Octombrie cu poveste

E octombrie și zilele sunt mai scurte. Plouă, e frig. Sau e soare cu dinți. Sunt și copaci plini de miere și de flăcări peste tot. Castane și ghinde, măceșe și fructe de păducel ornează orașul și dealurile, aducând un aer de poveste în fiecare colț. Și serile? Ei bine, serile sunt pentru povești. Pentru liniștea din jurul unei cărți deschise și pentru magia care se strecoară în sufletele celor mici atunci când aud: „A fost odată ca niciodată…”.

Emoții luminate cu o lanternă?

Dr. Daniel J. Siegel, psihiatru, cercetător, profesor, specializat în neurobiologie interpersonală, spune că poveștile sunt punți către lumea interioară a copiilor. Prin ele, cei mici învață să-și recunoască emoțiile, să le lumineze cu o „lanternă” a conștienței și să transforme haosul în înțelegere. Când un părinte citește o poveste, nu oferă doar o istorisire, ci creează o conexiune profundă, un spațiu de „EuNoi”, cum îl numește Siegel, în care copilul se simte văzut, auzit și înțeles.

Binele învinge întotdeauna

Basmul, această formă veche și mereu nouă de povestire, are virtuți pe care cultura românească le prețuiește de veacuri. Așa cum arătam și în unul dintre articolele din Matricea Românească (,,Virtuțile Basmului”, 9 ianuarie 2020), el cultivă imaginația, gustul pentru frumos și credința că binele, oricât ar fi de încercat, învinge întotdeauna. Copilul care ascultă un basm învață despre curaj, prietenie, loialitate, dar și despre teamă și îndoială – emoții firești pe care învață să le îmblânzească.

Basmul rămâne o formă tăcută de rezistență și tandrețe

Într-o lume dominată de ecrane și zgomot, eu cred că basmul rămâne o formă tăcută de rezistență și tandrețe. Este o mângâiere și o lecție de viață în același timp. Căci, dincolo de eroi și zmei, adevărata magie a poveștilor este aceea că ne aduc împreună. În serile de octombrie, când ploaia bate în geam, iar lumina caldă se joacă pe paginile unei cărți, basmul devine flacăra care încălzește inimile copiilor — și, poate, și pe ale noastre.

Invitație la descoperirea lumii lăuntrice

Cartea lui Daniel J. Siegel, Harta magică a sinelui, pentru copii, este mai mult decât o poveste; este o invitație la descoperirea lumii lăuntrice. Prin limbaj simplu și imagini jucăușe, Siegel îi ajută pe cei mici să înțeleagă că fiecare gând și emoție are un rost, că furia, bucuria, teama sau tristețea pot fi observate, numite și înțelese. Așa cum un explorator își studiază harta pentru a se orienta, copilul este îndemnat să-și observe trăirile, să se împrietenească cu ele și să găsească echilibrul interior.

Pentru părinți, cartea este un ghid blând și luminos despre cum pot transforma povestea într-un moment de conectare autentică. Harta magică a sinelui ne amintește că adevărata creștere începe atunci când învățăm să ne ascultăm unii pe alții!

Asertivitatea adulților se construiește în copilărie.

Cărămizile din temelie

Da: modul in care așezăm în copilărie cărămizile din temelie contează! Dacă îi învățăm pe copii doar să se conformeze și să tacă, riscăm să creștem adulți supuși și lipsiți de inițiativă. Rolul nostru ca părinți nu este să le anulăm vocea, ci să îi ghidăm prin emoțiile lor și să le arătăm cum să își exprime nevoile într-un mod sănătos.

Nu putem încuraja conformismul în copilărie și apoi să așteptăm asertivitate la maturitate.

Înghețarea vocii copilului

Când spunem copilului (… și aici ne imaginăm un ton ,,superior” și o mimică ,,de putere”): „Te rog să taci, nu mai spune niciun cuvânt, ce crezi tu nu contează, bine? Pentru că ai doar 7 ani și eu sunt părintele, eu știu mai bine!” — îi transmitem mesajul: ,,vocea ta nu are valoare”.

Ca părinți, rolul nostru este să stabilim limite sănătoase fără să îi ,,reducem la tăcere” pe copii. În loc de: „…eu fixez limitele, punct”, putem spune: „Ceea ce vrei acum este periculos pentru tine, acesta e adevărul. Uneori vocea ta interioară și cuvintele rostite te pot duce în situații de risc, iar treaba mea este să te protejez”. Limitele sunt necesare, însă pot coexista cu respectul față de copil.

Refuzuri benefice

Orice copil primește refuzuri, limite, amânări. Și asta este bine! Un copil nu trebuie să primească tot ce dorește sau să i se permită orice impuls de moment manifestat. Aceste lucruri pot conduce la atitudinea de „mi se cuvine”. Nu putem permite acest lucru, ca părinți responsabili.

Putem valida emoțiile lor: „Da, te cred. Da, e neplăcut. Da, e frustrant. Și uneori chiar… e interesant, nu-i așa”? Rolul nostru este să îi ghidăm prin ceea ce simt, să îi ajutăm să construiască încredere în ei și în percepțiile lor.

Mitul ,,copilului bun”

Atunci când copiii trebuie mereu să se supună, când nu li se validează emoțiile și nu au voie să întrebe sau să conteste, totul vine cu un cost. „Copiii buni”, cei care fac mereu ce li se spune, riscă să devină adulți supuși, lipsiți de inițiativă și ușor de dominat.

A crește adulți asertivi și încrezători începe cu felul în care îi tratăm în copilărie. Să ne amintim mereu asta!

*Comunicarea asertivă este un stil de comunicare echilibrat, în care o persoană își exprimă opiniile, nevoile și emoțiile într-un mod clar, direct și respectuos, fără a încălca drepturile celorlalți. ( sursa: Institutul BrainMap)

„Mă plictisescccc!” De câte ori ai auzit asta și te-ai simțit instantaneu iritat(ă) sau neajutorat(ă)? Nu ești singur(ă). Mulți părinți recunosc că această replică le apasă butoane sensibile și le dă sentimentul că trebuie să intervină imediat. Ți s-a întâmplat? (mie- da!)

Tot mai des, părinții observă și împărtășesc: cei mici par mai puțin imaginativi decât erau ei în copilărie. (Măi, eu chiar găseam ceva de făcut tot timpul!)

Explicația este simplă și, în același timp, profundă: am eliminat mirarea din viețile copiilor. Lumea de azi oferă atât de multe răspunsuri rapide și stimuli constanți, încât spațiul acela gol, în care se năștea odinioară imaginația, a devenit aproape inexistent.

Gândește-te la cum era în copilăria noastră! ,,Plictiseala” nu era umplută cu joc pe iPad-uri sau desene la un click distanță. Era însoțită de întrebări ca: „Oare ce aș putea face?” sau „Cum ar fi dacă aș construi ceva din nimic?” Fără să ne dăm seama, tocmai acel gol ne împingea să creăm, să visăm, să inventăm. De fapt, mirarea – acea scânteie care aprinde creativitatea – apare adesea tocmai din plictiseală.

Acum, pare că în momentul în care copilul vine și se plânge că se plictisește, primul nostru impuls este să „facem ceva”. Să venim cu o idee, o activitate, un joc salvator. Să punem capăt văicărelii cât mai repede. Dar rolul nostru nu este să rezolvăm plictiseala. Nu este nici să o mascăm și nici să o ignorăm.

În primul rând, e bine să lași jos presiunea de pe umeri. Nu e a ta. Nu e treaba ta să umpli fiecare minut liber din ziua copilului. E doar treaba ta să fii acolo cu el, calm și cald, atunci când apare disconfortul. Poți spune simplu, validând ce simte: „Uhh, știu că poate fi neplăcut să te simți plictisit.” Iar apoi, cu un ton complice, aproape ca o șoaptă care ascunde o mică magie, continuă: „Știi ceva? Dacă vei mai aștepta puțin… am sentimentul că îți va veni o idee grozavă! Știi, și mie mi se întâmplă – când am așa, pauze în program – să mă simt plictisit. Dar știi ceva? La un moment dat, chiar dacă nu știu să îți spun exact când, îți vei da singur seama ce ai de făcut.”

Nu trebuie să inventezi activități. Nu trebuie să fii animatorul lui personal. Ce poți face însă este să-i creezi un spațiu în care să poată explora, în ritmul lui. Lasă la îndemână cărți, câteva materiale de bricolaj, un caiet de rețete sau foi și carioci. Dar nu-l direcționa. Lasă-l să se învârtă puțin fără scop. Exact acolo, în acele minute aparent pierdute, începe joaca autentică.

Știu că poate fi greu să stai pe margine. Că poate fi frustrant să auzi tânguirea și să nu intervii. Dar plictiseala nu e un eșec. Nu e o problemă de rezolvat. Este o poartă. O invitație la creativitate, autonomie și descoperire.

Așa că, data viitoare când copilul tău vine cu acel „Mă plictisesc!”, nu te grăbi să reacționezi. Ascultă-l. Validează-l. Apoi așteaptă, cu încredere.

Ceva minunat s-ar putea să se întâmple chiar din acel nimic.

Unii copii sunt urcați devreme pe un piedestal. Sunt lăudați continuu: „Ești cel mai cuminte!”, „Tu nu faci niciodată prostii!”, „Ești un exemplu pentru ceilalți!”. Și poate chiar așa e — sunt copii blânzi, inteligenți, atenți. Dar în această validare continuă, se strecoară o așteptare periculoasă: aceea de a nu greși niciodată.

Și totuși, ce se întâmplă când greșesc?

Apare frica. Frica de a fi dați jos de pe piedestal. Frica de a nu mai fi „cei buni”. Și-atunci, uneori, aleg să mintă. Nu din lipsă de moralitate. Nu din obrăznicie. Ci dintr-o nevoie profundă de a proteja imaginea cu care au fost mereu asociați. Pentru că, în ochii lor, o greșeală poate însemna pierderea iubirii și a acceptării.

Tudor și minciuna lui care ținea loc de scut

Tudor are 9 ani și e un copil „de nota 10”. Cuminte, politicos, premiant. Lumea îl iubește și toți adulții vorbesc despre el ca despre un copil exemplar.

Într-o după-amiază, Tudor se joacă cu o cutie de chibrituri. Fascinat, aprinde unul, apoi altul. Din greșeală, scapă un chibrit aprins pe masă și lasă o pată de arsură pe mobilă. O acoperă repede, cu teamă.

Când mama îl întreabă cine a ars masa, Tudor spune fără să clipească: 
— Nu știu. Poate bunicul. Poate o lumânare…

…Și ține minciuna până în pânzele albe. Nu pentru că e un copil rău. Ci pentru că el nu are voie să greșească. Pentru că în familia și în lumea lui, el e copilul care nu face prostii. Iar dacă a greșit, atunci ce mai e el?

Așa se naște o ruptură: între adevăr și imagine, între ce simte și ce ar trebui să fie.

Și copiii buni greșesc

Și copiii buni spun uneori minciuni. Țipă. Se înfurie. Spun lucruri grele: „Te urăsc!”, „Nu mai vreau să te văd!”. Asta nu îi face răi. Nu îi face mai puțin demni de iubire.

La fel și cu adulții. Și ei mint uneori. Țipă. Rănesc. Nu pentru că nu sunt buni — ci pentru că uneori sunt doar oameni care nu mai știu cum să gestioneze ce simt.

Nimeni nu e perfect. Nici copiii, nici părinții. Comportamentele pot fi greșite, dar asta nu înseamnă că oamenii sunt greșiți. Uneori, și cei mai buni dintre noi avem reacții discutabile. Important este ce facem după aceea.

Ce putem face ca adulți?

Să nu construim iubirea pe performanță.
Să nu învățăm copiii că sunt iubiți doar dacă sunt „cei mai cuminți” sau „cei mai buni”.
Să nu punem imaginea mai presus de adevăr.

În schimb, să le spunem:

„Poți greși. Și tot te iubesc.”
„Poți recunoaște. Și nu vei fi pedepsit cu rușine.”
„Ești un copil bun chiar și atunci când ai un comportament care nu e bun.”
„Vreau să știu adevărul, oricare este el.”

Adevărata siguranță nu vine din a fi perfect. Vine din a ști că ești iubit chiar și când greșești. Acolo începe curajul. Acolo începe sinceritatea.

Cum ne creștem copiii? Răspunsul, mai simplu decât pare, se regăsește în ceea ce le oferim lor, ca repere: valorile.

Mai presus de performanță, succes sau recunoaștere, copiii noștri au nevoie de modele care să le arate ce înseamnă empatia, cinstea, respectul și curajul de a face BINELE, chiar și atunci când nu (le) este cel mai convenabil.

Într-o lume în care competiția este adesea sinonimă cu rivalitatea acerbă, gestul atletului singaporez Soh Rui Yong la Jocurile Asiatice de Sud-Est (SEA Games) din 2023 ne amintește că adevărata măreție se măsoară nu doar în medalii, ci și în caracter.

În timpul probei de alergare 10.000 de metri, desfășurată în condiții de căldură extremă, Soh a observat că principalul său rival, indonezianul Rikki Marthin Luther Simbolon, a ratat sticla de apă la punctul de hidratare. Fără ezitare, Soh, ce venea din spate, a luat un pahar de apă, a folosit puțină, a salvat o parte din lichidul valoros, a alergat mai repede spre competitorul său și i-a întins paharul cu apă, deși el însuși se afla într-o poziție ce îi permitea să lupte pentru aur.

Acest gest spontan a fost descris de comentatorii sportivi drept „absolut sportiv” și a fost apreciat pe scară largă în presa internațională.

Soh a declarat ulterior că acțiunea sa a fost instinctivă, motivată de dorința de a concura într-o luptă corectă: „Întotdeauna am vrut să câștig într-o luptă dreaptă, așa că atunci când el și-a ratat sticla, am vrut să-i ofer o șansă să se rehidrateze înainte de a continua bătălia.”

Deși a încheiat cursa pe locul al doilea, stabilind un nou record național cu timpul de 31:10.70, Soh a câștigat ceva mult mai valoros: respectul și admirația comunității sportive internaționale.

,,De fapt – a comentat presa internațională – el a luat aurul în inimile noastre”. Este campionul absolut în fapte bune.

Gestul său este (nu-i așa?) un memento al faptului că valorile adevărate nu se învață neapărat din cărți, ci se absorb din comportamentele celor pe care îi admirăm. Copiii învață observând. Fac ce văd că fac adulții, și nu ceea ce le spun adulții să facă.

Atunci când onestitatea, compasiunea și spiritul de echipă devin reflexe în viața de zi cu zi, ele modelează nu doar un campion, ci un om complet.

Să încurajăm copiii să fie nu doar atleți excelenți, ci și oameni de caracter!

Să-i învățăm că adevărata victorie se obține atunci când ne susținem unii pe alții și când competiția devine o oportunitate de a demonstra nu doar forța fizică, ci și noblețea sufletului.

„Trăim într-o lume în care, uneori, pare că doar victoria contează. Dar acest moment surprins de voi toți ne reamintește ce este cu adevărat important în sport: cinstea, respectul și modestia.” Soh Rui Yong

„Te-ai distrat?”

Maria îl întâmpină pe Alex cu un zâmbet larg și întrebarea pe buze. „Cum a fost? A fost bine?”

Toma o întrebă pe Andra, fiica lui: ,,Ai venit? Ce bine! A fost grozav, nu-i așa?”

Sună cunoscut? De câte ori nu ne întâmpinăm copiii așa, imediat ce intră pe ușă, întorcându-se de la o petrecere, o excursie, o vizită, o activitate? Întrebările vin firesc, din dorința de a fi alături de ei, de a afla, de a-i simți aproape. Dar, fără să ne dăm seama, răspunsul pe care îl așteptăm e, de multe ori, deja scris: Da, a fost bine. M-am distrat. A fost frumos.

Azi totul a fost bine?

Copiii simt asta. Simt așteptarea noastră, dorința de a auzi că totul a fost „bine”, „frumos”, „distractiv”. Dar viața lor emoțională e mai complexă decât un simplu „m-am distrat”. Poate au simțit și un gol în stomac. Poate s-au simțit neînțeleși, sau dați la o parte. Poate au fost entuziasmați, dar și puțin speriați. Poate s-au bucurat, dar și-au dorit să plece mai devreme.

(Uneori, în spatele întrebării „Te-ai distrat?” se ascunde și propriul nostru FOMO – fear of missing out. Ne dorim ca cei mici să nu piardă nimic, să trăiască tot ce e frumos, să fie mereu parte din „ceva grozav”. Dar viața nu e o colecție de momente perfecte. Când le cerem mereu confirmarea că a fost „bine”, riscăm să le cultivăm și lor teama de a nu rata, de a nu fi suficient, de a nu fi „în pas” cu ceilalți. Ce-ar fi dacă i-am învăța, în schimb, că e în regulă și să nu fie mereu extraordinar?)

Validăm doar bucuria?

Dacă validăm doar bucuria, dacă aprobăm doar „fun-ul”, ce se întâmplă cu restul emoțiilor? Mai au ele loc în poveste?

Poate e timpul să ne schimbăm întrebările. Să le facem mai prietenoase cu lumea lor interioară, mai atente la nuanțe.

Ce-ar fi să întrebăm:
– Care a fost cea mai surprinzătoare întâmplare a zilei tale?
– Ai avut azi o provocare? Cum i-ai făcut față?
– Îmi spui și mie cum te-ai simțit atunci?
– Dacă ai putea schimba ceva la ziua de azi, ce ai schimba?
– Cu cine ai stat cel mai mult de vorbă?
– Cum te-ai simțit lângă colegul cel nou?
– E ceva ce nu ai înțeles, dar ți-ai dori?
– Ce te-a făcut curios azi?
– Dacă ai putea da o culoare zilei tale, ce culoare ar fi?

Așa aflăm mai mult decât un simplu „bine”. Aflăm despre prieteni, despre provocări, despre bucurii, dar și despre frici. Despre ce au învățat și ce i-a pus pe gânduri. Aflăm despre lumea dinlăuntrul lor.

Și poate, mai ales, le arătăm că toate emoțiile lor sunt binevenite. Că nu trebuie să fie mereu „bine”. Că și tristețea, dezamăgirea sau confuzia sunt parte din poveste.

Și că noi suntem aici să le ascultăm. Cu adevărat.

-Oh, mama! Mă tem uneori de ceea ce simt! Mă tem de emoții, nu știu ce să fac cu ele.

Ce ar putea face Ecaterina? S-a așezat lângă fiica ei și a început să povestească:

Hmmm… Emoțiile nu au glas, însă ele comunică cu noi mai profund decât orice cuvânt rostit. Dacă ne-am opri și le-am „asculta”, am descoperi că fiecare emoție are un mesaj, o lecție, o chemare spre conștientizare și evoluție. Departe de a fi doar reacții spontane, ele, emoțiile noastre, sunt ghizi interiori care ne pot ajuta să ne înțelegem mai bine și să ne trăim viața cu adevărat.

Frustrarea, acea stare de nemulțumire care ne apasă pieptul, nu este dușmanul nostru. Dacă ar putea vorbi, ne-ar spune: ,,Sunt aici ca să te fac să mergi înainte! Nu sta blocat, folosește-mă ca pe un combustibil pentru schimbare.” Este o energie care ne împinge să depășim obstacolele, să căutăm soluții, să ne dezvoltăm.

Frica, acea emoție care ne face inima să bată mai repede, ne-ar șopti: ,,Sunt reală doar atât cât mă lași tu să fiu. Te pun în alertă, dar nu sunt o sentință. Nu mă lăsa să te controlez, ci folosește-mă ca pe un semnal că trebuie să fii atent, nu să te oprești.” Frica ține de instinctul nostru de supraviețuire, dar nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne pregătească pentru ceea ce urmează.

Tristețea ne-ar învăța să acceptăm pierderile, să ne recunoaștem vulnerabilitatea: ,,Sunt doar un profesor. Simte-mă, acceptă-mă, apoi dă-mi drumul. Când o vei face, vei înțelege ce este cu adevărat important pentru tine.” Tristețea ne dă răgaz să reflectăm, să ne recăpătăm echilibrul și să ne descoperim puterea de a merge mai departe.

Anxietatea, de multe ori percepută ca o povară, ne-ar spune cu sinceritate: ,,Sunt doar un semnal, nu o condamnare. Respira adânc, reechilibrează-te, ai curaj să pășești în necunoscut. Poți să o faci!” Este o invitație la auto observare, la conștientizare, la găsirea unor mecanisme de adaptare mai eficiente.

Bucuria, acea emoție pe care toți o căutăm, ne-ar lua de mână și ne-ar împinge să ne așezăm în  prezent: ,,Îmbrățișează-mă cât sunt aici! Viața e minunată, deschide ochii, alege să vezi binele din jur.” Bucuria ne reamintește că fericirea nu este doar un scop, ci o stare care poate fi cultivată în fiecare moment.

Furia, adesea privită ca o emoție negativă, ar dezvălui un alt adevăr: ,,Sunt gardianul tău. Mă ridic să te protejez, să-ți arăt că ai limite ce trebuie respectate. Spune STOP!” Este un semnal că ceva nu este în regulă, că valorile noastre sunt amenințate, și ne împinge să acționăm pentru a restabili echilibrul.

Speranța, acel fir subțire de lumină chiar și în cele mai întunecate momente, ne-ar zâmbi blajin: ,,Nu plec niciodată, sunt aici. Indiferent cât de grea este noaptea, răsăritul va veni.” Speranța ne dă forța de a continua, de a crede în schimbare și în bine.

Pacea, acea stare de liniște interioară pe care o căutăm cu toții, ne-ar împărtăși un secret simplu: ,,Sunt cu tine mereu. Doar oprește zgomotul din jur, din mintea ta, și mă vei găsi.” Ea vine din acceptare, din echilibru, din armonie cu sine și cu lumea.

Iar dragostea, poate cea mai puternică emoție dintre toate, ne-ar încuraja: ,,Sunt bătaia de inimă a universului, cea care vindecă, care apropie sufletele. Lasă-mă să te călăuzesc spre ce e adevărat și bun.” Dragostea este forța care ne dă sens, care ne face să ne simțim conectați, să trăim cu rost.

Emoțiile sunt mai mult decât stări trecătoare. Ele sunt sfetnici, povățuitori, gardieni și pavăză. Dacă le ascultăm, ne pot ghida spre o viață mai autentică, mai înțeleasă, mai împăcată. Tot ce trebuie să facem este să le acceptăm, să le înțelegem mesajul și să le folosim ca trepte spre auto cunoaștere și evoluție.

„Copiii trebuie învățați cum să gândească, nu ce să gândească” ne spune antropologul Margaret Mead

În era digitală, copiii noștri sunt, în mare parte, consumatori.

E un adevăr.

Accesul rapid la tehnologie le oferă un flux constant de informații, jocuri și conținut video, ceea ce îi transformă în utilizatori pasivi. Platformele de socializare, aplicațiile și videoclipurile scurte îi captivează, dar rareori le stimulează creativitatea.

Totuși, există și copii care devin creatori.

Unii scriu povești, desenează digital, programează jocuri sau creează conținut video original. Diferența o face educația și încurajarea explorării. Dacă sunt ghidați corect, copiii pot folosi tehnologia nu doar pentru consum, ci și pentru a-și exprima ideile.

Copiii pot fi atât consumatori, cât și creatori. Creatori. Și noi îi dorim așa. Responsabilitatea noastră, ca adulți, este să-i îndrumăm spre un echilibru, astfel încât să nu fie doar spectatori ai lumii digitale, ci și arhitecții ei.

Ca părinte, poți face multe pentru a încuraja copilul să fie un creator, nu doar un consumator al tehnologiei. Vrei și tu câteva idei?

Oferă tu alternative creative: încurajează-l să scrie povești, să deseneze, să construiască sau să creeze conținut propriu, în loc să petreacă ore întregi pe platforme de divertisment pasiv.

Folosește tehnologia ca un instrument de creație: există aplicații și programe care permit editarea video, programarea de jocuri, compunerea de muzică sau designul grafic. Ajută-l să descopere aceste resurse și să le folosească productiv.

Fii tu un model pozitiv: dacă tu folosești tehnologia în mod creativ (scrii, fotografiezi, creezi proiecte), copilul va învăța prin exemplu și va fi mai motivat să facă la fel.

Stabilește limite echilibrate: nu interzice tehnologia (fructul oprit este cel mai dorit…), dar setează reguli clare pentru a evita consumul pasiv excesiv. De exemplu, pentru fiecare oră de consum, propune o activitate creativă. Cu tine, cu prietenii, cu tovarășii de la clubul de pictură.

Încurajează curiozitatea și explorarea: oferă-i cărți, cursuri derulate în persoană sau materiale educative care să îi dezvolte imaginația și abilitățile practice. Înscrierea la cluburi de artă, de prim ajutor, robotică sau scriere creativă, cor, gătit, teatru și câte și mai câte reprezintă soluții excelente.

Ce mai citim pe această temă?

„The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains” – Nicholas Carr

Cartea explorează cum internetul modifică modul în care gândim, învățăm și creăm, argumentând că expunerea excesivă la conținut pasiv poate limita creativitatea copiilor.

„Copiii digitali. Cum să-ți crești copilul în lumea actuală” – Gabriela Maalouf

O carte practică ce oferă sfaturi pentru părinți despre cum să își ajute copiii să folosească tehnologia într-un mod echilibrat, stimulând creativitatea și gândirea critică.

„Creierul copilului tău. 12 strategii revoluționare pentru a cultiva mintea în dezvoltare a copilului tău” – Daniel J. Siegel & Tina Payne Bryson 

Cartea explică modul în care tehnologia și mediul influențează dezvoltarea creierului copilului și oferă strategii concrete pentru a-l ajuta să devină mai creativ, autonom și echilibrat emoțional.

Toate sunt o alegere excelentă pentru părinții care vor să înțeleagă mai bine cum să sprijine creativitatea și dezvoltarea sănătoasă a copilului lor în era digitală.

Noi vrem să înțelegem mai bine tot ce ține de sfera digitală. Tu?

Știm cu toții cât de important este să stabilim limite clare pentru copii. Dar, oare, ne întrebăm câteodată ce înseamnă de fapt acest lucru cu adevărat? Nu sunt doar niște reguli reci, ci moduri prin care le arătăm copiilor că îi iubim și că vor crește într-un mediu sigur și stabil.  

Hai să vedem cum!

Limitele nu sunt întrebări – sunt afirmații clare

Îți amintești momentele când spui: „De ce îți lovești sora?” sau „Nu e bine să sari în pat, nu-i așa?” Crezi că aceste întrebări îi ajută pe copii să înțeleagă ce trebuie să facă? Nu cumva le dăm senzația că pot alege ce să facă, în funcție de cum răspund? Dacă îi pui copilului astfel de întrebări, îl faci să creadă că este loc de negociere. De fapt, ai vrea ca el să înțeleagă că nu este voie să lovească sau să sară în pat. Așadar, de ce nu înlocuim întrebările cu afirmații clare? „Nu lovim pe nimeni” sau „Nu sărim în pat” sunt expresii mult mai eficiente decât un „Nu-i așa?” care doar pune totul la îndoială.

Copiii au nevoie de un mediu sigur, și nu de o mulțime de întrebări

Te-ai întrebat vreodată de ce copiii se simt mai confortabil atunci când au reguli clare? Când le stabilim limite clare, le oferim un cadru sigur, în care ei pot înțelege ce se așteaptă de la ei. Asta le dă încredere și îi ajută să se simtă protejați. Copiii au nevoie ca noi să fim lideri pentru ei, să știe că pot conta pe noi să le oferim un mediu stabil și sigur.

Cerere fermă și clară: acesta este respectul!

Știm că uneori copiii pot fi supărați, dar ce ne dorim cu adevărat să înțeleagă? Că pot lovi pe cineva pentru că sunt furioși? Sau că există alte modalități de a-și exprima emoțiile? Când spui „De ce îți lovești fratele?”, oare nu te întrebi dacă asta nu creează confuzie? Copilul poate înțelege că „da, poate lovi, deși nu e frumos”. Ce-ar fi să spunem în schimb „Nu este acceptabil să îți lovești fratele. Știu că ești supărat, dar te rog să îți exprimi furia altfel.” Asta e o limită clară și fermă, care nu lasă loc de negociere.

Limitele clare sunt pentru siguranța lor

Știi ce simt copiii atunci când nu sunt siguri de regulile din casă? Nesiguranță.

Când spunem „Este exclus să sari în pat”, le oferim un mesaj clar, care nu lasă loc de interpretare. Nu e oare mai bine să fim direcți și fermi pe poziție, decât să lăsăm loc de întrebări? Iar dacă le spunem „Te rog să sari afară, și te rog să nu sari în pat”, le arătăm că le respectăm dorințele de a se juca, dar punem limitele unde trebuie. În felul acesta, copiii înțeleg că regulile nu sunt negociabile.

Limita este despre respect, nu despre indulgență

Ai observat cum uneori, fără să vrem, cedăm în fața comportamentelor nepotrivite ale copiilor? De ce se întâmplă asta? Oare nu e mai important să impunem respect, decât să lăsăm copilul să creadă că „e ok” să lovească? Dacă îi spui „De ce ți-ai lovit fratele?”, copilul poate ajunge să creadă că există un motiv valid pentru comportamentul său. În schimb, spui: „Nu este permis să îți lovești fratele. Te rog să îți exprimi supărarea într-un alt mod!”

Clar, ferm, fără interpretări.

E timpul să concluzionăm:

Este adevărat că dacă suntem hotărâți în stabilirea limitelor, copiii vor înțelege mai clar ce așteptăm de la ei. Limitele nu trebuie să fie întrebări, ci afirmații clare, care nu lasă loc de negociere. Când punem reguli clare, le arătăm copiilor că îi respectăm și că vrem să îi protejăm. Le oferim un cadru sigur și stabil, în care să se poată dezvolta. Nu trebuie să fim indulgenți când vine vorba de comportamente nepotrivite. Trebuie să fim fermi, iubitori, iar acest lucru va crea un mediu de încredere în care copiii vor învăța să se comporte cu respect.

În ultima vreme, discuțiile despre alimentație tind să se concentreze pe o diviziune simplificatoare: mâncarea este fie „sănătoasă”, fie „nesănătoasă”. Ne organizăm listele de alimente „permise” și „interzise”, păstrând o perspectivă rigidă asupra a ceea ce ar trebui să mâncăm. Pare că discutăm doar în acești termeni, în ultima vreme, despre hrană. O facem cu și spre copiii noștri, frecvent și insistent.

Dar mâncarea este mai mult decât un simplu combustibil pentru corp – este un element profund al existenței noastre!

Ar fi bine să privim mâncarea- măcar din vreme în vreme- dintr-un unghi diferit, mai ales atunci când ne educăm copiii despre relația lor cu aceasta. 

Creativitate

Mâncarea este creativitate: de la culorile vibrante ale fructelor și legumelor până la actul de a combina ingrediente în moduri surprinzătoare, prepararea hranei este o formă de artă. Este o cale de a experimenta și de a ne exprima.

Cultură

Mâncarea este cultură și conectare. Bucatele reflectă istoria și tradițiile popoarelor, devenind un pod către alte lumi. Gândiți-vă la plăcerea de a descoperi gusturi noi într-o călătorie sau de a prepara o rețetă veche alături de familie!

Grijă și iubire

De asemenea, mâncarea este grijă. Preparând un fel de mâncare pentru cineva,  transmitem dragoste și atenție. Ea creează amintiri prețioase: mirosul unei plăcinte proaspete, pocnetul castanelor sau semințelor de dovleac, pe sobă, gustul inconfundabil al tocănițelor mamei tale….Mmmmmm…Toate acestea inspiră dragostea și grija de care ai (sau ai avut) parte.

Sărbătoare

Nu putem ignora faptul că mâncarea este celebrare și confort. De la torturile aniversare la supele calde în zilele reci, ea ne oferă alinare și bucurie. Este, de asemenea, o cale de vindecare – un bol de supă caldă poate fi un medicament simplu, dar puternic. Supa de pui este și pentru suflet, nu-i așa?

În esență, mâncarea este o aventură, o întâlnire cu noi înșine și cu ceilalți. Ea deschide drumul spre grija de sine, spre ideea de prietenie și sentimentul de apartenență. Poate este timpul să ieșim din „căsuțele” pe care scrie ,,sănătos-nesănătos” și să redescoperim dimensiunea profundă a hranei.

Ce este mâncarea? Mâncare este cultura, conectare, grija, amintiri, sărbătoare și Sărbători, confort, plăcere, vindecare, aventură, conectare, grija de sine, prietenie, apartenență.

Să (re)învățăm să vorbim despre mâncare ca despre o sursă de conexiune și iubire. Creăm astfel rădăcini, aduceri aminte pline de emoții, predăm ștafete importante spre fiii și fiicele noastre și întregim ideea minunată de familie.

Bunica Smaranda are cele mai bune povețe. Mereu ne întoarcem cu tolba plină de cuvinte înțelepte după ce o vizităm. Ieri ne-a vorbit despre recunoștință. Despre diferența dintre ,,…haide, spune mulțumesc” și ,,simți tu să spui mulțumesc”. 

Recunoștința se învață și se exersează.

Chiar așa? Să vedem cum:

Când îi învățăm pe copiii noștri despre recunoștință, trebuie să mergem dincolo de simplul cuvânt „mulțumesc”. Recunoștința nu este doar o expresie verbală, ci un sentiment profund care vine din interior și care aduce o împlinire autentică. Este important să le arătăm copiilor noștri ce înseamnă să simți recunoștința – acea căldură blândă care îți umple inima atunci când vezi gesturile de bunătate din jurul tău.

Când noi facem lucruri bune pentru ceilalți sau le spunem cuvinte care îi bucură, avem ocazia să le vedem reacțiile. Zâmbetele lor, privirile pline de mulțumire sau chiar liniștea plăcută care urmează unui gest apreciat ne împlinesc și mai mult. Conexiunea și acel schimb nevăzut de emoții pozitive, ne face să ne simțim apropiați, ,,în legătură” cu cei din jur. În astfel de momente, parcă întreaga noastră ființă simte căldură – în inimă, în corp – și ne umple de bucurie.

Ai simțit vreodată acest lucru alături de prietenii tăi? Îți amintești cum te-ai simțit atunci? Când cineva face un lucru bun pentru mine, simt că sunt văzut, cunoscut și apreciat. Este o senzație minunată, una care mă face să vibrez de bucurie. Uneori, lucruri mici pot aduce această mare emoție. Uite, mai ții minte când veneam cu brațele pline de lucruri, iar tu m-ai așteptat și mi-ai deschis poarta? M-am simțit foarte recunoscătoare pentru că ți-a păsat de mine și m-ai ajutat. Sau azi, când o doamnă la poștă mi-a spus că am geanta deschisă… ar fi putut să treacă pe lângă mine fără să spună nimic, dar a ales să fie grijulie. Am simțit o recunoștință autentică, iar când i-am spus „mulțumesc”, acel cuvânt era mai mult decât un simplu gest de politețe. Era încărcat de bucurie și de un sentiment profund.

Recunoștința vine din interior și se construiește în timp, cu răbdare și atenție. Așa ne-a spus Bunica Smaranda. Recunoștința nu poate fi impusă prin presiune sau prin crearea sentimentului de vinovăție. Se naște din experiențe care te fac să vibrezi, din momente care te apropie de oameni și îți deschid inima. Este o lecție care începe din copilărie și care crește pe măsură ce creștem și ne maturizăm. Cu fiecare mică poveste, fiecare gest, fiecare discuție, plantăm semințele recunoștinței în sufletele copiilor noștri, ajutându-i să crească frumos, empatici și conectați la cei din jur.

Pe 16 decembrie 2024, în incinta Colegiului Național Bilingv „George Coșbuc” din București, a avut loc a șasea ediție a proiectului „Matricea Românească în Școli – Dezbateri pentru Viitor”. Elevii de clasa a IX-a au fost invitați să participe la o sesiune interactivă de dezbateri, menită să le dezvolte abilitățile de comunicare și să le stimuleze gândirea critică încă din primii ani de liceu.

Evenimentul a fost construit în jurul principiilor dezbaterilor socratice, o metodă care încurajează dialogul deschis, întrebările profunde și explorarea ideilor din perspective multiple. Acest format le-a oferit elevilor o oportunitate unică de a-și exprima opiniile, de a argumenta cu logică și de a învăța să respecte punctele de vedere ale colegilor. Atmosfera plină de energie și schimbul liber de idei au transformat activitatea într-un moment educativ memorabil.

Coordonarea sesiunii a fost asigurată de Luca Onica și Ispas Andrei Gabriel, reprezentanți ai Asociației Culturale Matricea Românească. Sub îndrumarea lor atentă, elevii au fost provocați să își dezvolte gândirea analitică, să colaboreze eficient și să își depășească limitele în exprimarea ideilor. Datorită abordării deschise și încurajatoare, fiecare participant s-a simțit implicat și valorificat în cadrul discuțiilor.

Mulțumim Colegiului Național Bilingv „George Coșbuc” pentru găzduire și sprijinul acordat acestui eveniment. Astfel de inițiative sunt esențiale pentru formarea unor generații capabile să navigheze complexitatea lumii contemporane, pregătindu-i pe tineri să devină lideri ai schimbării pozitive.

Suntem toată ziua în rolul de părinți așa că suntem într-o călătorie plină de provocări, presărată cu momente în care ne întrebăm dacă luăm deciziile corecte pentru copiii noștri. Oare e bine așa? Oare am făcut bine? 

În ultimul deceniu, tot mai mulți părinți au îmbrățișat ideea de educație cu blândețe, un stil bazat pe empatie, conectare și respect reciproc. Bun. Foarte bine. Întrebarea este: unde se termină blândețea și unde începe permisivitatea? Cum putem să le oferim copiilor libertate, fără să renunțăm la limitele necesare pentru dezvoltarea lor sănătoasă?

Blândețe

A fi un părinte blând înseamnă să construiești zi de zi o relație în care copilul se simte înțeles și respectat și să impui limite clare, într-un mod empatic și ferm.

Spre exemplu, atunci când copilul refuză să se culce, un părinte blând ar putea spune: „Știu că ți-ai dori să mai stai treaz, însă este timpul să mergem la culcare. Știu că este greu să te oprești din ce faci, dar mâine dimineață te vei simți mult mai bine odihnit. Uite, te ajut să închizi activitatea.” Copilul învață că regulile există pentru a-l proteja și, totodată, că emoțiile lui contează.

Permisivitatea

Pe de altă parte, permisivitatea apare atunci când părintele renunță la limite, din dorința de a evita conflictele sau de teama de a părea prea autoritar. Un părinte permisiv, confruntat cu aceeași situație, ar putea ceda insistențelor copilului și i-ar spune copilului care se revoltă, ridică tonul, începe să plângă, se îmbufnează: „Bine, mai stai cât vrei.”

Poate părea un gest de iubire și înțelegere (oare?), dar în realitate lipsa limitelor creează confuzie și nesiguranță. Cum ar putea copilul să se simtă în siguranță dacă totul depinde de dorințele sale, iar părintele pare lipsit de hotărâre (pentru că așa suntem percepuți)?

Este o diferență esențială între blândețe și permisivitate: cum gestionează adultul regulile? Părintele blând stabilește limite, dar o face cu respect și empatie. ca un adevărat lider. În schimb, părintele permisiv cedează în fața copilului, renunțând la rolul său de ghid. A fi blând nu înseamnă să spui „da” la orice, ci să oferi un echilibru între libertatea copilului de a-și exprima emoțiile și nevoia lui de a învăța să respecte limitele.

Putem să fim blânzi fără să devenim permisivi?

Da, desigur. Totul începe cu stabilirea unor limite clare, comunicate într-un mod cald și respectuos. De exemplu, atunci când copilul insistă să mănânce turta dulce înainte de cină, îi putem spune: „Nu putem mânca acum, însă păstrăm turta dulce pentru desert, să știi!” În același timp, este esențial să validăm emoțiile copilului: „Știu că ești dezamăgit că nu mai putem rămâne în parc. Este greu să te oprești din ce-ți place, nu-i așa?” Valorizarea sentimentelor copilului îl ajută să înțeleagă că dorințele sale sunt importante, dar și că există un context mai larg în care acestea trebuie să se încadreze.

Poate cel mai important lucru este să respectăm regulile pe care le stabilim. Nu putem avea ,,zile și zile”, nu putem avea ,,dublă măsură”. Dacă ora de culcare este la 8 PM, părintele blând menține această regulă, cu fermitate. Consistența este cheia, pentru că îi oferă copilului un sentiment de siguranță.

A fi un părinte blând înseamnă, așadar, să echilibrezi fermitatea cu empatia. Este un proces care cere răbdare (RĂBDARE!) și încrederea că limitele nu sunt o piedică pentru iubire, ci o expresie a acesteia. Permisivitatea, deși poate părea mai ușoară pe moment (și este o alegere ușoară), îl lasă pe copil fără ghidajul de care are nevoie.

Care dintre aceste stiluri îl va pregăti mai bine pe copil pentru viață? Răspunsul este clar: blândețea fermă, care construiește o relație sănătoasă între libertate și responsabilitate.