oină

În urmă cu câteva luni, discuția la o cafea cu un fotograf, despre o fotodocumentare realizată de către el și un coleg de-al său, s-a concretizat într-un interviu spumos, deosebit de bine primit de către cititorii noștri. Fotografii Sorin Vidis și Bogdan Boghițoi au pornit în 2014 în căutarea „pietrei filosofale”, adică a sportului național românesc – acoperit de colb – oina. Cei doi au realizat, luând țara la pas, o serie de fotografii spectaculoase de la diferite meciuri de oină, pe care le-au adus în fața publicului larg prin intermediul albumului „OINA”, lansat miercuri, 5 aprilie 2017.

„Bulboacă și Asociații SCA”, prin proiectul său cultural Matricea Românească, a organizat și găzduit lansarea acestui album la care, într-un cadru prietenos și călduros, s-a vorbit atât despre foto-eseul rezultat, cât și despre poziția oinei în grila de interese a românilor. Cele mai relevante informații cu privire la ce presupune, cum este perceput și de ce este interesant acest sport nu puteau veni decât de la jucători. Astfel se face că Matricea Românească i-a avut drept invitați, pe lângă autorii albumului, pe Gheorghe Drăghici (72 de ani), maestru emerit al sportului și o legendă în lumea oinei, și pe Radu Jerlăianu, căpitanul echipei Straja București, care își desfășoară activitatea sub tutela Jandarmeriei române.

Pe un oinist nu-l poți bănui că are interese precum faima sau banii. În niciun caz

Bogdan Boghițoi și Sorin Vidis au oferit, prin intermediul realizării lor, o „voce” atât de necesară acestui sport național al camaraderiei care, din păcate, se afundă din ce în ce mai mult în întuneric. Astăzi, jucătorii de oină ies pe teren doar de dragul sportului, pentru că activitatea nu le aduce nici faimă și, cu atât mai mult, nici bani.

Cei doi fotografi au surprins imagini extrem de expresive în comunitățile unde oina mai este practicată

„Pe un oinist nu-l poți bănui că are interese precum faima sau banii. În niciun caz. Dacă stai pe marginea terenului și vezi cât este de captivant, îți dai seama de ce se întâmplă acest lucru. E un lucru foarte frumos, care ne-a ținut aproape de proiect”, a explicat Bogdan Boghițoi, în cadrul lansării. Fotografiile selectate și incluse în album au fost realizate pe film și în alb-negru, în dorința de a exprima sinceritate și de a oferi credibilitate, au precizat autorii.

Oina, o dragoste ce nu pălește

Gheorghe Drăghici, un jucător care se consideră „un tânăr de perspectivă”, la cei 72 de ani ai săi, are 14 titluri de campion la oină, primul fiind obținut în 1965.

Radu Jerlăianu (stânga) și Gheorghe Drăghici, vorbind despre ce a fost și cum este oina astăzi

„Firește, în secolul XXI, oina nu se face cu bani. Pe vremea mea, oiniștii și fotbaliștii aveau aceleași bugete. Oina a fost viața mea, am făcut-o cu toată plăcerea. Îmi aduc aminte că circula o vorbă care spunea că, după luptele dintre Traian și Decebal, Decebal îl invita pe celălalt să facă un meci de oină să se mai relaxeze. Glumesc, desigur. Oina e pierdută în timp, de când e jucată de români. În ’78, am vrut să facem un film despre oină, cu o firmă americană.

«Dacă le spun americanilor că baseball-ul este o variantă a oinei, mă împușcă!»

Patronul era un mare jucător de baseball. Așa că a intrat în joc, ca să simtă ce înseamnă oina. La final, a spus: «Este frumos, este spectaculos. Prin comparație cu baseball-ul, la Dvs. se succed acțiunile și sunt spectaculoase. Dacă le spun americanilor că baseball-ul este o variantă a oinei, mă împușcă!»”, a rememorat Drăghici.

„Mă bucur că am văzut la televizor că în programa școlară se va introduce oina, ceea ce este formidabil pentru mine și pentru națiunea română. Era încântător să privești un joc. Acum mai sunt cinci echipe de seniori”, a mai spus acesta.

O echipă supraviețuiește cu mai puțin de 2000 lei pe lună

Căpitanul echipei de oină a Jandarmeriei, Straja București, pe vremuri cunoscută sub numele de Dinamo – fondată în 1951 (la care a activat și domnul Drăghici), a subliniat că echipele de oină dispar în ceață din cauza unui motiv omniprezent în toate activitățile: lipsa banilor.

Mulți dintre jucătorii de oină vin la antrenamente sau la meciuri cu tractorul Foto: albumul „OINA”

„Oina a fost uitată și dată deoparte, pentru că lucrurile se învârt în jurul banilor. Întâmpinăm probleme mari la nivelul banilor, fie că vorbim despre juniori sau despre seniori, pentru că acesta nu e un sport atât de popular, cum sunt altele, de aceea nu beneficiem de reclamă. Cu acest prilej, vrem să le mulțumim celor doi autori ai acestui album. Avem nevoie de promovare ca să ajungem în mediile în care se poate face acest lucru și să găsim oameni care sunt interesați de bunurile noastre naționale, cum e și oina. Aici avem de suferit. Acest sport ar trebui promovat mult mai bine, chiar dacă nu este atât de bine văzut de televiziuni, pentru că nu aduce rating, oina nefiind cunoscută. (…)

Din păcate, mai trece un an, se mai desființează o echipă

În ceea ce privește bugetul, o să vă mire, pentru că cel al unei echipe de oină se «învârte» undeva la 20.000 lei pe an. Eu cred că e o sumă infimă, dacă facem o comparație cu banii alocați altor sporturi. Avem bugete mici și încercăm să ne descurcăm: nu mergem să stăm la hotel de patru stele, ci încercăm să mergem la competiții, să ținem sportul în viață, pentru că e păcat ca el să dispară. Din păcate, mai trece un an, se mai desființează o echipă, și motivele sunt cele financiare. E foarte greu să găsim bani pentru finanțare. Noi beneficiem de sprijin în privința transportului. Dar sunt și alte cheltuieli. Jucătorii nu sunt plătiți în mod special pentru oină, ci sunt salariați și atât”, a precizat Radu Jerlăianu.

De la stânga la dreapta: Teodor Burnar (coordonatorul proiectului Matricea Românească), Costin Teodorovici (avocat în cadrul „Bulboacă și Asociații SCA”), oiniștii Radu Jerlăianu, Gheorghe Drăghici, respectiv fotografii Bogdan Boghițoi și Sorin Vidis

Dragostea pentru oină, precum și plăcerea cu care ea este practicată ne-au fost „trădate” de sclipirea din ochii celor doi jucători, prezentă ori de câte ori ne-au vorbit despre sportul românesc identitar. Acești oameni, alături de fotografii care i-au scos la lumină, sunt exemple de admirat, care ne atrag atenția că oina merită să trăiască și să revină în vocabularul românilor. Albumul „OINA” este doar un prim pas în acest sens.

Albumul fotografic „OINA” (112 pagini, 80 de imagini) poate fi cumpărat de aici, la prețul de 120 lei.

Căpitanul Radu Jerlăianu, explicând regulile oinei

La eveniment au fost prezenți atât apropiați ai amfitrionilor, cât și elevi de liceu

„Am încercat să le explicăm românilor anului 2016 ce este oina, comparând-o cu baseball-ul american. Ceea ce este cam grav…” Afirmația îi aparține unui fotograf și reflectă „fără mănuși” realitatea în care trăiesc mulți tineri de astăzi, străini de valori importante din istoria țării noastre. Fotografii Sorin Vidis și Bogdan Boghițoi au pornit, în anul 2014, într-o odisee a „dezgropării” – prin imagini – a unui sport, odinioară popular, astăzi necunoscut în mod concret multor români: oina. Documentarea lor, încheiată în toamna anului 2015, se va materializa curând într-un album fotografic ce are în spate luni bune de studiu, de discuții cu antrenori și – cele mai savuroase momente – de participare la antrenamente și la meciuri de oină din diferite sate din țară. Matricea Românească a stat de vorbă cu Sorin Vidis, care ne-a povestit cu o vădită pasiune despre un sport pe care l-a descoperit – și îndrăgit – pe măsură ce proiectul s-a conturat tot mai mult.

„O curiozitate: oina este, prin lege, sport național din iulie 2014, după ce am început proiectul. A fost o surpriză plăcută pentru noi. Toată lumea știe că e sportul național, deși nimeni nu știe nimic despre oină, sau foarte puțin. Se pare că sunt niște mențiuni din secolul XIV, de pe vremea lui Vlaicu Vodă. Dacă sunt mențiuni, probabil că [oina] e mai veche de atât”, a explicat Sorin.

Jucător aruncând mingea, în încercarea de a lovi un adversar, pentru a câștiga puncte. Pentru ca lovitura să fie un punct valid, el trebuie aibă cel puțin un picior în interiorul cercului atunci când aruncă (Gherăești, județul Neamț) Foto: Bogdan Boghițoi

Primul regulament de oină a fost scris în 1898 și, la inițiativa ministrului Instrucțiunii de la acea vreme, Spiru Haret, sportul a fost „repus pe picioare” și jucat pe terenul populat de către elevi. Din acel moment, concursurile școlare de oină au fost organizate periodic.

Odinioară, populară printre tineri

„Oina a fost introdusă în școli până în anii ’70-’80. Apoi, a început să dispară, poate pentru că nu mai era obligatorie, dar inerția a dus la perpetuare – profesorii asta știau să facă, asta au făcut în continuare -, până s-a pierdut de tot. Eu sunt născut în ’78 și n-am făcut oina la școală”, a adăugat interlocutorul nostru la povestea despre declinul sportului în egală măsură celebru şi obscur.

Echipa Straja se pregătește pentru Cupa Regelui. Fiecare echipă de oină are propriile mingi, care sunt numărate și păzite cu grijă la fiecare antrenament sau joc (București) Foto: Sorin Vidis

În cursul documentării minuțioase, Sorin și Bogdan au aflat că există Federația Română de Oină, cu sediul la Constanța, dar și că, în comunele din diferite județe din țară, se organizează frecvent meciuri, la care sătenii participă în număr mare. De asemenea, există și echipe formate din jandarmi (Straja București) sau din polițiști (Frontiera Tomis Constanța).

Întrucât baseball-ul american a căpătat o popularitate extrem de ridicată pe întreg Globul, din păcate oina – despre care unele voci susțin că s-ar afla la sorgintea celui dintâi – poate fi explicată astăzi prin expunerea asemănărilor sau diferențelor între cele două sporturi. La ambele, mingea este fabricată din piele, însă la oină este mai grea. Un alt echipament folosit la meciuri este bâta – cea a românilor se numește „baston”, este din lemn, mai grea și mai lungă decât cea a americanilor. Comparativ cu fotbalul european, de data aceasta, și la oină avem tot 11 jucători. Sorin a încercat să ne expună, în linii mari, regulile jocului, pe care le-a înțeles după vizionarea cu atenție a câtorva meciuri, dar și a câtorva videoclipuri. Concluzia lui a fost că, de pe margine, meciul este cu adevărat spectaculos.

„Echipa de 11 oameni nu are timp limită, dar, în medie, meciul durează jumătate de oră. Una dintre diferențele față de baseball este aceea că cel care aruncă mingea și cel care e la bătaie sunt în aceeași echipă, nu în echipe diferite. Au un servant, e o echipă la bătaie și una la prindere. Avem un teren cu două culoare pe longitudinal și mai e împărțit și în patru sferturi, transversal. Fiecare jucător bate și următorul devine servantul lui. Poți face puncte la bătaie: dacă dai peste minimum un sfert de teren, ai un punct, dacă dai peste tot terenul, ai două puncte. După ce ai bătut, trebuie să treci printre jucătorii care încearcă să te lovească cu mingea, și tu nu te poți apăra decât cu mâinile. Nu știu dacă oina a influențat baseball-ul, nu aș putea să mă pronunț, pentru că nu sunt specialist.”

Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză»

L-am întrerupt pe Sorin pentru a-l întreba despre echipamentul de protecție al jucătorilor. Se pare însă că acesta nu există, sportivii folosind mâinile goale pentru a se apăra de minge, chiar dacă aceasta este periculoasă din cauza greutății sale și a vitezei cu care este aruncată. O întrebare cu atât mai oportună, cu cât există și echipe de fete, care joacă oinița.

Schema unui teren de oină Foto: froina.ro

„Nu prea sunt accidente. Am mai văzut unul sau doi care au ieșit de pe teren pe targă, dar atunci era și foarte cald. În general, nu sunt decât  niște vânătăi”, a completat fotograful.

„Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză». O pasiune ca aceasta și un sport cu rădăcini atât de adânci nu moare, pentru că există cineva care le susține. Am întâlnit oameni despre care nu nici știam că mai există. Oamenii sunt extrem de pasionați, înnebuniți, chiar dacă vorbim despre un sport care nu promite nimic, ba chiar bagi bani ca să joci. Dar ei o fac cu o pasiune ce reprezintă puritate. De fapt, este definiția clară a sportului neîntinat de mercantilism și de presiunea investițiilor sau a sponsorilor.

E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta

Sportivii joacă pentru niște medalii de plastic pe care oricum le primesc doar câștigătorii. Sunt câțiva oameni care au reușit să-l mențină viu la ei în sat. Publicul știe și regulile. Vine tot satul la meci, pentru că este un eveniment mare. Ei și comentează pertinent, pentru că știu regulile. Mie și lui Bogdan ne-a plăcut sportul. Este foarte distractiv, te ține în priză, și ni se pare ciudat că lumea nu îl știe. E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta.”

Pe lângă faptul că meciurile țin suporterii de pe margine cu sufletul la gură, nici în tribune nu lipsește spectacolul: „În timpul meciurilor se și vorbește, ca la table. Oamenii tot timpul au glume, pentru că se cunosc între ei. Au glume de descurajare foarte amuzante și savuroase, precum: «Poți să nu te uiți, că oricum nu îi iese». Se îmbină frumos cu naționalismul sportului”, s-a amuzat Sorin.

Interesant este că un meci de oină poate avea jucători de vârste diferite, Sorin văzând pe teren tați, fii, frați.

Am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos

Fotografii au urmărit antrenamente și meciuri de oină în mai multe locuri din țară, între care: Salcea (Suceava), Brăila, Gherăești (Neamț), București, Coruia (Maramureș), Turnu Roșu (Sibiu), Constanța, Mioveni (Argeș), Vorona (Botoșani), Hârlău (Iași), Curcani (Călărași), Voivodeni (Sălaj) etc. În Turnu Roșu, pe teren se afla și primarul comunei. „El e foarte implicat. Acolo am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos.”

Fotografii Sorin Vidis (stânga) și Bogdan Boghițoi, autorii albumului „Oina” Foto: arhiva personală

Faptul că acest sport național, vechi de sute de ani, este viu în satul românesc nu ar trebui să mai mire pe nimeni, la fel ca truismul care spune că oraşul îngroapă tradiţiile. Locurile pe care cei doi le-au vizitat în căutarea oinei le-au oferit experiențe unice.

Din fericire, oina nu a fost îngropată în cimitirul valorilor românești, ea încă fiind activă și apreciată de către oamenii care-i înțeleg istoria. Astfel de demersuri lăudabile ale tinerilor artişti fotografi reprezintă o revitalizare în imagini a unor tradiții autohtone aflate în pericol de dispariție.

Albumul fotografic „Oina” va fi editat în luna februarie a acestui an, iar lansările oficiale vor avea loc în martie. Lucrarea poate fi pre-comandată aici, la un preț special.