorie de tineri. Tasta Enter, pentru mine, este – şi rămâne şi acum – informația exactă, directă. Dar un om care vrea să știe, folosește tasta Enter pentru că umblă în tot spațiul științific cultural universal. A da cu tasta Enter numai să-ți deschizi jocuri și să știi dacă aia s-a culcat cu ăla, și-a pus silicoane sau nu și-a pus silicoane… Atunci, tasta Enter trebuie scoasă!

A da cu tasta Enter numai să-ți deschizi jocuri și să știi dacă aia s-a culcat cu ăla, și-a pus silicoane sau nu și-a pus silicoane… Atunci, tasta Enter trebuie scoasă!

Dacă vrei să știi toată istoria, toată evoluția limbii române, dacă vrei să afli ce a scris Miron Costin, ce a scris [Ion] Neculce, de ce a scris așa, care-s tainele cuvintelor, atunci e de bine. Poți să creezi fabulos, dar pentru cei care au aplecare spre asta. Ca și cu telefoanele mobile. Ele sunt necesare, dar eu mor de drag, în drumurile mele, când văd câte o femeie cu tulumba, sau câte o băbuță, în piață. Acum am văzut, m-am amuzat grozav: o băbuță care stătea cu un Android la ureche și se certa cu… eu știu? „Nu, mumă, nu e cu atâta, e cu atâta!”. Vorbeau de prețul la praz, la nu știu ce! (râde) E bine asta, că a intrat în toată viața noastră, iar viteza cu care se inoculează lucrurile este uimitoare.

Matricea Românească: Spiritul cum rezistă în fața asaltului materialului?

Tudor Gheorghe: Numai spiritul rezistă, atât! Și știţi care e chestia? Că nu-l are oricine, din păcate. Sau din fericire. Ce plictiseală ar fi dacă am fi un popor numai de oameni inteligenți! Ce ne-am plictisi! E bine. Dar și când construiești un spectacol, nu trebuie să-l faci numai din capodopere… Eu, dacă fac un spectacol de folclor, și bag tot ce știu eu de folclor, metaforă după metaforă, spre jumătatea spectacolului, ăia nici nu mai înțeleg care e frumos! Atunci, lasă-i, cântă lucrurile poetice, frumoase, și lucrurile geniale le punctezi, din când în când. E o tehnică a construirii spectacolului. Atunci, publicul înțelege și e fericit.

Matricea Românească: Pentru că vorbeam despre Matricea Românească, dacă ar fi să sintetizați, care este caracteristica cea mai impresionantă a spiritului românesc?

Tudor Gheorghe: Eu știu… Tenacitatea cred că ar fi. Răbdarea și tenacitatea. Tenacitatea în răbdare, ca să fiu şi mai şi! (râde) Cred că ne și place să stăm așa, să așteptăm și să fim tenace în așteptarea asta a noastră… De asta, e enervant când țâșnește câte un spirit înalt  – imediat, ceilalți se miră, și încearcă să-l aducă la nivelul lor.