Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

ortodoxie

Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui cămin și asistăm la taina existențială a membrilor acestuia. Grație faptului că provin din Basarabia, am avut fericita ocazie de a observa în detaliu tradiționalismul și ideile fundamentale pe care se bazează traiul în comunitățile familiale moldovenești.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic. Optăm pentru mariaje timpurii, încheiate cam de la 20 de ani, și ne dorim, în mare parte, o droaie de copii cu care să ne asigurăm așa numita “cană cu apă la bătrânețe”. Până nu demult, era condamnabil concubinajul, mai ales că venea să încalce criteriile religioase. În definitiv, suntem o țară ortodoxă în care se oficiază în masă rituri specifice, precum cununii sau botezuri. Progresul, însă, nu a trecut dincolo de noi și, mai nou, mulți tineri aleg să își ia o perioadă de probă pentru conviețuire. Acest lucru, însă, nu poate garanta succesul sau insuccesul viitoarei familii. Reiterând cele relatate mai sus, observăm că aici, între Nistru și Prut, rămâne vitală respectarea anumitor canoane.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic

Suntem mari iubitori de fast și suferim de grandomanie, mai ales când vine vorba de sărbători. La nunțile noastre se invită cel puțin câte 100 de oameni (nu neapărat toți să fie știuți de miri, dar asta e reversul plăcerii), și în trecutul nu foarte îndepărtat se jucau festivitățile două zile și două nopți, exact ca în basme. Am renunțat la tradiționala zestre în favoarea unui obicei interesant numit dezbrăcatul miresei, unde fiecare invitat de onoare este implicat. Procedeul presupune înconjurarea și îmbrăcarea, la propriu, a tinerilor sărbătoriţi cu tot soiul de cadouri, de la albituri până la obiecte de uz casnic.

Dar să nu o pornim prea repede cu narațiunea, și să o luăm de la începuturi. Când doi tineri decid să își unească destinele, trebuie să încheie logodna cam cu vreun an înainte, și nu pentru că ar fi asta o intermitentă necesitate, dar au nevoie de timp pentru a juca impozanta nuntă. Părinții viitorilor consorți încheie o înțelegere, udată din belșug cu vin și îndestulată cu bucate alese. Consensul sau tratativele se duc pe terenul socrilor mici, adică părinții fetei, fapt prin care se demonstrează supremația socrilor mari care vin să „inspecteze” terenul.

Pregătirile de nuntă, întinse pe un an întreg

Urmează apoi un an lung, în care tinerii aleg sala, și nu e o sarcină foarte ușoară, pentru că în ciuda abundenței acestui business, cel mai adesea ne ciocnim cu dificultăți. Per ansamblu, toate casele de nunți au aceleași standarde: feluri de mâncare tradiționale (printre cele mai frecvente se numără sarmalele, muliile – un soi de clătite minuscule și, desigur, peștele umplut), muzică lăutărească (aici familiile se întrec în inventivitate, ajungând să ia tarafuri imense) și dansatori care vor face atmosfera mai încinsă.

Imediat după selectarea localului potrivit, viitorii soți aleg biserica unde își vor uni destinele, iar aici țin să menționez o tendință frumoasă, și anume purtarea straielor naționale în cadrul ceremoniei. Acest lucru e ca un frumos memoriu sau omagiu adus trecutului. De cele mai dese ori, în lista preferințelor mirilor este ori Biserica de Lemn – un monument istoric şi arhitectural deosebit, aflat în inima Capitalei, ori o mănăstire din patrimoniul nostru cultural (Căpriana, Hâncu sau Suruceni). Această etapă este însoțită de un șir de condiționări, precum spovedania, dezlegarea, canonul, după care tinerii primesc permisiunea cununiei.

De ce am optat pentru descrierea meticuloasă a acestui ritual? În primul rând, pentru că marchează începutul unei vieți de familie, și în al doilea rând pentru că este o demonstrație evidentă a potențialului nostru empatic. Toate tradițiile care preced sau succed acest eveniment poartă pecetea unei repetiții seculare. De exemplu, închinarea colacilor către nași, atât în momentul când îi alegi drept părinți spirituali, cât și la ceremonie. Este o formă de legământ preluată încă de la strămoși, dar stilizată în contemporaneitate, când tineretul optează pentru a dărui atât colaci, cât și cadouri sofisticate nașilor.

Închinarea colacilor către nași, la nuntă, una dintre cele mai importante tradiţii asociate cu familia în Basarabia

Închinarea colacilor către nași, la nuntă, una dintre cele mai importante tradiţii asociate cu familia în Basarabia Foto: nunta.md

Și dacă nunta se petrece ca în basme în taina nopții, apoi a doua zi vine cu întremarea puterilor, la așa numita Zeamă. O scriu cu majusculă, pentru că este o tradiție înveterată ca tânăra familie să își invite cei mai apropiați invitați la o farfurie aburindă de ciorbă, numită la noi zeamă, și la un pahar de vin roșu rece.

Dar să nu aveți confuzia că punem accent doar pe festinul nupțial. Nici pe departe, căci suntem fericiții posesori ai unui veritabil „bagaj” de tradiții. De exemplu, de sărbătoarea Sfântului Andrei, la noi se fură porțile fetelor nemăritate, fapt care demonstrează că au devenit ținta pețitorilor. La Înălțarea Domnului se fierbe lapte cu macaroane și se dă copiilor din mahala și, credeți-mă pe cuvânt, este un deliciu să sorbi din el după o joacă pe cinste.

Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național

Familiile basarabene încearcă din răsputeri să conserve această zestre culturală, în ciuda tuturor evenimentelor nefaste din trecut, așa că de la mic la mare respectăm cu strictețe cele rămase din străbuni. Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național. Așa că, de Crăciun, la noi se merge cu sorcova, de Sfântul Vasile, cu uratul, iar de Paști, coptul cozonacilor unește rude împrăștiate prin lume.

Dincolo de caracteristicile și specificul uzual, familiile noastre sunt, prin definiție, unite și apropiate, înconjurându-ne de anturajul unei stări generale de bine. Nu ne sperie rutina și, de cele mai multe ori, vom alege o seară cu cei dragi decât o vacanță solitară, pentru că doar în aceste clipe frumoase percepem existența ca pe un dar.

 

Foto deschidere: nunta.md

Trebuie să las credința creștin-ortodoxă la ușă atunci când intru în sediul firmei al cărei proprietar sunt? Faptele ce le săvârșesc ca întreprinzător de succes pot fi merinde pentru viața de veci? La aceste întrebări deloc simple a încercat să răspundă, în cadrul unei conferințe a Bulboacă și Asociații SCA, prin proiectul său cultural național Matricea Românească, profesorul de Economie Internațională la Academia de Studii Economice din București, Costea Munteanu.

De fapt, aceste întrebări au reprezentat și mizele prelegerii – cu tema Ortodoxie și spirit antreprenorial -, în susținerea căreia profesorul universitar a explicat pe larg, cu o remarcabilă rigoare metodologică, faptul că poți fi un întreprinzător de succes păstrându-ți credința ortodoxă și în timpul programului de lucru.

Cu toate că în Biserică, la urechile specialistului Costea Munteanu au ajuns diferite discursuri de „demonizare a economiei” care au fost, așa cum a mărturisit acesta, „extrem de greu de suportat pentru un economist”, el a încercat să demonstreze, citând Sfinții Părinți, că afirmațiile precum „banul este rădăcina tuturor relelor”, „băncile și corporațiile sunt diavoli” și „economia de piață este Turnul Babel al celor mai abjecte porniri umane” nu au temei.

Costea Munteanu, profesor de Economie Internațională la Academia de Studii Economice din București

Costea Munteanu, profesor de Economie Internațională la Academia de Studii Economice din București

Astfel, ortodoxia a fost pusă față în față cu spiritul antreprenorial, iar conferința de câteva ore a fost luminătoare pentru auditoriu.

„Sfântul Ioan Gură de Aur spune că «nu vorbesc de aur, ci de pofta deșartă și nebună după aur». Deci el nu vorbește despre monedă, despre bani, ci despre pofta deșartă după aur. Este cu totul altceva, decât să spunem că «banul este rădăcina tuturor relelor». Însă, moneda este o instituție fundamentală. Deci nu moneda este problema, ci atitudinea noastră față de ban, ceea ce este cu totul altceva”, a explicat Costea Munteanu.

În viziunea ortodoxă, îmbogățirea nu e condamnabilă. Condamnabilă este doar îmbogățirea nedreaptă

Acestea fiind spuse, profesorul a continuat prin a sublinia că, de fapt, întreprinzătorul nu este altceva decât un actor principal al economiei de piață și, în termeni mai simpli, este imaginea unui om care și-a luat destinul în propriile mâini și muncește pentru el.

Văzut prin lentilele credinței, acest spirit antreprenorial presupune, în opinia specialistului în economie, doi termeni: proprietatea și îmbogățirea.

„La fel ca omul, lumea este zidirea lui Dumnezeu – omului poate să-i aparțină doar ceea ce Îi aparține lui Dumnezeu. Nu cumva asta înseamnă că omul nu poate avea nici un fel de proprietate? Dimpotrivă! Proprietatea omenească își are temeiul nestrămutat în faptul că există proprietate, din moment ce există un Stăpân a toate. Așadar, proprietatea poate fi dată, de vreme ce ea are un Stăpân a toate. Omul este chemat să posede (pământ, resurse naturale și economice) și să moștenească”, a explicat profesorul, completând: „În viziunea ortodoxă, îmbogățirea, agonisirea de avere, dobândirea prosperității materiale nu sunt rele sau condamnabile. Condamnabilă este doar îmbogățirea nedreaptă. Sfântul Efrem Sirul spune: «Dar să vă păziți, ca nu cumva bogăția să fie adunată cu păcat».”

Auditoriul a aflat că un întreprinzător poate fi atât un om de succes, cât și un bun creștin

Auditoriul a aflat că un întreprinzător poate fi atât un om de succes, cât și un bun creștin

Un exemplu elocvent care a întărit explicațiile de mai sus este cel al lui Alexandru Homiakov (1804-1860), un nobil rus, care deținea pământ și țărani. Însă nobilul nu a considerat niciodată că este, de fapt, stăpânul oamenilor și al bunurilor sale, ci doar un „părinte grijuliu și chiar slujitor al lor”, respectând, în acest fel, Cuvântul lui Hristos, care spune că „cel mai mare [bogat în proprietăţi, n.n.] să le fie tuturor slugă”.

„Înțelepciunea patristică, dumnezeiește insuflată, duce însă și mai în profunzime înțelegerea lucrurilor. Astfel, grija Sfinților Părinți de a arăta necondamnarea bogăției în sine, dar și nefericirea adusă de reaua ei dobândire, este însoțită și de grija de a lămuri că totuși, avuția nu este o virtute, ci mai curând un mare risc duhovnicesc. (…) Dar, dacă ești într-atât de «plăpând» duhovnicește încât să te smintească lipsa – chiar și numai relativă – a averilor și prosperității materiale, atunci caută-le, condiția este s-o faci cinstit”, a mai spus profesorul Costea Munteanu.

Firma unui întreprinzător creștin-ortodox poate fi, prin «vehiculul» proprietății, o mică întrupare a Împărăției lui Dumnezeu

Specialistul în Economie Internațională de la ASE i-a încurajat pe întreprinzătorii români de credință creștin-ortodoxă să fie buni creștini și să-și jertfească egoismul uneori inerent antreprenoriatului, folosind profitul pe care îl obțin din activitățile lor economice în beneficiul angajaților lor, dar și al societății, în sens larg.

“Firma, prin «vehiculul» proprietății, poate fi o mică întrupare a Împărăției lui Dumnezeu. Ea poate fi administrată haric, în interesul celor mulți.”

Preotul Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din Capitală, a asemănat, într-o metaforă superbă, eforturile mamelor cu o veritabilă “preoţie a femeii”. Remarca a venit cu prilejul unei întâlniri cu noii părinţi, ce a prefaţat Taina Botezului.

“Deşi, în ortodoxie, nu există preoţia femeii ca atare, preoţia femeii este exact ce faceţi Dvs. acum”, a spus preotul Marcel Stavără în faţa proaspetelor mămici.

“Nu există nici o diferenţă între un pustnic care face 300 de mătănii pe noapte, şi o mamă care se trezeşte în fiecare noapte, de 3 ori pe noapte, de colicii copiilor. Colici, dinţi, şi ce o să mai apară. Nu este nici o diferenţă.”

“Demnitatea de a fi mamă este cea mai mare demnitate a Femeii”, a mai spus preotul de la Biserica Icoanei, din sectorul 2 al Capitalei.

Băiţa mirului, o superstiţie

Totodată, preotul Marcel Stavără a demontat “superstiţiile” asociate acestei mari Taine creştine, Taina Botezului:

“Nu există «băiţa mirului». Este o invenţie a poporului român superstiţios. Baia de a doua zi este o simplă baie. Nu trebuie să îi puneţi copilului, în apă, petale, busuioc, miere, bani, grâu… Nu facem baie în prima zi, pentru că sunteţi la petrecere şi o să mai aveţi băiţe sărite, vă asigur. Este o simplă baie, pe care o fac părinţii de obicei. Nu se ia nici mirul, nici harul, nici botezul, nimic. Pupăm copilul în ziua respectivă, imediat după botez. Nu se ia nici un botez, nici un har, nici un mir”.

Nu am venit 60-70 de ani pe lume ca să plătim întreţinerea, să ne înghesuim în tramvai, să avem necazuri, tristeţi, şi puţine bucurii. Am venit să ne câştigăm Împărăţia lui Dumnezeu, de pe acum

Marcel Stavără a ţinut şi să le reamintescă naşilor că poartă o responsabilitate uriaşă:

“Eu împart cu Dvs. Naşii această responsabilitate: să îi învăţăm pe copii ce înseamnă Hristos Dumnezeu, opera de mântuire şi care este sensul venirii lor la existenţă. Că nu am venit 60-70 de ani pe lume ca să plătim întreţinerea, să ne înghesuim în tramvai, [să avem] necazuri, tristeţi, şi puţine bucurii. Am venit să ne câştigăm Împărăţia lui Dumnezeu, de pe acum, şi să trăim în viaţa Lui, cum ne zice El.

Tocmai de-asta s-a întrupat Hristos – să nu ne confecţionăm noi ideile despre Dumnezeu, ci să trăim exact cum ne-a zis El. Responsabilitatea Naşului e foarte mare. Naşul nu ia ceva de formă, aşa… Dă banii pe o lumânare scumpă, şi a rezolvat”.

Preotul Marcel Stavără le-a vorbit proaspeţilor părinţi şi naşilor acestora despre Taina Botezului

Preotul Marcel Stavără le-a vorbit proaspeţilor părinţi şi naşilor acestora despre Taina Botezului

Totodată, preotul Marcel Stavără i-a invitat pe proaspeţii părinţi, ca şi pe ceilalţi, să îşi “reconştientizeze botezul şi credinţa”.

“Hristos Cel Înviat se uneşte cu copiii noştri şi cu noi la botez, căci aceasta este foarte important – să reconştientizăm şi noi botezul nostru! A înţelege că nu sunt al nimănui aici pe pământ, ci de mic m-am unit cu Hristos.

Responsabilitatea Naşului e foarte mare. Naşul nu ia ceva de formă, aşa… Dă banii pe o lumânare scumpă, şi a rezolvat

Zice Sfântul Nicolae Cabasila: «Hristos se aşază în cel mai ascuns ungher al fiinţei mele, de la botez». Eu trebuie doar să îl găsesc. Să am liniştea interioară şi pacea şi bucuria de a-L găsi pe Hristos cu orice faptă bună pe care o săvârşesc. Şi la rugăciune, bineînţeles.”

“Trebuie să ne cunoaştem credinţa şi să o trăim”, a conchis preotul de la Biserica Icoanei.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu reprezintă, peste secole, simbolul românului care a rămas, până la capăt, fidel identităţii sale.

Unii psihologi sunt de părere că, în clasamentul fricilor omului, ideea de moartea persoanei iubite sperie mai mult decât propria dispariție dintre cei vii. În istoria țării noastre, este celebră povestea unui domnitor care a privit, cu o tărie nepământească, modul cum cei patru fii ai săi au fost decapitați. Situația a fost cu atât mai zguduitoare, cu cât tatăl știa că va urca, la rându-i, pe eșafod. Însă aceasta nu i-a schimbat hotărârea și integritatea de nezdruncinat.

Acest episod sumbru din istoria României este atât de cunoscut și de dramatic, încât este imposibil să nu ne dăm seama că personajul principal al tragediei este domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu (1654-1714). Memoria sa este cinstită nu doar prin prisma domniei fructuoase, ci mai ales a martiriului care i-a adus nemurirea în conștiința românească.

Născut într-o familie de boieri, Constantin Brâncoveanu a ajuns, graţie agerimii sale, dregător (demnitar la curte domnească) la numai 25 de ani, iar domnitor la 34. Înțelepciunea sa l-a menținut pe tron nu mai puțin de 26 de ani, într-o vreme când media domniei nu depășea trei.

Moartea lui Șerban Cantacuzino l-a propulsat pe Brâncoveanu, în 1688, pe jilțul de conducător al Țării Românești, care a cunoscut, de-a lungul guvernării acestuia, o înflorire culturală și spirituală. Ba mai mult, apreciind în mod corect și situația politicii externe, Brâncoveanu a păstrat un echilibru, reușind în acest fel să mențină poziția autonomă a Țării Românești între imperiile habsburgic, otoman și țarist. Activitatea diplomatică a domnitorului român a fost atât de intensă și de apreciată, încât Curtea de la Viena l-a numit „principe al Imperiului” (1695), turcii i-au recunoscut domnia pe viață (1699), iar Petru I, împăratul Rusiei, i-a acordat dreptul de azil, potrivit Micii Enciclopedii a României pentru Copii (editura Art Educațional, 2016).

Familia Brâncoveanu şi-a lăsat o puternică amprentă şi în lumea culturală a României, sintetizată în ceea ce experţii în istoria artei numesc stilul brâncovenesc. Exponente ale acestuia sunt, până astăzi, palatele de la Mogoșoaia și Potlogi, Mănăstirile Hurezi și Sâmbăta de Sus sau Biserica „Sfântul Gheorghe” din București.

Martirii Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, respectiv Ianache Văcărescu

Martirii Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, respectiv Ianache Văcărescu Foto: mixdecultura.ro

Torturați timp de patru luni

Echilibrul domniei a fost tulburat în anul 1707, când domnitorul a renunțat la tutela unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716), destituindu-l pe spătarul Mihai Cantacuzino. Furia Cantacuzinilor nu s-a lăsat aşteptată, aceştia reclamându-l pe Brâncoveanu la Înalta Poartă. În acest context, la care s-a adăugat și dorința turcilor de a pune mâna pe uriașa avere a Brâncovenilor (Constantin era supranumit de către otomani „Altin Bey”, adică prințul aurului), s-au produs mazilirea și condamnarea domnitorului la moarte (1714). Brâncoveanu și familia sa au fost aduși la Constantinopol, li s-au confiscat toate bunurile și, din aprilie până la sfârșitul lui iulie, membrii acesteia au fost supuși, în temnița Edicule (Cele Șapte Turnuri), unor torturi cumplite precum întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc din metal, arderea cu fierul înroșit, înțeparea mâinilor și a picioarelor.

Eliberarea de suferinţă a sosit în ziua de 15 august 1714, când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani și când creștinii marcau, la fel ca și astăzi, Adormirea Maicii Domnului. Domnitorul, cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefăniță, Radu și Mateiaș) și cumnatul său Ianache Văcărescu au fost forțați să parcurgă pe jos, prin oraș, drumul până la locul unde-i aștepta eșafodul. Aceștia erau desculți și îmbrăcați doar în cămăși. Execuția lor nu a durat decât 15 minute.

Sub lama gâdelui, domnitorul a refuzat să accepte, pentru el și pentru familia sa, lepădarea de credința ortodoxă și trecerea la Islam, în schimbul vieții. De aceea, mai întâi au fost decapitați fiii și ginerele, pentru ca domnitorul să poată privi moartea familiei, iar apoi a fost omorât și patriarhul, notează historia.ro. Trupurile lor au fost azvârlite în Bosfor, iar capetele au fost înfipte în prăjini și expuse timp de trei zile. Cadavrele au fost adunate din mare și duse la o mănăstire, iar trupul domnitorului a fost adus la București și îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou.

Pentru martiriul lor, Biserica Ortodoxă Români i-a canonizat pe mucenici în 1992, cu ziua de prăznuire 16 august.

Balada lui Constantin Brâncoveanu

Într-o joi de dimineaţă,

Zi scurtării lui din viaţă,

Brâncoveanu se scula,

Faţa blândă el spăla,

Barba albă-şi pieptăna,

La icoane se-nchina;

Pe fereastră el căta

Şi amar se spăimânta!

„Dragii mei coconi iubiți,

Lăsați somnul, vă treziți

Armele vi le gătiți

Că pe noi ne-a-nconjurat

Pașa cel neîmpăcat,

Ieniceri cu tunuri mari,

Ce sparg ziduri cât de tari”.

Bine vorba nu sfârșeau

Turcii-n casă năvăleau

Pe toți patru mi-i prindea

Și-i ducea de-i închidea

La Stambul, în Turnul Mare

Ce se-nalță lângă mare,

Unde zac fețe domnești

Și soli mari împărătești.

Mult acolo nu zăcea

Că sultanu-i aducea

Lângă foișorul lui,

Pe malul Bosforului.

“Brâncovene Constantin,

Boier vechi și domn creștin

Adevăru-i c-ai chitit

Pân’ a nu fi mazilit

Să desparți a ta domnie

De a noastră-mpărăție,

Că, de mult ce ești avut,

Bani de aur ai bătut

Făr’ a ști de mine teamă,

Făr’ a vrea ca să-mi dai seamă?”

“De-am fost bun, rău la domnie

Dumnezeu singur o știe.

De-am fost mare pe pământ

Cât-acum de vezi ce sunt!”

“Constantine Brâncovene,

Nu-mi grăi vorbe viclene,

De ți-e milă de copii

Și de vrei ca să mai fii

Lasă legea crestineașcă

Și te dă-n legea turcească!”

“Facă Dumnezeu ce-o vrea,

Chiar pe toți de ne-ați tăia

Nu mă las de legea mea!”

Sultanul din foișor

De-te semn la Imbrohor.

Doi gealați veneau curând

Săbiile fluturând

Și spre robi dacă mergeau

Din coconi își alegeau

Pe cel mare și frumos

Și-l puneau pe scaun jos

Și pala-i repezea

Capul iată-l reteza,

Brâncoveanu greu ofta

Și din gură cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Gealații iarăsi mergeau

Și din doi își alegeau

Pe cel gingaș, mijlociu

Cu păr neted și gălbiu

Pe scaun îl punea

Și capul îi reteza.

Brâncoveanu greu ofta

Și din gură cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna

Și cu milă se-ngâna:

„Brâncovene Constantin,

Boier vechi și domn crestin

Trei coconi tu ai avut

Din trei, doi ai pierdut

Numai unul ți-a rămas

Cu zile de vrei să-l las

Lasă legea crestineașcă

Și te dă-n legea turcească!”

„Mare-i Domnul Dumnezeu

Creștin bun m-am născut eu

Creștin bun a muri vreu.

Mare-i Domnul Dumnezeu

Taci, drăgută, nu mai plânge

Că-n piept inima-mi se frânge

Taci și mori în legea ta

Că tu ceru-i căpăta!”

Imbrohorul se-ncrunta

Gealații se-nainta

Și spre blândul copilaș

Dragul tatii fecioraș

La pământ îl arunca

Și zilele-i ridica.

Brâncoveanu greu ofta

Și cu lacrimi cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca

Inima-i se despica

Pe copii se arunca

Îi bocea, îi săruta

Și turbând, apoi striga:

„Alelei, tâlhari păgâni

Alelei, feciori de câni,

Trei feciori eu am avut

Pe toti trei mi i-ați pierdut!

Dar-ar Domnul Dumnezeu

Să fie pe gândul meu,

Să vă ștergeți pe pământ

Cum se șterg norii de vânt.

Să n-aveți loc de-ngropat

Nici copii de sărutat!”

Turcii crunt se oțeleau

Și pe dânsul tăbărau:

„Câini turbați, turci, liftă rea

De-ați mânca și carnea mea

Să știți c-a murit creștin

Brâncoveanu Constantin!”

Foto deschidere: digi24.ro

Construită la 1792, Biserica „Maica Precista Mântuleasa” din Craiova a fost martora multor frământări, dar şi mediul de împlinire a nenumărate minuni. Ea rămâne astăzi, ca odinioară, un reper inconfundabil în peisajul spiritual şi cultural al capitalei Olteniei, fiind deopotrivă locaş de închinare, adăpostind un admirabil muzeu-mărturie şi oferind un refugiu vital de furtunile vieţii. Matricea Românească a discutat cu preotul paroh Ion Resceanu despre legătura indisolubilă dintre Biserică şi cultura română, dar şi despre modelele la care ar trebui să ne raportăm într-o societate globalizată. “Nu trebuie să ne fie jenă, să căutăm exemple, modele, în afara spațiului nostru cultural, ci să uzăm de aceste modele pe care noi putem să le dăm lumii contemporane”, crede preotul Resceanu.

Matricea Românească: Părinte, o să vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte.

Pr. Ion Resceanu: Sunt preotul Ion Resceanu de la Biserica Mântuleasa din Craiova. Aș pleca de la celebra rostire a lui Mihai Eminescu, cel care spune că “Biserica este mama spirituală a poporului nostru, a poporului român”. Într-adevăr, Biserica a fost cea care, ca o mamă bună, s-a îngrijit de copiii ei, de credincioșii ei, s-a îngrijit de acest neam, dându-i nu numai educația religioasă, spirituală de care avea nevoie, ci îngrijindu-se ca acești copii ai ei să fie oameni educați, să aibă prin intermediul Bisericii și al învățăturii ei, acces la valorile culturale ale lumii. Are o tradiție profundă la care nu ne întoarcem, doar ne referim, cea a Imperiului Bizantin. Acest „Bizanț după Bizanț” din Țările Române, despre care amintește Nicolae Iorga, nu este în fapt decât o prelungire în istoria noastră modernă a acestor tradiții și valori culturale pe care le moștenim pe filiera Răsăritului ortodox, al cărui centru principal a fost Constantinopolul. Și vedem că și cultura română își află rădăcinile în spațiul răsăritean, în mare măsură în cultura bizantină, care se prelungește mai apoi în spațiul de cultură slav, sud-dunărean, iar după veacul al XVII-lea și de influență rusă.

Şi iată că și noi reușim să reprezentăm această sinteză originală care preia toate aceste valori de cultură ale întregului context sud-est european și într-o formă proprie le dă poporului român. Iar Biserica este unul dintre instrumentele fundamentale care realizează, reușește să preia, să sintetizeze și să dea mai departe aceste valori poporului nostru. Încerc să generalizez, dar cred că este necesar, pentru că nimic nu apare la întâmplare, ci totul se dezvoltă, evoluează, progresează într-un context de valori religioase și culturale bine definit.

Biserica a fost cea care, ca o mamă bună, s-a îngrijit de copiii ei, de credincioșii ei, s-a îngrijit de acest neam, dându-i nu numai educația religioasă, spirituală de care avea nevoie, ci îngrijindu-se ca acești copii ai ei să fie oameni educați, culţi

Dacă este să vorbim despre rolul pe care l-a avut Biserica în cultura română, să ne aducem aminte de primele tipărituri, de primele cărți care stau la baza culturii, la baza limbii literare române, care provin pe filon slav dar, la un moment dat, această cultură de sorginte slavă vedem că este înlocuită de cultura română propriu zisă – și tot Biserica este cea care are un rol determinant, la sfârșitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea, atunci când apar primele tipărituri în limba română, în special cărți de cult. Dar mai apoi, în 1688, se tipărește Biblia lui Șerban Cantacuzino, un monument de limbă literară, care va genera, practic, această uniformizare a limbii la nivelul tuturor spațiilor locuite de români.

Se mai întâmplă un fenomen foarte interesant, atunci când vorbim de rolul pe care Biserica l-a avut în planul unității poporului român. Nu numai limba, ci şi circulația cărților de cult a generat această unitate lingvistică, această puternică așezare unitară a limbii și culturii române în întreg spațiul locuit de români. O carte de cult care era, de exemplu, Psaltirea, tipărită la Iași, intra în acest circuit al Bisericii române din toate cele trei țări – din Transilvania, din Moldova, din Țara Românească. Nu este întâmplător faptul că, în Transilvania, întâlnim mai multe Cazanii, tipărite la Iași în 1644, de către Mitropolitul Varlaam, decât în Moldova. Ceea ce ilustrează dinamica pe care a reușit să o dea Biserica, prin activitatea ei culturală – mă refer la tipărituri, la cartea de cult, care devine un instrument cultural, care leagă cultural poporul nostru.

Biserica Mântuleasa din Craiova, la 1898

Biserica Mântuleasa din Craiova, la 1898 Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Cum stăm astăzi, din acest punct de vedere, al creării identităţii culturale în şi prin Biserică?

Pr. Ion Resceanu: Astăzi trăim o dublă realitate. Pe de o parte, Biserica are o perspectivă locală, încearcă să fie prezentă în spațiul public, prin diverse manifestări culturale, simpozioane, manifestări mai mari sau mai mici, evenimente locale sau naționale. Iar pe de altă parte, are și o perspectivă mult mai largă, europeană în care, din păcate, se regăsește mai puțin. Nu pentru că nu-și dorește lucrul acesta, ci pentru că ea este restrânsă din ce în ce mai mult la spațiul ei ecleziastic. Trăim această dihotomie în ceea ce privește prezența Bisericii în realitatea socială. Biserica… se dorește ca ea să rămână la nivelul spațiului privat, și nu se dorește ca ea să fie prezentă activ în spațiul public, ca ea să poată să-și promoveze valorile în spațiul public. Iar această dihotomie afectează prezența Bisericii în mod concret și în viața Cetății. Cred că aceasta este o problemă cu care ne vom confrunta ani mulți de acum înainte. Ea, bineînțeles, vine și pe fondul secularizării vieții noastre de zi cu zi. Dar cred că, în momentul în care Biserica va avea cu adevărat viață autentică, bune intenții, personalități potrivite care să vorbească, ea va vorbi și va vorbi constructiv și cu folos pentru credincioșii noștri, în primul rând, dar și pentru lume.

Lumea are nevoie de Biserică. Un mare teolog spunea despre lume că ea este precum o mare învolburată. Biserica este precum o corabie care trebuie condusă pe valurile învolburate ale acestei lumi. Și trebuie să fim prezenți în realitatea socială. Oamenii așteaptă ca noi să fim mai mult implicați din punct de vedere social, însă Biserica nu este doar atât. Biserica este o realitate care vizează, în primul rând, devenirea noastră spirituală, fără să uite nici un moment de faptul că această devenire spirituală se petrece în această lume și ținând cont de realitățile în care noi trăim.

Matricea Românească: Pentru că vorbim despre matricea românească, Dvs. cum înțelegeți conceptul ce dă numele platformei noastre culturale, și unde este rolul Bisericii în această construcție spirituală?

Pr. Ion Resceanu: Nu este o întrebare ușoară. Biserica încearcă să-și definească ceea ce unii teologi au numit o doctrină socială, alții au spus o gândire socială a Bisericii. Dar cred că cel mai potrivit titlul ar fi o definire a slujirii sociale a Bisericii. Perspectiva Bisericii nu poate fi decât una slujitoare la adresa societății, după chipul Mântuitorului, care spune: „N-am venit în lume să Mi se slujească, ci Eu să slujesc și să-mi dau sufletul pentru cei mulți”. În momentul în care noi ne aflăm în raport cu lumea, cu cultura, în acest raport dihotomic, „eu sunt o entitate și am de-a face cu o altă entitate”, deja avem problemă de raportare. Trebuie gândit, mai degrabă: „Eu sunt prezent în cultură, eu sunt parte a realități vieții și pot să o transform, pot să o îmbunătățesc numai prin această așezare a mea în postura celui care slujeşte lumea, slujeşte pe oameni”. În felul acesta, pot să schimb, pot să transform, pot să am ceea ce Dvs. numiţi, în sensul autentic, o matrice. O matrice care încearcă atât cât este posibil, să spiritualizeze cultura.

Lumea are nevoie de Biserică. Un mare teolog spunea despre lume că ea este precum o mare învolburată. Biserica este precum o corabie care trebuie condusă pe valurile învolburate ale acestei lumi

S-a mai încercat, sunt diverse apariții editoriale, de dată relativ recentă – Teodor Baconschi, de exemplu, este unul dintre numele consacrate în ceea ce privește discursul despre relația dintre Biserică și cultură, Biserică și lume. Se încearcă punerea în practică a acelei teorii legate de euro-bizantinismul nostru. Eu cred că nu trebuie să căutăm în altă parte forme de relaționare. Trebuie să ne dezvoltăm propria noastră matrice culturală, trebuie să vorbim despre valorile noastre specifice. Trebuie să vorbim în termenii noștri, despre ceea ce noi avem cu adevărat. Nu trebuie să ne fie jenă, să căutăm exemple, modele, în afara spațiului nostru cultural, ci să uzăm de aceste modele pe care noi putem să le dăm lumii contemporane.

Oamenii, credincioșii noștri, oamenii de cultură au însă nevoie de un lucru elementar – dialogul cu Biserica, iar acest dialog trebuie să fie angajat de către noi, de către Biserică, trebuie să fie unul real și, în felul acesta, vom putea să contribuim și noi la această matrice culturală românească. Eu cred că, în momentul de față, cultura română a depășit acea fază despre care amintea Alex Ștefănescu, cunoscut în istoria literaturii contemporane, “renașterea confuză”, de după 1989. Cultura română cred că a traversat ad integrum această perioadă de renaștere confuză și are nevoie să se așeze. Însă, ea refuză. Încearcă să refuze valorile creștine, ale ortodoxiei noastre, cele promovate la nivelul Bisericii noastre. Și văd că, într-un fel sau altul, nu face altceva decât să-și amputeze din posibilitățile de afirmare pe care le are. Dar pentru asta este nevoie ca și noi să fim în dialog, ca împreună să cunoaștem și să ajungem la posibilitatea de a ne cunoaște reciproc și de a interfera în planul valorilor și de a le cultiva în mod sănătos.

Preotul Ion Resceanu: "Noi avem hramul «Adormirea Maicii Domnului». Dacă pe linia influenţei occidentale este Madona, la noi devine Maica Domnului Mântuitoare, şi de aici avem şi Mântuleasa, sau Madona Mântuleasa"

Preotul Ion Resceanu: “Noi avem hramul «Adormirea Maicii Domnului». Dacă pe linia influenţei occidentale este Madona, la noi devine Maica Domnului Mântuitoare, şi de aici avem şi Mântuleasa, sau Madona Mântuleasa”

Matricea Românească: Dvs., preoții, îi cunoașteți poate cel mai bine pe români…

Pr. Ion Resceanu: E destul de greu să ai operă filantropică fără o participare personală, fără o implicare personală. Altfel, rămân opere de filantropie formale, de ziar, de imagine. Scopul principal al filantropiei, și termenul grecesc φιλανθρωπία nu înseamnă altceva decât “iubire, dragoste de oameni”, este de a-i determina pe oameni, de a-i sensibiliza, astfel încât cei care au să îi ajute pe cei care nu au – cei care sunt în suferință, să fie ajutați de către cei care au posibilitatea de a-i ajuta. Pentru asta, este nevoie ca Biserica să aibă mesaj, preoții ei să aibă credibilitate, preoții ei să dea încredere celor care pot să ajute. Având această bază de pornire, poți să vorbești despre filantropie. Altfel, poți să ai bani la un moment sau altul, poți să faci o lucrare, ai bifat că ai reușit să faci ceva, dar după aceea lucrurile rămân practic la același stadiu. Deci, în primul rând, când vorbim de operă filantropică, vorbim de această transformare personală lăuntrică. Noi trebuie să cultivăm această dragoste față de om, compasiunea față de cei aflați în nevoie. Dacă vom face lucrul acesta, cu siguranță vom avea și operă filantropică.

În al doilea rând, trebuie ca Biserica să-și asume mai multe responsabilități în planul activității ei sociale. Are nevoie de bani – fără bani, fără finanțări, ea nu poate să facă lucrul acesta. Din păcate, obține din ce în ce mai puține finanțări, pentru că Biserica este izolată tot mai mult în spațiul vieții private. Însă, cu toate acestea, reușește cu ajutorul oamenilor de suflet, cu ajutorul celor pricepuți, care fac proiecte, care accesează fonduri. Putem vorbi despre proiecte viabile. De exemplu, biserica noastră se îngrijește de un centru de informare și de consiliere pentru persoane cu dizabilități. Acum o săptămână (n.r. – interviul a fost realizat în această vară), am organizat pentru ei un pelerinaj la mănăstirile din nordul Olteniei. Sunt peste 40 de tineri, persoane cu handicap care nu au posibilitatea să iasă din casă, să socializeze, nu au posibilitatea de a se face vizibili, iar biserica noastră le poartă de grijă, nu numai duhovnicește.

Un alt proiect la care și biserica noastră a contribuit, dar de care s-a ocupat în mod deosebit Mitropolia Olteniei, a fost pictarea saloanelor Secției de Oncopediatrie de la Spitalul Județean din Craiova, pentru a schimba ambianța acelui loc pentru copiii bolnavi de cancer, greu încercați de suferință, proiectul fiind realizat cu ajutorul studenților de la secția de Artă Sacră a Facultății de Teologie.

Oamenii de cultură au nevoie de un lucru elementar – dialogul cu Biserica. Iar acest dialog trebuie să fie angajat de către noi, de către Biserică, trebuie să fie unul real și, în felul acesta, vom putea să contribuim și noi la această matrice culturală românească

Biserica noastră încearcă să sprijine, acordând un ajutor financiar medicilor care au în grijă acești copii, familiile respective. Gândiți-vă că sunt copii și familii care vin în spitalele de stat și se îngrijesc aici, pentru că nu au posibilitatea să meargă la o clinică privată, iar problemele lor sunt cu atât mai mari. Și tratamentele, și toate medicația necesară, de multe ori nu sunt asigurate de către spital, astfel că trebuie să contribuie ei, și nu au. Aici în biserică, avem cutia milei, dedicată acestor copii. Încercăm să aducem aminte nu numai nouă, ci tuturor, de problemele pe care le avem, și să stârnim această compasiune a lor față de cei aflați în suferință. Există în Craiova, de asemenea, un centru care se intitulează “Best Life”, pentru copiii cu probleme sociale. În el se fac diverse activități de pregătire a lor pentru școală. De asemenea, există un centru pentru copiii bolnavi de SIDA, un centru pentru bătrâni, un așezământ de noapte. Toate acestea sunt susținute de către Mitropolia Olteniei. Din păcate, pare că sunt în obligația noastră de serviciu, dar pentru a întreține toate aceste centre este nevoie de sprijinul celorlalți. Fără inima bună a celorlalți, la un moment dat, Biserica nu va mai putea să susțină aceste instituții. De aceea, permanent, noi trebuie să fim în contact cu oamenii de suflet care pot să sprijine, să ajute și să dea sustenabilitate acestor centre sociale.

Matricea Românească: Discutam cu un istoric care îmi făcea observaţia următoare: cultura, în general, trebuie înțeleasă ca o aderență la niște instituții – inclusiv Biserica – ce au marcat istoria unui popor. Din punctul acesta de vedere, care e specificul românilor?

Pr. Ion Resceanu: Matricea noastră culturală este strâns legată de Biserica Ortodoxă și de valorile ortodoxiei, de valorile creștine. În momentul în care eu încerc să desprind întru totul această matrice care încearcă să sintetizeze toate aceste elemente și valori culturale, să le desprind de cele spirituale, de Biserică, de cea care a păstrat tradiții, de cea în jurul căreia gravitează încă tradiții și obiceiuri care încă s-au mai păstrat ale poporului nostru, cu siguranță că eu amputez această matrice, o secătuiesc, iar ea devine din de în ce mai searbădă. Nu e un păcat, nu trebuie să copiem alte matrice.

În celebrul dicton pe care îl auzim: „Vrem o țară ca afară!” – acest „afară” se referă în special la lumea europeană. Încercăm să copiem și să aplicăm acea matrice, matricei culturale românești. Ea nu se potrivește întotdeauna

E foarte greu. În momentul în care noi ne definim astăzi identitatea națională și culturală, ne raportăm la Vestul Europei, la Uniunea Europeană și, în felul acesta, încercăm să definim o identitate: „Noi suntem așa, pentru că nu suntem întru totul ca ceilalți. Am putea să fim și ca ceilalți”. În celebrul dicton pe care îl auzim: „Vrem o țară ca afară!” – acest „afară” se referă în special la lumea europeană. Încercăm să copiem și să aplicăm acea matrice, matricei culturale românești. Ea nu se potrivește întotdeauna, dar ce ar fi să încercăm să aplicăm această matrice la spațiul răsăritean – și să ne definim identitatea noastră în raport cu cultura rusă, de pildă? Ar ieși cu totul altceva și matricea noastră ar fi de cu totul altă natură. Depinde în ce raporturi culturale ne încadrăm. De regulă, identitatea culturală se referă în raport cu altceva, cu altcineva. Problema nu e aceasta, ci cum reușim noi să păstrăm ceea ce e al nostru, să identificăm ce e al nostru și în felul acesta să spunem: „Aceasta este matricea noastră culturală!”.

Interviu Pr. Ion Resceanu pentru Matricea Romaneasca foto interior14

O vizită recentă la mănăstirile Moldovei m-a făcut să înţeleg şi mai bine cum credinţa locuitorilor a fost cea mai bună formă de guvernământ într-o istorie zbuciumată, în care amprenta culturală adesea brutală a invadatorilor ameninţa să ne oblitereze fiinţa neamului.

Să te conduci după Dumnezeu – iată culmea înţelepciunii politice. Este ceea ce au făcut românii vreme de veacuri, şi ceea ce le-a asigurat, până la acest moment, supravieţuirea. Dacă vreţi dovezi, căutaţi-le în locaşurile de cult răspândite de-a lungul şi de-a latul ţării, şi veţi găsi tot atâtea mărturii că, în vremuri de restrişte, ca şi în vremuri de belşug, Dumnezeu le-a fost românilor cel mai fidel companion.

La una dintre aceste biserici, l-am întrebat pe preotul care ne-a oferit, cu amabilitate, un tur al aşezământului: “Părinte, ce-ar fi fost românii fără credinţa lor? Am mai fi fost acum?” Răspunsul său fără echivoc mi-a confirmat un lucru pe care poate mulţi dintre conaţionalii noştri îl uită: fără credinţa noastră creştină, România – aşa cum o cunoaştem astăzi – nu ar fi posibilă.

“Credinţa noastră ne-a fost pavăză la greu, a fost cea care ne-a dat speranţa şi energia de a face lucrurile mari ce s-au realizat pentru propăşirea neamului. Nu greşesc dacă spun că fără credinţa lor, românii n-ar fi rezistat valurilor de invadatori care au încercat să ne impună obiceiurile lor, limba lor şi, mai ales, idolii lor”, a explicat părintele, completând: “Şi tot credinţa ne va mântui ca popor”.

Indiferent de realizările sau de rateurile guvernanţilor noştri vremelnici, cel mai bun program de guvernare pentru România este credinţa neostoită în Dumnezeu

A fost un gând frumos şi un gând dătător de speranţă pentru o călătorie care mi-a arătat că, în pofida atacurilor contemporane la care sunt supuşi românii – atacuri ce nu se mai poartă pe câmpiile bogate ale Moldovei, Munteniei sau Ardealului, ci pe undele radio, pe frecvenţele TV şi pe internet, ca şi în magazine -, legătura acestora cu Dumnezeu este vie, iar anii de rătăciri în deşertul privaţiunilor istorice n-au fost uitaţi.

credinţa Mănăstirea Stavropoleos, Bucureşti

Mănăstirea Stavropoleos, Bucureşti Foto: Mihai Vladu

Vă propun, aşadar, că, indiferent de realizările sau de rateurile guvernanţilor noştri vremelnici, cel mai bun program de guvernare pentru România este credinţa neostoită în Dumnezeu. Ea este cea care oferă generaţiilor prezente, ca şi celor viitoare, certitudinea că lucrează întru dreptate, satisfacţia jertfei, mulţumitorul sentiment al contribuţiei, spiritul fratern care încurajează onestitatea, integritatea şi toleranţa, dar mai ales speranţa că zbaterea noastră nu este zadarnică.

Încercările pentru România nu s-au terminat, însă dacă gândim România în termeni de graniţe, cred că ratăm exact înţelesul pe care mănăstirile Moldovei, ca şi cele de aiurea, ni-l sugerează ca fiind descrierea perfectă a neamului nostru. România e mai mult decât o asociere de judeţe, o societate de 20 de milioane de suflete, o piaţă de desfacere sau o “felie” din tortul multicolor al Europei.

România e o comunitate de credinţă – iar asta nu ne poate fi răpit de nici un tratat arbitrar, de nici o măsură de fiscalitate, de presiunile nici unui cotropitor, fie el văzut sau nevăzut.

Familia în Basarabia: rigori, tradiţii, idealuri

13 iulie 2017 |
Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui...





Credinţa ca formă de guvernământ

12 septembrie 2016 |
O vizită recentă la mănăstirile Moldovei m-a făcut să înţeleg şi mai bine cum credinţa locuitorilor a fost cea mai bună formă de guvernământ într-o istorie zbuciumată, în care amprenta culturală adesea brutală a invadatorilor ameninţa să ne...