Tag

păcat

Matricea Românească deschide o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege scântâietoarea poezie românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în a sa Balade şi idile (1893) ne-a dat o subtilă lecţie de Logică.

Popa Toader, din scripturi,
Dă lui Mitru-nvățături:

— „Mitre, știi ce spune psaltul?
Să nu faci în viața ta
Ceea ce te-ar supăra
De ți-ar face-o altul!”

Mitru stă și stă gândind,
De el multe nu să prind.

— „Dar mai știu eu cum e asta!?
Altul, da ! zici înțelept,
D-apoi eu? Să n-am eu drept
Să-mi sărut nevasta?”

 

(Logică, în Balade şi Idile, 1893)

Nimic nu s-a schimbat de pe vremea marelui George Coşbuc până astăzi. “Să faci ce zice popa, nu ce face popa!”, spune o veche zicală românească, iar adevărul pe care ea îl conţine e nedemontabil. De la venirea Mântuitorului până la revenirea Mântuitorului, lumea e plină de învăţători ai Scripturii care îi “îndoaie” preceptele, precum cârciumarii vinul cel bun, în folos propriu. Nu se trăieşte în lume după logica mănăstirii, şi nici în mănăstire după logica lumii. La fel de adevărat e că una, fără cealaltă, nu poate exista. Păcătoşii au sensul şi utilitatea lor, iar cei mai mari sfinţi s-au născut din cei mai mari păcătoşi.

Mitru din “Logica” lui George Coşbuc nu e vreun sfânt, ci e un ţăran simplu care ascultă predica ad-hoc a lui Popa Toader şi ponderează, smerit – dar nu prosternat. “Să zică popa ce-o zice, tot ca mine fac eu”, va fi gândit Mitru, şi e plin de Mitri în societatea secolului XXI.

O diferenţă mare, însă: la 1880, Mitru era încă legat de pământ, şi cordonul ombilical netăiat între el şi glia strămoşească îi dădea geniu şi agerime a spiritului. Atunci când “popa” îi propune – nu  lipsit de onestitate şi bunăvoinţă – Regula de Aur (“Să nu faci în viața ta / Ceea ce te-ar supăra / De ți-ar face-o altul!”, adică “Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Prorocii.”, Matei 7), Mitru “stă şi stă gândind” la încercarea impromptu de catehizare, ne povesteşte rapsodul, pentru că ţăranul român, aşa neştiutor de carte şi needucat cum va fi fost, reţinea un scepticism cristalin, sănătos, la manipularea «domnilor»: “de el multe nu să prind”.

Ceea ce urmează e lovitura de graţie a minţii lumeşti asupra înţelepciunii supraumane, adesea speculate în scopuri mult prea umane: “Altul, da ! zici înțelept, / D-apoi eu? Să n-am eu drept / Să-mi sărut nevasta?”

Să ne sărutăm, deci, nevestele, fără grija de a încălca Scripturile. Râde Dumnezeu de fantasmele habotniciei cotidiene, în care orice gest minor e un păcat care impune autoflagelare, dar pentru orice păcat de moarte se găseşte o justificare bună, şi îl aplaudă pe Mitru pentru deşteptăciunea lui de om adevărat, cu mintea-ntreagă! Nu se trăieşte în lume ca în mănăstire, şi nici în mănăstire ca în lume, nici la 1893, şi nici în 2018, aşa cum ne arată geniul marelui poet român George Coşbuc.

Matricea Românească vă oferă o recenzie a cărții „ Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea ” , semnată de Nicoleta Roman, despre cum se prezenta condiția femeii române în familie și în societate acum două secole.

Condiția femeilor române în secolul al XIX-lea era dictată de o serie de circumstanțe mai mult sau mai puțin favorabile. Despre realitățile acelei vremi a scris, cu deosebită îndemânare și atenție la detalii, Nicoleta Roman în lucrarea sa Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea (Humanitas, 2016, 407 pag.). Studiul reprezintă o analiză atentă a bibliografiei de epocă, a catagrafiilor acelei vremi, dar și a legislației relevante, autoarea subliniind nu doar angelica viziune asupra rolului de femei, ci și aspectele mai puțin frumoase ale istoriei, în această ultimă categorie intrând datele despre infracționalitatea și abaterile morale ale femeilor.

Lucrarea este o compilație reușită de autohton și străin, autoarea mergând pe mărturiile celor care fie au trăit în România acelor timpuri, fie au vizitat-o cu regularitate. Un pasaj minunat este dedicat femeilor române din zona Orșovei, care se distingeau de celelalte surate prin prezența unei furci în brâu:

Au mereu aceste furci ascunse la cingătoare. Le iese mereu așa dintr-o parte, și femeile pot face orice vor ele, să mâne vite, să se preumble, să alerge până la vecina de alături, să șadă după cuptor sau să vândă fructe, firul de lână pe care îl torc din furcă, și pe care îl înfășoară de sus în jos pe un fus care se învârte mereu, nu se termină niciodată pe neașteptate.

Este imagine care ne duce cu gândul la frumusețea și hărnicia țărancelor românce, care știau să pună umărul la îndeplinirea obligațiilor casnice, dar și la consolidarea credinței în sânul familiei.

Torsul lânii. O îndeletnicire firească pentru o femeie româncă din mediul rural

Torsul lânii. O îndeletnicire firească pentru o femeie româncă din mediul rural al acelor timpuri. Foto: descoperă.ro

Această relaţie specială cu credința nu a scăpat privirii atente a călătorilor străini, printre care s-a numărat și François Recordon, om de litere francez, care nota un caz mai mult decât ciudat:

Un boier a întâlnit într-o dimineață în livada lui o femeie care umbla în patru labe și păștea iarba întocmai ca dobitoacele. Întrebând-o ce face, a răspuns că îndeplinește canonul pe care i-l dăduse duhovnicul ei ca să ispășească un păcat pe care-l săvârșise.

Femeia româncă a secolului al XIX-lea era privită ca un flux intermitent de instincte și emoții, iar înfrânarea lor cădea în obligația duhovnicilor, care deveneau în timp un dominant omniprezent în destinul lor.

Nicoleta Roman divizează în lucrarea sa femeile pe diferite categorii, începând cu orfanele și terminând cu delincventele, reliefând caracteristici ale traiului și ale adaptării lor sociale, în dependență de maleabilitatea lor la sistem. Abordează elemente indispensabile precum averea, raporturile amoroase sau incluziunea în categoriile muncitorești. Totodată, este interesantă implicarea Statului în organizarea vieții femeilor, mai ales a celor care cădeau sub incidența straturilor defavorizate.

Fetele sărace, de familie bună sau de condiție umilă, puteau fi înzestrate prin intermediul unei instituții, Cutia Milei, înființată de domnitorul Alexandru Ipsilanti în 1775. […] Fetele erau înzestrate și li se asigura un viitor, după un model italian, așa-numita zestre de caritate, care era acordată însă după anumite reguli. Trebuia întocmit un memoriu biografic care să fie însoțit de actele care demonstrau  că tânăra are nevoie de ajutor, de dovezi privind priceperea în muncă și conduita morală a viitorului soț.

Autoarea nu trece sub tăcere nici aspectele dizgrațioase ale paupertății, chiar și în cazul domnițelor sau a boieroaicelor, care din motive diferite au ajuns sub linia socială în care se încadrau. Acesta a fost și cazul văduvei poetului Barbu Paris Mumuleanu, Bălașa. Rămasă fără sprijin după moartea poetului, văduva ajunsese în prag de sărăcie, numărând în zestrea fiicei sale, doar „o icoană și o pereche de cercei de diamant”.

Interesantă este și abordarea relațiilor interfamiliale cu rudele de alianță (socri, cumnați), astfel:

La nivelul culturii populare, femeia venea în familia soțului, ea trebuind să facă efortul de a se integra și de a îndeplini cerințele acesteia. Mai precis, să preia din mers un model de conducere a gospodăriei, de relaționare cu ceilalți, inclusiv un model de comportament față de soț. Și toate, sub atenta supraveghere a socrului și a soacrei, care o atenționau verbal de fiecare dată când actele ei nu corespundeau învățăturilor primite.

Nici aspectele cotidiene nu scapă de sub lupa cercetătoarei Nicoleta Roman, aceasta ajungând să disece chiar și situația moașelor, numite adeseori „babe ignorante”, dar despre care etnosociologul francez de origine română Paul H. Stahl afirma că „moașa era aleasă de familie pentru totdeauna, intervenind în viața copiilor. În majoritatea cazurilor, ea era un membru al familiei, sau, dacă nu, era tratată ca atare, supraveghind nașterile mai multor generații”.

Este relevantă maniera în care studiul autorului Nicoleta Roman acoperă întreg spațiul românesc, elucidând probleme actuale în întreaga țară, din Moldova și până în Ardeal, din mediul rural și până la orașele mari.

Familie română, secolul al XIX-lea

Familie română extinsă. Un model de sănătate conjugală și spirituală. Foto: cotidianul.ro

Un exemplu elocvent este situația femeilor aflate sub ascultarea soților, dar care voiau să muncească:

Pentru femeile măritate vorbeau și se tocmeau bărbații, tot așa cum pentru tinere vorbeau și se tocmeau părinții. Încheierea unui contract cu nesocotirea acesei legi nescrise putea fi întotdeauna contestată.

Nici minoritățile nu sunt trecute cu vederea, autoarea notând implicațiile prezenţei țigăncilor pe moșiile boierești sau fuga lor din mănăstiri, unde erau puse în subordinea corpului duhovnicesc.

Documentele arată că stăpânii manifestau înțelegere penru păstrarea întreagă a sălașului de țigani, mergând chiar până la răscumpărarea celui care a fugit și s-a căsătorit în altă parte cu un alt rob, preferându-se vânzarea lui alături de partener.

Din paginile cărții răzbate până la noi o lume demult apusă, un mediu în care femeile creau familii, credeau în Sânziene și în vrăji, ucideau copiii născuți din flori și alergau pe urmă la duhovnic întru spălarea păcatelor.

Despre infanticid, autoarea vorbește cu delicatețe, dar punând pe tablă, în fața cititorilor, date și situații relevante. Astfel, notează Nicoleta Roman: „Într-o societate care, din punct de vedere al familiei, se mișca foarte repede, a fi mamă era un lucru ce se învăța treptat”. Iată de ce, păcatul pruncuciderii se vedea a fi o posibilă soluție de ieșire din spațiul greșelilor și al sărăciei, unde puteau nimeri femeile sau tinerele care se implicaseră în amoruri efemere.

Vedem, astfel, că autoarea a reușit să atingă temele cele mai delicate, dar și uzuale ale acelor timpuri, în care femeia era privită ca un subiect cu drepturi puține, dar cu multe metehne, care putea perturba realitățile societății patriarhale în care se vedea încadrată mai mult cu de-a sila. O retrospectivă de acest gen permite o descoperire nouă a istoriei sociale, mai ales că femeia este, în deplinătatea facultăților sale, garantul unei sănătăți și curății sociale ale familiei, de ea depinzând evoluția și progresul constant al bunăstării familiale, deziderat în care se împletesc atât virtutea cu conștiința, cât și sensibilitatea cu credința.

„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau viciile ei. Când le cunosc, mă dezgustă. În cele mai nebunești îmbrățișări eram indiferent. Luciditatea mea deschidea mii ochi noi și savura priveliștea membrelor desfăcute sau incinerate”. Seducția ca act lucid, deliberat și fără niciun fel de implicare, trupească sau spirituală. Subjugarea prin seducție – mecanică a schimbării operate asupra celuilalt.

Fragmentul de mai sus face parte din romanul Isabel și Apele Diavolului, publicat de Mircea Eliade în 1930, după întoarcerea din India. Este evident inspirat din experiența indică trăită de scriitorul român, dar în același timp vine în continuarea liniei începute cu scurtele nuvele regăsite și reunite de Mircea Handoca și Nicolae Florescu în volumul Maddalena. „Panseul” de la începtul acestui articol ar fi putut aparține și personajului principal din nuvela care dă numele volumului.

Doctorul, așa cum este denumit personajul-narator, crede în autorealizarea prin păcat, considerat a fi singura cale spre cunoașterea „completă”. Păcatul este singurul care îi permite luxul de a se desprinde de tot ce-l înconjoară, inclusiv de oamenii pe care vrea să-i schimbe prin manipulare. Îi ispitește și-i dezrădăcinează pe toți, dar mai ales pe Isabel (ținta principală a Doctorului) și pe Tom.

Dar și el este la rândul său un dezrădăcinat, un om care își urăște atât trecutul, cât și țara. Este într-o continuă luptă cu timpul, fiind în căutarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Însă partea pe care își dorește să o experimenteze cel mai mult din acest basm este cea în care personajul este uitat de ceilalți, dorind la rândul lui să fie uitat și să îi uite: „O dorință neînțeleasă de a fi socotit mort, de toți”.

Tinerețea apare în Isabel și Apele Diavolului ca stare ideală, perioada în care omul poate face totul. Conflictul între generații apare încă o dată, dar de data aceasta nu mai este stabilit la nivel social. Este o luptă împotriva bătrâneții văzută ca neputință. Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult.

Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult

În adolescență era stăpânit de dorința de a crea statuia care să simbolizeze „spaima încercată în fața prezenței celuilalt în sine”. Dacă ar fi terminat-o, statuia s-ar fi numit „Nedumerire după victorie”. Această nereușită este simultană cu descoperirea sterilității creative. Amintirea ratării îl va urmări pe tot parcursul romanului, fiind generatoare de complexe, dar și motor extraordinar de propulsie experiențialistă. Noua viață a personajului principal are ca misiune mântuirea de sterilitate, găsirea unor mijloace care să-i asigure eternitatea.

Renunță la artă pentru știință, dar nu este satisfăcut de alegerea sa. Este ca un pendul care se balansează între știință și artă, între ceea ce este exact și îl păstează ancorat în realitate și ceea ce îi oferă momente de reflecție metafizică. Romanul devine unul al crizei intelectuale, al blocării pe un drum și al nevoii de evadare, orice ar însemna această evadare.

Viața, arta, iubirea devin un câmp de joacă. Un maidan pe care regulile sunt făcute de experiențele sexuale, psihedelice și de orice altă natură care să nu implice nici cel mai mic instinct rațional. Singurele reguli sunt cele ale „păcatului”.

Singura spaimă a celui care vrea să-i schimbe pe toți pentru a putea astfel să se schimbe pe sine? MEDIOCRITATEA. Singura cale de a evita picarea în păcatul mediocrității? EXCESUL. Două borne care modelează întreg ansamblul de energii din interiorul romanului.

Iadul este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția «sine qua non»: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric

Veșnica luptă dintre Rai și Iad. Singura distincție? Raiul, punctul cel mai de sus, nu este aici decât punctul de pornire. Iadul preia întâietatea. El este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția sine qua non: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric!

Sfârșitul romanului pare consumist și melodramatic, lăsând să se întrevadă „sforile” cu care sunt legate ideile filosofice de „pielea” personajului. Doctorul lasă în urmă toate experiențele, de tot felul (sexuale, narcotice, homosexuale – influența asupra fiului gazdei și alege soluția pe care visul i-a revelat-o), alegând căsătoria și viața „casnică”. Aceasta îi pare a fi singura direcție în care simte că mai poate evolua. Nu interpretează alegerea ca resemnare, ci ca act curajos de schimbare a paradigmelor. Doctorul renunță la întreaga lui modalitate de a trăi și începe să se proiecteze pe sine prin urmașul său, chiar dacă fiul Isabelei nu este fiul său biologic.

Încep să dispară barierele temporale, personajul nemaifiind obsedat de obținerea tinereții fără bătrânețe, și acceptând soluția vieții fără de moarte: „Sunt un nou născut. Refuzând tinerețea fără bătrânețe, tânjesc viață fără de moarte și mă căsătoresc cu Isabel. Căsătoria fiind legătura transcedentală e nemuritoare – în cer. Iar pe pământ voi trăi prin fiii mei, în veacuri”.

Prin căsătoria cu Isabel, Doctorul este cel care, de această dată începe, să se schimbe. Niciuna dintre vechile angoase nu îl mai tulbură, căsătoria nu mai este „tulburată” de „apele” experiențelor.

Mircea Eliade, Isabel și apele Diavolului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1990, 155 pagini

Continuând demersul nostru de a prezenta o față mai puțin cunoscută a celebrului Mircea Eliade, propunem spre lectură și analiză volumul de nuvele Maddalena. Acesta reunește unele dintre nuvelele scrise și publicate de Mircea Eliade în presa interbelică, înainte de apariţia romanului Isabel și Apele Diavolului (1930). Pe lângă nuvelele care nu mai fuseseră publicate în volum, cei doi exegeți ai operei eliadești care editează acest volum, Mircea Handoca și Nicolae Florescu, au inclus și nuvelele Aventura și Întâmplare (publicate inițial în volumul Șarpele).

Aceste scurte proze de început sunt tributare lecturilor din perioada formării (Dostoievski, Papini, Balzac etc.) și prefigurează teoriile autenticității pe care le va dezvolta mai târziu Eliade în publicistica sa. Literatura pe care o scrie în perioada autenticistă este în concordanță cu îndemnurile adresate tinerilor în publicistica de la sfârșitul anilor `20. Acesta propune o proză în care obținerea unei valori estetice nu mai este scop în sine, ci rezultatul imediat al relatării pure a unor experiențe. Astfel, valoarea estetică este o caracteristică intrinsecă experienței, accentul nemaifiind pe „cum”, ci pe „ce”.

Temele care aveau să facă subiectele centrale ale operelor experiențialiste ale lui Mircea Eliade încep să se contureze în această perioadă: păcatul, virilitatea, vitalitatea intelectualului, asceza, demonismul și modificarea existenței printr-o continuă răzvrătire (împotriva tuturor structurilor existente sociale sau divine). Personajele acestor nuvele vor și depun toate eforturile pentru a trăi în „păcatul revelator”, pas imperios necesar pe drumul cunoașterii absolute.

Fie că este vorba de gelozie („Prietenul meu se desfăta. Iar eu râdeam, şi mă arătam nepăsător de urâţenia şi neputinţa mea, şi îl linguşeam pe el. Îl linguşeam – pentru că îl uram mult. Şi el mă socotea prieten, şi îmi deschidea gândurile, şi mă îmbrăţişa. Şi nu bănuia cele ce se frământau înlăuntrul meu, şi nu simţea arsura ochilor mei” – Iubirea prietenului meu), egoism (aflat în fața morții – pe o vreme cumplită trei tineri se rătăcesc pe munte –, „eroul” nuvelei Întâmplare se lasă pradă instinctului de conservare și egoismului și nu îl mai interesează soarta fetei căreia în urmă cu câteva zile îi mărturisise iubirea), misoginism, ispitire și respingere (cazul din nuvelele Maddalena), viol (nuvela Cel care trebuie ascultat – povestea unei tentative eșuate de viol – anticipând un episod din romanul Huliganii, violul ca experiență necesară), batjocură etc., personajele acestor nuvele își caută identitatea prin trăirea unor experiențe pure (cu sensul de „veritabil”, „autentic”, „adevărat”), alegând faptele în locul sentimentelor idealizate (textul Iubirea este o adevărată demontare a mitului construit în jurul acestui sentiment).

Personajele acestor nuvele își caută identitatea prin trăirea unor experiențe pure (cu sensul de „veritabil”, „autentic”, „adevărat”), alegând faptele în locul sentimentelor idealizate

Este de ajuns să privim câteva dintre titlurile reunite aici pentru a ghici „atitudinea” personajelor în fața „reperelor” impuse de societate: Apologia virilității, Eu, Sfântul Diavol și cele șaisprezeci păpuși, Cel care trebuie ascultat, Iubirea prietenului meu, Păcatul șamd.

După ce în primele texte reunite în acest volum este făcută apologia sexualității și a cunoașterii prin intermediul experiențelor carnale („Cânt fecioarele, cânt vrăşmaşul temut, cânt ispita caldă în înserat, cânt ochii care au aflat să plângă şi să înfrângă. Cânt fecioarele, cânt carnea lor ce curmă săgeata privirilor. Carnea fecioarelor ce turbură seninul – al cerului, al ochiului, al duhului. Carnea fecioarelor, ce va înflori în patimă şi se va pogorî – vis şi umbră turburătoare – pe toate drumurile ce se înalţă către eroism” sau „Cânt vrăjile, cânt ispitele, cânt bucuriile care ne-au luminat sexul în jalnicul său coborâş” – Apologia virilității – Litanii pentru fecioară), în nuvela care dă titlul volumului descoperim un personaj masculin fascinat de fecioria fiicei maestrului său, pictorul Salust.

Tânărul Mircea Eliade

Tânărul Mircea Eliade

Întreaga miză a nuvelei constă în maniera în care el o ispitește și o abandonează pe fată în momentul în care aceasta cedează ispitei („Maddalena, i-am răspuns, fecioria ţi-am cules-o în cea dintâi seară, când ţi-am despletit cosiţele. Acum, eşti fecioară pentru toţi ceilalţi. Alege-ţi soţul. Descoperă-te şi lui. Apoi alege altul. Pierde-ţi tainele în îmbrăţişările a oricâtor tovarăşi. Vei rămânea mereu fecioară – pentru ceilalţi”) – nu întâmplător numele personajului feminin este Maddalena, trimiterea la Maria Magdalena (în italiană, Maria Maddalena) fiind transparentă. Personajul masculin din această nuvelă, ispititorul care își asumă condiția („Sosi ziua judecăţii. Am îndurat zâmbind batjocora mulţimii şi ura haină a fecioarelor, şi pietrele mamelor şi loviturile târgoveţilor”), ne duce inevitabil cu gândul la Doctorul din Isabel și Apele Diavolului, care vrea să seducă și să supună prin sex.

Nuvelele reunite aici constituie punctul de plecare pentru ceea ce va deveni cunoscut sub numele de proza „autenticistă” sau „experiențialistă” a lui Eliade și trebuie privite ca atare, netrebuind să le fie exagerată valoarea literară. Stilul scriiturii nu este unul foarte bine conturat, modul de structurare a narațiunilor are anumite deficiențe, dar aceste nuvele trebuie apreciate din perspectivă retrospectivă, putând astfel explica modul în care s-a format și dezvoltat gândirea scriitorului român care avea să conducă tânăra generație interbelică și să „teoretizeze” o adevărată direcție a prozei românești de la începutul anilor `30.

Mircea Eliade, Maddalena: nuvele, Editura Jurnalul Literar, București, 1996, 276 pagini

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Mircea Eliade, religia răului – "Isabel și Apele Diavolului"

7 Martie 2017 |
„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau...

Mircea Eliade, "Maddalena": Virilitate, ispitire, viol, cunoaștere

17 Februarie 2017 |
Continuând demersul nostru de a prezenta o față mai puțin cunoscută a celebrului Mircea Eliade, propunem spre lectură și analiză volumul de nuvele Maddalena. Acesta reunește unele dintre nuvelele scrise și publicate de Mircea Eliade în presa interbelică,...