Într-o lume în care ecranele cuceresc tot mai mult teritoriul imaginației, există autori care reușesc, prin puterea poveștilor, să restituie copiilor și, uneori, chiar adulților, spațiul magic al visării, al frumosului sub toate formele sale, chiar al armoniei absolute. Scrisul devine pentru invitata zilei, Adina Rosetti,  nu doar o meserie, ci o formă de respirație interioară și azi relatează mai multe despre alegerile, mai bine zis intuițiile sale profesionale.

A pășit în literatură urmând un drum neconvențional: de la poveștile inventate cu ochii închiși în anii copilăriei, la primul roman pentru adulți, de la maternitate ca sursă de inspirație, la fascinanta lume a literaturii pentru copii, unde a găsit libertatea deplină de a imagina lumi. Scriitoarea și-a construit un univers literar viu, colorat, în care nostalgia, umorul și fantezia trăiesc împreună pe care l-a pus până acum în 13 volume. Cititorii o iubesc pentru autenticitatea ei, iar copiii o recunosc pentru bucuria cu care le vorbește pe limba lor, cu naturalețe și curiozitate. În spatele fiecărei povești stă însă un proces complex, uneori lent, alteori fulgerător, alimentat de amintiri, experiențe, momente de grație sau lungi perioade de documentare.

În acest interviu, Adina ne invită în culisele propriilor povești, vorbind cu sinceritate despre întregul său traseu. Să o cunoaștem!

Scrisul este, pentru mulți autori, o chemare mai degrabă decât o alegere. Când ați simțit prima dată că acesta este drumul dumneavoastră, nu doar o pasiune, ci o formă de existență?

Citesc și inventez povești dintotdeauna. Nu întotdeauna într-o formă scrisă, mai întâi au fost cele pe care le derulam în spatele pleoapelor închise la grădiniță în orele nesfârșite în care eram obligați să dormim și eu nu aveam pic de somn. Apoi, nu am urmat un parcurs clasic, cu studii literare, am avut diverse alte meserii până când m-am reîntors la scris, singurul lucru la care mă pricep și care mă bucură cu adevărat. Am debutat în literatura pentru oameni mari cu romanul “’Deadline”, dar de 10 ani public aproape exclusiv pentru copii. Nu a fost o trecere, ci mai degrabă un pas natural într-o altă direcție. Un pas natural, pentru că l-am făcut când am devenit mamă și am început, mai întâi, să inventez povești la cerere pentru copiii meu. Apoi, am început să le pun pe hârtie, pentru că m-am gândit că, dacă le plac alor mei așa de mult, poate or să se bucure și alți copii. Am intrat astfel în acest univers minunat al literaturii pentru copii, în care am descoperit repede că mă simt cel mai bine și care-mi oferă multă bucurie și libertate. S-au adunat până acum 13 volume și sunt sigură că vor mai urma.

Când ați realizat că sunteți o inventatoare de povești iubită și citită de copii, cât și de către adulți? Care a fost momentul când ați conștientizat că lucrul temeinic este văzut în toată țara?

Nu știu dacă „în toată țara” J Dar când scrii pentru copii, feedbackul publicului devine esențial. De altfel, nu există public mai sincer și mai direct decât copiii. Contactul cu ei este incredibil – căldură, curiozitate, bucurie, entuziasm. Toate discuțiile cu copiii sunt foarte haioase, de la întrebările trăsnite pe  care le pun despre cărțile mele, până la mirarea sinceră că cineva își poate petrece luni de zile buchisind la o poveste… Am primit, de-a lungul timpului, fotografii cu desene, planșe şi figurine inspirate de personajele cărţilor mele, înregistrări de la copii, mesaje în rețele sociale de la părinți și profesori care au citit poveștile mele la clasă, împreună cu elevii. Pentru mine este o mare bucurie să particip la întâlniri în școli, cred că e foarte important ca ei să vadă scriitori „în carne și oase”, pe care îi pot lua la întrebări și cu care-și pot face selfie!

Ce v-a hrănit imaginația în copilărie — poveștile, tăcerile, oamenii, natura — și cum s-au transformat acele semințe în universul literar pe care îl construiți astăzi?

În mod inevitabil, răspunsul se leagă de persoanele care mi-au citit sute de povești, făcându-mi astfel copilăria magică. Încă îmi amintesc (și amintirea îmi provoacă o nostalgie și-un dor imens, pentru că le-am pierdut pe amândouă…) vocile bunicii și mamei, apoi discuțiile filozofice cu tata în adolescență, pornind de la vreun roman fantastic. Am avut norocul să cresc într-o familie în care cărțile și lectura erau prețuite și existau biblioteci pline în fiecare casă în care-mi petreceam timpul; aveam acces neîngrădit, așa se face că am trecut foarte repede de la Jules Verne la clasicii francezi și ruși sau la romane care astăzi ar fi considerate “nepotrivite” vârstei de 12-14 ani.

Despre ce este universul dumneavoastră literar? Despre ce scrieți?

Cărțile mele sunt foarte diverse și pentru vârste diferite, de la cărți ilustrate pentru copii mai mici, la o trilogie fantastică pentru gimnaziu („Cronicile Domnișoarei Poimâine” (ilustrate de Oana Ispir, Ed. Arthur), un roman pentru adolescenți („Ultima provocare, Ed. Arthur)  sau cărți ale căror subiecte mi-au fost propuse. Aș menționa aici „Povestea kendamei pierdute”, care tocmai se re-editează acum, pentru că e o poveste cu destin special și pentru mine a fost un proiect foarte emoționant. În vara anului 2017, Gabriela Nenciu și Cristina Pîrvu de la Asociația „Cu Alte Cuvinte” au visat prima carte de povești pentru copii din literatura română care să aibă personaje de etnie romă și să fie inspirată din realitate. Am făcut 12 ateliere de storytelling împreună cu o grupă de copii romi de la o școală din Ferentari, pentru a-i familiariza cu lectura. Dar dincolo de partea „profesională”, am petrecut timp cu copiii, am dansat și am râs, mi-au arătat cartierul, am fost la ei acasă, le-am cunoscut familiile, necazurile, bucuriile. Atelierele s-au transformat într-un izvor de povești și inspirație pentru scrierea cărții.

Pentru alte povești, am plonjat puțin în amintirile mele din anii 80, perioadă în care mi-am petrecut copilăria și despre care mereu am crezut că e bine să fie cunoscută de copiii zilelor noastre, născuți și crescuți în libertate. „Întâiul meu cuvânt de pionier” și continuarea „O istorie cu gust de kiwi” (apărute la Ed. Arthur) sunt și un demers asumat de a revizita, împreună cu copiii și pe înțelesul lor, o parte a istoriei noastre recente. În egală măsură, îmi place să construiesc universuri imaginare și să mă joc cu personaje fantastice – așa s-au născut „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură” și „De ce și-a pierdut balaurul tableta”, în care veți întâlni personaje din basme, puse în contexte neobișnuite, diferite, contemporane, în care rolurile clasice sunt reinterpretate.

Literatura pentru copii pare simplă la suprafață, dar ascunde o mare profunzime și o mare responsabilitate. Cum reușiți să vorbiți pe limba copilăriei? Care este puntea?

Literatura pentru copii e un spațiu liber, viu, plin de bucurie. Nu se termină când pui punct pe hârtie poveștii, ci continuă – prin ilustrații, prin întâlniri cu copiii și uneori pe scena teatrului. În literatura pentru copii orice e posibil. Acolo se împletesc cel mai bine umorul cu imaginația.
Mi se pare important să nu-i plictisești pe cititori, să-i amuzi, să-i surprinzi și să le vorbești pe limba lor, a copiilor de astăzi, să le strecori în poveste elemente din universul în care trăiesc și cu care pot să se identifice sau pot să relaționeze. Apoi, nu ar trebui să ne ferim de subiecte mari, importante, să le subestimăm copiilor inteligența și bogăția emoțională oferindu-le doar povestioare despre cățeluși cu părul creț sau fetițe cu rochițe roz. Copiii sunt foarte receptivi la absurd, umor, chiar suprarealism, și înțeleg mult mai multe decât ne place nouă să credem.

Vă ghidează în scrieri copilul interior?

Scriu în primul rând pentru mine, oricât de egoist sună asta. Pentru copilul din mine de acum și pentru copilul care am fost cândva. Apoi, multă vreme am scris pentru copiii mei, de fapt așa am și început să inventez primele povești pentru copii. Îmi place să cred că scriu și pentru copiii din ziua de azi, încercând să oglindesc lumea în care trăiesc ei. Așa că acum mă „ghidează” mai mulți copii… exteriori, cei pe care i-am întâlnit și îi întâlnesc la întâlnirile din școli, librării, biblioteci, la atelierele de lectură și scriere creativă.

Într-o epocă dominată de ecrane și distracții rapide, ce rol mai poate avea povestea spusă cu blândețe și cuvântul tipărit?

În mod natural, copiii sunt atrași de povești, iar acum poveștile le pot găsi într-o varietate uriașă de forme și de medii – și un joc video are la bază tot o poveste, și un TikTok-er, în felul lui, spune o poveste. Cititul „tradițional” pe hârtie cere o anumită răbdare și o capacitate exersată de a amâna recompensa imediată – trebuie să parcurgi câteva sute de pagini pentru a afla finalul poveștii și a așeza toate piesele puzzle-ului.

Nu aș face o comparație cu alte arte, dar nu știu alt mod mai bun decât cititul pentru a ieși din propriile percepții limitate, din propria perspectivă mentală, din limitele micii felii de viață pe care o cunoști direct. În plus, cititul e mai ieftin decât călătoritul, plus că te poate purta și-n universuri paralele/ alternative…

Când scrieți pentru adulți, ce adevăruri căutați să atingeți — cele legate de iubire, singurătate, timp, memorie?

O s-o citez aici pe una dintre scriitoarele mele preferate, Elena Ferrante, care în volumul său de eseuri „Invențiile ocazionale”, spune așa: „de fiecare dată coboram în grabă găleata într-un abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele”. Cam asta înseamnă scrisul pentru mine: aruncarea regulată a unei găleți în propriul abis, din care să pescuiesc și să aduc la lumină ce găsesc, în încercarea de a găsi un sens.

Cum se naște o carte în universul dumneavoastră? Este o revelație, o muncă lentă, o respirație continuă între inspirație și disciplină? Cât durează ca termen?

Depinde de la carte la carte… Depinde de subiect, de complexitatea temei și, mai pragmatic, de grupa de vârstă căreia i se adresează povestea: un text mai scurt pentru un picture book (precum „Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul” sau „Întâiul meu cuvânt de pionier”) poate fi scris în câteva săptămâni sau luni, dar la un roman pot lucra și peste doi ani. Au fost cărți al căror subiect l-am purtat cu mine mult timp până să găsesc forma și vocea potrivite – de exemplu, ideea de a folosi expresiile din limba română într-o poveste o purtam de multă vreme cu mine, dar am așteptat mult până am găsit cadrul și intriga poveștii din „Aiurea-n tramvai”. De cele mai multe ori, pornesc de la o străfulgerare, o imagine sau o idee care-mi rămâne agățată de minte, dar alteori povestea poate porni dintr-o muncă de documentare, cum spuneam mai devreme despre „Povestea kendamei pierdute”. Fiecare poveste își găsește drumul ei, nu există o rețetă universală.

Privind înapoi, ce v-a învățat scrisul despre dumneavoastră însăși?

Să fiu, pe cât pot, sinceră cu mine însămi. Pentru că o vreme am lucrat și în presă, jurnalismul m-a învățat și să ascult cu empatie oamenii înainte de a începe să scriu. Iar scrisul ca practică, pentru că este o activitate solitară, m-a învățat răbdarea.

Privind înainte, doar autoare de cărți veți fi sau aveți și alte roluri în societate? Sau ați avut înainte?

Am înființat oficial De Basm – Asociația scriitorilor pentru Copii și Adolescenți în 2018, împreună cu scriitoarele Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan, Laura Grünberg. Astăzi, De Basm numără 19 membri și o mulțime de proiecte la activ! Ideea de la care am pornit a fost de a crea un spațiu de întâlnire și dialog al scriitorilor de literatură pentru copii din România, o platformă prin care vocea acestora să se facă auzită nu doar la nivel național, dar și pe plan internațional. Nu în ultimul rând, am visat să ducem poveștile contemporane pentru copii în zonele rurale, acolo unde copiii nu au cărți în casă, nici biblioteci, nici librării, nici oameni care să le citească. În fiecare an, proiectele noastre cresc în anvergură și se dezvoltă pe tot mai multe direcții și în tot mai multe zone ale țării. Nu avem o statistică oficială, dar estimăm că am ajuns, în decursul celor opt ani de la înființare, la peste 10.000 de copii din mediul urban și mai ales din mediul rural. Lor li se adaugă cele câteva zeci de profesori și bibliotecari care ne-au facilitat aceste întâlniri, pentru că proiectele noastre au mereu o componentă care li se adresează și lor, cum ar fi „KitLit” – scenarii ludice inspirate din literatura contemporană pentru copii”. Vă invit să ne urmăriți pe debasm.ro și pe canalele de social media, pentru a fi la curent cu ce mai punem la cale.

Dacă ați putea lăsa o singură frază moștenire cititorilor dumneavoastră, care ar fi aceea?

Sper să nu fie cazul să las „moșteniri”, nu mă încântă ideea și nici nu visez la vreo posteritate literară! De dragul exercițiului, o să răspund doar cu motto-ul trilogiei „Cronicile Domnișoarei Poimâine”, care sună așa: „Toate la Timpul lor!”.

Octombrie cu poveste

E octombrie și zilele sunt mai scurte. Plouă, e frig. Sau e soare cu dinți. Sunt și copaci plini de miere și de flăcări peste tot. Castane și ghinde, măceșe și fructe de păducel ornează orașul și dealurile, aducând un aer de poveste în fiecare colț. Și serile? Ei bine, serile sunt pentru povești. Pentru liniștea din jurul unei cărți deschise și pentru magia care se strecoară în sufletele celor mici atunci când aud: „A fost odată ca niciodată…”.

Emoții luminate cu o lanternă?

Dr. Daniel J. Siegel, psihiatru, cercetător, profesor, specializat în neurobiologie interpersonală, spune că poveștile sunt punți către lumea interioară a copiilor. Prin ele, cei mici învață să-și recunoască emoțiile, să le lumineze cu o „lanternă” a conștienței și să transforme haosul în înțelegere. Când un părinte citește o poveste, nu oferă doar o istorisire, ci creează o conexiune profundă, un spațiu de „EuNoi”, cum îl numește Siegel, în care copilul se simte văzut, auzit și înțeles.

Binele învinge întotdeauna

Basmul, această formă veche și mereu nouă de povestire, are virtuți pe care cultura românească le prețuiește de veacuri. Așa cum arătam și în unul dintre articolele din Matricea Românească (,,Virtuțile Basmului”, 9 ianuarie 2020), el cultivă imaginația, gustul pentru frumos și credința că binele, oricât ar fi de încercat, învinge întotdeauna. Copilul care ascultă un basm învață despre curaj, prietenie, loialitate, dar și despre teamă și îndoială – emoții firești pe care învață să le îmblânzească.

Basmul rămâne o formă tăcută de rezistență și tandrețe

Într-o lume dominată de ecrane și zgomot, eu cred că basmul rămâne o formă tăcută de rezistență și tandrețe. Este o mângâiere și o lecție de viață în același timp. Căci, dincolo de eroi și zmei, adevărata magie a poveștilor este aceea că ne aduc împreună. În serile de octombrie, când ploaia bate în geam, iar lumina caldă se joacă pe paginile unei cărți, basmul devine flacăra care încălzește inimile copiilor — și, poate, și pe ale noastre.

Invitație la descoperirea lumii lăuntrice

Cartea lui Daniel J. Siegel, Harta magică a sinelui, pentru copii, este mai mult decât o poveste; este o invitație la descoperirea lumii lăuntrice. Prin limbaj simplu și imagini jucăușe, Siegel îi ajută pe cei mici să înțeleagă că fiecare gând și emoție are un rost, că furia, bucuria, teama sau tristețea pot fi observate, numite și înțelese. Așa cum un explorator își studiază harta pentru a se orienta, copilul este îndemnat să-și observe trăirile, să se împrietenească cu ele și să găsească echilibrul interior.

Pentru părinți, cartea este un ghid blând și luminos despre cum pot transforma povestea într-un moment de conectare autentică. Harta magică a sinelui ne amintește că adevărata creștere începe atunci când învățăm să ne ascultăm unii pe alții!

Asertivitatea adulților se construiește în copilărie.

Cărămizile din temelie

Da: modul in care așezăm în copilărie cărămizile din temelie contează! Dacă îi învățăm pe copii doar să se conformeze și să tacă, riscăm să creștem adulți supuși și lipsiți de inițiativă. Rolul nostru ca părinți nu este să le anulăm vocea, ci să îi ghidăm prin emoțiile lor și să le arătăm cum să își exprime nevoile într-un mod sănătos.

Nu putem încuraja conformismul în copilărie și apoi să așteptăm asertivitate la maturitate.

Înghețarea vocii copilului

Când spunem copilului (… și aici ne imaginăm un ton ,,superior” și o mimică ,,de putere”): „Te rog să taci, nu mai spune niciun cuvânt, ce crezi tu nu contează, bine? Pentru că ai doar 7 ani și eu sunt părintele, eu știu mai bine!” — îi transmitem mesajul: ,,vocea ta nu are valoare”.

Ca părinți, rolul nostru este să stabilim limite sănătoase fără să îi ,,reducem la tăcere” pe copii. În loc de: „…eu fixez limitele, punct”, putem spune: „Ceea ce vrei acum este periculos pentru tine, acesta e adevărul. Uneori vocea ta interioară și cuvintele rostite te pot duce în situații de risc, iar treaba mea este să te protejez”. Limitele sunt necesare, însă pot coexista cu respectul față de copil.

Refuzuri benefice

Orice copil primește refuzuri, limite, amânări. Și asta este bine! Un copil nu trebuie să primească tot ce dorește sau să i se permită orice impuls de moment manifestat. Aceste lucruri pot conduce la atitudinea de „mi se cuvine”. Nu putem permite acest lucru, ca părinți responsabili.

Putem valida emoțiile lor: „Da, te cred. Da, e neplăcut. Da, e frustrant. Și uneori chiar… e interesant, nu-i așa”? Rolul nostru este să îi ghidăm prin ceea ce simt, să îi ajutăm să construiască încredere în ei și în percepțiile lor.

Mitul ,,copilului bun”

Atunci când copiii trebuie mereu să se supună, când nu li se validează emoțiile și nu au voie să întrebe sau să conteste, totul vine cu un cost. „Copiii buni”, cei care fac mereu ce li se spune, riscă să devină adulți supuși, lipsiți de inițiativă și ușor de dominat.

A crește adulți asertivi și încrezători începe cu felul în care îi tratăm în copilărie. Să ne amintim mereu asta!

*Comunicarea asertivă este un stil de comunicare echilibrat, în care o persoană își exprimă opiniile, nevoile și emoțiile într-un mod clar, direct și respectuos, fără a încălca drepturile celorlalți. ( sursa: Institutul BrainMap)

„Mă plictisescccc!” De câte ori ai auzit asta și te-ai simțit instantaneu iritat(ă) sau neajutorat(ă)? Nu ești singur(ă). Mulți părinți recunosc că această replică le apasă butoane sensibile și le dă sentimentul că trebuie să intervină imediat. Ți s-a întâmplat? (mie- da!)

Tot mai des, părinții observă și împărtășesc: cei mici par mai puțin imaginativi decât erau ei în copilărie. (Măi, eu chiar găseam ceva de făcut tot timpul!)

Explicația este simplă și, în același timp, profundă: am eliminat mirarea din viețile copiilor. Lumea de azi oferă atât de multe răspunsuri rapide și stimuli constanți, încât spațiul acela gol, în care se năștea odinioară imaginația, a devenit aproape inexistent.

Gândește-te la cum era în copilăria noastră! ,,Plictiseala” nu era umplută cu joc pe iPad-uri sau desene la un click distanță. Era însoțită de întrebări ca: „Oare ce aș putea face?” sau „Cum ar fi dacă aș construi ceva din nimic?” Fără să ne dăm seama, tocmai acel gol ne împingea să creăm, să visăm, să inventăm. De fapt, mirarea – acea scânteie care aprinde creativitatea – apare adesea tocmai din plictiseală.

Acum, pare că în momentul în care copilul vine și se plânge că se plictisește, primul nostru impuls este să „facem ceva”. Să venim cu o idee, o activitate, un joc salvator. Să punem capăt văicărelii cât mai repede. Dar rolul nostru nu este să rezolvăm plictiseala. Nu este nici să o mascăm și nici să o ignorăm.

În primul rând, e bine să lași jos presiunea de pe umeri. Nu e a ta. Nu e treaba ta să umpli fiecare minut liber din ziua copilului. E doar treaba ta să fii acolo cu el, calm și cald, atunci când apare disconfortul. Poți spune simplu, validând ce simte: „Uhh, știu că poate fi neplăcut să te simți plictisit.” Iar apoi, cu un ton complice, aproape ca o șoaptă care ascunde o mică magie, continuă: „Știi ceva? Dacă vei mai aștepta puțin… am sentimentul că îți va veni o idee grozavă! Știi, și mie mi se întâmplă – când am așa, pauze în program – să mă simt plictisit. Dar știi ceva? La un moment dat, chiar dacă nu știu să îți spun exact când, îți vei da singur seama ce ai de făcut.”

Nu trebuie să inventezi activități. Nu trebuie să fii animatorul lui personal. Ce poți face însă este să-i creezi un spațiu în care să poată explora, în ritmul lui. Lasă la îndemână cărți, câteva materiale de bricolaj, un caiet de rețete sau foi și carioci. Dar nu-l direcționa. Lasă-l să se învârtă puțin fără scop. Exact acolo, în acele minute aparent pierdute, începe joaca autentică.

Știu că poate fi greu să stai pe margine. Că poate fi frustrant să auzi tânguirea și să nu intervii. Dar plictiseala nu e un eșec. Nu e o problemă de rezolvat. Este o poartă. O invitație la creativitate, autonomie și descoperire.

Așa că, data viitoare când copilul tău vine cu acel „Mă plictisesc!”, nu te grăbi să reacționezi. Ascultă-l. Validează-l. Apoi așteaptă, cu încredere.

Ceva minunat s-ar putea să se întâmple chiar din acel nimic.

Unii copii sunt urcați devreme pe un piedestal. Sunt lăudați continuu: „Ești cel mai cuminte!”, „Tu nu faci niciodată prostii!”, „Ești un exemplu pentru ceilalți!”. Și poate chiar așa e — sunt copii blânzi, inteligenți, atenți. Dar în această validare continuă, se strecoară o așteptare periculoasă: aceea de a nu greși niciodată.

Și totuși, ce se întâmplă când greșesc?

Apare frica. Frica de a fi dați jos de pe piedestal. Frica de a nu mai fi „cei buni”. Și-atunci, uneori, aleg să mintă. Nu din lipsă de moralitate. Nu din obrăznicie. Ci dintr-o nevoie profundă de a proteja imaginea cu care au fost mereu asociați. Pentru că, în ochii lor, o greșeală poate însemna pierderea iubirii și a acceptării.

Tudor și minciuna lui care ținea loc de scut

Tudor are 9 ani și e un copil „de nota 10”. Cuminte, politicos, premiant. Lumea îl iubește și toți adulții vorbesc despre el ca despre un copil exemplar.

Într-o după-amiază, Tudor se joacă cu o cutie de chibrituri. Fascinat, aprinde unul, apoi altul. Din greșeală, scapă un chibrit aprins pe masă și lasă o pată de arsură pe mobilă. O acoperă repede, cu teamă.

Când mama îl întreabă cine a ars masa, Tudor spune fără să clipească: 
— Nu știu. Poate bunicul. Poate o lumânare…

…Și ține minciuna până în pânzele albe. Nu pentru că e un copil rău. Ci pentru că el nu are voie să greșească. Pentru că în familia și în lumea lui, el e copilul care nu face prostii. Iar dacă a greșit, atunci ce mai e el?

Așa se naște o ruptură: între adevăr și imagine, între ce simte și ce ar trebui să fie.

Și copiii buni greșesc

Și copiii buni spun uneori minciuni. Țipă. Se înfurie. Spun lucruri grele: „Te urăsc!”, „Nu mai vreau să te văd!”. Asta nu îi face răi. Nu îi face mai puțin demni de iubire.

La fel și cu adulții. Și ei mint uneori. Țipă. Rănesc. Nu pentru că nu sunt buni — ci pentru că uneori sunt doar oameni care nu mai știu cum să gestioneze ce simt.

Nimeni nu e perfect. Nici copiii, nici părinții. Comportamentele pot fi greșite, dar asta nu înseamnă că oamenii sunt greșiți. Uneori, și cei mai buni dintre noi avem reacții discutabile. Important este ce facem după aceea.

Ce putem face ca adulți?

Să nu construim iubirea pe performanță.
Să nu învățăm copiii că sunt iubiți doar dacă sunt „cei mai cuminți” sau „cei mai buni”.
Să nu punem imaginea mai presus de adevăr.

În schimb, să le spunem:

„Poți greși. Și tot te iubesc.”
„Poți recunoaște. Și nu vei fi pedepsit cu rușine.”
„Ești un copil bun chiar și atunci când ai un comportament care nu e bun.”
„Vreau să știu adevărul, oricare este el.”

Adevărata siguranță nu vine din a fi perfect. Vine din a ști că ești iubit chiar și când greșești. Acolo începe curajul. Acolo începe sinceritatea.

Cum ne creștem copiii? Răspunsul, mai simplu decât pare, se regăsește în ceea ce le oferim lor, ca repere: valorile.

Mai presus de performanță, succes sau recunoaștere, copiii noștri au nevoie de modele care să le arate ce înseamnă empatia, cinstea, respectul și curajul de a face BINELE, chiar și atunci când nu (le) este cel mai convenabil.

Într-o lume în care competiția este adesea sinonimă cu rivalitatea acerbă, gestul atletului singaporez Soh Rui Yong la Jocurile Asiatice de Sud-Est (SEA Games) din 2023 ne amintește că adevărata măreție se măsoară nu doar în medalii, ci și în caracter.

În timpul probei de alergare 10.000 de metri, desfășurată în condiții de căldură extremă, Soh a observat că principalul său rival, indonezianul Rikki Marthin Luther Simbolon, a ratat sticla de apă la punctul de hidratare. Fără ezitare, Soh, ce venea din spate, a luat un pahar de apă, a folosit puțină, a salvat o parte din lichidul valoros, a alergat mai repede spre competitorul său și i-a întins paharul cu apă, deși el însuși se afla într-o poziție ce îi permitea să lupte pentru aur.

Acest gest spontan a fost descris de comentatorii sportivi drept „absolut sportiv” și a fost apreciat pe scară largă în presa internațională.

Soh a declarat ulterior că acțiunea sa a fost instinctivă, motivată de dorința de a concura într-o luptă corectă: „Întotdeauna am vrut să câștig într-o luptă dreaptă, așa că atunci când el și-a ratat sticla, am vrut să-i ofer o șansă să se rehidrateze înainte de a continua bătălia.”

Deși a încheiat cursa pe locul al doilea, stabilind un nou record național cu timpul de 31:10.70, Soh a câștigat ceva mult mai valoros: respectul și admirația comunității sportive internaționale.

,,De fapt – a comentat presa internațională – el a luat aurul în inimile noastre”. Este campionul absolut în fapte bune.

Gestul său este (nu-i așa?) un memento al faptului că valorile adevărate nu se învață neapărat din cărți, ci se absorb din comportamentele celor pe care îi admirăm. Copiii învață observând. Fac ce văd că fac adulții, și nu ceea ce le spun adulții să facă.

Atunci când onestitatea, compasiunea și spiritul de echipă devin reflexe în viața de zi cu zi, ele modelează nu doar un campion, ci un om complet.

Să încurajăm copiii să fie nu doar atleți excelenți, ci și oameni de caracter!

Să-i învățăm că adevărata victorie se obține atunci când ne susținem unii pe alții și când competiția devine o oportunitate de a demonstra nu doar forța fizică, ci și noblețea sufletului.

„Trăim într-o lume în care, uneori, pare că doar victoria contează. Dar acest moment surprins de voi toți ne reamintește ce este cu adevărat important în sport: cinstea, respectul și modestia.” Soh Rui Yong

„Te-ai distrat?”

Maria îl întâmpină pe Alex cu un zâmbet larg și întrebarea pe buze. „Cum a fost? A fost bine?”

Toma o întrebă pe Andra, fiica lui: ,,Ai venit? Ce bine! A fost grozav, nu-i așa?”

Sună cunoscut? De câte ori nu ne întâmpinăm copiii așa, imediat ce intră pe ușă, întorcându-se de la o petrecere, o excursie, o vizită, o activitate? Întrebările vin firesc, din dorința de a fi alături de ei, de a afla, de a-i simți aproape. Dar, fără să ne dăm seama, răspunsul pe care îl așteptăm e, de multe ori, deja scris: Da, a fost bine. M-am distrat. A fost frumos.

Azi totul a fost bine?

Copiii simt asta. Simt așteptarea noastră, dorința de a auzi că totul a fost „bine”, „frumos”, „distractiv”. Dar viața lor emoțională e mai complexă decât un simplu „m-am distrat”. Poate au simțit și un gol în stomac. Poate s-au simțit neînțeleși, sau dați la o parte. Poate au fost entuziasmați, dar și puțin speriați. Poate s-au bucurat, dar și-au dorit să plece mai devreme.

(Uneori, în spatele întrebării „Te-ai distrat?” se ascunde și propriul nostru FOMO – fear of missing out. Ne dorim ca cei mici să nu piardă nimic, să trăiască tot ce e frumos, să fie mereu parte din „ceva grozav”. Dar viața nu e o colecție de momente perfecte. Când le cerem mereu confirmarea că a fost „bine”, riscăm să le cultivăm și lor teama de a nu rata, de a nu fi suficient, de a nu fi „în pas” cu ceilalți. Ce-ar fi dacă i-am învăța, în schimb, că e în regulă și să nu fie mereu extraordinar?)

Validăm doar bucuria?

Dacă validăm doar bucuria, dacă aprobăm doar „fun-ul”, ce se întâmplă cu restul emoțiilor? Mai au ele loc în poveste?

Poate e timpul să ne schimbăm întrebările. Să le facem mai prietenoase cu lumea lor interioară, mai atente la nuanțe.

Ce-ar fi să întrebăm:
– Care a fost cea mai surprinzătoare întâmplare a zilei tale?
– Ai avut azi o provocare? Cum i-ai făcut față?
– Îmi spui și mie cum te-ai simțit atunci?
– Dacă ai putea schimba ceva la ziua de azi, ce ai schimba?
– Cu cine ai stat cel mai mult de vorbă?
– Cum te-ai simțit lângă colegul cel nou?
– E ceva ce nu ai înțeles, dar ți-ai dori?
– Ce te-a făcut curios azi?
– Dacă ai putea da o culoare zilei tale, ce culoare ar fi?

Așa aflăm mai mult decât un simplu „bine”. Aflăm despre prieteni, despre provocări, despre bucurii, dar și despre frici. Despre ce au învățat și ce i-a pus pe gânduri. Aflăm despre lumea dinlăuntrul lor.

Și poate, mai ales, le arătăm că toate emoțiile lor sunt binevenite. Că nu trebuie să fie mereu „bine”. Că și tristețea, dezamăgirea sau confuzia sunt parte din poveste.

Și că noi suntem aici să le ascultăm. Cu adevărat.

-Oh, mama! Mă tem uneori de ceea ce simt! Mă tem de emoții, nu știu ce să fac cu ele.

Ce ar putea face Ecaterina? S-a așezat lângă fiica ei și a început să povestească:

Hmmm… Emoțiile nu au glas, însă ele comunică cu noi mai profund decât orice cuvânt rostit. Dacă ne-am opri și le-am „asculta”, am descoperi că fiecare emoție are un mesaj, o lecție, o chemare spre conștientizare și evoluție. Departe de a fi doar reacții spontane, ele, emoțiile noastre, sunt ghizi interiori care ne pot ajuta să ne înțelegem mai bine și să ne trăim viața cu adevărat.

Frustrarea, acea stare de nemulțumire care ne apasă pieptul, nu este dușmanul nostru. Dacă ar putea vorbi, ne-ar spune: ,,Sunt aici ca să te fac să mergi înainte! Nu sta blocat, folosește-mă ca pe un combustibil pentru schimbare.” Este o energie care ne împinge să depășim obstacolele, să căutăm soluții, să ne dezvoltăm.

Frica, acea emoție care ne face inima să bată mai repede, ne-ar șopti: ,,Sunt reală doar atât cât mă lași tu să fiu. Te pun în alertă, dar nu sunt o sentință. Nu mă lăsa să te controlez, ci folosește-mă ca pe un semnal că trebuie să fii atent, nu să te oprești.” Frica ține de instinctul nostru de supraviețuire, dar nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne pregătească pentru ceea ce urmează.

Tristețea ne-ar învăța să acceptăm pierderile, să ne recunoaștem vulnerabilitatea: ,,Sunt doar un profesor. Simte-mă, acceptă-mă, apoi dă-mi drumul. Când o vei face, vei înțelege ce este cu adevărat important pentru tine.” Tristețea ne dă răgaz să reflectăm, să ne recăpătăm echilibrul și să ne descoperim puterea de a merge mai departe.

Anxietatea, de multe ori percepută ca o povară, ne-ar spune cu sinceritate: ,,Sunt doar un semnal, nu o condamnare. Respira adânc, reechilibrează-te, ai curaj să pășești în necunoscut. Poți să o faci!” Este o invitație la auto observare, la conștientizare, la găsirea unor mecanisme de adaptare mai eficiente.

Bucuria, acea emoție pe care toți o căutăm, ne-ar lua de mână și ne-ar împinge să ne așezăm în  prezent: ,,Îmbrățișează-mă cât sunt aici! Viața e minunată, deschide ochii, alege să vezi binele din jur.” Bucuria ne reamintește că fericirea nu este doar un scop, ci o stare care poate fi cultivată în fiecare moment.

Furia, adesea privită ca o emoție negativă, ar dezvălui un alt adevăr: ,,Sunt gardianul tău. Mă ridic să te protejez, să-ți arăt că ai limite ce trebuie respectate. Spune STOP!” Este un semnal că ceva nu este în regulă, că valorile noastre sunt amenințate, și ne împinge să acționăm pentru a restabili echilibrul.

Speranța, acel fir subțire de lumină chiar și în cele mai întunecate momente, ne-ar zâmbi blajin: ,,Nu plec niciodată, sunt aici. Indiferent cât de grea este noaptea, răsăritul va veni.” Speranța ne dă forța de a continua, de a crede în schimbare și în bine.

Pacea, acea stare de liniște interioară pe care o căutăm cu toții, ne-ar împărtăși un secret simplu: ,,Sunt cu tine mereu. Doar oprește zgomotul din jur, din mintea ta, și mă vei găsi.” Ea vine din acceptare, din echilibru, din armonie cu sine și cu lumea.

Iar dragostea, poate cea mai puternică emoție dintre toate, ne-ar încuraja: ,,Sunt bătaia de inimă a universului, cea care vindecă, care apropie sufletele. Lasă-mă să te călăuzesc spre ce e adevărat și bun.” Dragostea este forța care ne dă sens, care ne face să ne simțim conectați, să trăim cu rost.

Emoțiile sunt mai mult decât stări trecătoare. Ele sunt sfetnici, povățuitori, gardieni și pavăză. Dacă le ascultăm, ne pot ghida spre o viață mai autentică, mai înțeleasă, mai împăcată. Tot ce trebuie să facem este să le acceptăm, să le înțelegem mesajul și să le folosim ca trepte spre auto cunoaștere și evoluție.