Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

parinti

Luna mai se rostogolește cu iasomie și bujori. Și s-a oprit ploaia! Cafeneaua e mica, însă grădina ei e o binecuvântare! Lângă masa mea vin patru adolescenți. Și-au lăsat ghiozdanele pe pietriș, telefoanele și le-au întors cu fața în jos. Pe chip au o oboseală pe care doar cei foarte tineri o pot avea: oboseala aceea venită din încercarea continuă de a deveni „destul”.

Nu vorbeau încet. Nici nu cred că își doreau. (sincer!)

– Ai și tu senzația că nimeni nu te vede așa cum ești cu adevărat? a spus unul dintre ei, în timp ce rupea eticheta unei sticle de apă. Toți văd doar ce ar trebui să fii.

Cei din jur își beau cafeaua mai departe. Eu însă am rămas suspendată în fraza aceea.

Și apoi au început să curgă replicile care imitau voci de adult:

– „Poți mai mult!”

– „Trebuie să fii mai organizat….”

– „Trebuie să ai un plan!”

– „La vârsta ta, eu, deja…”

– „Nu mai fi atât de sensibil!”

– „Uită-te la colegul tău…”

Uneori, fără să ne dăm seama, iubirea noastră de părinți se transformă într-o listă nesfârșită de corecturi. Din grijă. Din teamă. Din dorința sinceră ca ei să aibă o viață bună.

Dar copiii noștri nu cresc doar din ceea ce le spunem să devină. Cresc și din felul în care sunt priviți astăzi.

Din felul în care li se face loc să fie.

 

 

Încă un sfat?

Poate că adolescenții nu au nevoie, înainte de toate, de încă un sfat. Poate că au nevoie să simtă că nu sunt un proiect aflat permanent în construcție. Că nu trebuie să demonstreze fără oprire că merită iubire, apreciere, răbdare.

Un băiat cu hanorac gri a spus atunci ceva ce mi-a rămas în minte:

– Știi ce e obositor? Să simți că pentru ai tăi ești mereu varianta neterminată a cuiva.

A urmat liniștea aceea grea și sinceră.

Și atunci am înțeles încă o dată cât de mult își doresc adolescenții să fie cunoscuți nu pentru note, ci pentru notele lor personale.

Pentru felul lor unic de a simți. Pentru umorul lor. Pentru vulnerabilitatea lor. Pentru ce îi aprinde pe dinăuntru. Pentru cine sunt când nu încearcă să impresioneze pe nimeni.

Vor să fie văzuți dincolo de performanțe.

Dincolo de comparații.

Dincolo de „mai mult”.

Anii aceștia au devenit aproape imposibili pentru ei. Li se cere să fie excepționali în toate direcțiile deodată: să învețe perfect, să arate bine, să fie populari, maturi, echilibrați emoțional, sportivi, creativi, sociabili, disciplinați și pregătiți pentru viitor. Să știe cine sunt înainte să fi avut timp să descopere.

 

 

Uneori uităm cât de greu este să crești sub presiunea continuă de a nu dezamăgi

– Mi-aș dori să mă întrebe mai des ce îmi place mie, a spus o fată cu părul împletit cu raze de soare. Mi se spune în general doar ce ar trebui să îmi placă….

– Sau să nu creadă că dacă nu semăn cu fratele meu înseamnă că sunt mai puțin bun…

– Sau să accepte că poate succesul meu arată diferit…

Cât adevăr încape în câteva propoziții rostite de niște copii…

Copiii nu vin pe lume ca să repare visurile netrăite ale părinților. Nu sunt continuarea noastră și nici a doua noastră șansă. Ei nu au misiunea de a deveni ceea ce noi n-am reușit să fim.

Au propria lor construcție. Propriul drum. Propriul ritm.

Cea mai mare dovadă de iubire este să îi însoțim fără să îi modelăm până la pierderea de sine.

Să putem spune:

„Te văd.”

„Te aud.”

„Nu trebuie să fii altcineva ca să fii suficient pentru mine.”

Pentru că atunci când un copil se simte acceptat în ceea ce este deja, începe să crească frumos…

Nu din frică.

Nu din presiune.

Ci din încredere.

Iar adolescenții aceștia, pe care îi judecăm uneori prea repede, duc în ei lupte tăcute și grele. Între cine sunt, cine li se spune să fie și cine încearcă să devină.

Ei nu vor perfecțiune.

Vor spațiu.

Vor răbdare.

Vor părinți care să îi cunoască înainte să îi corecteze.

Vor să fie iubiți nu pentru cât reușesc, ci pentru cine sunt atunci când nu reușesc!

 

Joc șah cu un robot.

Da.
El mă ascultă, îmi răspunde, îmi oferă atenție și nu pleacă după câteva secunde ca să intre… într-un joc video. E ciudat, nu? Să găsești companie într-o mașină, când tot ce îți dorești, de fapt, sunt prietenii tăi.

Aș fi vrut să stăm împreună la o masă, să râdem, să ne provocăm la o partidă…de șah și să vorbim despre viață. Alegerea e tot mai des o alegere de lumi virtuale în care unii dintre noi nu mai au loc.

Robotul poate calcula mutări perfecte, dar nu poate înlocui o prietenie adevărată. Nu poate simți bucuria unei victorii împărțite sau căldura unei conversații sincere.

Eu nu vreau tehnologie în locul oamenilor.

Vreau oameni care să nu uite că, înainte de orice joc, avem nevoie unii de ceilalți.

Simina ajunge acasă. E mai, a trecut pe lângă glicina in floare, însă ochii îi erau împăienjeniți cu lacrimi. A fost o zi grea. Au râs de ea în clasă când nu i-a ieșit problema la mate, la tablă. Mama e acolo, în ușă și Simina izbucnește în lacrimi, își lasă ghiozdanul jos și spune printre suspine că nu mai poate.

Mama oftează, o ia în brațe. Peste jumătate de oră sosește și tata acasă. În fața tatălui, însă, își șterge repede ochii, își îndreaptă spatele și spune că totul este „ok”. Nu, nu a fost ușor azi, însă ea e ,,ok”. Spune asta nu pentru că ar simți mai puțin acum, ci pentru că a învățat diferit lângă fiecare dintre ei. Cu mama simte că poate să se destrame fără să fie judecată. Cu tata simte nevoia să fie puternică, să țină totul sub control; asta îi luminează lui chipul.

Copiii învață din fiecare relație în parte

Așa sunt copiii. Nu sunt „altfel” cu fiecare părinte din întâmplare. Ei învață din fiecare relație în parte, observă, simt și înțeleg mult mai repede decât credem noi felul în care reacționează fiecare adult din viața lor. Cu un părinte se pot simți suficient de în siguranță încât să își lase emoțiile să iasă, să facă o criză, să se destrame puțin, să se facă bucăți. Cu celălalt pot rămâne mai controlați, pentru că au învățat că asta se așteaptă de la ei.

Cine cedează mai repede?

Copilul nu manipulează. Copilul învață. Învață cine cedează mai repede, cine rămâne ferm, cine caută adevărul până la capăt și cine se mulțumește cu un răspuns grăbit. Învață unde este ascultat, unde este corectat, unde este liniștit și unde trebuie să fie atent. Iar apoi își modelează comportamentul după ceea ce știe deja că urmează să se întâmple.

Uneori, comportamentul care pare „cel mai greu” nu este decât o formă de siguranță emoțională. Alteori, este semnul unor limite neclare. În spatele reacțiilor copilului există aproape mereu o lecție învățată, un răspuns construit din experiențele trăite zi de zi.

Adaptare continuă

Copiii se adaptează continuu. Ei descoperă diferite părți din ei înșiși în fiecare relație și răspund în funcție de ceea ce simt că este sigur și eficient. De aceea, părinții nu trebuie să fie identici în abordare, dar este important să fie clari, consecvenți și fermi cu blândețe în deciziile lor.

Copiii nu răspund diferit accidental. Ei răspund la ceea ce au învățat, la ceea ce simt și la ceea ce știu că pot aștepta de la fiecare om care îi crește.

În răstimpuri, să ne gândim la asta!

Pe 23 aprilie, lumea celebrează Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, instituită de UNESCO în 1995 pentru a promova lectura, industria editorială și protejarea drepturilor de autor. În România, aceeași dată marchează și Ziua Bibliotecarului, o suprapunere simbolică ce aduce în prim-plan nu doar cartea ca obiect cultural, ci și infrastructura umană și instituțională care face posibil accesul la ea.

În literatura de specialitate, biblioteca este definită nu doar ca depozit de documente, ci ca serviciu public de acces la informație, esențial pentru funcționarea unei societăți democratice. Din această perspectivă, rolul bibliotecilor depășește funcția tradițională de împrumut de carte, extinzându-se spre:

  • facilitarea alfabetizării informaționale;
  • reducerea inegalităților de acces la educație;
  • susținerea învățării pe tot parcursul vieții;
  • crearea de spații comunitare.

În mod particular, în mediul rural din România, biblioteca rămâne adesea singura instituție culturală funcțională, iar închiderea acesteia echivalează cu o retragere aproape totală a statului din sfera accesului la cultură.

„Am deschis șapte biblioteci în șase ani. Între timp, alte sute s-au închis”

Pe 23 aprilie, de Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, oamenii vorbesc despre cărți. Despre autori. Despre lectură. Eu mă gândesc, de fiecare dată, la uși. La uși închise și la uși pe care am încercat să le deschid. Pentru că, în ultimii șapte ani, eu cu 6 oameni celulă am deschis șapte biblioteci.

Nu sună spectaculos. Nici nu este, dacă te uiți doar la cifre.
Dar dacă te uiți mai atent la celelalte cifre, începe să capete sens.

Cărți pentru Biblioteca Jibert – fondator pr. Iulian Vincențiu Ungureanu

 

Cum începe, de fapt, o bibliotecă?

Prima bibliotecă nu a început cu un proiect sau cu o strategie. Nici măcar cu un buget. A început cu cărți adunate. Donate. Cerute. La mine în sat. În Dăișoara. Brașov.

Există cred eu pe lume, oameni care cred, oameni care simt exact ce te aștepți tu să simtă atunci cînd strigi. Și cealaltă categorie, bineînțeles. Cei ce nu vor să audă. Sunt oameni care trimit volume fără să știe exact unde vor ajunge, și cineva care le duce mai departe. Așa am adunat peste 60 000 de volume de carte. Așa a apărut, o rețea informală de biblioteci rurale, construită pas cu pas. Cu oameni. Pentru oameni.

Există sau nu există un loc pentru carte aici?

Și unii ar spune că pentru ce atâta agitație. Pentru ce atâta muncă că oricum nimeni nu mai citește. Pentru cine? De ce? Ce câștigi din toate astea? Duci cărți folosite. Vechi. Uzate. Copii vor cărți noi. Cu desene. Cartonate. Colorate. Scumpe. Așa îmi spunea cineva la o întâlnire în cadrul unei seri tematice despre lectură și bibliotecile din România la una dintre cele mai cunoscute librării din București. Că nu este folositor să iau saci cu carte veche din casele oamenilor și să o pun pe raft drept care nouă.

Copii care nu au o carte acasă pentru că nimeni nu le-o cumpără, sau aceia care nu au de unde să o împrumute pentru că mediul în care trăiesc nu le permite accesul la un astfel de spațiu – își doresc o carte. Nici verde. Nici albastră. Nici roșie. Nici cartonată. Nici cu desene mari. Sau mici. Ăși doresc doar o carte. Pe care să o țină în mână și să o răsfoiască. Să extragă o informație din ea. Să învețe ceva. Și în definitiv, dacă vrei să înveți sau să citești ceva, ai nevoie de o carte. Nu de o carte nouă.

Între deschidere și dispariție

Problema nu este că nu se mai fac biblioteci. Problema este că dispar mai repede decât apar.

Datele oficiale arată că:

  • în România există aproximativ 8.100 de biblioteci (2024);
  • dintre acestea, doar circa 1.758 sunt biblioteci publice;
  • iar aproape 1.500 sunt în mediul rural.

Dar mai important decât fotografia de moment este evoluția:

  • după 1990, peste 8.000 de biblioteci au fost închise;
  • în ultimii 7 ani, aproximativ 1.460 au dispărut;
  • între 2020 și 2023, alte 566 de biblioteci au fost închise, dintre care 181 publice, majoritatea din comune.

Asta înseamnă că fiecare bibliotecă nouă apare într-un sistem care, per ansamblu, se contractă. Și asta este trist.

Biblioteca Cumpărătura – jud. Suceava – fondatori prof. înv. primar Angela și pr. Mihai Brahariu

 

Ce înseamnă o bibliotecă într-un sat?

Diferența dintre urban și rural nu este doar una de infrastructură, ci de opțiuni. În oraș, dacă nu mergi la bibliotecă, ai alternative: librării, evenimente, acces digital stabil. În multe sate, biblioteca este singura opțiune. Sau un Cămin Cultural. Mort, de altfel. Ușile i se deschid doar la 3 evenimente pe an. Și acelea nu sunt pentru copii și nici pentru publicul larg. Sunt private.

Din experiența directă, rolul ei se extinde rapid dincolo de carte:

  • loc pentru teme
  • acces la calculatoare și internet
  • spațiu de întâlnire
  • uneori primul contact real cu lectura.

În mintea mea aceste biblioteci mi-am dorit să  funcționeze ca mici hub-uri culturale rurale: să se  organizeaze proiecții, discuții, activități educaționale, iar copiii care nu au acces la tehnologie să folosească resursele de acolo. Și exact asta se întâmplă.

23 aprilie rămâne o zi simbolică. Dar dincolo de simbol, realitatea este una foarte concretă:

Rețeaua de biblioteci din România scade, iar cele mai afectate sunt exact comunitățile care au cea mai mare nevoie de ele.

În mediul rural, rolul profesorului depășește cu mult transmiterea cunoștințelor – devine sprijin, ghid și uneori chiar reper emoțional pentru elevi. În acest interviu, descoperim perspectiva unui cadru didactic dedicat, care a ales să își construiască misiunea în jurul încrederii, empatiei și dezvoltării fiecărui copil.

Valentina Florin Smarandache, profesor limba franceză cu peste două decenii în mijlocul copiilor, ne vorbește despre provocările și frumusețea meseriei, despre cum relația autentică profesor–elev poate transforma destine și despre impactul educației centrate pe nevoile reale ale copiilor. Să îi dăm cuvântul!

 

 

De ce ați ales să profesați această meserie?

Îmi place această meserie pentru că pot să dau mai departe ceea ce am învățat de la profesorii mei, pentru că pot să ajut copiii să înțeleagă o materie școlară și pentru că iubesc foarte mult copiii.

 Ce înseamnă pentru dumneavoastră ideea că „fiecare copil să se simtă văzut, auzit și în siguranță”?

Deoarece predau în mediul rural și copiii provin din familii dezorganizate, cu venituri reduse, crescuți de bunici sau doar de tată, am învățat să ascult mai mult și să fiu mai atentă la nevoile acestora. Cred că elevii trebuie să aibă încredere în profesorii care îi îndrumă, să simtă că le pot împărtăși problemele lor și să găsească împreună o soluție.

 

Ce schimbări concrete ați observat în relația dumneavoastră cu elevii?

Elevii sunt mai deschiși, comunicăm mai bine , sunt mai încrezători în forțele proprii, a crescut stimă de sine, se acceptă unii pe alțîi indiferent de statut social sau etnie, îi simt mai apropiați și mai responsabili.

 Care e modul în care oferiți feedback elevilor?
Încerc să-i încurajez, să le ridic stimă de sine și încrederea , să îi laud și să le spun ce trebuie îmbunătățit.

 Puteți descrie un moment în care ați simțit că un elev „a înflorit” pentru că s-a simțit văzut și valorizat?
Da, am reușit să conving câțiva elevi să participe la un concurs de creație. Aveau o stimă de sine foarte scăzută și îmi repetau mereu „eu nu pot, eu nu știu”. După ce i-am convins că trebuie să încerce și am trimis lucrările la concurs, am reușit să luăm 2 premii. Atunci am văzut schimbarea elevilor care au fost uimiți că au luat premiu (ei nu voiau să participe), au început să aibă încredere mai mare în ei, au fost mai deschiși în a participa și la alte competiții, i-au încurajat și pe colegi să încerce.

 

Ce diferență vedeți în nivelul de implicare al elevilor în procesul de învățare?

Elevii sunt mai conștienți de faptul că în acest moment al vieții trebuie să învețe, sunt mai responsabili, mai disciplinați, le place să lucreze în echipe și să se ajute reciproc.

 A scăzut frecvența conflictelor sau a situațiilor de bullying? În ce mod?

Da, au scăzut conflictele între elevi, deoarece aceștia au învățat să se accepte unii pe alții, să medieze conflictele apărute și să fie mai buni și mai empatici cu ceilalți.

 Cum reacționează elevii când sunt implicați în soluționarea conflictelor?

Elevii încearcă să găsească soluțiile cele mai bune, să-i sprijine pe colegi și să-i susțînă moral, dar și să îi ajute pe cei care au greșit, să conștientizeze fapta făcută și cum va putea fi evitată pe viitor.

 

 

Cum integrați dezvoltarea competențelor socio-emoționale în activitatea zilnică?

Prin lucrul în echipa, prin proiecte de grup, prin încurajări, prin ascultare și comunicarea eficientă profesor- elev, prin rezolvarea conflictelor și implicarea elevilor în această rezolvare.

 

Cum îi ajută aceste competențe pe elevii din mediul rural să aibă perspective mai largi asupra viitorului lor?

Elevii devin mai încrezători în ei, își cresc stima de sine, se simt bine așa cum sunt indiferent de statutul social, reușesc să-și gestioneze mai bine emoțiile și să conștientizeze propriile nevoi, își creează relații sănătoase cu cei din jur, acceptându-i așa cum sunt, sunt mai pregătiți pentru parcursul școlar viitor și pentru viață.

 

Simțiți că există acum un obiectiv comun asumat de întreaga comunitate școlară? Cum se vede asta în practică?

Da, cred că toți profesorii din școală au ca obiectiv comun starea de bine a elevilor și încurajarea lor pentru a reuși în viață și în mediul școlar.

 

Cum s-a schimbat comunicarea cu părințîi?

Părinții au devenit puțin mai preocupați de starea de bine a copiilor și mai atenți la nevoile lor. De asemenea, s-a îmbunătățit comunicarea cu școală.

 Ați observat o implicare mai mare a familiilor în viața școlii? În ce fel?

Da, se interesează mai des de copiii lor, sunt deschiși să participe la proiectele pe care le avem împreună și să colaboreze în beneficiul elevilor.

 

Ce înseamnă pentru elevii dumneavoastră accesul la aceleași instrumente de dezvoltare că în școlile urbane?

Elevii au șanse egale cu ceilalți, se simt valorizați, sunt mai încrezători, se reduce abandonul școlar.

 

Dacă ar fi să descrieți transformarea școlii dumneavoastră într-un singur cuvânt, care ar fi acela? De ce?

ÎNCREDERE, deoarece elevii au încredere în ei, în profesori și în actul educațional care se bazează pe competențe moderne, pe dezvoltare emoțională, pe managementul clasei.

 

Ce i-ați spune unui profesor dintr-o altă școală rurală care și-ar dori că școala în care predă să facă parte din program?

I-aș spune să participe la program și pentru dezvoltarea lui personală, dar și pentru îmbunătățirea meseriei pe care o face, pentru relațiile cu elevii și colegii.

 Dacă ați avea o superputere și ați putea schimbă un lucru la sistemul de învățământ, care ar fi acela?

Cred că aș umbla la programele școlare care nu sunt întotdeauna pliate pe nevoile elevilor.

 

 

Într-o lume în care educația timpurie este adesea privită prin prisma programelor și a rezultatelor, există oameni care reușesc să redea esența acestei profesii: conexiunea umană. Pentru ei, grădinița nu este doar un loc al primelor litere și cifre, ci spațiul în care se formează încrederea, emoțiile și primele repere de viață.

Am stat de vorbă cu Anamaria Zelincă, o educatoare  tânără, la început de drum, care își construiește o carieră în sistemul de educație cu răbdare, sensibilitate și multă dedicare, găsindu-și locul printre cei mai sinceri „profesori” – copiii. Dincolo de activități și planificări, ea vorbește despre empatie, limite, bucurie și despre acele „semințe” invizibile pe care le plantează zilnic în sufletele celor mici.

Să o cunoaștem!

 

 

Ce v-a atras către lumea copiilor mici și nu către alte niveluri de învățământ?

Cred că sunt două motive la mijloc. În primul rând, îi asociez pe cei mici cu niște îngerași…au un suflet inocent, sincer și pur. Pentru mine est un privilegiu să fiu înconjurată zilnic de ei. Iar în al doilea rând, mă regăsesc în toată ”agitația” și creativitatea de care e nevoie în activitățile de la grupă.

 

Există un moment din începutul carierei care v-a confirmat că sunteți pe drumul potrivit?

La început eram  destul de neîncrezătoare și temătoare. Trecerea de la  practica din liceu, unde mergeam o zi pe săptămână, la propria mea grupă a fost o schimbare mare. Am început să mă îndoiesc de mine si de ceea ce știu, însă, cu timpul, am prins curaj și m-am înscris la examenul de definitivat. Totul s-a schimbat în momentul în care am susținut prima inspecție la grupă și am primit calificativul ,,foarte bine” , alături de multe aprecieri pentru activitățile desfășurate. Atunci am simțit, cu adevărat, că sunt pe drumul potrivit. A fost momentul în care încrederea a început să înlocuiască teama.

 

Cum reușiți să creați o legătură autentică cu fiecare copil?

Prin dragostea reală pentru copii și această meserie. Legăturile autentice nu se construiesc forțat, ci se simt. Atunci când copilul se simte văzut, ascultat și acceptat, legătura apare firesc.

 

 

Ce v-au învățat copiii, de-a lungul timpului, despre viață?

Sunt multe lecții, însă cea mai importantă pentru mine este să fiu prezentă și să mă bucur, asemenea unui copil, de tot ce mi se oferă.

 

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să „plantați semințe” în sufletul unui copil?

Pentru a planta semințe în sufletul unui copil, este nevoie să pregătesc terenul. Eu aleg să fac acest lucru  printr-un climat educațional cât mai benefic pentru preșcolari. Apoi, semințele pot fi plantate și îngrijite  în fiecare nouă zi pe care o petrecem împreună.

 

Care sunt cele mai dificile momente în această profesie și cum le gestionați?

Momentele dificile apar atunci când îmi doresc să fac mai mult, dar nu pot. Nu din rea voință, ci pentru că nu dispun mereu de resursele financiare necesare pentru a pune în practică toate ideile mele. Sunt atâtea idei si materiale folositoare, dar și costurile sunt ridicate. Aloc un buget materialelor de care am nevoie, dar nu reușesc să acopăr totul…de aceea uneori mă limitez doar la ce am.

 

Cum gestionați diferențele dintre copii (emoționale, sociale, familiale)?

Prin diferite povești și dialog constant. Îmi rezerv timp pentru a asculta fiecare copil atunci când are nevoie. Îmi place să le transmit ideea ca a fi diferit nu însemna ”rău”, ”greșit”, ci este perfect normal. Fiecare este special tocmai prin aceste diferențe.

 

 

Ce valori considerați esențiale în educația timpurie?

Dragostea pentru cei din jur, răbdarea, iertarea, disponibilitatea de a fi alături de ceilalți.

 

Credeți că sistemul educațional actual susține suficient rolul educatoarelor?

Din păcate, nu. Din păcate, nu. Așa cum am menționat și mai sus, există, în primul rând, nevoi financiare. Sunt necesare materiale pentru a face activitățile cât mai atractive; nu este suficientă o foaie și câteva creioane colorate. Cele mai multe grădinițe și școli nu dispun de un buget pentru astfel de resurse, astfel că educatoarea ajunge să investească din propriul salariu pentru a crea „magie” la grupă.
Un alt aspect este faptul că educatoarea îndeplinește adesea și roluri suplimentare, apropiate de cele ale unui îngrijitor, depășind atribuțiile prevăzute în fișa postului.

 

Cum ar trebui, în opinia dumneavoastră, să arate educația ideală pentru copii?

Educația ideala nu înseamnă doar acumulare de informații, ci formare de oameni.  Copilul nu vine la grădiniță doar să știe cifrele, ci și pentru a-și recunoaște emoțiile, pentru a înțelege de ce anumite comportamente sunt nepotrivite și pentru a respecta și impune limite. Consider că dezvoltarea emoțională și socială este la fel de importantă ca cea cognitivă.

 

Cum v-a schimbat această meserie ca om?

Această meserie m-a schimbat profund. La 19 ani, când am început această carieră, eram la rândul meu, un copil. Am crescut, am învățat și m-am modelat cu fiecare generație pe care am avut-o. În tot acest timp, am înțeles că nu pot da mai departe dintr-un ,,rezervor,, gol”, așa că acum mă asigur prima dată că eu sunt bine, pentru a putea oferi, tot ce e mai bun.

 

 

Dacă ați putea transmite un singur mesaj fiecărui copil pe care l-ați educat, care ar fi acela?

Mă bucur ca am avut ocazia să fac parte, pentru o scurtă perioadă, din viața voastră.

 

Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, „a lăsa o urmă” în viața unui copil?

Cred că, oricât m-aș strădui,   copiii nu își vor aminti peste ani toate activitățile de la grădiniță, poate doar vag. Însă, cu siguranță, își vor aminti cum s-au simțit. Pentru mine, ,,a lăsa o urmă” în viața unui copil, înseamnă să vină cu drag la grădiniță și să se simtă  bine acolo.

 

Un spațiu impecabil?

Felul în care copiii ajung să se vadă pe ei înșiși nu se naște dintr-un spațiu în care totul este făcut impecabil, fără greșeală. Imaginea lor interioară se construiește, mai degrabă, în acele momente fragile care urmează greșelilor și arată și felul în care noi, părinții, alegem să intervenim, să reparăm, să ghidăm.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți și nici de răspunsuri perfecte. Au nevoie de siguranță, de conexiune autentică și de rădăcini emoționale stabile, despre care să știe că nu dispar odată cu un eșec sau un comportament nepotrivit. Au nevoie să simtă că sunt iubiți și acceptați chiar și atunci când greșesc.

 

 

Corectare, direcție, limite. Cum?

Este esențial să corectăm comportamentele, să oferim direcție și limite. Însă la fel de important este cum o facem. Copilul trebuie să înțeleagă că el nu este egal cu greșeala sa. Nu este „neatent”, „problematic” sau „dificil”. Este un copil care, într-un anumit moment, a avut un comportament care poate fi ajustat. Rușinea și povara etichetelor pot persista mult mai mult decât greșeala în sine.

Comparațiile nu motivează așa cum ne imaginăm adesea. Rareori inspiră creștere sănătoasă. Mult mai des, ele șoptesc tăcut copilului că nu este suficient: nici pentru noi, nici pentru ceilalți. Fiecare copil are propriul ritm, propriile resurse, propriul drum.

 

Cum ne implicăm?

Să le permitem copiilor să depună efort, să se străduiască, să experimenteze disconfortul inevitabil. Să nu ne grăbim să rezolvăm totul în locul lor. În acele spații de încercare și frustrare se nasc autonomia, încrederea și reziliența. De cele mai multe ori, copiii pot mai mult decât credem noi și decât cred ei înșiși.

 

Efortul

Efortul merită întotdeauna recunoscut. Rezultatele sunt importante, dar procesul, perseverența, curajul de a încerca sunt fundamentale pentru dezvoltarea unei stime de sine solide. Un copil care învață că valoarea sa nu depinde exclusiv de performanță va crește cu mai mult echilibru și siguranță interioară.

 

 

Povara din etichetă

Etichetele, chiar și cele aparent pozitive, pot deveni poveri. „Cel mai bun”, „geniul”, „campionul” pot crea presiuni la fel de mari ca „neîndemânaticul” sau „neatentul” ori ,,împiedicatul”. Copiii au nevoie de spațiu pentru a fi complecși, imperfecți, în devenire.

 

Vulnerabilitatea: rădăcini

Vulnerabilitatea nu este o slăbiciune. Cuvântul își are rădăcina în latinescul vulnus – rană. A fi vulnerabil înseamnă a fi deschis, expus, uman. Iar modul în care noi răspundem la momentele de vulnerabilitate ale copiilor noștri poate vindeca sau poate adânci răni. Blândețea, răbdarea și empatia devin, astfel, instrumente esențiale ale relației părinte–copil.

Am început cu ideea aceasta și termin cu ea: copiii nu au nevoie de perfecțiune. Au nevoie de prezență, de ghidaj ferm și cald, de acceptare și încredere. Din aceste lucruri simple se construiește felul în care vor învăța să se privească pe ei înșiși pentru tot restul vieții. Sună cunoscut?

Experiența mi-a arătat că un copil nu are nevoie doar de lucruri sau de obiecte speciale, alese cu grijă. Are nevoie de ritualuri care îl așază, îl liniștesc; are nevoie de ritm care îi transmite, fără explicații lungi: „ești în siguranță”. Cititul împreună poate deveni un astfel de ritual. Nu trebuie să fie zilnic, nu trebuie să fie nici măcar lung, nu trebuie să fie „perfect”. Contează mai ales felul în care sunteți ,,acolo” unul cu altul în acel timp.

 

 

Mulți părinți îmi spun că își doresc copii mai calmi, mai atenți, mai cooperanți. Adevărul este că liniștea nu se impune, ci se transmite.

Vocea ta, ritmul tău, felul în care te așezi lângă copil creează atmosfera în care lectura devine refugiu sau, dimpotrivă, o altă obligație. Sistemele noastre nervoase se influențează reciproc; nu putem cere calm când noi suntem tensionați. O poveste citită într-un spațiu blând poate face mai mult decât explicații repetate sau sancțiuni.

Respectul nu se construiește din frică și nici din formule autoritare. Când copilul se simte constrâns, curiozitatea lui se restrânge, iar dorința de a explora povești, de a întreba și de a imagina slăbește. În schimb, atunci când te vede citind firesc, din plăcere, fără presiune, învață că lectura este un mod natural de a fi cu tine însuți și cu ceilalți.

Cititul împreună poate deveni spațiul sigur în care emoțiile nu sunt grăbite, corectate sau negate. Există copii numiți „prea sensibili”, când, de fapt, adulții din jur nu au fost învățați să conțină emoțiile cu blândețe. În micul spațiu intim ce se creează în timpul cititului, copilul primește mesajul simplu și profund: „sunt aici cu tine”.

Nu e ușor să fii părinte! Deloc! Greșelile vor apărea, inevitabil. Vei ridica vocea, vei fi obosit, vei rata momente. Asta nu distruge relația. Ce contează este repararea. Un „îmi pare rău” spus sincer reface legătura și îi arată copilului că relațiile pot fi vindecate, nu abandonate. Reconectarea poate veni și în timpul în care citim și discutăm apoi despre viață, valori, relații, asumare.

Copiii au nevoie de limite, nu de control. Limite calde și totodată ferme, coerente, care îi ajută să înțeleagă lumea. La fel și lectura în familie: are nevoie de un cadru blând și de o anumită consecvență, nu de rigiditate. Nu durata este esențială, ci calitatea prezenței.

Poate că cel mai valoros lucru pe care îl oferă cititul împreună nu este povestea în sine, ci experiența de conectare.

 

 

Este acel timp în care copilul învață că poate fi văzut, auzit și ținut în relație. Iar acesta este un dar care rămâne.

*Două cărți minunate pentru orele de lectură în familie: ,,Hanno desenează un balaur” de Irina Korschunow și ,,Pastă de fasole dulce” de Durian Sukegawa.

 

Gata! A început școala.

Și a apărut prima temă importantă de rezolvat. (Și la voi? Și la Andrei la clasă!)

Ah, cât s-a străduit Andrei să iasă totul foarte bine cu această temă. A șters, a rescris, a verificat de trei ori. A vrut să fie bine. Foarte bine.
A pus foaia pe birou, hotărât să o ia dimineață.

Dimineața vine cu grabă, cu ghiozdanul aruncat pe umăr, cu pași repezi spre mașină.
Se urcă pe scaunul din dreapta și începe să-i povestească tatălui său despre colegul de bancă. Vorbește mult. Prea mult. Ca și cum ar încerca să țină ceva la distanță.

La primul semafor… se oprește.
Se uită în gol. Inima îi face un salt scurt și dureros.

 

 

Tema.

Înghite în sec. Își strânge mâinile pe genunchi.
— Tată… am uitat tema.

Vocea îi tremură puțin. Nu pentru că a uitat tema. Ci pentru că știe ce urmează de obicei în astfel de momente: oftatul, tonul ridicat, predica, privirea aceea care apasă.

Mihai, tatăl, simte și el impulsul vechi, aproape automat. Un gând din copilăria lui: „Cum ai putut?”
Îl recunoaște. E vocea tatălui său care îi țipă în ureche.

 

Și alege altceva.

Respiră adânc. O dată. De două ori.
— Știi, Andrei, toți uităm uneori, spune calm. Chiar și eu. Ieri mi-am uitat legitimația de serviciu.

Andrei ridică privirea. Îl caută pe tatăl lui. Nu e nicio încruntare. Nicio tensiune în maxilar. Doar o privire caldă, stabilă.

Mihai întoarce mașina. Fără reproșuri. Fără explicații.
Se întorc acasă, Andrei ia tema, iar drumul spre școală continuă.

După câteva minute, Mihai spune, mai mult gândind cu voce tare:
— Când aveam vârsta ta, tatăl meu ar fi țipat la mine pentru asta. Credea că așa se învață responsabilitatea.

Andrei adună curaj:
— Atunci… de ce nu ai țipat la mine?

Mihai zâmbește. Un zâmbet sincer. Asumat.
— Pentru că a țipa m-a făcut pe mine speriat, nu responsabil.
Și nu vreau să-ți fie frică să greșești. Greșelile se pot repara.

— O să încerc să fiu mai atent mâine, spune Andrei. Poate îmi pun tema în ghiozdan imediat după cină.

— Asta e o idee foarte bună, răspunde tatăl.

 

Mașina pare, dintr-odată, mai ușoară.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți.
Au nevoie de părinți conștienți.

Felul în care le vorbim când greșesc devine felul în care vor vorbi cu ei înșiși toată viața.
A fi diferit de părintele pe care l-ai avut nu înseamnă să-l negi, ci înseamnă să alegi, cu maturitate și curaj, o voce mai blândă pentru copilul tău.

 

 

La început de an 2026, avem o alegere de făcut.

Putem duce mai departe ,,lanțul” de lucruri știute, fără să ne uităm la el, așa cum l-am primit: cu zalele lui grele, ruginite de frică, de rușine, de „așa am fost crescut”.

Sau putem opri ,,lanțul” pentru o clipă.
Să-l privim cu onestitate.
Să scoatem zalele care dor, care apasă, care nu mai ajută. Să-l ducem mai departe cu zale strălucitoare făcute din calm, respect, limite ferme fără umilință, cu zale placate cu curaj și iubire.

 

 

Într-o lume în care ecranele cuceresc tot mai mult teritoriul imaginației, există autori care reușesc, prin puterea poveștilor, să restituie copiilor și, uneori, chiar adulților, spațiul magic al visării, al frumosului sub toate formele sale, chiar al armoniei absolute. Scrisul devine pentru invitata zilei, Adina Rosetti,  nu doar o meserie, ci o formă de respirație interioară și azi relatează mai multe despre alegerile, mai bine zis intuițiile sale profesionale.

A pășit în literatură urmând un drum neconvențional: de la poveștile inventate cu ochii închiși în anii copilăriei, la primul roman pentru adulți, de la maternitate ca sursă de inspirație, la fascinanta lume a literaturii pentru copii, unde a găsit libertatea deplină de a imagina lumi. Scriitoarea și-a construit un univers literar viu, colorat, în care nostalgia, umorul și fantezia trăiesc împreună pe care l-a pus până acum în 13 volume. Cititorii o iubesc pentru autenticitatea ei, iar copiii o recunosc pentru bucuria cu care le vorbește pe limba lor, cu naturalețe și curiozitate. În spatele fiecărei povești stă însă un proces complex, uneori lent, alteori fulgerător, alimentat de amintiri, experiențe, momente de grație sau lungi perioade de documentare.

În acest interviu, Adina ne invită în culisele propriilor povești, vorbind cu sinceritate despre întregul său traseu. Să o cunoaștem!

 

 

Scrisul este, pentru mulți autori, o chemare mai degrabă decât o alegere. Când ați simțit prima dată că acesta este drumul dumneavoastră, nu doar o pasiune, ci o formă de existență?

Citesc și inventez povești dintotdeauna. Nu întotdeauna într-o formă scrisă, mai întâi au fost cele pe care le derulam în spatele pleoapelor închise la grădiniță în orele nesfârșite în care eram obligați să dormim și eu nu aveam pic de somn. Apoi, nu am urmat un parcurs clasic, cu studii literare, am avut diverse alte meserii până când m-am reîntors la scris, singurul lucru la care mă pricep și care mă bucură cu adevărat. Am debutat în literatura pentru oameni mari cu romanul “’Deadline”, dar de 10 ani public aproape exclusiv pentru copii. Nu a fost o trecere, ci mai degrabă un pas natural într-o altă direcție. Un pas natural, pentru că l-am făcut când am devenit mamă și am început, mai întâi, să inventez povești la cerere pentru copiii meu. Apoi, am început să le pun pe hârtie, pentru că m-am gândit că, dacă le plac alor mei așa de mult, poate or să se bucure și alți copii. Am intrat astfel în acest univers minunat al literaturii pentru copii, în care am descoperit repede că mă simt cel mai bine și care-mi oferă multă bucurie și libertate. S-au adunat până acum 13 volume și sunt sigură că vor mai urma.

 

Când ați realizat că sunteți o inventatoare de povești iubită și citită de copii, cât și de către adulți? Care a fost momentul când ați conștientizat că lucrul temeinic este văzut în toată țara?

Nu știu dacă „în toată țara” J Dar când scrii pentru copii, feedbackul publicului devine esențial. De altfel, nu există public mai sincer și mai direct decât copiii. Contactul cu ei este incredibil – căldură, curiozitate, bucurie, entuziasm. Toate discuțiile cu copiii sunt foarte haioase, de la întrebările trăsnite pe  care le pun despre cărțile mele, până la mirarea sinceră că cineva își poate petrece luni de zile buchisind la o poveste… Am primit, de-a lungul timpului, fotografii cu desene, planșe şi figurine inspirate de personajele cărţilor mele, înregistrări de la copii, mesaje în rețele sociale de la părinți și profesori care au citit poveștile mele la clasă, împreună cu elevii. Pentru mine este o mare bucurie să particip la întâlniri în școli, cred că e foarte important ca ei să vadă scriitori „în carne și oase”, pe care îi pot lua la întrebări și cu care-și pot face selfie!

 

Ce v-a hrănit imaginația în copilărie — poveștile, tăcerile, oamenii, natura — și cum s-au transformat acele semințe în universul literar pe care îl construiți astăzi?

În mod inevitabil, răspunsul se leagă de persoanele care mi-au citit sute de povești, făcându-mi astfel copilăria magică. Încă îmi amintesc (și amintirea îmi provoacă o nostalgie și-un dor imens, pentru că le-am pierdut pe amândouă…) vocile bunicii și mamei, apoi discuțiile filozofice cu tata în adolescență, pornind de la vreun roman fantastic. Am avut norocul să cresc într-o familie în care cărțile și lectura erau prețuite și existau biblioteci pline în fiecare casă în care-mi petreceam timpul; aveam acces neîngrădit, așa se face că am trecut foarte repede de la Jules Verne la clasicii francezi și ruși sau la romane care astăzi ar fi considerate “nepotrivite” vârstei de 12-14 ani.

 

 

Despre ce este universul dumneavoastră literar? Despre ce scrieți?

Cărțile mele sunt foarte diverse și pentru vârste diferite, de la cărți ilustrate pentru copii mai mici, la o trilogie fantastică pentru gimnaziu („Cronicile Domnișoarei Poimâine” (ilustrate de Oana Ispir, Ed. Arthur), un roman pentru adolescenți („Ultima provocare, Ed. Arthur)  sau cărți ale căror subiecte mi-au fost propuse. Aș menționa aici „Povestea kendamei pierdute”, care tocmai se re-editează acum, pentru că e o poveste cu destin special și pentru mine a fost un proiect foarte emoționant. În vara anului 2017, Gabriela Nenciu și Cristina Pîrvu de la Asociația „Cu Alte Cuvinte” au visat prima carte de povești pentru copii din literatura română care să aibă personaje de etnie romă și să fie inspirată din realitate. Am făcut 12 ateliere de storytelling împreună cu o grupă de copii romi de la o școală din Ferentari, pentru a-i familiariza cu lectura. Dar dincolo de partea „profesională”, am petrecut timp cu copiii, am dansat și am râs, mi-au arătat cartierul, am fost la ei acasă, le-am cunoscut familiile, necazurile, bucuriile. Atelierele s-au transformat într-un izvor de povești și inspirație pentru scrierea cărții.

Pentru alte povești, am plonjat puțin în amintirile mele din anii 80, perioadă în care mi-am petrecut copilăria și despre care mereu am crezut că e bine să fie cunoscută de copiii zilelor noastre, născuți și crescuți în libertate. „Întâiul meu cuvânt de pionier” și continuarea „O istorie cu gust de kiwi” (apărute la Ed. Arthur) sunt și un demers asumat de a revizita, împreună cu copiii și pe înțelesul lor, o parte a istoriei noastre recente. În egală măsură, îmi place să construiesc universuri imaginare și să mă joc cu personaje fantastice – așa s-au născut „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură” și „De ce și-a pierdut balaurul tableta”, în care veți întâlni personaje din basme, puse în contexte neobișnuite, diferite, contemporane, în care rolurile clasice sunt reinterpretate.

 

Literatura pentru copii pare simplă la suprafață, dar ascunde o mare profunzime și o mare responsabilitate. Cum reușiți să vorbiți pe limba copilăriei? Care este puntea?

Literatura pentru copii e un spațiu liber, viu, plin de bucurie. Nu se termină când pui punct pe hârtie poveștii, ci continuă – prin ilustrații, prin întâlniri cu copiii și uneori pe scena teatrului. În literatura pentru copii orice e posibil. Acolo se împletesc cel mai bine umorul cu imaginația.
Mi se pare important să nu-i plictisești pe cititori, să-i amuzi, să-i surprinzi și să le vorbești pe limba lor, a copiilor de astăzi, să le strecori în poveste elemente din universul în care trăiesc și cu care pot să se identifice sau pot să relaționeze. Apoi, nu ar trebui să ne ferim de subiecte mari, importante, să le subestimăm copiilor inteligența și bogăția emoțională oferindu-le doar povestioare despre cățeluși cu părul creț sau fetițe cu rochițe roz. Copiii sunt foarte receptivi la absurd, umor, chiar suprarealism, și înțeleg mult mai multe decât ne place nouă să credem.

 

Vă ghidează în scrieri copilul interior?

Scriu în primul rând pentru mine, oricât de egoist sună asta. Pentru copilul din mine de acum și pentru copilul care am fost cândva. Apoi, multă vreme am scris pentru copiii mei, de fapt așa am și început să inventez primele povești pentru copii. Îmi place să cred că scriu și pentru copiii din ziua de azi, încercând să oglindesc lumea în care trăiesc ei. Așa că acum mă „ghidează” mai mulți copii… exteriori, cei pe care i-am întâlnit și îi întâlnesc la întâlnirile din școli, librării, biblioteci, la atelierele de lectură și scriere creativă.

 

Într-o epocă dominată de ecrane și distracții rapide, ce rol mai poate avea povestea spusă cu blândețe și cuvântul tipărit?

În mod natural, copiii sunt atrași de povești, iar acum poveștile le pot găsi într-o varietate uriașă de forme și de medii – și un joc video are la bază tot o poveste, și un TikTok-er, în felul lui, spune o poveste. Cititul „tradițional” pe hârtie cere o anumită răbdare și o capacitate exersată de a amâna recompensa imediată – trebuie să parcurgi câteva sute de pagini pentru a afla finalul poveștii și a așeza toate piesele puzzle-ului.

Nu aș face o comparație cu alte arte, dar nu știu alt mod mai bun decât cititul pentru a ieși din propriile percepții limitate, din propria perspectivă mentală, din limitele micii felii de viață pe care o cunoști direct. În plus, cititul e mai ieftin decât călătoritul, plus că te poate purta și-n universuri paralele/ alternative…

 

Când scrieți pentru adulți, ce adevăruri căutați să atingeți — cele legate de iubire, singurătate, timp, memorie?

O s-o citez aici pe una dintre scriitoarele mele preferate, Elena Ferrante, care în volumul său de eseuri „Invențiile ocazionale”, spune așa: „de fiecare dată coboram în grabă găleata într-un abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele”. Cam asta înseamnă scrisul pentru mine: aruncarea regulată a unei găleți în propriul abis, din care să pescuiesc și să aduc la lumină ce găsesc, în încercarea de a găsi un sens.

 

Cum se naște o carte în universul dumneavoastră? Este o revelație, o muncă lentă, o respirație continuă între inspirație și disciplină? Cât durează ca termen?

Depinde de la carte la carte… Depinde de subiect, de complexitatea temei și, mai pragmatic, de grupa de vârstă căreia i se adresează povestea: un text mai scurt pentru un picture book (precum „Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul” sau „Întâiul meu cuvânt de pionier”) poate fi scris în câteva săptămâni sau luni, dar la un roman pot lucra și peste doi ani. Au fost cărți al căror subiect l-am purtat cu mine mult timp până să găsesc forma și vocea potrivite – de exemplu, ideea de a folosi expresiile din limba română într-o poveste o purtam de multă vreme cu mine, dar am așteptat mult până am găsit cadrul și intriga poveștii din „Aiurea-n tramvai”. De cele mai multe ori, pornesc de la o străfulgerare, o imagine sau o idee care-mi rămâne agățată de minte, dar alteori povestea poate porni dintr-o muncă de documentare, cum spuneam mai devreme despre „Povestea kendamei pierdute”. Fiecare poveste își găsește drumul ei, nu există o rețetă universală.

 

Privind înapoi, ce v-a învățat scrisul despre dumneavoastră însăși?

Să fiu, pe cât pot, sinceră cu mine însămi. Pentru că o vreme am lucrat și în presă, jurnalismul m-a învățat și să ascult cu empatie oamenii înainte de a începe să scriu. Iar scrisul ca practică, pentru că este o activitate solitară, m-a învățat răbdarea.

 

 

Privind înainte, doar autoare de cărți veți fi sau aveți și alte roluri în societate? Sau ați avut înainte?

Am înființat oficial De Basm – Asociația scriitorilor pentru Copii și Adolescenți în 2018, împreună cu scriitoarele Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan, Laura Grünberg. Astăzi, De Basm numără 19 membri și o mulțime de proiecte la activ! Ideea de la care am pornit a fost de a crea un spațiu de întâlnire și dialog al scriitorilor de literatură pentru copii din România, o platformă prin care vocea acestora să se facă auzită nu doar la nivel național, dar și pe plan internațional. Nu în ultimul rând, am visat să ducem poveștile contemporane pentru copii în zonele rurale, acolo unde copiii nu au cărți în casă, nici biblioteci, nici librării, nici oameni care să le citească. În fiecare an, proiectele noastre cresc în anvergură și se dezvoltă pe tot mai multe direcții și în tot mai multe zone ale țării. Nu avem o statistică oficială, dar estimăm că am ajuns, în decursul celor opt ani de la înființare, la peste 10.000 de copii din mediul urban și mai ales din mediul rural. Lor li se adaugă cele câteva zeci de profesori și bibliotecari care ne-au facilitat aceste întâlniri, pentru că proiectele noastre au mereu o componentă care li se adresează și lor, cum ar fi „KitLit” – scenarii ludice inspirate din literatura contemporană pentru copii”. Vă invit să ne urmăriți pe debasm.ro și pe canalele de social media, pentru a fi la curent cu ce mai punem la cale.

 

Dacă ați putea lăsa o singură frază moștenire cititorilor dumneavoastră, care ar fi aceea?

Sper să nu fie cazul să las „moșteniri”, nu mă încântă ideea și nici nu visez la vreo posteritate literară! De dragul exercițiului, o să răspund doar cu motto-ul trilogiei „Cronicile Domnișoarei Poimâine”, care sună așa: „Toate la Timpul lor!”.

 

În noiembrie totul e intens pentru școlari. Multe lucruri noi de învățat și multe teste. Și multe întrebări, acasă:

Vi s-au adus lucrările?

— Ți-ai adus lucrarea, Andrei?
— Da… Am luat 8.
— 8? Dar Mara cât a luat?
— 9.
— Și Vlad?
— 10.
— Eh, Vlad ia mereu 10 la istorie, nu? Vezi?

Andrei își simte obrajii încingându-se. Își strânge bretelele rucsacului mai tare în pumni. A petrecut două seri la rând învățând din manualul de istorie; multe date, multe evenimente! S-a trezit devreme ca să mai citească o dată lecțiile, în liniștea bucătăriei, în timp ce fierbea ceaiul.

Mama lui însă nu vede asta. Prima ei întrebare este despre alții (uh, mereu alții). Alți copii, alte rezultate, alte victorii. Îl doare. Îl doare pentru că spera la o singură propoziție:

„Sunt mândră de tine.”

Dar comparația a venit prima, ca un nor rece peste entuziasmul lui încă firav.

 

 

De ce ne grăbim să punem copiii pe un podium imaginar?

Ce căutăm în „cel mai bun”, „mai bun”, „mai sus”, „mai repede”?
O confirmare că suntem părinți buni? O măsurătoare a propriilor temeri? Sau credem, fără să ne dăm seama, că iubirea se câștigă prin performanță?

O comparație sănătoasă poate deschide drumuri; da, chiar poate. Ea poate inspira, poate trage după sine progres. Dar comparația care se așază ca o etichetă pe pieptul copilului devine greutate. Nu împinge în față; ea strivește.

 

Ce înțelege un copil când îl comparăm?

Un copil mic învață repede lecții foarte grele:

„Sunt bun doar dacă sunt mai bun ca altcineva.”
„Dragostea se dă cu porția.”
„Valoarea mea depinde de notele colegilor.”

În mintea lor fragilă, întrebările se transformă, încet, în îndoieli:
— Oare sunt destul?
— Merit să fiu iubit?
— Dacă nu am luat 10, mai sunt un copil bun?
— Dacă nu sunt cel mai bun, mai sunt văzut?

Și aici se naște rana. Rana aceea tăcută, pe care adulții o poartă ani la rând fără să-i știe începutul.

 

Doar vârfurile merită aplauze?

Ni se spune adesea: „La final, doar primul contează.”
Dar adevărul este că viața nu este un podium, ci un drum lung, cu momente de strălucire pentru fiecare.

Copilul tău poate fi „primul” într-o zi în care arată bunătate.
Primul într-o dimineață în care se ridică și încearcă iar.
Primul în curaj.
Primul în asumare.
Primul în efortul făcut în tăcere.

Tu vezi toate aceste momente în care poate fi primul?

 

Competiția cu sine e singura competiție sănătoasă

Competiția cu sine este matură, frumoasă, roditoare:

„Azi am făcut un pic mai bine.”
„Azi am răbdat, azi am învățat, azi nu am renunțat.”

Devine însă periculoasă când se transformă în autoacuzație:
„Nu sunt în stare.”
„Nu valorez nimic.”
„Alții oricum sunt mai buni.”

Această voce interioară se naște din comparațiile pe care le aud ani la rând.
Și începe să-i saboteze.

 

 

Să ne reînvățăm să privim copilul

Să le vedem efortul, nu locul din clasament.
Drumul, nu podiumul.
Strădania, nu nota.
Curajul, nu rezultatul.

Să fim ochii care se luminează când apar ei și nu când apar cifrele din catalog.

 

Un dialog care vindecă

— Ați primit lucrările la istorie?
— Da… Am luat 8!
— 8? Hei, îți știu munca. Ai învățat enorm zilele astea. Sunt atât de mândră de tine!
— Chiar… ești?
— Cum să nu fiu? Ai crescut mult. Se vede. Hai, spune-i și tatei. Meriți să te bucuri de reușita ta!

Și în privirea lui Andrei se aprinde o scânteie.
Cea pe care o aștepta.
Cea care spune:

„Eu contez. Eu pot. Eu sunt destul.”

 

parinti

Nu pentru note, ci pentru notele lor personale!

20 mai 2026 |
Luna mai se rostogolește cu iasomie și bujori. Și s-a oprit ploaia! Cafeneaua e mica, însă grădina ei e o binecuvântare! Lângă masa mea vin patru adolescenți. Și-au lăsat ghiozdanele pe pietriș, telefoanele și le-au întors cu fața în jos. Pe chip au o...

Desenele lui David #42

12 mai 2026 |
Joc șah cu un robot.Da. El mă ascultă, îmi răspunde, îmi oferă atenție și nu pleacă după câteva secunde ca să intre... într-un joc video. E ciudat, nu? Să găsești companie într-o mașină, când tot ce îți dorești, de fapt, sunt prietenii...

Copiii învață din fiecare relație în parte

8 mai 2026 |
Simina ajunge acasă. E mai, a trecut pe lângă glicina in floare, însă ochii îi erau împăienjeniți cu lacrimi. A fost o zi grea. Au râs de ea în clasă când nu i-a ieșit problema la mate, la tablă. Mama e acolo, în ușă și Simina izbucnește în...

23 aprilie: celebrarea cărții și declinul bibliotecilor din România

23 aprilie 2026 |
Pe 23 aprilie, lumea celebrează Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, instituită de UNESCO în 1995 pentru a promova lectura, industria editorială și protejarea drepturilor de autor. În România, aceeași dată marchează și Ziua Bibliotecarului, o...



Creștere din rădăcini stabile

25 februarie 2026 |
Un spațiu impecabil? Felul în care copiii ajung să se vadă pe ei înșiși nu se naște dintr-un spațiu în care totul este făcut impecabil, fără greșeală. Imaginea lor interioară se construiește, mai degrabă, în acele momente fragile care...

Povești care ne țin aproape

28 ianuarie 2026 |
Experiența mi-a arătat că un copil nu are nevoie doar de lucruri sau de obiecte speciale, alese cu grijă. Are nevoie de ritualuri care îl așază, îl liniștesc; are nevoie de ritm care îi transmite, fără explicații lungi: „ești în siguranță”. Cititul...

Copiii nu uită cum i-ai făcut să se simtă

22 ianuarie 2026 |
Gata! A început școala. Și a apărut prima temă importantă de rezolvat. (Și la voi? Și la Andrei la clasă!)Ah, cât s-a străduit Andrei să iasă totul foarte bine cu această temă. A șters, a rescris, a verificat de trei ori. A vrut să fie...


Cum se naște magia în cărțile pentru copii cu Adina Rosetti

27 noiembrie 2025 |
Într-o lume în care ecranele cuceresc tot mai mult teritoriul imaginației, există autori care reușesc, prin puterea poveștilor, să restituie copiilor și, uneori, chiar adulților, spațiul magic al visării, al frumosului sub toate formele sale, chiar al...


Vi s-au adus lucrările?

24 noiembrie 2025 |
În noiembrie totul e intens pentru școlari. Multe lucruri noi de învățat și multe teste. Și multe întrebări, acasă: Vi s-au adus lucrările? — Ți-ai adus lucrarea, Andrei? — Da… Am luat 8. — 8? Dar Mara cât a luat? — 9. — Și...




 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează