În zilele perioada 7 – 10 iunie 2023, Programul Național Cantus Mundi organizează preselecții pentru înscrierea copiilor și adolescenților din București la atelierele corale și de percuție. Toate atelierele Programului Național Cantus Mundi sunt gratuite.

Atelierele corale și de percuție Cantus Mundi se adresează copiilor și adolescenților cu vârste cuprinse între 4 și 15 ani din București și împrejurimi, pasionați de muzică, percuție și artele spectacolului. Înscrierile pentru preselecție se primesc online până pe data de 30 mai, prin completarea formularului online disponibil pe website-ul programului, la adresa:

https://cantusmundi.com/preselectii

Atelierele Cantus Mundi se desfășoară la București pe tot parcursul anului și sunt coordonate de profesioniștii Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” și Cantus Mundi pentru cor, precum și de Zoli Toth – prof. coordonator și Bogdan Pop – prof. asociat, pentru percuție.

Program audiții:

• Preselecții pentru ATELIERELE DE COR | 7 – 8 iunie 2023

Sunt invitați la preselecție copii și adolescenți cu vârste cuprinse între 4 – 14 ani.

Preselecțiile se vor desfășura la sediul Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, Aleea Dealul Mitropoliei nr. 11 (Piața Unirii), București.

• Preselecții pentru ATELIERELE DE PERCUȚIE | 10 iunie 2023

Sunt invitați la preselecție copii și adolescenți cu vârste cuprinse între 10 – 14 ani.

Preselecțiile se vor desfășura la Sala Palatului, la sediul Secției de percuție Cantus Mundi, Str. Ion Câmpineanu nr. 28, București.

Informațiile logistice privind orarul și organizarea preselecțiilor vor fi transmise în timp util celor înscriși.

Audițiile pentru atelierele corale și de percuție pentru copii și adolescenți fac parte dintr-un complex demers educațional și cultural desfășurat permanent de echipa Madrigal – Cantus Mundi, prin care sunt oferite oportunități copiilor și adolescenților pentru a se dezvolta armonios cu ajutorul muzicii. Aceștia beneficiază de acces la educație culturală susținută și participă la concerte, evenimente și manifestări artistice ample, în cadrul evenimentelor organizate sub egida Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” și a Programului Național Cantus Mundi România.

Programul Național Cantus Mundi este cel mai mare program de integrare socială prin muzică din România, inițiat de reputatul dirijor Ion Marin și derulat cu implicarea membrilor Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”.

După mai bine de 11 ani de activitate, Programul Național Cantus Mundi reunește sub umbrela sa peste 1.800 de coruri, aproximativ 63.000 de copii alături de dirijorii lor, participă la promovarea cântului coral pe întreg cuprinsul țării, depășind barierele legate de etnie, condiție socială și capacități fizice sau psihice, construind astfel nuclee culturale complexe, atât de necesare pentru revitalizarea societății noastre.

Este autorul a peste 300 de lucrări în stil folcloric, cameral, coral, vocal, instrumental și simfonic; a vândut peste 120 de milioane de discuri în întreaga lume și a înregistrat peste 160 de albume; repertoriul său interpretativ acoperă perioadele barocă, clasică și contemporană; alături de nenumărate premii și onoruri în întreaga lume, are 120 de discuri de aur și platină. Este singurul artist european care a câștigat două discuri de aur în SUA și singurul artist român care a câștigat un disc de aur în Ungaria. Este vorba despre naistul și compozitorul Gheorghe Zamfir, supranumit „Regele Naiului”, care împlinește astăzi 82 de ani.

Începuturi

S-a născut pe 6 aprilie 1941 la Găești, în județul Dâmbovița, și este atras încă de mic de muzică, de acordurile lăutărești la început, dorind să învețe la acordeon și să cânte la aceste instrument alături de taraful lăutarilor. La vârsta de 14 ani este înscris de tatăl său la clasa special de nai de la Școala specială de muzică nr.1 din București, în prezent Liceul de Muzică Dinu Lipatti, unde are șansa de a fi repartizat în clasa unuia dintre cei mai mari “suflători”, cum era caracterizat chiar de George Enescu, profesorul Fănică Luca.

Ia startul astfel cariera impresionantă a unui artist, care prin creativitate, muncă imensă și un talent nemărginit a adus o contribuție importantă la dezvoltarea muzicii universale. În 1959, obține Premiul I și titlul de laureat pe țară, iar doi ani mai târziu, este admis la Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din București. Absolvirea are loc în 1966 – cu diplomele de pedagogie și dirijat pentru cor și orchestră – an în care devine și dirijor al prestigiosului ansamblu folcloric “Ciocârlia” din București, cu care va face numeroase turnee foarte apreciate în țară și în străinătate.

Deschizător de drumuri

1966 este și anul în care înregistrează și primul său disc la Electrecord. Începând din 1968, Gheorghe Zamfir își pune puternic amprenta asupra instrumentului său de suflet, naiul tradițional românesc cu 20 de tuburi, căruia îi aduce schimbări inovatoare, pentru a-I lărgi tonalitățile. Apar astfel naiul alto – cu 20 de tuburi, naiul tenor – cu 25 de tuburi, naiul bas – cu 28 de tuburi și naiul contrabas – cu 30 de tuburi. Toate sunt asamblate de însuși Gheorghe Zamfir, din lemn de bambus, fiind acordate folosind o metodă original, cu ajutorul unei mici cantități de miere introdusă în tuburi. Introduce pentru prima data într-un spectacol cele patru naiuri în timpul unui recital pe scena teatrului “Vieux Colombier” din Paris, moment descris drept o revoluție a sunetului la scară universală.

Succesul lui Gheorghe Zamfir, care demisionase în 1969 de la ansamblul “Ciocârlia” pentru a se dedica turneelor peste hotare, capătă dimensiuni spectaculoase, el cucerind, alături de ansamblul pe care și-l înființase, atât publicul cât și critica muzicală. Concertează pe toate meridianele lumii, în SUA și Canada, în Australia și Japonia, în Africa de Sud și Israel, în Orientul Apropiat și Extremul Orient. În 1972 devine membru al Societății Compozitorilor din Franța, iar în anul 1974 compune piesa simfonică „Misa pentru Pace”, scrisă pentru nai, cor, orgă și orchestră. Doi ani mai târziu, single-ul său „Eté d’amour” devine unul din hiturile cele mai apreciate ale anului, iar în 1979 a publică volumul de versuri, în ediție bilingvă, româno-franceză, „Dincolo de sunet”. Urmează, în 1981, lansarea discurilor sale pe piața americană și tot în acest an îi apare și un alt volum de versuri, „Drum de spini și de glorii”. Un an mai târziu compune prima Rapsodie și primul Concert pentru nai și orchestră, pe care le înregistrează pentru Phillips cu Filarmonica din Monte Carlo, sub bagheta lui Lawrence Foster.

Concert pentru Dumnezeu

În anul 1982, îi dedică un concert lui Dumnezeu, fapt care atrage repercusiuni din partea autorităților comuniste ale vremii, iar în cele din urmă, Gheorghe Zamfir pleacă în exil la Paris. În 1984 compune primul Cvintet pentru nai și cvartet de coarde, numit „Cvintetul Plopilor”, pe care îl interpretează alături de Cvartetul Oxford din Toronto, iar în 1986 înregistrează primul disc cu repertoriu baroc, alături de British Chamber Orchestra. În perioada 1988-1990 vizitează de trei ori Cetatea Vaticanului, unde primește medalia Vaticanului și, de două ori, diploma Universității „Don Bosco” din Roma – este primul muzician care a cântat în timpul Misei private a Papei Ioan Paul al II-lea. Celebritatea sa a atras și atenția regizorilor și producătorilor de film, Zamfir fiind invitat să realizeze coloana sonoră a unor pelicule precum „Once Upon a Time in America” – alături de Ennio Morricone, „Karate Kid” sau „The Tall Blonde Man with One Black Shoe”.

Revenirea în România

Se restabilește în România după Revoluția din 1989, având mari probleme financiare din cauza datoriilor acumulate față de fiscul francez, care îi confiscă proprietățile din Franța. Își continuă seria de concerte și turnee în Franța, Elveția și, mai ales, Turcia, unde este declarat cel mai popular compozitor și artist al secolului al XX-lea. În anul 2000 și-a publicat autobiografia „Binecuvântare și blestem”, iar doi ani mai târziu publică încă un volum de versuri, pe care îl intitulează „În inima întristată a barocului”.

Gheorghe Zamfir a contribuit și la crearea primei catedre de nai din Europa, la Universitatea Națională de Muzică din București, unde a fost profesor asociat, în perioada 2001-2005.

În 2003 a confecționat naiul numit Gigantul, de 1,35 m înălțime și 1,2 m lățime, având 42 de tuburi, iar în 2005 își susține doctoratul, teza sa intitulându-se „Naiul – geneză, evoluție și semnificație”.

În 2009, a primit Premiul Internațional Omnia pentru întreaga operă muzicală, în cadrul premiilor anuale ale Academiei Internaționale “Mihai Eminescu”, în 2010 s-a numărat printre laureații celei de-a 13-a ediții a premiilor Oscar Românesc, decernate în cadrul unei festivități desfășurate la Opera Națională București, iar în 2013, în semn de omagiu, prilejuit de împlinirea a 55 de ani de carieră artistică, Uniunea Muzicienilor Interpreți din România, în parteneriat cu Asociația de Tineret Ecou și Centrul de Cultură Arcuș, a organizat prima ediție a Festivalului Naiului „Gheorghe Zamfir”. Printre numeroasele medalii, premii și decorații pe care maestrul le-a primit se mai regăsesc, de două ori medalia de aur a Asociației din cadrul Academiei „Artă-Științe și Litere” a Franței, de două ori Premiul Academiei „Charles Cros”, premiile „Țitera de aur” în Franța și „Săgetătorul de Aur” în Italia, discuri de aur în Elveția și Germania. Este medaliat cu aur al Asociației de Muzică de Divertisment din Franța și Mare Ofițer al Franței, a primit titlul de Merit Artistic al Franței, Cavaler al Belgiei, este medaliat cu aur de Ducesa de Luxemburg și Diplomat de Onoare al Universității Sorbona. Gheorghe Zamfir este și un talentat pictor, având mai multe expoziții în țară și în străinătate.

Bibliografie: Radio România

Sursă foto: Facebook Gheorghe Zamfir

Dacă s-ar fi lăsat condusă de dorințele tatălui, artist la rându-i, ar fi fost azi medic, dar Doina Dimitriu salvează vieți prin muzica pe care o cântă. Muzica nu doar că unește suflete, dar vindecă, rupe toate energiile negative, ne apropie ca ființe, ne stimulează să ne descătușăm de toate emoțiile și ne conectează la spiritul etern.

Numele sopranei s-a auzit peste hotare. A plecat de pe scena operei din Iași tocmai până pe scenele din orașe mari precum Milano, Genova, Lausanne, Toulouse, Stockholm, Boston, Chicago, Santa Fe, Los Angeles, Copenhaga, Stuttgart, Hamburg, Varsovia, Tokyo, Ankara, Baku.

Iubește necondiționat arta, scena și dăruiește frumosul prin vocea primită în dar și șlefuită de adevărați  maeștri întâlniți în parcursul său profesional. Mărturisește că cea mai mare mulțumire a unui artist este atunci când îndeplinește așteptările publicului. Să o cunoaștem pe artista Doina Dimitriu!

Când v-ați dat întâlnire cu muzică? Când ați stabilit primul „date” oficial cu ea?

De când m-am născut, dat fiind că amândoi părinții sunt artiști lirici, activând peste 45 de ani în cadrul Operei și Filarmonicii Ieșene. Nu am fost la grădiniță de la 2 ani până la începerea școlii, mergând împreună cu ei la toate repetițiile și spectacolele din cadrul acestora. Oficial vorbind, au fost mai multe etape: începând cu clasa întâia și până la absolvirea liceului am studiat pian principal la Liceul de Artă Octav Băncilă din Iași, la terminarea acestuia activând concomitent la cursurile Conservatorului Ieșean, cât și în ambientul Operei din Iași.

Primul pas pe scenă unei operei l-ați făcut în orașul natal? Care a fost primul rol? În ce rol ați evoluat?

Da, primul rol, cu adevărat important, mi-a fost încredințat în anul 1992 de către maestrul Corneliu Calistru, directorul Operei de atunci. Opereta se numea „Victoria și al ei husar” de P. Abraham, iar eu am interpretat rolul feminin principal, Victoria. Pot să spun că a fost momentul decisiv principal în evoluția mea ulterioară, producția fiind nouă, extrem de relevantă prin regizorul invitat, regretatul maestru George Zaharescu.

Pentru fiecare rol vă pregătiți la fel de mult pentru că vă perindați în jurul a două calități: seriozitatea și responsabilitatea. Dar care rol vă definește carieră?

Aș mai adăuga că cele două calități nu sunt suficiente, predispoziția, talentul, harul, cum doriți dumneavoastră să îl definiți că termen, fiind esențial. Pregătirea nu se poate realiza fără o matrice genetică grefată, apoi pe o infrastructură complexă și aleatorie. Cu alte cuvinte, majoritatea ar însuma toate acestea în cuvântul noroc, dar punctul meu de vedere este strict legat de latura divină a fiecăruia dintre noi, cât și a propriei capacități de a înnobila nativul printr-o muncă titanică. În sensul celor afirmate, cu siguranță pot spune că rolul Reginei nopții din „Flautul Fermecat” de W. A. Mozart, constituie imaginea profesională personală specifică acestui parcurs anevoios, dar definitoriu.

Ați pierdut, cu tărie cred, numărul aparițiilor scenice, în schimb, poate, nu și orașele pe care le-ați cucerit. Care sunt acestea?

Începând cu dragul meu Iași, trecând prin București și celelalte teatre ale României, următorul „popas” artistic a fost Milano prin Teatro alla Scala, urmând „circuitul Lombard” Parma, Reggio Emilia, Piacenza, Ferrara, Genova, Spoleto, Palermo și apoi Hamburg, Stuttgard, Stockholm, Copenhaga, Toulouse, Los Angeles, Chicago, Boston, Santa Fe, Tokyo, Istambul, Baku…

Gravitați în jurul sunetelor. Iubiți necondiționat arta?

Sunt absolut convinsă că toți iubim arta, chiar dacă nu suntem conștienți. În alcătuirea tuturor lucrurilor există regulă frumosului pe care, vrem nu vrem, le admirăm. În toate acțiunile noastre finalizate cu bine, există mult din sufletul nostru expus într-o formă de artă. Poate că eu am fost mai norocoasă având de la naștere conjunctura favorabilă, astfel că întreagă mea viață de până acum a gravitat în jurul frumosului, a sunetelor, admirând necondiționat și cu asiduitate tot ceea ce îmi aduce inspirație.

Cum este să te identifici cu un personaj? Ce iei acasă din el?

Soluția este ambivalența, ne regăsim în personaj și personajul se găsește în noi. Întotdeauna vom duce cu noi pe scenă experiențele personale, iar în viața cotidiană vor ieși involuntar la lumina frânturi din viață personajelor interpretate pe scenă.

Publicul vede pe scenă un artist complet, perfect. Dar artistul ce vede în public? Simțiți energia din sală?

De foarte multe ori persoanele care ne-au văzut pe scenă interacționând cu noi în mod direct rămân descumpănite, și asta pentru că ne situează într-un ideal imaginar… iar noi suntem oameni, publicul și energia lui, noi artiștii, le percepem mai mult la nivel energetic. Există acea liniște absolută atunci când reușim să îl captăm cu adevărat și acea admirație vădită când devenim doar divertisment.

Aveți o carieră impresionantă. Sunteți un artist foarte apreciat atât acasă, cât și în lume. Dar dacă nu ar fi fost muzica, ce alt domeniu ați fi îmbrățișat?

Vă mulțumesc! Această profesie necesită vocație dar, problema perspectivei supune orice viitor artist. La sfârșitul liceului, îmi amintesc că tatăl meu își dorea foarte mult să devin medic, iar eu m-am opus cu vehemență. Dar astăzi, de multe ori îmi pun întrebarea dacă nu ar fi fost frumos și așa. Interacțiunea artist-public, medic-pacient este aceeași.

Ați putea să trăiți fără muzică?

Cel mai mult mă interesează muzica sufletelor…

Care este dorința cea mai arzătoare a sopranei Doina Dimitriu legată de artă și cariera pe care v-ați construit-o?

Îmi doresc să pot transmite mai departe tot ceea ce am învățat de la maeștrii mei, de la mine însămi, de la viață, să pot motiva prin exemplul propriu, tangibil și credibil, să cred în continuare că există și-n alții aceeași dorința de absolut.

Ce vă luați frumos pentru suflet de la catedră, de la elevi?

Speranța. Trăim într-o lume atât de bulversată, contradictorie și dezorientată, încât contactul cu studenții reprezintă motorul principal de a merge mai departe. Tinerețea, elanul, inocența lor, mă poartă atât în trecut cât și în viitor, motivându-mi prezentul.

„Sunt un mix între puternic și fragil, o visătoare cu picioarele pe pământ, un om ce iubește arta în toate formele ei și o pianistă care a visat mereu că va cânta cu vocea. Dar și o cântăreață care a visat mereu să își compună propria muzică. Sunt un compozitor îndrăgostit de muzica de film și un creator de content vizual ce încearcă să aducă creativitatea cinematografică în ceea ce face. Sunt un spirit ce caută să se descopere și să se autodepășească. Și, nu în ultimul  rând,  sunt „mama” motanului Spritz”, sunt împărtășirile artistei Magdalena Marica, fiica dirijorului Filarmonicii Oltenia, din Craiova.

Tratează cu multă dragoste arta. Iubește frumosul, se lasă inspirată de el și-l transpune în muzică. Este imaginea fără cusur a unei generații care a crescut cu muzica la braț și care i-a călcat pe urme tatălui, celui care i-a fost bun reper și care i-a dat mereu aripi să zboare în acest domeniu. Este un exemplu desăvârșit de perseverență în această lume și nu este deloc o apariție întâmplătoare.

Creează și oferă muzică, e una cu pianul și nu dezminte faptul că  acest instrument îi dă șansa să exploreze un univers aproape neomenesc, îi dă posibilitatea să își exprime personalitatea și sentimentele, să se dezvolte complex ca individ. Pentru artista Leyah, este de departe cea mai bună formă de terapie. Să o cunoaștem!

Cum este omul de pe scenă și cu ce este diferit față de cel de acasă?

Cred că atunci când urc pe scenă devin o persoană ușor vulnerabilă. Scena e un loc în care te expui tu și arta pe care o faci. De aceea cred că artiștii sunt niște oameni aparte. A te pregăti, a urca și a performa pe scenă este o dovadă de curaj, indiferent de cât de mare sau mică este scena pe care urci. De aceea, când ajung acolo îmi creez o lume doar a mea, o lume absolut magică, dar și extrem de consumatoare.

Când ți-ai dat prima întâlnire oficială cu muzica, Leyah? 

Am început studiul pianului la vârsta de 5 ani, dar aș zice că prima întâlnire cu muzica mi-am dat-o încă de când abia reușeam să ajung cu mâinile la claviatura pianului. La noi în casă se asculta zilnic muzică clasică, datorită tatălui meu care mereu studia sau asculta ceva. Apoi, sora mea, Alexandra, mai mare decât mine, a studiat și ea pianul, deci am crescut pe acorduri de pian. Chiar am o poză cu amândouă, la pian, iar eu cred că aveam în jur de un an și ceva. Așa că nu cred că exagerez cu nimic dacă spun că prima mea întâlnire cu muzica a fost dinainte de a mă naște, încă din burta mamei.

Apropo, de ce ai ales acest nume? Ce semnificație are pentru tine? 

Cred că numele acesta m-a ales pe mine și nu viceversa. Povestea este mai lungă, dar dacă rezum, Leyah mi-a atras atenția în special prin sonoritate. E un nume luminos, rotund și puternic. Apoi l-am căutat pe internet și am aflat că, printre alte semnificații, în ebraică este similar lui „gazelle”, adică “frumusețe și grație”.

Încă de când eram mică îmi închipuiam că o să fiu o artista care o să arate ca o actriță de cinema pe covorul roșu, așa că numele m-a convins.

Ai crescut cu sunetele muzicii încă de mică, căci tatăl tău era artist la fel ca și tine, mai exact dirijor al Filarmonicii Oltenia, din Craiova. Cum a fost să crești sub egida lui? Ce ai învățat de la el?

Brâncuși a spus la un moment dat: „Nimic nu crește la umbra unui copac înalt.” Nu țin să îl contrazic, dar mi se pare mai importanta relația pe care o ai cu copacul decât cu umbra lui.

Dacă vrei să înveți, trebuie să înveți de la cei mai buni, iar cei buni vor fi mai mari ca tine, cu siguranță. Ține de tine cât timp stai în umbra lor și înveți și când decizi să ieși în lume, la soare, undeva unde să crești și tu mare, până când, la un moment dat, să adăpostești și tu, la umbra ta, un copac mai mic. Cam acesta este firul vieții, nu? Așa că aș zice că tata a fost un copac mare, de la care am învățat enorm. Iar în ziua în care a plecat dintre noi, umbra lui s-a încheiat, o umbră mare cât un soare, de care îmi este tare dor.

Ce am învățat de la tata? Să visez și să cred că pot. El mereu îmi repeta asta. Tata m-a încurajat să visez, poate și pentru că el era un visător. El credea tare mult în mine și în talentul meu, îmi tot spunea că mă vede pe cele mai mari scene. De fapt, până la maturitatea mea, cred că el a crezut mai mult în mine decât credeam eu. Îmi spunea mereu că pot. Și cred că aceste două lucruri, a visa și a crede în tine, sunt de neprețuit pentru orice copil!

Ce ai moștenit de pe partea paternă, în afară de latura artistică?

Sper că am moștenit bucuria de a trăi și determinarea de a face tot timpul lucruri noi. Tata, la 79 de ani, avea mai multe planuri decât aveam noi, tinerii. Și sper că am moștenit puțin și din stilul, și din prestanța lui. Era mereu extrem de frumos îmbrăcat, chiar și în casă, și-mi spunea că acesta este respectul de sine.

Dar de pe cea maternă? Ce ai moștenit?

De la mama cred că am moștenit dorința de a cânta cu vocea și de a dansa. Am mai luat eleganța și feminitatea, calmul și diplomația, gândul pozitiv, dragostea pentru limbile străine, iubirea pentru design-ul interior. Astea cred că sunt doar câteva care îmi vine acum în minte. Altfel cred că atât în cazul tatălui, cât și al mamei, sunt multe lucruri pe care le-am moștenit sau învățat.

Din vremurile copilăriei te-ai transpus, prin exercițiul imaginației, într-o artistă. Coincid, să înțeleg, planurile de când erai mică cu cele din prezent?

Întotdeauna am crezut despre mine că asta pot să fac cel mai bine, că pentru asta m-am născut. Așa că da, pot spune că planurile coincid. Au fost și perioade în trecut când lucrurile păreau că nu se leagă deloc, că totul e în mintea mea. Dar depinde ce alegi, ce vrei. Căutarea de sine și a drumului este o luptă deloc ușoară pe care o duci tu, cu tine. Până la urmă, chiar ține de tine dacă vrei să faci ceva cu adevărat. Știu că sună a poveste, am avut și eu dubiile mele, perioade în care poate mi-am pierdut busola sau speranța, dar este fundamental important să nu te lași. Și, dacă crezi în ceva cu adevărat, să ai curaj să îți urmezi crezul.

Ce-ți dă pianul frumos pentru suflet? 

Să cânți la pian e un dar divin. Este atât de multă frumusețe în acest gigant, atâta armonie, libertate și unicitate. Pianul îți dă șansa să explorezi un univers aproape neomenesc, îți dă posibilitatea să îți exprimi personalitatea și sentimentele, să te dezvolți complex ca individ. E de departe cea mai bună terapie pentru mine.

Dacă nu ar fi muzica în viața ta, ce ai îmbrățișa?

Când eram mică îmi imaginam că sunt actriță. Probabil că a avut un impact asupra mea și faptul că am copilărit în Opera din Craiova. Îmi aduc aminte cât de mult îmi plăcea să mă joc printre decoruri (nu am să uit niciodată acel miros specific), mă fascinau nenumăratele costume, peruci, cabinele de machiaj, artiștii ce se pregăteau să se transforme în personaje înainte de fiecare spectacol. O lume incredibilă pentru un copil de doar câțiva ani. Îmi plăcea să-mi imaginez că într-o zi poate o să ajung și eu ca ei… Cu toate acestea, nu am luat niciodată în serios acest aspect, dar recunosc că mi-ar plăcea tare mult să explorez și lumea cinematografiei, ca actriță.

A fost o perioadă în viața ta când ai renunțat la muzică sau ai pus-o pe modul „hold”. Ce a stat la baza alegerii tale?

Da, este adevărat. Am luat o pauză de la muzică la un moment dat. Veneam după mulți ani de muncă susținută, în care am fost cumva ruptă de realitate, de lumea din jurul meu. Așa că mi-am luat o pauză, din dorința de a recupera experiențe ce se regăseau doar în poveștile celor din jur. Vezi tu, performance-ul este un animal solitar. Petreci enorm de mult timp doar tu cu tine. Apoi, pentru că interpretam la pian, mereu a trebuit să-mi protejez mâinile, așa că orice fel de sport a fost tăiat de pe lista mea de activități. Nu mai zic de weekend-uri când, în timp ce alți copii de vârsta mea făceau tot felul de jocuri, eu studiam, pentru că în timpul săptămânii trebuia să merg la școală, la program normal. Iar lista poate continua. Așa că pauza a fost binevenită, pentru că am aflat multe lucruri despre viață, oameni și lume. Iar după pauză, când am ales să revin la muzică, fiindcă fără ea nu s-a putut, mi-am ales un nou drum, cel pe care sunt și astăzi.

Unește muzica suflete? Simți asta și când te gândești la tatăl tău?

În amintirea tatălui, am scris piesa “I’ll be fine” și poate pentru că, undeva în adâncul sufletului, simt că muzica ne unește în continuare sufletele, așa, de la distanță. De multe ori când scriu muzică, mă gândesc ce ar zice el, cum i s-ar părea, dacă ar fi mândru de mine, fericit.

Așa că da, consider că muzica unește suflete, poate mai mult decât o fac cuvintele. Cred că mulți dintre noi, la un moment dat, ne-am declarat dragostea față de persoana iubită pur și simplu trimițând un fragment muzical ce spune tot. Pentru că da, muzica este un limbaj universal și, chiar și în limbi străine, ea face ca mesajul să fie complet.

Ce fel de muzică cânți tu, Leyah?

Muzica pe care o scriu și cânt este o combinație de muzică clasică cu muzică pop. Cumva am vrut să aduc un pic din muzica clasică către publicul care poate trăiește în preconcepția că, pentru a asculta astfel de muzică, ai nevoie de studii sau o educație aleasă. Nu zic că nu e adevărat într-o anumită măsura. Dar nu obligatoriu! Așa am ajuns la stilul cinematic pop, ce stă la granița dintre cele două curente muzicale (clasic și pop), stil în care este scris tot albumul nou „Remember who you are” ce va apărea în acest an, cât și primele două piese ce au apărut deja: „Time” și „Peace is the only thing we need”. Este o muzică a stărilor și emoțiilor, pentru toți ce vor să asculte ceva „diferit”.

Ce proiecte ticluiești în prezent?

Anul a început în forță, cu multă muncă. Urmează noi lansări de piese, am mai multe concerte programate în următoarea perioadă dar scriu și muzică nouă. Apoi pregătesc câteva filmări cu cvartetul, care face parte din conceptul meu de concert, și mai am câteva surprize pe care le voi anunța pe parcurs.

De ce să te asculte, Leyah, oamenii? Ce mesaje transmiți tu prin muzica ta? Ce dorești să ajungă la inima lor?

De ce să îmi asculte muzica? Hmmm… Pentru că acolo, undeva, deschide o cutiuță, cu un univers muzical între clasic și modern, unde vor descoperi un produs emoționant, calitativ, intens. Eu mi-am pus creația în slujba muzicii și mi-am propus să o servesc cât mai bine, așa că zic că transmit prin muzica mea tot ceea ce muzica are de spus.

Iar la inima ascultătorului mi-ar plăcea să ajungă emoția și dorința de a asculta mai mult.

Marți, 22 noiembrie 2022, ora 19:00, în sala de concerte a Muzeului Colecțiilor de Artă (Calea Victoriei 111, București), va avea loc cel de-al treilea eveniment din cadrul celei de-a XII-a ediții a Festivalului Internațional Propatria.

Concertul „Romanticismul lui Schumann și Porumbescu”, susținut de violonistul Constantin BESCHIERU (Republica Moldova/România/Italia) și pianistul Filippo TENISCI (Italia), este organizat de Asociația culturală româno-italiană PROPATRIA din Roma, Muzeul Colecțiilor de Artă, Muzeul Național de Artă al României și Institutul Cultural Român din București, în parteneriat cu Ambasada Republicii Italiene în România, Ambasada Republicii Moldova în România, Institutul Italian de Cultură din București, Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură din București, Asociația PropatriaVOX din Focșani, Hub Art Agency din Focșani și Asociația ProContemporania din București. Pentru informații și rezervări: info@propatriavox.it și ufficiostampa@propatriavox.it

***

Informații despre artiști:

Constantin Beschieru, violonist. S-a născut la Chișinău, în Republica Moldova, unde a început studiul viorii la vârsta de șase ani, la Școala de muzică „C. Porumbescu” din capitală; pe parcursul studiilor muzicale, a fost selecționat pentru diverse cursuri de măiestrie și concursuri, atât autohtone, cât și în străinătate (România, Rusia, Germania etc.). După diploma obținută cu notă maximă în Republica Moldova, urmează studiile Conservatorului de muzică „B. Marcello” din Veneția unde obține Licența în 2004 și Diploma de Master în 2008. În timpul studiilor a câștigat mai multe selecții pentru tineri concertiști, concertând atât ca solist cu orchestra Teatro La Fenice, interpretând concertul K 216 pentru vioară și orchestră de W. A. Mozart (2004), cât și ca prim-violonist în Orchestra Conservatorului Regional din Veneto. Câștigător al premiului I la Concursul „Premio Francesco Geminiani” din Verona (2004), al premiului I la Concursul „Cel mai bun absolvent din Veneto – 2004” (2005), al premiului I absolut la Concursul Internațional „E. Coca” (1999), al premiului II la Concursul „G. Rospigliosi” – secțiunea Duo (2005), premiul I la Concursul Internațional de Muzică de Cameră „G. Rospigliosi” – secțiunea Cvartet (2006) și premiul II la Concursul Internațional „Marco Fiorindo” (Torino) (2006) cu Ludus Quartett.  În anul 2005, în timpul studiilor de perfecționare în SUA, desfășoară o intensă activitate ca solist, în ansambluri camerale și în calitate de prim violonist în orchestra Universității de Muzică din Texas (Houston). Ocupă funcția permanentă de concertmaestru în cadrul orchestrei I Virtuosi Italiani, cu care cântă și ca solist; ocazional, deține rolul de concertmaestru în cadrul orchestrei Mitteleuropa FVG și în cadrul orchestrei regionale Filarmonia Veneta „G. F. Malipiero”, etc. S-a specializat cu următorii maeștri: Cornelia Bronzetti, Kenneth Goldsmith, Andrzej Grabiec, Lucie Robert, Vagram Saradjian, Uri Pianka, Emanuel Borok, S. Accardo, P. Vernikov, I. Grubert, P. Berman și alții. În prezent, deține postul permanent de prim-violonist in cadrul Orchestrei Sinfonice Nazionale della Rai și, ocazional, rolul de prim-violonist la Fondazione Teatro Lirico G. Verdi din Trieste.

Filippo Tenisci, pianist. Trei puncte necoliniare determină un plan. Aceasta este una dintre cele mai importante teoreme ale geometriei în spațiu. Fiecare plan, este o nouă formă de viață, iar pianistul, așezat în fața unui pian, urmând notele unei piese, reușește, printr-o geneză misterioasă, să dea naștere unui moment. Unul atât de viu, de intens, care nu moare decât în uitarea celui care a fost prezent. Luate în parte, câte două, toate cele trei puncte sunt coliniare; legate printr-o vrajă cu o formulă necunoscută. Pianistul simte piesa și, indiferent de natura ei primordială, ea devine un avatar transfigurat de emoția lui. Pianul, la rândul său, dă glas piesei. El o povestește…uneori domol, alte ori nervos, îndrăgostit sau răzbunător. Pianistul se îndrăgostește de instrumentul său și nicio forță a pământului nu va mai reuși să-l despartă de el. V-aș întreba „Vă place Liszt?”, dar știu că îl veți iubi oricum atunci când îi veți asculta piesele interpretate cu atâta măiestrie de Filippo Tenisci. El este unul dintre punctele planului pe care îl formează împreună cu instrumentul său și partiturile lui Listz, pe care le studiază cu atâta pasiune.  

Născut în 1998 la Tirana, și-a început studiile în copilărie sub îndrumarea maestrului Emira Dervinyte. În iulie 2019 a absolvit nota 110 cum Laude la Conservatorul de muzică „G. Braga” din Teramo, convenționat cu Academia „Aimart” din Roma, discutând teza și prezentând un recital solo dedicat în întregime compozitorului Franz Liszt. A participat la mai multe masterclass-uri cu renumitii maeștri Roberto Galletto, Justas Dvarionas, Uta Weyand, Jun Kanno, Ralf Nattkemper, Ewa Pobłocka, Elisabetta Guglielmin, Boris Petrushansky, Elisso Virsaladze și Daniel Rivera. A fost premiat în mai multe competiții internaționale, printre care: Insieme per Fare, Orașul Tarquinia, Orașul Bucchianico, 7 Note Romane, Dinu Lipatti, 88 Tasti, Note in armonia, Concursul internațional de muzică „Orașul Pesaro”, Orașul Magliano Sabina, „La Palma D’Oro” de S.Benedetto del Tronto, Visconti, Premiul New Talents of Italy 2019, Giangrandi-Eggmann Award. În mai 2018 a fost proclamat câștigătorul absolut al International Competition for Youth “Dinu Lipatti”,  câștigând o bursă, premii prestigioase și un concert premiu in  „Festivalul Internațional al Talentelor Tinere – Propatria”. Este membru fondator al Asociației de Tineret Riccardo Cerocchi încă din primăvara anului 2019.

Despre Festivalul Internațional Propatria:

Festivalul s-a născut în anul 2011 cu scopul de a identifica, valoriza și sprijini excelența în rândul românilor rezidenți în Italia și în general în străinătate. Având un caracter multidisciplinar, rolul său este acela de a evidenția excelența pe care o realizează tinerii români stabiliți în străinătate. Cu timpul a devenit un proiect destinat promovării imaginii României și a elitelor românești în afara granițelor. Prin tematicile abordate și de asemenea, prin intermediul numelor importante care de-a lungul timpului au urcat pe scenă sau au colaborat, festivalul s-a aflat permanent în rândul evenimentelor de înaltă ținută artistică realizate în peninsulă, scopul fiind acela de a deschide prin artă, granițele diversităților culturale și de a construi punți interculturale de comunicare.

Festivalul Internațional Propatria a găzduit în cei 12 ani de viață peste 60 de evenimente, concerte de muzică clasică, expoziții, prezentări de film, teatru și a premiat în Gala premiilor de excelență peste 300 de tineri din toată lumea precum și mari personalități culturale sau sportive. Participarea tinerilor din mai multe țări reprezentative pentru diaspora românească a condus la o mai bună cunoaștere a României culturale în țările de reședință ale acestora, o apreciere în continuă creștere a valorilor culturale ale poporului român și respectiv reconsiderarea și prețuirea la adevărata lor valoare a românilor de pretutindeni și a țării lor de origine. Acest proiect a devenit de-a lungul timpului un instrument de valorizare a excelenței românești de peste hotare și de consolidare a diasporei românești.

Sub motto-ul Muzică fără Frontiere, Festivalul Internațional Propatria revine între 09 și 29 Noiembrie 2022, cu cea de a douăsprezecea ediție, sub direcția artistică a Marei Dobrescu, cunoscută pianistă de origine română stabilită în Franța. Realizat cu susținerea Departamentului Românilor de Pretutindeni, în parteneriat cu instituții diplomatice și de cultură din Europa, a XII-a ediție va fi itinerantă și va călători de la Roma la București apoi la Londra, Paris și Viena, evidențiind astfel caracterul internațional al festivalului și în același timp devenind, pentru prima dată cu adevărat, un festival menit să coaguleze întreaga diasporă românească. Un important reper cultural, festival cu vocație internațională, pentru prima dată în afara granițelor Italiei acolo unde s-a născut, va premia excelențele românești în toate țările în care va poposi și va dărui concerte de înaltă ținută artistică publicului din Italia, Marea Britanie, Franța, Austria și România. Întregul festival, bazat pe o intensă cooperare culturală internațională, aduce împreună artiști și muzicieni de renume. Pentru ediția din acest an au fost invitați să participe artiști de anvergură: Ramona Horvath (România/Franța), Nicolas Rageau (Franța), Simone Anelli (Italia), Mara Dobrescu (România/Franța – din 2018 Director Artistic al festivalului), Roxana Constantinescu (România/Franța), Răzvan Popovici (România), Florian Mitrea (România/Marea Britanie), Constantin Beschieru (Romania/Rep. Moldova/Italia), Filippo Tenisci (Italia), Rodica Vică (România/Austria) și Adela Liculescu (România/Franța).

Realizat de Asociația culturală româno-italiană PROPATRIA din Roma în parteneriat și cu patronajul Ambasadei României în Republica Italiană, Ambasada Republicii Moldova în România, Ambasada Republicii Italiene în România, Ambasada României în Regatul Unit al Marii Britanii, Ambasada României în Republica Franceză, Ambasada României în Austria, în parteneriat cu Accademia di Romania in Roma, Institutul Cultural Român din București, Institutul Cultural Român de la Paris, Institutul Cultural Român din Londra, Institutul Cultural Român din Viena, Institutul Italian de Cultură din București, Villa Medici-Accademia di Francia a Roma, Muzeul Colecțiilor de Artă, Muzeul Național de Artă al României din București, Conservatorul de Muzică Santa Cecilia din Roma, Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură din București,  Theatre le Ranelagh din Paris, Princess Alexandra Hall – Royal Over-Seas League din Londra, Roma Jazz Festival, Casa del Jazz din Roma, Ciampi Pianoforti, Asociația PropatriaVOX din Focșani, Hubart Agency, Asociația ProContemporania,  International Music Competition for Youth “Dinu Lipatti”, va reuni pe scena sa în acest an, excelența românească din întreaga Europă.

Deschiderea festivalului a avut loc la Roma pe data de 09 noiembrie cu concertul Impressions de voyage en jazz, susținut de pianista jazz Ramona Horvath (România/Franța) și contrabasistul francez Nicolas Rageau și a continuat pe data de 12 noiembrie la sediul Ambasadei României în Italia cu Gala Premiilor de Excelență și recitalul de pian susținut de Simone Anelli, câștigător al Primului Premiu Absolut “Dinu Lipatti 2022” și al Premiului Special “Festivalul Internațional Propatria 2022”. Concertului de la București, în Sala de concerte a Muzeului Colecțiilor de Artă susținut de violonistul Constantin Beschieru (Romania/Rep. Moldova/Italia) și pianistul Filippo Tenisci (Italia), îi va urma recitalul de pian susținut de Florian Mitrea (România/Marea Britanie) în prestigioasa Princess Alexandra Hall, Royal Over-Seas League de la Londra. Următorul concert va avea loc La Paris, în splendidul cadru oferit de Théâtre le Ranelag vor concerta mezzosoprana Roxana Constantinescu (România/Franța), violistul Răzvan Popovici (România) și pianista Mara Dobrescu (România/Franța). La Viena, sub genericul Romanian Music Journey from Romania to Austria, va avea loc etapa finală a festivalului care le va avea ca protagoniste pe soprana Rodica Vică și pianista Adela Liculescu. Concertele de la Paris și Viena vor marca Ziua Națională a României 2022. Mai multe informații despre programul ediției din acest an pot fi găsite accesând site-ul www.propatriavox.it

Proiect realizat de Asociația Culturală româno- italiană Propatria cu susținerea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.

Gabriel lucrează într-o corporație, iar asta îi ocupă cea mai mare parte a timpului. Cu toate acestea, nu s-a gândit vreodată să renunțe la cea mai mare pasiune a lui, muzica, de care s-a îndrăgostit iremediabil începând cu vârsta de 2 ani. De-a lungul timpului a susținut concerte caritabile în Italia, Anglia sau Spania, muzica fiind cea mai sinceră formă de exprimare pentru el. Pasionat de călătorii, artă, filme și seriale, astăzi avem ocazia să-l cunoaștem pe Gabriel în cadrul unui interviu în care ne prezintă magia muzicii din perspectiva lui.

Cine este Gabi? Descrie-te în câteva cuvinte.

Gabi este un tânăr ambițios și implicat, cu o mare pasiune pentru muzică și pentru artă, în general.

Ce pasiuni ai?

Muzica este cea mai mare pasiunea a mea dintotdeauna. Indiferent de forma pe care o are în viața mea sau de felul prin care o abordez: ca artist, ca ascultător, ca spectator etc, ea face deja parte din modul meu de a trăi în fiecare zi. De asemenea, îmi place foarte mult să călătoresc, atât în România, cât și în afara țării.

Cum a început povestea ta cu muzica?

Povestea mea cu muzica a început când eram foarte mic, în jurul vârstei de 2 ani, când am primit un microfon de jucărie, care a devenit instant extensia mâinii mele. Eu nu îmi amintesc foarte bine perioada, dar am văzut filmări cu mine de la acea vârstă în care mă aflu în fața televizorului cu microfonul în mână și imit artistul de pe micul ecran, clătinându-mă pe ritmul muzicii. Pentru mine, acel microfon a fost mașinuța sau plușul copilăriei mele.

Ce înseamnă muzica pentru tine?

Muzica înseamnă inspirație, motivație, energie și dedicație. Cred că e cea mai sinceră formă de exprimare pentru mine.

Ce simți atunci când ești pe scenă? Dacă ai putea alege un singur sentiment pentru a descrie ce simți atunci când ai ocazia să cânți în fața publicului, care ar fi acela?

Când sunt pe scenă, mă simt fericit și împlinit, simt multă emoție și energie pozitivă, pe care încerc să le transmit publicului prin ceea ce cânt. Sunt foarte multe sentimente care apar în momentul în care cânt, dar dacă ar fi să aleg unul frecvent ar fi cel de recunoștință.

Ce faci în restul timpului, când nu ai spectacole?

În restul timpului lucrez în cadrul unei corporații, ceea ce îmi ocupă mare parte din timp. În rest, pe lângă activitățile legate de muzică, îmi place să călătoresc, să mă uit la filme și seriale și să ies cu prietenii în oraș.

Cum se îmbina viața de corporație cu pasiunea pentru muzică?

Cu greu, din cauza timpului limitat, dar se îmbină cumva, pentru că nu au de ales.

Te-ai gândit vreodată să renunți la cântat?

Niciodată. N-aș mai fi eu. Clar au existat perioade în care nu am urcat pe scenă și nu am avut o activitate artistică susținută, de exemplu în timpul pandemiei. Dar chiar și atunci muzica făcea parte din viața mea – cântam zilnic pentru mine. Însă îmi amintesc că în acea perioadă îmi lipsea foarte mult contactul cu publicul, așa că am organizat câteva concerte online pe rețelele de socializare.

Colaborezi frecvent cu o asociație. Prin ajutorul muzicii faci bine altora. Povestește-mi mai multe despre parteneriat – cum a început, pe unde te-a plimbat.

De-a lungul timpului, am colaborat cu mai multe asociații și cu diverși organizatori de evenimente și astfel am reușit să cânt în mai multe țări în cadrul unor concerte caritabile. Totul a început în urma unui casting, unde am fost selectat să cânt în cadrul unei serii de evenimente caritabile în Italia. Ulterior am mai participat la astfel de inițiative în mai multe orașe din România, dar și în Anglia sau Spania.

Care este cel mai mare vis al tău?

Cel mai mare vis al meu este să evoluez cât mai mult pe plan muzical și artistic și să pot să mă întrețin doar din asta.

Dacă ai putea avea o putere magică pentru o zi, care ți-ar plăcea să fie aceea și de ce?

Să pot să vindec orice problemă gravă de sănătate și apoi să o pot eradica. Consider că, din păcate, problemele de sănătate pot fi un mare impediment în calea fericirii multor persoane.

Ce sfat i-ai da unui copil care visează să se apuce de cântat, dar se îndoiește de talentul său?

În primul rând, să uite de orice urmă de îndoială și să creadă în visul său. Dacă își dorește să facă din muzică o profesie, trebuie să știe că asta implică foarte multă muncă și dedicare. Este o întreagă călătorie, dar parcursul ei poate fi deosebit de frumos, mai ales dacă își dorește cu adevărat.

Ești pasionat de călătorii. Dintre toate locurile pe care le-ai vizitat, care este preferatul tău și de ce?

Cred că Barcelona este locul care m-a impresionat cel mai mult. Am o slăbiciune pentru cultura spaniolă și în general pentru țările călduroase și exotice. Mi-au plăcut mult oamenii, arhitectura orașului, parcurile, plajele, munții… totul!

Ce loc/țară îți dorești să vizitezi?

Mi-aș dori foarte mult să ajung în Cancun – când eram mic, visam adesea că mă aflu pe plajele de acolo, după ce urmărisem un documentar despre principalele atracții turistice din Mexic. Mi-ar plăcea mult să vizitez și Japonia – mă atrage foarte mult cultura lor.

Pentru cei interesați să te audă cântând, unde o pot face? Ai vreun spectacol în viitorul apropiat?

În prezent, fac parte din distribuția unui spectacol de teatru cu muzică live, „Symposium”. Următoarea reprezentație va avea loc pe 6 noiembrie la Uzina Coffee. Pentru spectacolele ce vor urma în perioada de dinainte și de după sărbători voi anunța datele ulterior pe pagina mea de Facebook (Gabriel Catană) și pe Instagram (gabi8c).

Dacă i-ai putea transmite un mesaj lui Gabi în vârstă de 15 ani, ce i-ai spune? Ce sfat i-ai da?

Să viseze în continuare, să copilărească poate mai mult, dar să lupte pentru ceea ce își dorește pentru că va fi bine!

Renato Lupu a îmbrățișat muzica încă de când era mic. A crescut cu ea, având în vedere că ambii părinți sunt muzicieni. S-a lăsat vrăjit de frumusețea ei și de atunci nu i-a mai dat drumul. A cucerit cu trompeta atât publicul din țara noastră, dar mai ales cel străin. Creează un raport intim cu scena de fiecare dată și necesitatea de a fi lângă mari artiști a devenit o funcție vitală a existenței sale. Săptămâna trecută unde a avut onoarea să fie pe aceeași scenă cu Maestrul Placido Domingo și Alessandro Safina și totodată mărturisește că i s-a îndeplinit cu această ocazie visul din copilărie.

Renato promite că îi va rămâne fidel acestei arte. Împărtășește și cu alții din tainele ei din calitate de profesor. Nu predă în România, ci în Turcia, acolo unde locuiește de mai bine de două decenii. Își încurajează elevii să nu se abată de la drumul lor precum a fost la rându-i în lupta cu „scârțâielile”. Să-l cunoaștem pe artistul Renato Lupu, una dintre elitele țării noastre care performează pe toate scenele lumii alături de familie și care azi ne introduce cu dragoste în universul sunetelor!

Provii dintr-o familie de muzicieni. Cât de mult te onorează?

Mă simt norocos pentru că am părinții muzicieni, ei m-au ghidat și îndrumat de mic copil. Mai ales când aveam mici neînțelegeri la cursurile de muzică (teorie-solfegiu) puteam apela la ajutorul părinților. Consider că am avut un avantaj față de ceilalți copii, deși a fost și greu câteodată, având părinții muzicieni trebuia să fiu la un nivel superior. Cel puțin așa credeau colegii și profesorii.

Acum sunt foarte onorat pentru că am ocazia să concertez împreună cu ai mei pe aceeași scenă, este un sentiment deosebit. Recent, am avut un recital de familie și am avut cu toții un mare succes.

Ce ai moștenit de la mama? Dar de la tata?

Muzica este ca un microb. Cu cât mai multă muzică asculți și apari pe scenă, simți că vrei tot mai mult. De la ambii părinți am moștenit talentul muzical, nu cred că aș putea să deosebesc de la cine am primit mai mult. În general, pot zice că am primit „calmul” de la mama și „agilitatea” de la tata.

În interiorul fiecărei familii sunt însușite considerente și principii cu care copiii pleacă în viață. Ce te-au învățat părinții? De la ce crez ți-au spus să nu te abați?

Am fost învățat de mic să fiu disciplinat și ordonat în toate. Viața de muzician necesită un ritm foarte calculat și cumpătat. Se aseamănă cu viața de sportivi. Un muzician de performanță trebuie să fie permanent în formă. Contează foarte mult alimentația și odihna fizică/ psihică. Mi-au spus întotdeauna că dacă respect un ritm de viață ponderat în toate voi avea succes.

Cum e să crești cu muzică?

Muzica pentru mine nu este doar o pasiune, e un mod frumos de a trăi. De mic copil mergeam la concertele părinților și eram fascinat de apariția lor pe scenă. Consider că nu este destul să ai studii în termenii muzicii dacă nu asculți muzică în același timp. Ascult muzică mereu când sunt acasă și mă relaxez. Este ca o terapie. Mai ales când fac treabă sau pregătesc ceva de mâncare, mă destinde muzica în fundal și parcă tot ce fac, îmi iese mai bine.

Care a fost primul instrument muzical cu care ai făcut cunoștință?

Pianul. Am început să studiez pianul la vârsta de 6 ani, părinții m-au îndrumat să iau ore private.

Unde ai învățat primele sunete? În România sau Turcia?

În România, am studiat la pian (în privat). După ce am venit în Turcia, în anul 2000, am dorit să încep trompeta. Tatăl meu m-a pregătit timp de un an de zile și apoi am dat audiție pentru a intra la școala de muzică din Ankara.

La ce vârstă ai ales trompeta și la ce vârstă ai avut și primul concert?

La vârsta de 11 ani am început să studiez la trompetă și după un an am avut primul concert.

Îți mai aduci aminte de tine, copil fiind, ce emoții purtai înainte de concert? Ce întâmplare îmi poți povesti?

Ca și copil sunt multe emoții, mai ales pentru primul concert. Este așa o stare de frică la început. Am mai avut apariții la serbările de Crăciun din timpul școlii generale, cu orga. Doar că nu se poate compara  cu un concert clasic.

În clasa a șasea, am avut primul concert solo cu orchestra studenților. Îmi amintesc că eram foarte emoționat, tatăl meu, în același timp profesorul meu, m-a îmbărbătat și mi-a zis să mă concentrez la partitura mea, să nu mă uit la public. Totul a fost foarte bine, doar că la final am uitat să măsor 2 măsuri și am terminat înaintea orchestrei. Pentru mine este o amintire plăcută, acum le mai povestesc studenților mei această întâmplare.

Cum ai crescut, Renato, în universul muzical? De ce ingrediente ai nevoie ca să faci carieră ca artist?

Pentru a fi un muzician bun, este necesară multă muncă. Talentul nu este îndeajuns, trebuie multă răbdare și studiu zilnic.

Ca să ajung la un nivel, am muncit foarte mult și am fost întotdeauna disciplinat în studiu și nu numai, am avut grijă de sănătate. La fiecare concert se depune un mare efort psihic. Chiar dacă s-a terminat concertul încă simți energia și emoția după.

Ce visuri purtai cu tine la vremea copilăriei? Coincid planurile pe care le aveai când erai mic cu cele de acum?

În copilărie doream foarte mult să fiu la fel de admirat cum sunt părinții mei. Nu eram 100% sigur că voi deveni muzician. Visam să fiu pe scenă, să fiu aplaudat de public numeros. Nu ratam niciodată concertele de la televizor și îmi doream să cunosc personalități mari în domeniul muzicii.

Săptămâna trecută am avut un turneu în Aspendos (Antalya) și am avut onoarea să fiu pe aceeași scenă cu Maestrul Placido Domingo și Alessandro Safina. Pot spune că mi s-a îndeplinit un vis din copilărie.

Trompeta a devenit parte din tine ca om, ca artist, ca om al unei carierei de succes. Te găsim și în ipostaza de profesor. Ce sentimente te încearcă la catedră?

Să știți că este o mare diferență în a cânta la trompetă și a preda. Este mult mai dificil să le explici studenților cum să cânte mai bine, să le transmiți iubirea și pasiunea pentru instrument. În general, încerc să fiu ca și un prieten bun cu ei, consider că dacă ești mai apropiat față de studenți, ei se atașează mai mult de profesor și se creează o legătură de încredere. Am și momente când sunt mai sever cu ei, mai ales dacă vin nepregătiți la clasă.

Sunt două decenii de când locuiești în Turcia. Ce ți-a dat Turcia și nu ți-a dat România?

În România, am primit educația elementară, cei șapte ani de acasă cum s-ar zice. În schimb, pot spune că mi-am format caracterul în Turcia, aici mi-am continuat studiile. Le-am învățat limba la perfecție, tradițiile, obiceiurile. Turcia este pentru mine ca a doua țară-mamă.

Ce sentimente porți fiecărei țări în parte?

România este țara noastră frumoasă la care îi duc dorul mereu. Abia aștept să vină vara, să pot merge acasă, la bunici, rude, prieteni. Turcia este țara unde mi-am format un nume și o carieră muzicală. Iubesc ambele țări și pot spune că mă simt acasă și aici în Ankara.

Dacă ai vrea să schimbi ceva în parcursul tău, ai avea ce să schimbi?

Probabil aș fi dorit să am mai multe concerte și acasă în România. Din păcate, încă nu am avut oportunitatea să concertez pe marile scene din țară.

Ți-ai dezvoltat latura artistică. Au avut grijă părinții de asta, tu, profesorii, mentorii. Dar dacă nu ar fi fost o carieră pe această nișă, ce ar fi făcut Renato Lupu în viață? Ce rol ai fi avut în societate?

Când eram încă în România, eram foarte interesat de computere, dar nu știu dacă aveam același succes în domeniul IT. Cred că tot muzica aș fi ales.

Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” și Programul Național Cantus Mundi anunță lansarea pe 15 octombrie 2022 a unei noi sesiuni gratuite a cursului de instruire în domeniul Educației muzicale și a dirijatului coral – „Întâmpină luna decembrie cu Madrigal și Cantus Mundi!”. 

Cursul „Întâmpină luna decembrie cu Madrigal și Cantus Mundi!” se va desfășura sub formă de workshop-uri interactive, organizate săptămânal, sâmbăta, în perioada 15 octombrie – 03 decembrie 2022, în intervalul orar 10.00 – 13.00, la sediul Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” din București (Aleea Dealul Mitropoliei, nr. 11).

Cele 8 module se adresează cadrelor didactice (educatori, învățători, profesori, coordonatori) cu cunoștințe de bază în domeniul muzical, care au deja un cor de copii sau un ansamblu instrumental sau intenționează să înființeze unele.

Înscrierile se fac prin completarea formularului online  de la https://s9.ro/1olm

Fiecare modul durează 3 ore și este coordonat de specialiștii Madrigal – Cantus Mundi: dirijori, artiști lirici, maeștri co-repetitori, profesori de muzică – profesioniști cu o vastă experiență în domeniul educației muzicale și a dirijatului coral.

În cadrul programului, participanții își vor extinde abilitățile și competențele în domeniul dirijatului coral și al managementului de cor, alegerea și dezvoltarea repertoriului, pregătirea evenimentelor festive, precum și explorarea de noi abordări educaționale. Va fi abordată pregătirea repertoriilor și evenimentelor lunii decembrie organizate cu copii: 1 Decembrie – Ziua Națională a României, sărbătorile de iarnă (Moș Niculae, Crăciun), serbări școlare etc.

Cursul se va încheia cu acordarea de Certificate de participare (pentru prezența la cel puțin 5 module din program).

Noua ediție a Cursului de Educație muzicală și dirijat coral face parte din programul educațional al Corului Național de Cameră „Madrigal – Cantus Mundi” și Programului Național Cantus Mundi și vine în continuarea celor peste 100 de cursuri pe care trainerii Madrigal – Cantus Mundi le-au susținut din 2016 în toată țara, precum și a celor peste 200 de webinarii desfășurate live online în perioada iulie 2020 – aprilie 2022.

********************************

Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” este o emblemă a vieții muzicale românești și universale. Din momentul înființării sale, în 1963, de către dirijorul Marin Constantin (1925–2011), Corul Madrigal a susținut sute de concerte aplaudate în întreaga lume, impunându-se astfel ca un adevărat brand de țară. Este unul dintre etaloanele mondiale ale muzicii corale camerale, cu un repertoriu îndreptat către Renașterea europeană, muzica bizantină și creația contemporană românească și universală.

În noiembrie 2016, Corul Naţional de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” a fost recunoscut oficial ca Ambasador al Libertăţii, Speranţei şi Păcii, primind premiul „Jean Nussbaum and Eleanor Roosevelt” la Palatul Naţiunilor Unite din Geneva, în cadrul Summit-ului Global de Religie, Pace şi Securitate.

După 59 de ani de activitate neîntreruptă, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, instituţie publică de concerte de importanță națională, aflată în subordinea Ministerului Culturii din România, își continuă parcursul său de diplomație culturală, fiind unul dintre cele mai longevive și apreciate ansambluri corale europene.

Din anul 2011, Corul Madrigal derulează Programul Național Cantus Mundi, cel mai mare program de integrare socială prin muzică a copiilor din România, inițiat de maestrul Ion Marin, care reunește în prezent peste 1.800 de coruri în țară și diaspora. Alături de dirijorii lor, peste 60.000 de copii și tineri participă la promovarea cântului coral, depășind barierele legate de etnie, condiție socială și capacități fizice sau psihice, construind nuclee culturale complexe, atât de necesare pentru revitalizarea societății noastre.

Grigore Gherman are un parcurs profesional pe care mulți și l-ar dori. Deține aptitudini muzicale, dar înaintea de acestea iubește folclorul și îi este dedicat acestui gen încă de mic. Simte că traseul i-a fost scris în viață și că este dator să ducă mai departe obiceiurile moștenite din bătrâni pentru că a îmbrățișat foarte natural cântul popular.

Se identifică perfect cu ceea ce face. Respiră muzică, se hrănește cu muzică. Îi dă sens vieții cu toată frumusețea sa. Scena i-a devenit prietenă tânărului în jurul vârstei de 12 ani. Sufletul îi este alimentat de ani buni cu bucuria pe care o primește de la publicul spectator. Crede cu tărie că nu are doar un simplu rol de artist în societate, ci consideră că activitatea sa e un mănunchi de har îmbinat cu pasiune, dăruire și multă muncă.

Grigore Gherman este o speranță a țării noastre. Luptă pentru ce ne-au lăsat mai frumos străbunii noștri, cânt și port popular. Amănunte mai multe despre cum a valorificat darul cel mai frumos pe care l-a primit de la Dumnezeu, despre cel mai curajos lucru pe care l-a înfăptuit în viața sa, dar și despre sentimentele pe care le poartă față de meseria aleasă, în rândurile de mai jos.

Grigore, cât de mult îți place rolul tău de artist în societate?

Îmi place ceea ce fac! Așa a fost dintotdeauna: am căutat perfecțiunea și nu doar în domeniul muzical, ci în toate activitățile pe care le-am realizat. Nu cred că activitatea mea este un rol , este un amestec de har cu muncă, apoi de pasiune cu dăruire. La momentul de față un vis văzut cu ochii deschiși, un fel de reverie, deși până la acest moment am avut și obstacole pe care le-am depășit. Îmi place ceea ce fac și mai ales să-i văd pe oamenii bucurându-se de muzică bună.

Cât de mult îți place și în ipostaza de profesor? Ce îți iei frumos pentru suflet de la copii?

Povestea Domnului Grig (așa prefer să-mi spună prietenii mei mai mici) începe de pe băncile școlii unde am învățat. Poate nu am fost întotdeauna cel mai bun, poate nu veneam întotdeauna cu temele făcute, dar nici măcar o dată nu am fost lipsit de bun simț față de profesori și nici măcar o dată nu am făcut vreo boacănă în timpul orelor. De ce? Știam că scenariul vieții ni-l facem noi, dar aprobarea este de „sus”. Deci, nu știam ce-mi va aduce ziua de mâine. Mă întrebam dacă voi ajunge și eu profesor? Iată-mă! Nu m-am visat profesor. A fost să fie. Și sunt îndrăgostit de această activitate, iar de la elevi iau sinceritate, liniște și bucuria de a trăi frumos!

Dar de la publicul spectator?

E o întrebare delicată! Iubesc oamenii educați și cu cei “șapte ani de acasă”, cu alte cuvinte cu bun simț. Noi, cei care cântăm muzică populară, avem un public cuminte (profesori, preoți, medici, oameni de la țară, dar gospodari care au un parcurs frumos în viață ș.a.m.d). Oameni care ascultă muzica noastră se întorc în copilărie sau o retrăiesc, retrăiesc un moment important din viață, o amintire plăcută, o poveste de dragoste. Nu genul muzical își alege publicul, ci publicul își alege genul muzical, iar acesta spune ceva despre oamenii pe care îl ascultă. Iau de la oameni zâmbet, amintiri, aplauze și bun simț. Omul, în general, pentru a fi fericit are nevoie de puține lucruri, doar trebuie să-și dea seama.

Ce abilități trebuie să dețină cineva ca să aibă un parcurs profesional ca al tău și să devină un artist atât de apreciat?

Să muncească și să iubească cu toată inima ceea ce a ales să facă în viață. Dumnezeu îți dă ce-i ceri, dar trebuie să meriți! Nu poți fi slugă la doi boieri, în cazul nostru la două genuri muzicale. Dacă alegi muzica populară, atunci să fie până la capăt muzică populară. Să fii dedicat și adevărat. Să apari în fața publicului mereu la patru ace. Să vii cu cântece noi. Mi se mai spune Grigoraș din Bucovina după melodia cu același titlu. Nu în ultimul rând să fii de omenie. Cineva e medic, cineva e pompier, altcineva e vărzar, dar înainte de meserii toți suntem oameni. Acest detaliu contează mult.

Când suntem mici intrăm cu ajutorul imaginației în diferite roluri. Ba suntem medici, ba cântăreți, ba pompieri. Tu de-a ce te jucai cel mai des? Oare să-ți fi plăcut dintotdeauna să cânți?

Cântăreț și medic! Mergeam cu mama la “colhoz” și cântam doamnelor care aveau “normă”, adică prășeau porumbul, ceapa sau sfecla de zahăr. Cântam acasă în camera mea. Cântam când mergeam la școală. Am fost vedeta Universității din Cernăuți.

Mă jucam și de-a medicul cu vecinele. Odată am injectat florile mamei dintre care câteva s-au uscat și mama nu știa din ce cauză, le-a mutat locul, crezând că au prea puțină lumină. Însă întotdeauna a primat cântecul. Am cântat pe pragul vecinilor pentru doi spectatori, am cântat la nunți pe la 12 ani. Era musai însă să fie scenă, să fiu ascultat. Nu-mi plăcea să cânt la zilele de naștere lângă masă când rudele mâncau. Mi-am dorit să fiu la alt nivel, iar la 12 ani ani am cântat cu alți copii din Cernăuți pentru președintele României.

Talentul este, oare, unul moștenit? Ce-mi poți mărturisi?

Bunicii mei au cântat la vioară. Și pe partea mamei și pe partea tatălui meu. Mama a avut o voce frumoasă, din cauza emoțiilor, însă, n-a urcat în scenă. În familia ei au cântat toți frații, ca muzicanți erau celebri în localitatea Horbova. Bunica când aveam 12 ani m-a văzut într-o gazetă și a zis de bucurie: „de acum pot să mor”. Am fost bucuria bunicilor și cred am moștenit de la ei un sâmbure de talent.

Apropo de moștenire, ce ai luat de la mama? Dar tatăl tău ce te-a învățat? Cu ce valori ai plecat din interiorul familiei tale?

Tata m-a învățat să fiu de sine stătător, că în viață este cam așa: cum îți vei așterne, așa vei dormi. În clasele primare nu-mi plăcea matematica. Într-o seară, tata a venit să mă ajute la teme, iar eu i-am zis: ”n-am să ajung matematician”! Atunci el m-a întrebat: „N-o să ai nevoie să numeri banii”? Eu i-am răspuns: „la numărat banii o să mă descurc!’.

Deși mama nu a făcut studii superioare, a făcut facultatea vieții. A știut întotdeauna să tacă în situații problematice și atunci când nu era convinsă de un lucru, tăcea. Ea a putut întotdeauna să nu reproșeze oamenilor, să încurajeze un om, să-l asculte. De aceea este foarte iubită în localitatea noastră. De la ea am învățat că pacea este mai importantă decât dreptatea!

Ce zonă folclorică reprezinți prin cântecul tău, Grigore?

Zona dintre Siret și Prut. M-am născut lângă Codrii Cosminului, la o aruncătură de băț de la Prut. De aceea am scris Bucovină, raiul meu și Bucovină, pământul strămoșilor. De aceea, am ales să cânt Bătuta cu trompeta, Ori bărbatul, ori femeia.

Ce înseamnă scena pentru tine? Când ai făcut cunoștință cu ea prima dată?

Bucurie, emoție și pasiune! Asta înseamnă scena pentru mine și m-am împrietenit cu ea la 12 ani.  A fost foarte important startul. Colaborarea cu orchestra valea Prutului, primul premiu la un concurs de muzică populară “Din cântecele neamului”, prima călătorie în România (când am văzut Casa Poporului și am cântat la Cotroceni și la Teatrul Național din București în cadrul spectacolului dedicat sărbătorilor de iarnă Tezaur folcloric).

Ce sentimente te încearcă atunci când ești pe veșnicele scânduri ale scenei?

Mi-i bine! Uneori timpul trece prea repede, dar încerc să iau cu mine aplauzele, zâmbetele și atenția publicului și atunci, închizând pentru câteva secunde, mi se pare că trăiesc o bucurie veșnică.

Prin ce țări te-a purtat cariera de artist?

Nu am numărat până acum, dar am cântat în multe țări din Europa, mai ales acolo unde sunt românii noștri. Până la momentul de față, ca și călător prin frumoasa lume, am vizitat 33 de țări, nu orașe, țări!

Frumos este să fii artist, dar este ușor sau greu?

Nu este întotdeauna ușor! Dar și momentele mai dificile pot fi depășite. Astăzi apare o problemă aproape de nerezolvat, dar mâine sau poimâine poate fi rezolvată ușor.

Drumuri lungi. Într-o zi am făcut unsprezece ore cu mașina ca să pot cânta în două locuri și să revin acasă. Cu ceva timp în urmă am avut 5 evenimente într-o zi, toate programate la ore fixe. Mai răcim și noi, cum să lași un eveniment de izbeliște când ești pe afiș?

Dacă nu ai fi fost ceea ce te-ai construit astăzi prin muncă și talent, ce ar fi făcut Grigore Gherman în viață?

Cea dintâi meserie este să fii om, iar un om în sensul deplin al cuvântului se descurcă. Pot merge să cosesc sau să mulg vaca, pot vinde într-un magazin, pot culege bureți și pot da cu lavabilă. Mă pot angaja ca profesor de limba și literatura română. Am diplomă. Pot dansa. Știu să vorbesc câteva limbi. Pot căra mobila ș.a.m.d. Pe toate le-am făcut. Omul se descurcă în orice împrejurare, doar să-și dorească!

Care este lucrul cel mai curajos pe care l-ai făcut până acum?

Noi cei născuți în iunie suntem legați de casa unde am copilărit și de părinți. Iubim lucrurile sigure și oamenii sinceri. Cuvântul trebuie să fie cuvânt, promisiunea trebuie să fie lege. De aceea cred că actul cel mai curajos de până acum a fost să las totul la Cernăuți și să plec spre București unde nu cunoșteam pe nimeni și nici un loc și să iau totul de la zero. Am lăsat o viață la Cernăuți și am început alta la București. Cărămidă cu cărămidă m-am clădit de la temelie să ajung omul Grigore Gherman de azi.

Ce îți place la tine, Grigore?

Loialitatea. Dacă mi-ai făcut un bine, nu te uit două vieți. Implicarea. Pun suflet în ceea ce fac și în relațiile pe care le apreciez. Bunul simț. Nu sar niciodată calul.

Ce nu îți place la Grigore?

Sunt prea sincer, uneori prea iertător. Până la urmă nimeni nu este perfect, dar fiecare om în parte este o minune. În viață este important să te accepți așa cum ești, să faci ceea ce îți place, să te bucuri de oamenii care te agreează. Este important să te bucuri de locurile pe care le vezi și să conștientizezi că viața este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu ni l-a dat!

Corul Armonia din Constanța este cel mai prestigios ansamblu de voci bărbătești din lume. Alături de orchestra Muzica Divertis, aceste uimitoare voci au cântat pe 7 iunie, sub bagheta dirijorului fondator Ion-Iulian Dumitru. Au cântat de voie bună, de dragoste, dar și despre țara lor. Vă propunem să ascultați. Lăsați-vă în voia muzicii și intrați în starea ei. 

Cum vă sună?

-De ce? De ce să fie așa? Mie nu îmi place așa! Ți-am spus cum vreau, ți-am spus cum îmi doresc!

Tonul lui Rareș este iritat și plin de vocale care ,,țipă”. Nu ascultă, gesticulează, își spune răstit punctul de vedere. Ba se și uită urât la mama lui, acuzator. Maria simte că fiul ei i se adresează într-un mod lipsit total de respect. Și simte și ea cum supărarea, ba chiar furia crește în ea. De ce nu alege să îi vorbească fiul ei cu calm? De ce țipă? De ce se agită și nu ascultă? De ce? Oh, oare e momentul să îi răspundă cu aceeași monedă?

Bun. Iată că am ajuns în momentul în care copilul tău pledează pentru el însuși, pentru dorințele lui, într-un mod pe care îl consideri lipsit de respect. Cum te descurci?

Analizează!

Ar fi timpul să stai de vorbă cu tine: cum te simți în acele secunde? Furios? Anxios? Iritat? Speriat? Rușinat? Mâhnit? Ei bine, exact așa cum te simți tu se simte și el: copilul tău. Ce simți în tine se simte și în el, să știi!

Ce este de făcut?

E timpul să faci o pauză și să pui niște întrebări: este copilul într-adevăr lipsit de respect sau este ego-ul tău este atins și rănit? Unde se ițește lipsa de respect, oare? În ton? În modul de abordare? În cuvintele folosite? În privire? În gestică?

Ai descoperit? Ei bine, atunci modelează tu privirea ta, tonul tău, gestica ta. Transformă totul în comunicare împletită cu respect. Arată cum se face, arată modelul, luminează calea cea plină de hârtoape, Stabilește limitele cuviinței. Nu ignora ceea ce spune axându-te doar pe modul în care o spune!

Corectează modelând cu propriul exemplu de ,,așa da”.

Nu răspunde până nu ești calm. Cere un moment, calmează-te și apoi vorbește. Altfel vei livra un răspuns de care nu vei fi mulțumit în viitorul apropiat, știi bine! Și îți va lua ceva timp până să repari.

Nu uita nicicând: copiii nu se nasc cu tact sau cu instrumente de rezolvare a conflictelor. Acestea trebuie predate și modelate. Ei nu știu să fie asertivi, nu știu ce este tactul sau răbdarea, sau diplomația. Ei se supără și lasă furia să îi controleze pentru perioade scurte de timp. Ajută-i! Te au pe tine, părintele, drept model de reacție și înțelegere și purtare cuviincioasă.

-Să ne așezăm puțin, Rareș, spune mama. Te-am ascultat și îmi dau seama că ești supărat. Aș vrea să te înțeleg mai bine și de aceea aș vrea să îmi spui totul de la capăt, cu mai mult calm și cu mai multe explicații. Sunt aici să te ajut, asta vreau. Mă ajută și pe mine dacă folosești un ton mai potrivit, mai puțin țipător pentru că doar așa te aud mai bine, pot să te ascult și să te înțeleg. Să o luăm de la capăt!

-Da, mama, ai dreptate…Uite…..

Vezi? Mama și fiul lucrează la o soluție. Ca toate mamele și toți fiii pe care îi știu…

Asociația Vocal

La pian: Ieronim Buga

Prezintă Manuela Mocanu

Ieri a fost 1 martie, așa că întâlnirea noastră are loc în plină săptămână a mărțișorului, obicei străvechi dintr-o zonă extinsă a estului Europei, așa cum ați văzut și pe invitația noastră, ilustrată cu o marteniță bulgărească pe care am ales-o pentru a transmite și ideea de cuplu, esențială în sărbătoarea Dragobetelui.

Șnurul de mărțișor, alcătuit inițial din două fire de lână răsucite, a fost întâi colorat în alb și negru, iarna albă și pământul negru al primăverii semnificând fertilitatea și renașterea. Acest șnur le era și încă le este pus, în zonele nordice ale Moldovei de unde și provine obiceiul, berbecilor, țapilor, armăsarilor, taurilor, pomilor și bărbaților pentru putere, rod și belșug. Mai târziu (sau poate concomitent – este greu de spus) a fost colorat în alb și roșu, tot pentru a reprezenta unitatea contrariilor: iarnă-primăvară, frig-căldură, sterilitate-fertilitate, întuneric-lumină.

Să urăm și noi bun venit anotimpului revenirii la viață cu canțoneta “O, primavera!” de Pier Adolfo Tirindelli.

Dacă în calendar vedem că este primăvară, vremea de afară ne amintește cât de aproape suntem de iarnă. Luna februarie, încheiată acum abia două zile, este luna dragostei. În România se sărbătorește din timpuri străvechi Dragobetele pe 24 februarie, când se apropie primăvara, anotimpul reînnoirii și al fertilității. Originile acestei sărbători se pierd în negura timpului, nu există surse care să ateste cum au pornit ritualurile, așa că fiecare a explicat cum a vrut fenomenul prin legende. Dragobetele este uneori perceput ca zeu al tinereții, al veseliei și al iubirii. Numele are etimologie slavă, dar cu toate acestea unii cred că personajul a fost preluat de la daci. El este asociat, însă, și cu un personaj legendar mult mai târziu – Dragomir.

Februarie este luna dragostei și în vestul Europei, unde Sfântul Valentin este sărbătorit pe 14 februarie. Asocierea dintre Sfântul Valentin și dragoste nu a existat până la Geoffrey Chaucer, care, în 1382, a scris o alegorie satirică – “Parlamentul păsărilor”. Acolo a menționat că în ziua Sfântului Valentin fiecare pasăre își alege perechea. Fiind în plină epocă a dragostei curtenești, această idee a prins imediat. Tenta puternic erotică a apărut în acel secol deșucheat al unor lumini dubioase – secolul al XVIII-lea.

Acesta este și secolul în care a fost publicat celebrul roman Manon Lescaut – în 1731.  A fost scris de Antoine Prévost, un mare erudit care, după o deziluzie amoroasă, s-a călugărit, dar a fugit din mânăstire mai târziu. Educat de iezuiți, s-a întors împotriva lor. Ulterior, în mod surprinzător, s-a împăcat cu Biserica și Benedictinii, drept care rămâne cunoscut în istoria culturii ca Abatele Prévost. Cu toate acestea, în epoca modernă romanul lui cel mai cunoscut spune povestea pasională dintre doi adolescenți – studentul aristocrat Des Grieux și frumoasa Manon Lescaut, trimisă de familia ei la mânăstire. Cei doi îndrăgostiți fug la Paris, dar povestea lor va sfârși tragic prin deportare în Louisiana și moartea tinerei fete în deșert.

Acest roman a inspirat, pe lângă două balete și un musical, nu mai puțin de patru opere – de Daniel Auber, Jules Massenet, Giácomo Puccini și Hans Werner Henze. Aria pe care o veți asculta acum face parte din opera lui Puccini. Este revelația momentului în care cavalerul Des Grieux o vede pe Manon prima dată și își dă seama că nu a mai văzut asemenea femeie și că ea are cuvinte parfumate care susură.

Rămânem la combinația dintre secolul al XVIII-lea literar cu al XIX-lea muzical. Romanul Suferințele tânărului Werther de Goethe, publicat în 1774, unul dintre cele mai importante romane ale curentului Sturm und Drang, care a precedat romantismul și care a dat pentru prima oară frâu liber emoțiilor copleșitoare. Goethe l-a scris la 24 de ani și s-a disociat de el mai târziu, schimbându-și crezut artistic și ajungând să condamne romantismul. Dar chiar și 50 de ani mai târziu își amintea de tumultul emoțional din perioada în care l-a scris și spunea că probabil fiecare are în viață un moment în care i se pare că Werther a fost scris special pentru el. Acest roman epistolar a inspirat o altă capodoperă în 1892 – opera Werther de Jules Massenet. Aici, conflictul din centrul lucrării este între dragoste și datorie. Charlotte i-a promis mamei sale pe patul de moarte că se va mărita cu Albert și de aceea, deși se îndrăgostește de Werther, își respectă promisiunea, ceea ce va duce la sinuciderea tânărului pasional.

Urmând firul altor legende populare, se pare că Dragobete (numit şi “Cap de primăvară”, “Năvalnicul” sau “Logodnicul Păsărilor”) nu era nimeni altul decât fiul Dochiei, ajunsă la un moment dat babă, dar numai după ce a fost mai întâi o fată superbă, considerată de unii chiar fiica lui Decebal. Este foarte frumos că și aceasta este un exemplu de concepție imaculată: Dochia adoarme pe malul unui lac lângă un munte și la miezul nopții un nor de ceață o împresoară. Noua luni mai târziu îl naște pe Dragobete, considerat a fi și zeul dragostei la români, iar tatăl lui pare a fi Duhul Muntelui. El crește și ajunge să fie un tânăr oacheș superb, care vrăjește toate fetele.

Cam așa se crede și sergentul Belcore din opera Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti, care pornește de la legenda lui Tristan și a Izoldei, care s-au îndrăgostit datorită unei băuturi magice. Dacă neîncrezătorul Nemorino visează la această licoare, Belcore – al cărui nume înseamnă inimă frumoasă – este convins că toate fetele cad răpuse de farmecul lui. Belcore se vede MAI încântator, mai glorios și mai fericit decât prințul Paris al Troiei și se compară și cu Marte, zeul războiului, căruia îi cedează – spune el – până și mama zeului Amor!

Opera Andrea Chénier de Umberto Giordano spune și ea povestea de dragoste dintre un poet, care a trăit în Franța, și o tânără aristocrată. Dar ea vorbește și de un alt fel de iubire – dragostea de țară, patriotismul dus până la jertfă în timpul Revoluției Franceze. În aria lui, Chénier pornește de la imaginea aurită a pământului în timpul primăverii – anotimpul vieții. Explozia de frumusețe îl face să intre în biserică, dar și acolo și în lumea seculară nu întâlnește decât răutate. În mijlocul ascultătorilor lui revoltați, privirile i se încrucișează cu ale Maddalenei – singura ființă pură de acolo, care dovedește milă și omenie, ca un înger. Înflăcărat, poetul îi spune să nu ocolească dragostea, care este sufletul și viața lumii.

Sărbătoarea Dragobetelui este asociată peste tot cu venirea primăverii, cu începutul unui nou anotimp și reînsuflețirea naturii. De aceea i se mai spunea și “Cap de primăvară”, “Cap de Vară”, “Năvalnicul”, fiu al Babei Dochia sau cumnat al lui Lăzărică, erou popular vegetațional, cel care învie din morți. În vremurile de demult (în anumite zone chiar și astăzi!), în această zi, tinerii obișnuiau să se strângă în păduri și să culeagă cele dintâi flori ale primăverii pentru a fi feriți de boli și de necazuri. Așa cum credeau în Evul Mediu și cei din vestul Europei că se întâmplă de Sf. Valentin, pe tărâmurile noastre Dragobetele este ziua îndrăgostirii păsărilor, care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască harnic cuiburile. De aceea i se mai spunea și “Logodnicul Păsărilor”.

Despre această bucurie a venirii primăverii vorbește și melodia franceză “Villanelle” – “Săteasca”, liedul ce deschide ciclul Nopțile de vară de Hector Berlioz. Poezia lui Théophile Gautier este o poezie de primăvară în care cei doi îndrăgostiți visează cum, când va veni anotimpul nou și va trece frigul, vor merge în pădure să culeagă lăcrămioare. Hoinărind, vor asculta mierlele ciripind. Primăvara este anotimpul îndrăgostiților binecuvântați, pasărea își spune versurile pe marginea cuibului. Vor vedea și iepuri fugind, vor vedea și un cerb falnic admirându-și coarnele în râu în timp ce-și vor jura credință pe veci. În cele din urmă vor reveni acasă aducând fragii culeși – o imagine ce-și găsește un emoționant ecou în legenda românească a mărțișorului, cum vom vedea.

De Dragobete, după culesul florilor în pădure, la ceasul prânzului, fetele porneau în fugă către sat, iar băieții le urmau, încercând să le prindă și să le dea un sărutat. Dacă băiatul îi era drag fetei, aceasta se lăsa prinsă, ulterior având loc și sărutul considerat echivalent al logodnei și al începutului iubirii între cei doi. Înspre seara, logodna urma să fie anunțată comunității satului și membrilor familiei.

Cu o dragoste profundă, dar veselă și ludică începe și opera Tosca de Giacomo Puccini după piesa dramaturgului francez Victorien Sardou. Ea va sfârși tragic din cauza conflictului de interese politice iscat la Roma de victoria lui Napoleon Bonaparte la Marengo. Dar noi să rămânem doar cu cei doi îndrăgostiți în actul I, când cea mai mare problemă a lor este gelozia cântăreței Floria Tosca – brunetă cu ochi negri – care se teme de pericolul unei blonde cu ochi albaștri care l-a inspirat pe iubitul ei, pictorul Mario Cavaradossi, să o picteze în ipostază de Maria Magdalena. Eternul feminin pledează pentru ochii negri.

De focul dragostei nu scapă nimeni, indiferent de vârstă. Tipologia vârstnicului îndrăgostit poate fi folosită în tonalitate comică sau tragică. Opera Adriana Lecouvreur de Francesco Cilea se bazează pe povestea adevărată a actriței francezei care a trăit la începutul secolului al XVIII-lea. Michonnet, un regizor de culise mai în vîrstă, este îndrăgostit în secret de frumoasa și talentata tânără. Aria lui este o capodoperă de dramaturgie, căci el o privește cu ochi fascinați din culise în timp ce ea recită monologul Rossanei din piesa “Baiazet”. Plin de admirație pentru arta ei actoricească, el are și trac pentru ea, este și gelos, dar este mai ales generos în alegerea de a-și înăbuși sentimentele proprii ca să fie ea fericită.

Dragostea a fost mereu asociată cu natura, înflorirea ei – cu primăvara, și moartea ei – cu toamna. Cu timpul, la șnurul de mărțișor s-a adăugat o monedă de argint. Moneda era asociată cu soarele, iar mărțișorul a ajuns să fie un simbol al focului și al luminii, deci și al soarelui. Cu banul de la șnur se cumpărau vin roșu, pâine și caș proaspăt pentru ca purtătorii simbolului de primăvară să aibă fața albă precum cașul și rumenă precum vinul roșu.

În canțoneta “Ti voglio tanto bene!” (“Te iubesc atât de mult”) de Ernesto de Curtis, bărbatul își asociază iubita cu o stea strălucitoare de pe cer care este viața și fericirea lui. El îi cere să-i promită că dragostea ei nu va muri, așa cum nu moare niciodată soarele de aur. Deci iată și aici asocierea cu soarele și căldura.

Dragostea este cântată pe toate meridianele. Opera cehă este mai puțin cunoscută în general, dar Rusalka de Antonίn Dvořák a cucerit pentru totdeauna repertoriul internațional, atât prin frumusețea muzicii, cât și prin libretul său cu elemente fantastice. Libretul este bazat pe povești populare culese și prelucrate de folcloriști. Rusalka este o naiada, un spirit al apelor dulci în mitologia slavă. Povestea este înrudită cu “Mica sirenă” de Hans Christian Andersen. Rusalka se îndrăgostește de un om și își vinde nemurirea și vocea vrăjitoarei Iejibaba pentru a putea lua formă umană. În Cântecul Lunii, ea îi cere astrului nocturn să îl facă pe alesul ei să o viseze și să îi spună că brațele ei îl cuprind.

Multe piese și opere zugrăvesc iubiri adultere. Triunghiul dragostei este un subiect predilect atât în literatură cât și în teatrul liric. În opera Favorita de Gaetano Donizetti, care se petrece în Castilia în 1340, jocul de mistere, trădări, secrete și identități mascate sfârșește în dezastru

Și opera Fedora de Umberto Giordano are o tramă în care tragedia izvorăște din adulter. Mai mult decât atât: Fedora îl iubește pe contele Loris Ipanov, care i-a omorât logodnicul în ajunul nunții, iar el o iubește pe ea, care a anunțat poliția că el este responsabil de crimă.

Opera Paiațe de Ruggiero Leoncavallo are un libret de factură veristă, axat pe o existență sordidă și o umanitate lipsită de principii. Canio a salvat-o, într-adevăr, pe Nedda de la o viață de sărăcie și depravare, dar așteaptă ca ea să îl iubească pentru că îi este datare. Decât să o vadă fericită cu un iubit ales de ea, nu de întâmplare, preferă să îi omoare și pe ea, și pe amantul ei.

Duetul dintre cei doi îndrăgostiți, însă, chiar dacă stă sub semnul apăsător al primejdiei de a fi descoperiți, este o oază de speranță și bucurie.

Noi am vrut să facem acest recital în luna februarie, dar nu am mai apucat, pentru că este prea scurtă! Veți vedea că există și un motiv pentru aceasta. O legendă spune că o mamă de băiat își ura atât de mult nora încât îi dădea zilnic corvezi imposibile. Într-o zi, la sfârșit de februarie, o trimite să caute fragi în pădure! Plângând, tânăra pleacă și caută în zăpadă până când pătează cu sângele ei roșu zăpada. Atunci, fiindu-i milă de ea, apare Martie cel frumos și hotărăște să vină cu câteva zile mai devreme și să aducă și căldura cu sine. De aceea este februarie atât de scurt! Soarele încălzește, topește zăpada și, pe albul zăpezii, se vede roșul fragilor – un contrast cromatic care nu mai simbolizează suferința, ci regenerarea și fertilitatea.

La București, se pare că fetele căutau un fel de mărăcini numiți gherghinari și alergau să-și prindă mărțișoarele în primii gherghinari înfloriți pe care-i întâlneau, deoarece se credea că, cu cât găsesc mai repede un pom înflorit de care să-și atârne mărțișorul, cu atât sortitul va veni mai repede. Or plină de gherghinari era zona care pornea din mahalaua Cărămidarilor (astăzi Parcul Tineretului) și cobora pe Dealul Piscului (unde se află astăzi Sala Polivalentă) până în sud la Calea Văcărești, în fața mănăstirii Văcărești (fostă închisoare, astăzi complexul comercial Sun Plaza de la Piaţa Sudului). De aceea s-a numit această zonă Mahalaua din Dealul Mărțișor (denumit înainte Dealul Măicăneștilor).

Acolo a decis Tudor Arghezi să-și construiască o casă, chiar peste drum de închisoarea Văcărești, unde fusese închis timp de unsprezece luni în 1919 pentru colaboraționism. „Cu o satisfacție pe care nu o dă literatura – scria el –, am bătut câteva mii de lemne cap în cap și spinare peste spinare, ca să ajung să pun pe picioare o clădire de gospodărie ajunsă la vârf”, După doisprezece ani de trudă, casa era în sfârșit gata, ridicată fiind din pereți aduși unul câte unul, legându-se între ei cu „scoabe meșteșugite”, după cum spunea Arghezi. Casa, cu cele optsprezece camere, mansardă, pod și dependințe, este azi Muzeul Memorial „Tudor Arghezi”.

În Mărțișorul arghezian au conviețuit în bună pace de la câini, pisici și păsări de curte până la oi și cele două capre, dăruite Arhiepiscopului Valeriu Anania, cu care poetul a păstrat, de-a lungul timpului, o vie prietenie.

Despre prietenie – poate cea mai valoroasă formă de dragoste – ne vorbește și ultima piesă a programului, splendidul duet dintre Carlo și Rodrigo din opera Don Carlo de Giuseppe Verdi.

Repertoriu:

1. Pier Adolfo Tirindelli: “O, primavera!” – Alina Bottez
2. Vasile Popovici: „Sara pe deal” – Alexandru Chiriac
3. Giacomo Puccini: Manon Lescaut, aria lui des Grieux – Daniel Stoica
4. Jules Massenet: Werther, aria Charlottei “Werther… Qui m’aurait dit la place…” – Alina Bottez
5. Gaetano Donizetti: L’elisir d’amore, aria lui Belcore – Alexandru Chiriac
6. Umberto Giordano: Andrea Chénier, aria lui Chénier – Daniel Stoica
7. Hector Berlioz: Les Nuits d’été no. 1, “Villanelle” – Alina Bottez
8. Giacomo Puccini: Tosca, duetul Tosca – Cavaradossi: Alina Bottez și Daniel Stoica
9. Francesco Cilea: Adriana Lecouvreur, aria lui Michonnet – Alexandru Chiriac
10. Eduardo di Capua: “Ti voglio tanto bene!” – Daniel Stoica
11. Antonín Dvořák: Rusalka, cântecul Rusalkăi către lună – Alina Bottez
12. Gaetano Donizetti: La Favorita, aria lui – Alexandru Chiriac
13. Umberto Giordano: Fedora, aria contelui Loris Ipanov – Daniel Stoica
14. Ruggiero Leoncavallo: I pagliacci, duetul Nedda – Silvio: Alina Bottez și Alexandru Chiriac
15. Giuseppe Verdi: Don Carlo, duetul Carlo – Rodrigo: Daniel Stoica și Alexandru Chiriac

Asociația Vocal, 18 ianuarie 2022

La pian: Ieronim Buga

Prezintă Manuela Mocanu

„Botezul” Asociației „Vocal”

Asociației „Vocal”, a fost înființată din pasiune pentru a contribui cu evenimente muzicale, educaționale și sociale la viața culturală a României și, poate, pentru a descoperi drumuri nebătute în aceste domenii, pe care să putem sădi idei proaspete și valoroase. Ca orice naștere, și cea a asociației noastre, înființate într-un moment atât de greu pentru omenire, a întâmpinat multe obstacole. Dar am ajuns, în sfârșit, să o inaugurăm și am ales ca primul nostru recital să aibă loc, în mod simbolic, la început de an și cu ocazia Zilei Culturii Naționale, stabilite pe 15 ianuarie tocmai pentru a comemora ziua de naștere a poetului nostru național, Mihai Eminescu. De aceea, noi am conceput întâlnirea de astăzi ca și când ar fi ziua de naștere a fiecăruia dintre noi și ne-am sărbători.

Să o luăm, așadar, de la începuturile culturii române, ancorate ferm pe plaiurile noastre, de unde își trage seva, și unde a generat gând, poezie, imagine și muzică. Pe toate le-au creat românii îmbrăcați, până nu demult, în port popular, în costume de o varietate uluitoare, care dau autenticitate și unicitate fiecărei zone a țării. Ne-am dorit să începem aniversarea culturii române printr-un moment de folclor cu soprana Andreea Panu, solista ansamblului folcloric Plaiul Nou. Andreea Panu a absolvit Universitatea Națională de Muzică din București studiind canto clasic întâi cu regretata Eleonora Enăchescu și apoi cu colega noastră, Alina Bottez. Apoi a absolvit și programul de masterat la clasa d-nei Lector universitar Claudia Codreanu. Andreei i se va alătura și soțul ei, Dan Panu Misailescu, care este matematician, dar care – din dragoste pentru muzica tradițională românească – a învățat și să cânte foarte frumos la fluier. Programul lor va începe cu o geampara din Dobrogea cântată a cappella – „Dor mi-e de bădiță”, piesă cântată inițial de Elena Roisen și intrată apoi în folclor. Apoi, fluierul ne va delecta cu o învârtită din satul Zânei, urmată de o compoziţie proprie a Andreei Panu – „Vin’, bădiță, la portiță” – o învârtită din nordul Olteniei și Mărginimea Sibiului – cântată de ea alături de Dan Panu Misailescu. După Învârtita din Munții Căpățânei și Jiana de la Polovragi pentru fluier solo, momentul folcloric se va încheia cu „Lie, ciocârlie” – o doină din Oltenia lansată de regretata Maria Lătărețu.

Restul serii este rezervat muzicii clasice vocale, mai precis genului celui mai reprezentativ din repertoriul românesc – liedul, specie a muzicii de cameră. Întregul program îl va avea la pian pe Ieronim Buga, atât în calitate de acompaniator, cât și de solist. Și pentru că am vorbit de naștere, începem în mod simbolic cu un cântec de leagăn al compozitorului ploieștean Paul Constantinescu pe versuri de Dimitrie Ciurezu. Mama îi cântă fiului ei, pe care îl numește cu vechiul cuvânt slavon – sîn.

Se poate spune că începuturile poeziei laice românești au fost în secolul al XVIII-lea. Scrieri lirice religioase au existat încă din secolul al XVI-lea, dar Iluminismul este cel care a impulsionat creația seculară și în Țările Române. Ienăchiță Văcărescu a fost nu doar unul dintre primii poeți din Țara Românească, ci și unul dintre primii care au folosit limba română cultă. Mare erudit, poliglot, filolog și istoric, el și-a scris poezia mai ales în stilul neo-anacreontic popular în epoca respectivă, dar și cu influențe folclorice. Minunata compozitoare contemporană Felicia Donceanu, născută la Bacău, a scris un întreg ciclu de lieduri pe versurile lui, din care veți asculta azi nr. 2 – „Amărâtă turturea”. Va urma un alt lied de Felicia Donceanu – „Pașii” – nr. 1 din ciclul Trei cântece pentru Til pe versuri de George Călinescu, versuri dedicate enigmaticei Til – Otilia

Muzica românească este cunoscută în lume în special datorită lui George Enescu, geniu cameleonic născut pe plaiurile Moldovei, în județul Botoșani. Enescu a scris multe lieduri dintre care, din păcate, doar ciclul de 7 cântece pe versuri de Clément Marot este cu adevărat cunoscut. A scris câteva și în limba română, inclusiv o doină. Dar majoritatea liedurilor sale se intersectează cu alte culturi – cea franceză și cea germană. Dintre cele scrise în germană, cele mai cunoscute sunt cele 14 lieduri pe versurile reginei Elisabeta a României, protectoarea lui, cunoscută sub pseudonimul ei poetic – Carmen Sylva. Astă-seară vă propunem o melodie de Enescu în limba franceză – „Soupir” („Suspinul”) pe versurile poetului parnasian Sully Prudhomme, și unul în limba germană – „Wüstenbild” („Peisaj de deșert”) pe versurile umoristului Albert Roderich. Dacă primul lied este o elegie de dragoste, cel de-al doilea este o parodie la adresa lui Nathan Înțeleptul, protagonistul piesei cu același nume de Lessing. Prezentat aici ca mărunt vânzător ambulant de căptușeală de pantaloni, Nathan traversează deșertul Sahara împreună cu soacra lui, Sara. Ea, înfricoșată de întinderea pustie, își întreabă ginerele cum ar putea-o proteja el dacă ar fi să îi atace un tigru. Nathan răspunde obraznic că i-ar spune tigrului că Sara e soacra lui, Satana gospodăriei lui, la care animalul ar fugi înspăimântat.

Muzica românească s-a împletit adesea cu poezia străină. Ne dă foarte multă speranță să vedem că se nasc în continuare lucrări românești valoroase, în țară și peste hotare, care ilustrează acest dialog al culturilor. Cleopatra David ne va cânta azi primele 3 lieduri dintr-un ciclu de 5 intitulat Wag es und die Welt is dein! (Îndrăznește și lumea e a ta!) compus de Cleopatra Valentina Perepeliță în anul 2007. Născută în 1950 la Brașov din părinți ruși, Cleopatra Perepeliță a studiat pian, compoziție și muzicologie la Iași și București, iar din 1986 locuiește în Germania. Astăzi veți asculta Nr. 1 – „Willkommen, lieber Frühling!” („Bine ai venit, primăvară dragă!”) și nr. 2 – „Wettstreit” („Concursul”) – ambele pe versuri de Hoffman von Fallersleben, și nr. 3, „Abend”, pe versuri de Rainer Maria Rilke.

Pe lângă Enescu și Paul Constantinescu, un alt titan al muzicii românești este Mihail Jora, născut la Roman, descendent pe linie maternă dintr-o familie armenească stabilită demult în Moldova. Inovator în domeniul melodiei, armoniei și ritmului, Jora a fost un compozitor versatil cu o evoluție spectaculoasă de-a lungul vieții. Astăzi vă oferim una din miniaturile lui mai accesibile, „Ghicitoare”, pe versurile minunate scrise de Tudor Arghezi pentru fiica lui, Mițura

Dacă până acum am ales pentru dumneavoastră pagini ale celor mai celebri compozitori români, vă oferim acum o picătură de încântare compusă de o muziciană de care puțini au auzit – ieșeanca Florica Dimitriu, care a trăit între 1915 și 1993 și a fost prima femeie din România care a obținut diploma de dirijor de orchestră. Puteți să vă formați astfel o idee despre cât de multă muzică românească frumoasă rămâne necântată în sălile noastre de concert.

Liedul „De pe-o bună dimineață” este scris pe versuri de Otilia Cazimir.

Ajungem, în sfârșit, și la un lied compus pe versuri de Mihai Eminescu – „Ce te legeni?” de Nicolae Bretan. Acest muzician este un caz foarte rar, îndreptându-se spre compoziție dinspre lumea creației vocale, căci a fost bariton și regizor de operă. Născut la Năsăud, Bretan poate fi considerat emblematic pentru deschiderea inter-etnică și inter-religioasă, fiind român creștin căsătorit cu o unguroaică mozaică. Cu toate acestea, a fost persecutat toată viața atât în Ungaria, cât și în România postbelică. Creația lui este de mare valoare, iar „Ce te legeni?” este pătruns de profunde rezonanțe folclorice românești.

George Enescu a compus muzică de genuri felurite, pentru numeroase instrumente. Din muzica lui de cameră pentru pian solo face parte Suita în stil vechi Op. 3.

Muzica clasică românească a început să prindă rădăcini cu adevărat în secolul al XX-lea, continuând și în secolul actual. Pascal Bentoiu, singurul compozitor bucureștean pe care îl ascultăm azi, a fost elevul lui Jora și cel mai mare specialist în Enescu – i-a descifrat, editat și completat manuscrisele. A fost de o versatilitate uluitoare în creația sa componistică, scriind operă, muzică orchestrală, muzică de scenă și muzică de cameră într-un limbaj de o complexitate și modernitate uluitoare, incluzând în sonoritățile lui jazzul, reggae și multe altele. Liedul „Despre război” l-a scris pe versurile Ninei Cassian – o poetă extrem de interesantă, talentată, plină de spirit și umor, dar comunistă și rebelă în același timp. Atrasă sincer de utopia proletcultistă, a scris multe poezii fără tentă politică și chiar unele în care comunismul e ironizat. În ciuda interdicțiilor partidului, ea a scris și poezie avangardistă și lirică erotică din plin. Fără îndoială, a fost un personaj fascinant. Între multele convingeri care o defineau era și pacifismul, iar poezia „Despre război” este cutremurătoare. Pascal Bentoiu a creat o simbioza organică a muzicii cu poezia în această capodoperă miniaturală – o atmosferă de amenințare hăituitoare care culmină cu urletul îndurerat.

Născut în județul Sibiu, Marțian Negrea ilustrează tendințele școlii muzicale germane, iar armonia lui a fost influențată de post-romantism. Liedul „Primăvara” este scris pe versurile marelui poet, dramaturg, filosof și intelectual Lucian Blaga, care vede iubirea ca pe o eternă primăvară.

Mulțumim din suflet Asociației „Matricea Românească” – gazda noastră în această casă superbă, atât de propice unor întâlniri culturale pline de căldură. Pornim la drum împreună și sperăm să avem o colaborare lungă și fructuoasă, în care să ne bucurăm nu doar de seri de muzică, ci și de întâlniri între oameni de valoare, uniți de dragostea de frumos și de bine, de spiritualitate românească și universală.

Repertoriu:

Elena Roisen (folclor): „Dor mi-e de bădiță”, geampara din Dobrogea – Andreea Panu

Învârtită din satul Zânei – Dan Panu Misailescu (fluier)

Andreea Panu (compoziţie proprie): „Vin’, bădiță, la portiță”, învârtită din nordul Olteniei și Mărginimea Sibiului – Andreea Panu și Dan Panu Misailescu (fluier)

Învârtita din Munții Căpățânei și Jiana de la Polovragi – Dan Panu Misailescu (fluier)

Maria Lătărețu (folclor): „Lie, ciocârlie”, doină din Oltenia – Andreea Panu

Paul Constantinescu: „Cântec” (pe versuri de Dimitrie Ciurezu) – Alina Bottez

Felicia Donceanu: „Amărâtă turturea” (Cântand cu Ienăchiță Văcărescu, nr. 2) și „Pașii” (Trei cântece pentru Til, nr. 1, pe versuri de George Călinescu) – Cleopatra David

George Enescu: „Soupir” (pe versuri de Sully Prudhomme) și „Wüstenbild” (pe versuri de Albert Roderich) – Alina Bottez

Cleopatra Valentina Perepeliță: Ciclul Wag es und die Welt is dein! – nr. 1 „Willkommen, lieber Frühling!”, nr. 2 „Wettstreit” (pe versuri de Hoffman von Fallersleben) și nr. 3 „Abend” (pe versuri de Rainer Maria Rilke) – Cleopatra David

Mihail Jora: „Ghicitoare” (pe versuri de Tudor Arghezi) – Alina Bottez

Florica Dimitriu: „De pe-o bună dimineață” (pe versuri de Otilia Cazimir) – Cleopatra David

Nicolae Bretan: „Ce te legeni?” (pe versuri de Mihai Eminescu) – Alina Bottez

George Enescu: Suite dans le style ancien pour piano seul, Op. 3, Preludiu – Ieronim Buga (SOLO)

Pascal Bentoiu: „Despre război” (pe versuri de Nina Cassian) – Alina Bottez

Marțian Negrea: „Primăvara” (pe versuri de Lucian Blaga) – Cleopatra David

Alexandru Flechtenmacher: „Hora Unirii” (pe versuri de Vasile Alecsandri) – Tutti

Primăria Orașului Buftea și Centrul Cultural Buftea, în parteneriat cu Asociația SUONARTE, lansează Stagiunea Culturală “Muzicieni de Azi, Muzicieni de Mâine” un Program Cultural dedicat tinerilor artiști, care va oferi publicului iubitor de muzică clasică, recitaluri lunare transmise în regim live streaming.

Recitalul de Arii și Duete Celebre, care va deschide Stagiunea Culturală, va avea loc Duminică, 14 noiembrie, începând cu ora 17:00, și va fi transmis în regim live streaming pe pagina de Facebook a Centrului Cultural Buftea și a Asociației SUONARTE.

Recitalul va fi susținut de tineri artiști valoroși: sopranele Ramona Păun Mardare și Claudia Marinescu, mezzosoprana Adina Papadimas, tenorul Paul Celmare, basul Ștefan Lamatic și pianista Liana Mareș.

Programul va cuprinde lucrări celebre din creația compozitorilor: Wolfgang  Amadeus Mozart, Gaetano Donizetti, Vincenzo Bellini, Gioachinno Rossini, Giuseppe Verdi, Giacomo Puccini, Charles Gounod, Georges Bizet.

Programul Cultural “Muzicieni de Azi, Muzicieni de Mâine” își propune să ofere tinerilor talentați din domeniul muzicii clasice, evenimente în cadrul cărora să își etaleze valoarea și să obțină notorietate și apreciere din partea publicului din țară  și din străinătate, prin transiunea în regim de live streaming. Programul va promova astfel, atât tinerele talente românești, cât și valorile Culturii naționale și universale și va oferi o alternativă valoroasă de petrecere a timpului iubitorilor de muzică clasică.

Despre Centrul Cultural Buftea

Centrul Cultural Buftea a fost înființat în anul 2013 ca urmare a Hotărârii nr.21/26.02.2013 data de Consiliul Local Buftea. Activitățile specifice desfășurate de Centrul Cultural Buftea, au ca obiective principale educarea artistică a publicului prin programe specifice, sprijinirea tinerilor și artistilor valorosi în afirmarea lor, cercetarea, conservarea și promovarea tradițiilor populare.

Centrul Cultural Buftea oferă cursuri gratuite de dans popular pentru copiii din oras și cursuri de dans sportiv pentru adulții din oraș cu varste peste 25 de ani. De asemenea, începând din luna iulie 2015 în cadrul Centrului Cultural Buftea va avea loc un Cerc de Tradiții și Obiceiuri Populare care își propune să implice atât persoanele vârstnice cât și tineri.

Deși recent înființat, Centrul Cultural Buftea a reușit să îmbogățească universul cultural buftean prin desfășurarea unor evenimente cultural-artistice foarte importante la nivel local Art Buftea, Culorile Toamnei, județean Drag mi-e cantecul si jocul și național Sonoris.

Având o strânsă colaborare cu toate instituțiile de învățământ din oraș cât și cu alte instituții la nivel local și județean, Centrul Cultural Buftea își propune să susțină, să se implice și să organizeze cât mai multe evenimente destinate atât locuitorilor cât și tuturor celor interesați de Artă și Cultură.

Despre Asociația SUONARTE 

Asociația SUONARTE s-a născut din dorința unui grup de tineri artiști și antreprenori culturali de a oferi o alternativă valoroasă ofertei culturale existente în România, prin evenimente de amploare care să implice mari personalități culturale românești și străine, dar și tinere talente în curs de afirmare. Printre obiectivele principale ale Asociației SUONARTE se află promovarea Artei, a Culturii și a Educației, a valorilor culturale naționale și universale și promovarea unei imagini pozitive a României, atât în țară, cât și în afara ei.

Prin crearea de parteneriate cu mediul de afaceri și cu entități instituționale locale sau guvernamentale, naționale și internaționale, cu alte asociații și organizații non-guvernamentale, în vederea realizarii unor programe și proiecte artistice și educaționale, SUONARTE își propune să faciliteze și să încurajeze accesul la actul artistic, participarea publicului de toate vârstele, din toate mediile și păturile sociale, la activități cultural-artistice și educaționale.

De asemenea, Asociația își propune și realizarea unor programe și proiecte socio-culturale, astfel încât să faciliteze accesul persoanelor din medii sociale defavorizate la artă, cultură și educație, contribuind la combaterea discriminării pe criterii sociale și etnice și crearea de programe cultural-educaționale dedicate persoanelor cu nevoi speciale pentru a contribui la incluziunea lor socială.

Un alt deziderat al Asociației SUONARTE este implicarea în viața culturală a copiilor și tinerilor, pentru a crea contextul favorabil educației prin cultură ,organizarea prin parteneriate cu autorități importante programe și proiecte educaționale și artistice.

Printre ultimele proiecte realizate de ASOCIAȚIA SUONARTE, se numără: Concursul Internațional de Canto “Ionel Perlea”, Ediția XXX; Concursul Internațional de Dirijat „Ionel Perlea”, ediția a V-a; Opera International Masterclass susținut de super star-ul de Operă Nelly Miricioiu, International Conducting Masterclass susținut de marele dirijor și profesor Dumitru Goia, eveniment finalizat cu Spectacolul intergral “La Traviata” de Giuseppe Verdi.

Matricea Românească a stat de vorbă cu Carmen Stetco, câștigătoarea locului I la Tezaurul Folcloric. Ne-a povestit de unde are această emoție și dragoste pentru muzică. Povestea ei o puteți descoperi în cele ce urmează.

Cine este Carmen Stetco?

Carmen Stetco este o persoană foarte ambițioasă, perseverență și muncitoare. M-am născut în orașul Borșa, la poalele Muntelui Pietrosu, o zonă bogată în tradiție, cultură, obiceiuri și oameni calzi. Sunt mândră că vin din această zonă a Maramureșului istoric. Județul Maramureș este înzestrat cu un potențial turistic deosebit de mixt și concentrat prin existența unor forme de relief îmbinate pe tot teritoriul, a unei clime favorabile practicării turismului pe aproape tot parcursul anului, a unui potențial faunistic și floristic bogat în specii și ecosisteme singulare în Europa, cu factori naturali de curǎ balneară, cu un patrimoniu cultural, istoric și arhitectural de referință chiar mondială. O astfel de zonă are un potențial turistic exponențial am putea spune. Este dificil de găsit o tară, o regiune, în care turismul să fie în floare indiferent de anotimp. La acest capitol, Maramureșul este fruntaș. Fie că vrei să te bucuri de o drumeție de vară prin Carpații Orientali, fie că ești pasionat de sporturi de iarnă, destinația ta va fi întotdeauna Maramureșul.

De unde aceasta pasiune pentru muzica populară?

Pasiunea mea pentru muzica populară s-a așezat în mine, încă de când eram mică. Am crescut într-o familie unde muzica era la ea acasă, tot timpul cântăm, bunica mea cântă, tatăl meu cânta la vioară și din voce. Ascultând toată ziua numai muzica populară, mi-am dat seama că îmi place mult. Din clasele primare, mama mea a fost cea care m-a înscris la un ansamblu la Borșa, am început să dansez, să cânt și de acolo s-a deschis calea mea spre cântecul popular. Părinții sunt cei care mă sprijină și mă susțin cel mai mult, mama se ocupa de costumele populare, mi le pregătește, iar tata este mereu prezent cu mine peste tot.

De la ce vârstă ai început să cânți pe scene și să devii cunoscută?

Am început să cochetez cu muzică de la 5-6 anișori, dar momentul meu important când am pășit a fost prima dată la 11 ani pe scena Tezaurului Folcloric, în emisiunea regretatei Marioara Murărescu, la concursul Muguri de Tezaur. Din acel moment, totul a prins contur.

Încă de când am început, am călcat pe foarte multe scene, am întâlnit oameni minunați, fiecare public avea căldura lui. Nu aș putea numi o scenă anume care ar fi importantă, pentru mine toate scenele în care am evoluat au fost importante și mi-au oferit încredere.

Am început să devin cunoscută după ce am participat la concursul Moștenitorii din cadrul Tezaurului Folcloric, unde am obținut locul I. După ce am obținut acest premiu, am fost chemată să colaborez cu mai multe ansambluri din țară, am avut foarte multe spectacole, recitaluri care m-au ajutat să devin ceea ce sunt astăzi. În anul 2017, a fost anul în care am lansat primul meu album de muzică populară la Cluj-Napoca, pe scena Casei de Cultură a Studenților. A fost un moment important din viață, fiind și unul de succes.

Pe lângă muzica populară, am mai cântat și muzică ușoară veche, însă doar la petreceri private. Muzică ușoară îmi place, dar nu a fost prioritatea mea în cariera artistică.

Ce simți atunci când cânți?

Atunci când urc pe scenă și cânt trăiesc o emoție aparte, trăiesc fiecare vers al cântecului, în special cântecele de dragoste, de inimă și de dor. Nu cred că poate fi descrisă în cuvinte această emoție, numai cine trăiește această clipă. Însă pot doar să vă spun că atunci când cânt, simt că zbor.

Care este melodia ta preferată?

Melodia mea preferată este de pe albumul meu intitulat “Măicuța când m-ai făcut”, iar melodia se numește “M-o-ntrebat inima me, Ce-am de gând să fac cu ie’”! Această melodie este o melodie armonioasă, cu versuri despre inima și pot să spun că a fost foarte bine primită de către public.

Primul album

Momentul pe care l-am trăit pe scenă și a fost cel mai frumos, a fost atunci când mi-am lansat primul album și am organizat primul meu spectacol. A fost o zi extraordinară, am avut invitați minunați la lansarea albumului, am cântat în duet cu Ionuț Fulea, dar totodată am fost și mireasă la o nuntă de oraș tradițională. Am trăit emoții unice pe care nu o să le pot uita.

Care este exemplul tău în muzică?

Exemplul meu în muzică a fost dintotdeauna regretata Titiana Mihali. De la ea am învățat să îmi aleg repertoriul cu grijă, să fie autentic și să cuprindă mai multe teme din viața unui om. Tot de la ea am învățat ce înseamnă să îmbraci un costum autentic și să ai o ținuta pe scenă. Există mulți artiști consacrați care ar putea fi modele de urmat, dar luăm de la fiecare ceva ce se potrivește.

Cum este o zi obișnuită pentru Carmen Stetco?

O zi obișnuită pentru Carmen Stetco: în acest moment lucrez la Aeroportul din Cluj, pe partea juridică. Merg la muncă, iar după ce ies îmi place să am activități precum cititul, gătitul, ieșitul la plimbare pentru a lua o gură de aer, sportul, înotul.

În timpul liber îmi place să ies în aer liber, în natură, să am doar timpul meu, să petrec mult timp cu familia și prietenii apropiați. De aici îmi culeg energia și buna dispoziție pentru restul timpului.

Unde dorești să ajungi?

În ceea ce privește această întrebare, spun doar atât: Constantin Brâncuși spunea: “Dacă vrei să privești departe, trebuie să te ridici cât mai sus! Asta îmi doresc și eu!”

Sfat

Sfatul meu pentru toți tinerii care au o pasiune în muzică, în special să cânte, să muncească foarte mult, să aibă ambiție și răbdare. Pentru că lucrurile mărețe se realizează doar investind mult timp și muncă.

Interviu realizat de Andrei Ispas

Ardelean get-beget, Cornelius a dezvoltat de mic o înclinație către muzică. Părinții i-au intuit talentul, motiv pentru care au decis să-l înscrie la Școala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”. Cu multă muncă, talent și ambiție, tânărul a evoluat de la an la an ajungând să cucerească podiumurile mai multor concursuri naționale și internaționale. A susținut recitaluri în Berlin, Paris, Praga, Londra, Beijing, Elveția și București. În calitate de solist, a concertat alături de mari orchestre precum Prague Radio Symphony Orchestra, Orchestra Simfonică Academică a Filarmonicii Khmelnitsky, Filarmonica de Stat „Transilvania” , Filarmonica de Stat „Moldova”, Camerata Regală, Orchestra Națională de Tineret a Fundației Principesa Margareta a României și Orchestra Națională „Junior”. Astăzi, stăm de vorbă cu tânărul violoncelist Cornelius Zirbo și aflăm cum s-a îndrăgostit de muzică, care este menirea artistului în contemporaneitate, în ce proiecte este implicat și care sunt planurile pentru viitor.

Interviul pe scurt:

Violoncelul și latura sa ascunsă: “Este ca și cum ai îmbrățișa pe cineva și te folosești de gravitate pentru a proiecta sunetul. Apoi, sunetul în sine este unul extrem de cald și se spune că este cel mai apropiat de timbrul și vocea umană.  Ulterior, muzica a început să devină o parte foarte importantă în viața mea.”

Cum să te folosești de nereușită: “Știind faptul că lumea este foarte bine pregătită la concursurile importante, acest lucru mă determină să mă pregătesc mult mai intens. Anul trecut am participat la Concursul George Enescu și am picat la prima etapă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut și am ajuns la un alt nivel destul de bun.”

Misia artistului și artei: “Cred că artistul are de-a face cu ingeniozitatea, cu creativitatea cu care creează ceva într-un anumit moment. Asta ne face eligibili acestei peceți de artist. Menirea artistului este una foarte dificilă și complexă. Ea are de-a face în primul rând cu aplecarea către cel de lângă tine, cu dezbrăcarea de sine.”

Talentul pus la lucru  

Vine dintr-o familie în care muzica este la loc de cinste. Pe când avea nouă ani, părinții au intuit talentul lui Cornelius, așa că l-au condus către un instrument cu totul special și anume violoncelul. “De mic copil aveam o înclinație deosebită către muzică. Părinții au remarcat calitățile mele în această direcție și m-au înscris la Școala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”, unde am frecventat cursurile de violoncel. Consider că este ceva aparte cu acest instrument, începând de la postură, care este una foarte naturală, foarte firească. Este ca și cum ai îmbrățișa pe cineva și te folosești de gravitate pentru a proiecta sunetul. Apoi, sunetul în sine este unul extrem de cald și se spune că este cel mai apropiat de timbrul și vocea umană.  Ulterior, muzica a început să devină o parte foarte importantă în viața mea, iar după câțiva ani era limpede că acesta va fi  parcursul meu”, povestește Cornelius Zirbo pentru Matricea Românească.

,,Consider că este ceva aparte cu acest instrument, începând de la postură, care este una foarte naturală”

A stăpâni un instrument necesită exercițiu îndelungat, perseverență și multe sacrificii. Nu de puține ori, Cornelius a sacrificat multe meciuri de fotbal în detrimentul repetiției la violoncel. “Când eram copil acest sacrificiu era receptat altfel. Mă uitam în jur și vedeam cum colegii mei jucau fotbal în curtea școlii, iar eu îmi luam violoncelul în spate și mergeam la școala de muzică. Poate atunci era un pic dramatic, dar în prezent o fac cu mare plăcere. Poate de aceea nu sunt un bun jucător de fotbal [râde]”.

Mentalități de concurs și momente din care înveți

A continuat să îmbrățișeze violoncelul cu canadoare și delicatețe. În devenirea sa muzicală au urmat  Colegiul de Muzică „Sigismund Toduță”, după care s-a mutat la București, unde a urmat Liceul ,,Dinu Lipatti” și în cele din urmă Universitatea de Muzică. Traselul academic s-a îngemănat cu participarea la felurite concursuri naționale și interanționale. În continuarea dilogului, îl întreb pe Cornelius cum vede rolul concursurilor în cariera unui tânăr muzician. “Subiectul concursuri, mai ales în muzică, este unul foarte controversat și cred că sunt două tabere aici. Una spune că nu poți juriza muzica și că nu ai cum să faci ierarhie din ceva ce este atât de subiectiv. Iar cealaltă tabără consideră benefice concursurile și le văd ca un factor important în lansare și-n carieră. Eu sunt undeva la mijloc. Știind faptul că lumea este foarte bine pregătită la concursurile importante, acest lucru mă determină să mă pregătesc mult mai intens. Anul trecut am participat la Concursul George Enescu și am picat la prima etapă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut și am ajuns la un alt nivel destul de bun într-un timp relativ scurt doar pentru că am participat la acest concurs. Dacă le privești din această perspectivă, pot spune că sunt benefice”, precizează Cornelius Zirbo.

,,Pentru mine atunci a fost o mare dramă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut”

Da, în cariera unui artist se mai strecoară și lucruri mai puțin plăcute. O prestație slabă, un refuz, o colaborare sistată și multe altele. Caracterul constructiv sau distructiv al acestor clipe sunt în mâna interpretului. Sunt lovituri care vin și modelează, dar și lovituri care distrug. Îl întreb pe Cornelius cum se raportează la momentele mai puțin reușite din carieră. “Am trecut și eu prin câteva prestații mai neplăcute, câteva recitaluri de care nu sunt deloc încântat. De-a lungul timpului mi-am dat seama că noi muzicienii suntem foarte critici cu noi înșine și de multe ori avem tendința să acutizăm foarte mult un eveniment nefericit sau un moment în care am falsat. Uitându-mă pe imprimările cu un astfel de moment mai nereușit, mi-am dat seama că nu este atât de grav și având această abordare am început să mă relaxez puțin. În al doilea rând este important să învățăm din aceste experiențe. Poate am făcut ceva greșit, poate am vrut să demonstrăm ceva și trebuie să fim foarte sinceri cu noi și să vedem ce ne-a împins în punctul acela”, lămurește Cornelius.

Despre artă și artist în zilele noastre

A susținut recitaluri în Berlin, Paris, Praga, Londra, Beijing, Elveția și București. Toate acestea au reprezentat întâlniri muzicale în urma cărora s-a înfiripat un dialog bazat exclusiv pe transmiterea emoției. În continuare, vrea să aflu care este relația violoncelistului Cornelius Zirbo cu publicul. “Pentru noi artiștii relația cu publicul este una foarte puternică pe care o simțim, dar care este extrem de greu să o descriem. În momentul în care cântăm și ne adresăm publicului, ne deschidem și prezentăm muzica așa cum o percepem noi. Este o chimie între public și artist care favorizează muzica și care ne face pe noi ca artiști să ne deschidem.”

,,Ori mesajul artei este de a merge împotriva curentului și de a empatiza cu nevoile celorlalți”

Și pentru că tot am pomenit cuvântul artist, arunc mreaja mai la adânc și-l întreb pe Cornelius ce este un artist și care mai este rolul său în contemporaneitate. “Cred că artistul are de-a face cu ingeniozitatea, cu creativitatea cu care creează ceva într-un anumit moment. Asta ne face eligibili acestei peceți de artist. Menirea artistului este una foarte dificilă și complexă. Ea are de-a face în primul rând cu aplecarea către cel de lângă tine, cu dezbrăcarea de sine și aducerea tuturor resurselor pe care le poți avea pentru a crea o conexiune cu oamenii. Se pare că în ultima vreme totul merge spre o cultură foarte egocentristă, centrată pe sine. Ori mesajul artei este de a merge împotriva curentului și de a empatiza cu nevoile celorlalți.”

Valențele tămăduitoare ale muzicii clasice

Pe parcursul cariere sale Cornelius Zirbo a concertat în compania unor mari orchestre, dar și solo. Sunt două experiențe total diferite care-l solicită la maxim pe artist. “Fiecare amplasament muzical are farmecul lui. Recent am avut un concert cu Filarmonica din Cluj și este ceva absolut incredibil să fii acompaniat de orchestră. Să auzi atâtea instrumente care merg în aceeași direcție și într-un singur scop muzical este ceva fantastic. În același timp este frumoasă și libertatea pe care o ai atunci când ești singur pe scenă și creezi. Deci fiecare experiență este specială în felul ei”, spune Cornelius.

,,Efectiv mergem în spitale și le cântăm oamenilor care trec prin suferință”

Din nefericire, percepția majorității despre universul muzicii clasice nu este pe atât de bună pe cât este cea față de muzica comercială. Să fie oare muzica clasică un gen sortit unei anumite categorii sociale la care profanii nu pot avea acces? “Nu, muzica clasică este pentru oricine. Desigur acest gen este foarte complex, este ca un roman foarte bun pe care trebuie să-l citești în liniște, să ai anumite condiții și lucrul acesta este greu de accesat, dar nu imposibil. Noi ca muzicieni clasici ar trebui să fim mai deschiși către concertele organizate în spații accesibile mai multor categorii de oameni. Să ieșim din sălile de concert cum s-a întâmplat în contextul pandemiei și cred că asta ar ajuta oamenii să se apropie și mai mult de muzica clasică. Chiar acum sunt implicat într-un proiect intitulat New Hope, prin care aducem muzica clasică în proximitatea oamenilor care trec prin momente dificile. Proiectul se adresează pacienților și doctorilor din spitale. Efectiv mergem în spitale și le cântăm oamenilor care trec prin suferință. Este unul din cele mai satisfăcătoare proiecte muzicale în care am fost implicat.”

Un sprijin venit în cel mai important moment

Am vorbit despre concerte, concursuri, proiecte, studii și am lăsat la urmă un aspect care putea să șteargă cele de mai sus. Violoncelul, partiturile, participările la masterclass-uri, toate acestea necesită un cost destul de ridicat. Familia lui Cornelius nu ar fi putut acoperi sumele necesare dacă nu ar fi existat programul “Tinere Talente” derulat de Fundația Regală Margareta a României. A fost ajutorul potrivit în momentul de maximă necesitate. “Acest program a fost cel mai mare aport în creșterea mea artistică prin faptul că m-a sprijinit într-un moment foarte important al vieții mele. Am intrat ca bursier în clasa a VIII-a și prin ajutorul fundației am reușit să-mi achiziționez violoncelul, arcușul, am participat la masterclass-uri, deci a fost un sprijin incredibil venit în momentul în care aveam cea mai mare nevoie. În afară de sprijinul financiar, am cunoscut mentori care m-au îndrumat în acești patru ani extraordinari.”

Alături de Principesa Margareta a României

Iată-ne ajunși la finalul dialogului nostru. Înainte de a trage cortina, îl rog pe Cornelius să ne spună ce urmează pentru el în viitorul apropiat. “Mă voi focusa pe acumularea de repertoriu și pe participarea la masterclass-uri. Am câteva concerte și recitaluri care mă așteptă și de care sunt foarte entuziasmat. În afară de asta sunt foarte atras de sfera pedagogiei și îmi place să lucrez cu violonceliști mai tineri decât mine și este un segment pe care aș vrea să mă axez”, conchide Cornelius Zirbo.