Ioana și Răzvan își doresc foarte mult ca fiul lor să crească pătruns de încredere în sine.

,,Cum să fac oare asta?”- se întreabă mama. Tot timpul am fost sensibilă și ușor de rănit și mi-a fost așa greu, ca adult, să mă pun pe picioare!

,,Cum să fac oare asta?- se întreabă tatăl. În toată copilăria mea am fost comparat și puțin lăudat, certat pentru greșeli și neluat în seamă pentru reușite. Mi-a fost tare greu, ca adult, să mă echilibrez!

Lucrurile ce vin de hăt-departe, din copilărie, nu ne dau pace nouă, părinților ce cu atenție le conștientizăm.

Ce e de făcut?

Puținele lucruri mici care sunt cărămizile din temelia unei puteri enorme se aștern așa:

Este bine să ne uităm mereu la dăruire, la efort și mai puțin la câștigul dintr-o cursă sau dintr-o acțiune. ,,Ai alergat bine, cu viteză și cu multă coordonare. Tu ești trist că nu ai câștigat cursa însă ai fost muuult mai bun decât ai fost ieri și mă bucur că nu ai renunțat!” Actul consecvent este cel ce te ridică și te formează și nu o cupă aurită dintr-un moment. Și DA! Ideal este să îi oferim recunoaștere pentru efort și nu pentru titlul de cel mai bun și atunci când medalia îi lucește la gât!

Este important să îl facem pe copil să înțeleagă că nu va fi iubit și plăcut de toată lumea. (Și nu, nici el nu poate iubi sau simpatiza pe toată lumea). Gândul ce trebuie clădit sună așa: ,,dacă această prietenie a mea nu a mers bine, vor merge altele. Este în regulă să nu fiu compatibil cu toți, este în regulă să nu mă placă toți chiar dacă eu știu că ceea ce fac fac bine”. Important este verbul ,,a te înțelege”: ne înțelegem cu cei mai mulți oameni și asta înseamnă consens, acceptare, toleranță, respect. Un copil puternic va interioriza importanța acestor cuvinte.

Este musai să nu criticăm felul în care un copil a performat și și-a expus efortul. Copilul vede dezamăgirea părintelui și începe să simtă frica de eșec sau de performanță care nu e la cote înalte. Astfel, copilul va evita să încerce lucruri noi care îl pot coborî de pe piedestal în ochii lui și în ochii celorlalți. Mai puțină critică și mai mult feedback plin de onestitate, clădit pe lucruri realizate și subliniind neapărat ce i se va întâmpla bun dacă se străduiește să performeze mai bine și mai bine. În plus este benefic să formulăm frazele astfel încât să reiasă clar că rezultatele mai slabe sunt urmarea unei mai slabe pregătiri și nu rezultatul lipsei de talent.

Oferă-i tu, părintele, noi experiențe mereu, expune-l la lucruri inedite, treptat, gradual în dificultate, însă în ritm constant. ,,Neîncercatul” este o parte clară a devenirii lui iar un copil ce s-a lovit constant de nou nu se va bloca în fața noului din viață. Își va aminti experiența, sentimentul în fața ineditului și va gusta din plin din noua felie pe care viața i-o pune în față. Fii lângă copil când îi oferi noul și bucură-te alături de el de desțeleniri.

Învață-l ce știi tu să faci, lasă-l să îți vadă bucuria atunci când te ocupi de lucruri care îți fac plăcere, la care te pricepi, în care excelezi. Vorbește-i despre efuziunea din tine în momentul respectiv. Nu este obligatoriu să îi placă și lui același lucru însă cu siguranță se va simți sigur pe el atunci când exteriorizează fascinația despre ceea ce îl face fericit, oricare ar fi acest lucru.

Chiar și atunci când ești chinuit de îndoieli (,,…off, e prima lui tabără, oare se va descurca? Se va hrăni/îmbrăca/socializa/juca….”) nu îi împărtăși copilului temerile tale. El, firește, le are pe ale lui. Cuvintele tale îi vor secera bruma de încredere și puterea de a se desprinde. ,,Deși am emoții pentru această despărțire, simt din tot sufletul că te vei descurca cu brio!”- iată o formulare ce dă aripi, putere și încredere în propriile resurse.

Vorbește cu copilul tău despre emoțiile sale, învață-l să le numească, să le accepte și să le rotunjească pe la colțuri. Bucurie, tristețe, furie, supărare- orice emoție va fi trăită și simțită până la capăt, învățată și ghidată. Copilul, stăpân al emoțiilor, va reuși să se înalțe peste inimă frântă sau va ști cum să îi umple pe cei din jur cu starea sa de bine.

Setează așteptările sale pentru vârsta sa. Îndrumă-l să se raporteze la sine și nu la fratele mai mare sau la adult. Reacțiile și reușitele sale sunt direct proporționale cu experiența sa de viață, cu puterile sale cu ceea ce a acumulat. Da, modelul și așteptarea poate fi cea observată la părinte, de exemplu. însă această reușită vine la pachet cu efort lung și susținut în ani și nu poate fi obținut într-o frântură de secundă. Expuneți copilul la această informație și el va căpăta liniște și răbdare la gândul că într-o bună zi va performa așa cum își dorește.

Ioana și Răzvan așează cu răbdare pietre serioase la temelia pe care e scris ,,încredere în sine”. Fiecare reușită este o victorie ce merită sărbătorită și fiecare poticnire este doar o lecție pentru părinți și fiu.

Să căutăm și noi pietrele de temelie importante și să le așezăm cu răbdare și hotărâre la fundația pe care se urcă fiii și fiicele noastre în fiecare zi.

Alina este iritată. Fiica ei ,,a reacționat foarte rău la școală” azi.  A plâns pentru că ea crede că a făcut ,,prost” la lucrarea de la mate. De ce trebuie să se supere pentru atâta lucru? De ce trebuie să dea satisfacție colegilor care sigur ,,sunt cu ochii pe ea”? Și cine știe ce o să creadă doamna? Poate crede că fetița este foarte certată acasă, nu?

Gândurile acestea  aterizează non stop în mintea mamei și îi cresc starea de nervozitate.

Uf! Va trebui să aibă o discuție foarte serioasă cu Manuela pe seară!

Este bine sau nu să ne reprimăm emoțiile?

Ne aducem aminte cu toții de bebelușii noștri! Absolut niciunul nu are nici cel mai mic impuls de a-și reprima emoțiile! Din contră: plâng, țipă până nu mai pot, strigă, râd, zâmbesc, fac tot ceea ce simt imediat. Părintele permite inițial toate aceste emoții și apoi, în timp, începe să meșterească în zona în care emoțiile se manifestă: asta poți manifesta, asta nu. Asta se cade, asta nu se cade. Niciodată să nu mai faci asta, mereu să faci celălalt lucru. Chiar dacă e greu, chiar dacă nu simți. Acestea sunt rigorile, acestea sunt cutumele, așa dai bine, așa nu.

Cele mai grele sunt emoțiile reprimate. Le ducem cu noi în spate ani și ani, le facem depozit și stăm drepți în zilele ce vin cu pietre de moară legate înlăuntru: corect mascate, atent prinse.

Patru emoții provocatoare

Emoțiile noastre mari și provocatoare sunt patru: bucuria, tristețea, furia și teama.

Citește tu, părintele, manifestarea și încadreaz-o acolo unde trebuie; apoi spune-i copilului că îi știi emoția, că ai cunoscut-o și tu, că îl înțelegi, că îl auzi, că e firesc să simtă asta. E bine, poate, să îți amintești că cel ce se află în fața ta nu este un mic adult. Copilul reacționează direct proporțional cu experiența sa de viață, cu ceea ce a trăit efectiv până atunci. Așa că nu este momentul să te gândești la consecințe, la ceilalți, la tine sau la ceea ce se crede despre o anumită manifestare. Este timpul să te gândești cum și ce poți să îți înveți copilul despre ce simte și cum manifestă ceea ce simte.

Unde se duc emoțiile reprimate, când se duc?

De cele mai multe ori, dacă nu ajung să fie exprimate, rostite, emoțiile fie se duc în ,,scorburi” de unde veghează nedorit și izbucnesc când nimeni nu așteaptă, fie vor apărea, hiperbolizate și neadecvate în momente din viață ce nu oglindesc deloc situația de moment.

Sentimentele ascunse și ținute sub capac sfârșesc fie prin implozii fie prin explozii. Fie că sunt somatizate și fac rău înăuntrul corpului, fie că sunt aruncate exploziv și fac rău în jur, reprimatele trăiri ajung să capete încărcătură nocivă și distructivă.

Alina s-a gândit mai bine. Tare nu îi plăcea, mică fiind, să i se spună ce trebuie să simtă sau cum trebuie să se abțină. S-a hotărât azi să își primească acasă fiica în tihnă, să o ajute să își numească singură emoția și să asculte răbdătoare de ce au curs lacrimi și de ce s-a născut suferința.

Și azi și mâine și poimâine este ziua potrivită să încercăm și noi să ne primim la fel copiii.

Mihai iubise basmele povestite de bunicile sale, toată copilăria. Se cuibărea seara și cerea basm după basm. Sau același basm, 4-5 zile la rând. Crescuse fiul său și aștepta cu înfrigurare să îi propună primele seri de povesteală și feerie. Împărtășise cu colegele de birou nerăbdarea sa și ceea ce auzise de la ele îl pusese pe gânduri:

”Mihaai, să nu îi citești Scufița Roșie! Sunt scene foarte crude! Lupul o înghite și pe bunică și pe Scufiță. Și apoi vânătorul îi taie burta lupului. Brrrrr…Groaznic. N-o să-ți mai doarmă, o să vezi!”

”Și nici Hansel și Gretel să nu îi spui! O să îi rupi sufletul! Copii părăsiți și abandonați…O să-l faci să plângă!”

Oare el plânsese? Nu își mai amintea. Își amintea că glasul bunicii și al Mayei îl ghida cu blândețe prin hățișul de întâmplări. Dar dacă el nu e meșter la povestit? Ce e de făcut?

Să mai citim basme?

Din ce în ce mai mulți părinți ai zilelor de azi aleg să nu citească basme și povești celor mici; le consideră tulburătoare, cu putere de a traumatiza, chiar extrem de sângeroase. Uită că mesajele basmelor îi ajută tare mult pe copii să găsească răspunsuri la conflicte interioare pe care nu le pot contura propice și rosti. Întotdeauna un basm va stimula imaginația copiilor; va dărui rezolvări la situațiile nu foarte plăcute ce inundă uneori mintea celor mici: teama de abandon (atât de prezentă), teama de moarte, teama de durere, de violență, rivalitatea dintre frați, pizma, răzbunarea. Ceea ce este foarte important este că întrucât basmele au doar final fericit, copilul, ce se identifică de cele mai multe ori cu personajele zămislite, găsește lumini călăuzitoare și pârghii ce îl ajută să se elibereze de angoasele sale.

Adultul este povestitor și călăuză ce protejează

Conținutul basmului ridică în prim plan, în fața ochilor copilului o situație cu aspect moralizator. ”Cine de părinți n-ascultă, suferă durere multă!” Situațiile sunt dramatice iar acțiunea ne conduce la o posibilă tragedie însă, ca prin minune, mereu, e o cale ce ne scoate la suprafață: avem o problemă și o soluție sub același culcuș cald al fanteziei.

Adultul este acolo plenar când se spune basmul; este povestitor și călăuză; își modelează glasul când pronunță diferite cuvinte; nu caută să îngrozească, el caută să ajute. Viața nu este doar roz. E viață, cu bune și rele. Important este să știm că nu suntem singuri în tumultul clipelor și că mereu este o cale.

Basmele sunt pline-ochi de copii: copii neiubiți, abandonați, orfani, chinuiți, rătăciți, neauziți, neascultători. Ei deschid toate ușile, părăsesc toate potecile, mănâncă toate firimiturile, vorbesc cu necunoscuții și cu omul roș’.

Și totuși ei găsesc o cale mereu. În ciuda tuturor greutăților, tuturor mașterelor, tuturor gnomilor, vrăjitorilor și zgripțuroaicelor, găsesc o cale.

Basmul are glas ca un clinchet de clopoțel de argint al speranței pentru fiecare copil.

Căutând și scormonind, Mihai și-a adus aminte ceva: bucuria sa când totul se termina cu bine! Zâmbetul făpturilor dragi ce îl liniștea și îi îndulcea somnul. Lecțiile pe care le învățase și sentimentul de izbândă. Povești spuse iar și iar până când capcanele se bagatelizau și chiar el era Făt-Frumos cu armură strălucitoare.

Starea de bine. Asta își amintea.

A pășit în camera fiului său știind că are de dăruit ceva magic:

,,Povestea are fir bogat,

Cu ață roșie legat,

Din brațe, ghemul de îmi scapă,

Povestea o să-nceapă-ndată…”

Adina visa să facă o drumeție pe creastă de munte. O drumeție scurtă dar care să îi umple plămânii de oxigen adevărat, să îi umple ochii de nemărginiri întinse și să îi golească mintea de ore exacte de masă, somn și activități ale preșcolarului ei drăgălaș. Dar e vacanță acum! Chiar în vacanță își găsește să evadeze? Ionuț, la 4 ani, oare ce va crede? A fost destul de surprinsă când nașii i-au spus: „Știi ceva? Du-te! Stăm noi cu Ionuț!” Iar Ionuț a chiuit: „Daaaaa!!!!”

Îi venea să o ia din loc chiar atunci. Însă tot nu putea crede că e potrivită această decizie…

Părinții nu sunt părinți cu „normă”: sunt părinți non-stop

Noi, părinții, știm sau trebuie să știm că vacanța aceasta este și pentru noi, așa-i?

A pleca la drum fără copii, a fi tu cu tine, sau a fi voi cu voi pentru două sau trei zile înseamnă foarte mult. Înseamnă regăsire și umplere de baterii, și redescoperirea a ceea ce noi știam o dată că suntem.

Să ne reamintim: părinții nu sunt părinți cu „normă”; sunt părinți non-stop, dând maximum din ei, tot timpul; sunt părinți și la birou, și la coadă la supermarket, și la pilates, și în drum spre vulcanizare. O parte din energia lor, una deloc neglijabilă, este dedicată mereu copiilor. De multe ori între părinte și liniște nu vom avea semn de egalitate.

A pleca la drum fără copii, a fi tu cu tine, sau a fi voi cu voi pentru două sau trei zile înseamnă foarte mult

Meseria de părinte este epuizantă. Îți golește toate rezervoarele de combustibil. Uneori avem nevoie de baterii pline, de autoanaliză, de scanare interioară; avem nevoie de somn, de cărți ce ne bucură și ne ridică, de întâlniri cu prieteni dragi ce ne motivează și ne reamintesc de celălalt „eu”.

Tu ești capabil de multe, tu ai hobbyuri și talent și zăcăminte neprețuite de empatie pentru amicii tăi. Tu ai nevoie de povești cu adulții dragi ție și discuții despre cărți noi și meciuri de fobal și baschet cărora le analizezi strategia. Îți este dor de o piesă de teatru răvășitoare și te amuză crănțănitul floricelelor la cinematograf.

Scufundarea de sine în marea de necesități a copiilor

Ca părinte pui nevoile copilului tău mereu pe primul loc. Necesar lucru! – însă nu neapărat benefic. Scufundarea de sine în marea de necesități a progeniturilor tale este de multe ori secătuitoare de forțe pe care tot cei mici le solicită la un nivel înalt ulterior.

Evadează din rutină, fă ce-ți face plăcere, umple-ți cupa de emoții!

Sunt mulți oameni fericiți să îți păstorească micuții o zi sau două. Veți descoperi împreună, copii și părinți că este grozav timpul petrecut cu alți adulți iubitori, fie că sunt bunici, mătuși, vecini, nași sau prieteni dragi.

Evadează din rutină. Zilele „altfel” îți vor permite să te reafirmi în ce îți face plăcere, să îți umpli cupa de emoții din care obișnuiești să dăruiești zi de zi și să reînvii gânduri peste care se așternuse praful uitării.

Adina s-a întors nou-nouță. Părul era umflat de vânt și inima de doruri pe care le adormise voit. Avea povești de spus pentru o săptămână fiului ei: povești din adolescență, povești cu coame de deal, zăpezi scânteietoare și câini de stână. Și avea o bucurie mare și un plan pentru vară: de acum, amintirile ei vor deveni amintirile lor: mamă și fiu, unul lângă altul la pas, pe drumuri de munte.

”Eu îmi doresc ca fiul meu să fie neînfricat”, spune Cosmin cu hotărâre. ”Nu mă interesează să se poarte ca un papă-lapte! Asta e clar! Vreau să sară de pe stânci în apă, vreau să intre în peșteri fără inimă strânsă, vreau să fie primul. Să fie el cel care face un pas în față cel dintâi. Vreau să rupă norii”.

Cosmin afirmă des și cu putere cuvintele acestea ori de câte ori are auditoriu. Cu siguranță își dorește un fiu cu încredere în forțele proprii și cu instrumente de rezolvare a situațiilor la îndemână. Însă îndemnul său sună mereu așa: ”nu trebuie să îți fie frică, înțelegi?”

Frica e o emoție de bază, absolut necesară supraviețuirii

Să nu le fie frică? Asta ne dorim pentru copiii noștri?

Dar frica e o emoție de bază, elementară, absolut necesară pentru supraviețuirea noastră! Dacă o căprioară rămâne să doarmă liniștită la marginea pădurii când toată turma o ia la goană, va fi atacată și mâncată de lupi.

Militez pentru a-i susține pe copii să devină curajoși. Mai degrabă decât neînfricați. Este o nuanță aici: vreau să cearnă informația, vreau să fie cu garda sus atunci când trebuie.

Este bine să ținem la un nivel înalt încrederea în sine a copiilor. Puterea pe care o au atunci când știu că au făcut un lucru, le-a ieșit și le va mai ieși iară.

Copiii spun că atunci când au simțit frică și totuși au acționat, au avut sentimentul că au făcut un act de curaj. Actul de curaj este diferit de sentimentul pe care îl ai în căutare de senzații tari.

Încurajare versus Condiționare

Este potrivit mereu imboldul pe care un părinte îl dă copilului pentru a duce la capăt lucruri de care se teme (cu sprijin sau fără). Altfel cum vom ajunge să încercăm noul?

Totuși, îi aud pe părinți rostind: ”să nu te temi!”; apoi îi aud amenințând  și condiționând ”dacă nu faci x lucru, te las aici, nu te mai iau cu mine niciodată, te dau moșului”.

Aici se creează o confuzie foarte mare.Și când facem o afirmație, și când o facem pe cealaltă, noi vrem să ajutăm, să corectăm, să atragem atenția. Totuși, enunțăm idei ce se bat cap în cap puternic, ce creează stări confuze, teamă și presiune.

”Care sunt așteptările?”-se întreabă copilul. ”Cum să nu mă tem dacă voi fi părăsit”? Sunt împins să fiu curajos și apoi când eu chiar cred că am fost, sunt numit ”nesăbuit”, sunt întrebat ”la ce te-ai gândit când ai făcut asta”?

Pro siguranță elementară și pârghii pentru înfrângerea temerilor

Să fim lângă fiii și fiicele noastre. Să le oferim un model al spiritului aventuros în condiții de siguranță. Să ne cățărăm cu ei, să alunecăm pe tobogan cu ei, să sărim de pe gard cu ei; să le arătăm celor temători că ”este în regulă” iar celor nesăbuiți ”cum se face”.

Este bine să evităm mereu să prezicem viitorul: ”o să cazi” va fi înlocuit cu ”există posibilitatea să cazi”. Vor ateriza în picioare în 85% din cazuri și vor dori să îți arate că nu ai avut dreptate. Remarca ce începe cu ”există posibilitatea…” îi pune în gardă și îi face atenți la propriile lor gesturi.

Atent la cuvinte. Așa a devenit Cosmin. Atent la cum își încurajează fiul și la exemplul pe care i-l dă. Puternic lângă fiul său. Vigilent cu înțelesul vorbelor, încântat în reușite și încurajator în eșecuri. Fără grimase de deziluzie. Fără comparații și cu multe povești în care lucrurile ies bine uneori din a doua sau a treia încercare. Apreciindu-și fiul pentru că este un temerar, un consecvent, un neobosit.

Tată și fiu, unul lângă celălalt.

Este miercuri după-amiază și casa este liniștită. Mihai apare în pragul camerei de zi cu fața întunecată.

-Mama, ce se întâmplă dacă tu vei muri?

Întrebarea pare că vine de nicăieri. Ana nu știe ce și cum să răspundă. Fiul ei e vesel mereu, acum două săptămâni a împlinit 9 ani și părea că are toată lumea la picioare. Îi vine să anuleze tot momentul cu un răspuns din basme: ”ei bine, eu nu o să mor niciodată”. Dar oare e potrivit? Minciuna asta ar liniști momentul de tot? Ar strangula gândul dureros al copilului ei? Stă și își privește fiul și secundele sunt mai lungi ca niciodată.

Vă este cunoscută întrebarea? Dar senzația?

Am putea să dăm dovadă de multă empatie și să ne folosim de interjecții și să recunoaștem emoția puternică: ”Oh, păi ar fi cumplit!”, ”Brrrr, ce gând ce îți dă fiori”, ”Uf, e bine că îmi spui ce te macină”. E mult mai bine decât să negăm vehement: ”Părinții nu mor, eu nu o să mor”, ”Ăsta e motiv să îți faci tu griji?”sau ”Ooooo…. dar mai e așa mult până atunci… chiar vrei să vorbim de acum despre asta?”

Copiii au deseori sentimente autentice de frică sau îngrijorare majoră

Copiii au deseori sentimente autentice de frică sau îngrijorare majoră. Chiar dacă nouă ni se par nimicuri, gândurile macină și frământă în profunzime. Sunt acolo clipe sau zile, pot pune stăpânire pe o perioadă de timp și pot reveni în răstimpuri.

Stările de anxietate descoperă frica de abandon sau nevoia de a te simți în siguranță.

Eu sfătuiesc părinții să ofere empatie ori de câte ori simt că propriul copil are nevoie de așa ceva. Amenințarea e reală sau e imaginată? Nu știm dar știm că e bine să arătăm că suntem acolo fără a bagateliza, fără a trimite sentimentul (nepus poate în cele mai potrivite cuvinte) în derizoriu. Nu rușina copilul: ceea ce simte el nu e ”un nimic”. Este ceva ce îl copleșește și îl face să nu mai fie el însuși.

Pentru copii timpul prezent cuprinde episoade copleșitoare

Imaginația lor e vie: ”dacă domnul administrator se transformă în șarpe?”. Nu îi ajută să le spunem detașat: ”Eh, asta nu se va întâmpla”. Pentru ei timpul prezent cuprinde întregul episod copleșitor. Dacă negăm totul, le dăm de înțeles că habar nu avem despre ce vorbesc. Este foarte bine dacă îi prindem de mână și le spunem, dornici de a soluționa totul: ”Poate ar fi bine să ne uităm pe aici, să vedem ce e prin jur și să decidem dacă ceea ce îți imaginezi tu chiar-chiar se întâmplă”.

Ajută mult modul în care formulăm un îndemn.

”Nu fi îngrijorat” îl lasă pe copil încă singur, cu speranța că are puterea de a își soluționa singur angoasa.

”Eu nu sunt îngrijorat” vorbește despre atenția, înțelegerea, empatia adultului ce concluzionează că el nu se teme pentru situația prezentată și că ar fi bine ca fața sa calmă și destinsă să îi insufle micuțului siguranță și încredere.

Copilul este bine să își găsească în el răspunsurile liniștitoare

Un lucru demonstrat este că rareori putem modifica un gând anxios dinafară. Este bine să îl punem pe copil în situația de a se întreba singur și de a își găsi singur răspunsuri liniștitoare:

”Oare crezi că există și alte motive pentru care mami poate întârzia când vine de la muncă în afară de acela că i s-a întâmplat ceva rău?”

”Ce de gânduri grele te înconjoară azi… Oare ce vei face tu ca să te lupți cu ele și să le învingi și să le dizolvi?”

Puterea gândurilor anxioase ne pune la încercare răbdarea și înțelegerea. Totuși, cu cât rămânem mai fermi și mai puternici, cu atât perioadele de îndoială se vor scurta, iar puterea copiilor noștri ce primesc ei înșiși instrumente de luptă cu balaurii și zgripțuroaicele va crește și îi va modela și în anii ce vin.

Calmul Anei a fost același timp de mai multe luni. Temerile lui Mihai au fost demontate rând pe rând iar liniștea lui de pe chip a fost cea mai mare recompensă a mamei pentru toată forța strânsă pentru a fi răbdătoare și destinsă în nenumărate momente ce cereau asta.

Un părinte este o ancoră. Să nu uităm asta.

Eva e în clasa pregătitoare. Tocmai ce a fost invitată la prima petrecere cu copiii aceștia mulți și noi pe care nu îi știe. Și inimioara ei bate tare și taaare nu ar vrea să meargă deși a fost și a ales un cadou frumos împreună cu mami. Îi tremură bărbița și e neliniștită. Se ridică și se așează iar și ar vrea doar să rămână acasă în vârful patului. Mama pare tare încântată și îi calcă rochița cea verde cu fundă la spate. Ce să spună și cum să spună? Mirena simte nesiguranța fiicei ei. Și deși pare că este atentă doar la cutele rochiei, mintea ei se frământă: să o întreb, să nu o întreb? Dacă nu vrea să meargă să accept? Am mai făcut acest lucru și i-a părut rău apoi. Și ei și mie. Ce e de făcut?

Copiii au nevoie să stea uneori în îndoială

Copiii au nevoie să stea uneori în îndoială, ”pe muchie de cuțit”, pentru a-și analiza temerile și pentru a ști că le pot răzbi sau că au nevoie de ajutor. Pentru noi, părinții, este foarte greu. Îi simțim și am dori să nu îi lăsăm să treacă prin procesul greu în care își înfruntă fricile. Oare dăm dovadă de cruzime cu așteptarea noastră? Oare ei nu vor să fie văzuți cum se frământă și nu e bine să vină soluția salvatoare imediat? ”Nu vei merge azi la bazin, la karate, la școală, la aniversare”. ”E în regulă, te salvez eu, văd că ești în dubiu și te temi”. Aceste exemple ne pun în postura de a-i lăsa pe copiii noștri în brațele reci ale fricii, ale stării de anxietate. Pentru că va exista și o dată viitoare. Lucrurile nu vor fi nici atunci rezolvate și probabil o vom lua de la capăt.

Să nu-i ajutăm să evite la nesfârșit

Oare care e calea pentru a ne susține copiii fără a-i încuraja să evite? Fiți lângă ei. Acolo. Trup și suflet. Puneți-vă mâna pe umărul lor, țineți-i de mână și spuneți-le: ”o să fim amândoi, amândouă înăuntru. Și eu nu voi pleca până ce tu nu ești gata”. E bine să pășiți fără grabă, fără ritm accelerat, însă cu siguranță. Zona de înfruntare este acolo și este fierbinte, dar îi puteți face față împreună.

Copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin?

Sunt și părinți ce își împing copiii, ba cu frustrare, ba cu supărare, dincolo de linia de delimitare. Probabil exact așa s-a procedat cu ei în pruncie: ”copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin”. ”Așa îl faci puternic”.Nu le-a fost deloc bine atunci; și nu le e bine nici acum, părinți de copii anxioși, la rându-le. Eu nu voi putea susține niciodată că un impuls puternic dincolo de limită, ”un brânci”, ne va aduce mai aproape pe noi de copiii noștri. Nu putem acționa după un tipar copleșitor sperând că poate într-o bună zi ne vor mulțumi că i-am învățat ceva aplicând un șoc căruia (unii) i-au făcut față. Să ne amintim că după orice revărsare puternică a emoțiilor copiii vor fi mai relaxați, cu putere de conectare, chiar bucuroși si ciripitori, gata să pornească un joc sau să găsească odihna într-un somn adânc, ce le va reda energia consumată.

Fără panică în momentele de cumpănă trăite de copil

Când ei sunt agitați și speriați nu îi copleșiți cu panica voastră ce rezultă din faptul că nu știți ce e de făcut: nu strigați, adormiți tonul disperat ce erupe din toți rărunchii. Alinați și susțineți. Ascultați și oblojiți cu cuvinte scurte, cu interjecții învelite în căldură. Lăsați-i să suspine și indicați-le umărul vostru ce va fi mereu acolo, primitor, pentru ei. Mirena a pus rochița pe umeraș. S-a așezat lângă fiica ei și i-a spus pe un ton coborât: ”Pot să îți aud chiar acum inimioara cum bate. Și simt că tremuri. Și știu că te temi. O să te iau în brațe, o să te țin până îmi spui tu gata și, când ești pregătită, pornim amândouă. Eu simt că va fi bine.” Răbdarea, puterea, calmul au dat roade. Eva nu a evitat întâlnirea cu lumea cea nouă; s-a jucat, a mâncat tarte, ba chiar a și dansat. Și, mereu, și-a privit recunoscătoare mama.

Cine este acest copil? Și ce pot face acum mai bine și mai bine pentru el? Mamele noi, tații noi, părinții noi, se frământă mult. Sunt foarte bine intenționați. Au citit mult sau au discutat mult înainte de sosirea minunii lor pe lume. Exact ca Bogdan și Maria. Acum își privesc copilul și chiar nu știu cum să-l cuprindă. Nu știu cum să îl ajute în joacă; oare ce jucării sunt potrivite? Și mai ales, când sunt potrivite? Are nevoie de ele? S-a plictisit? Îl stimulăm prea mult? Va rămâne în urmă cu achizițiile?

Jocul bebelușului, mijlocul prin care copilul învață să cunoască lumea

Ceea ce trebuie să știm noi este că jocul nu reprezintă în perioada 0-12 luni doar o simplă distracție, ci mijlocul prin care copilul învață să cunoască lumea. Este mijlocul prin care explorează tot ce se afla în jurul său. Cu ajutorul jocului, copilul își dezvoltă gândirea și inteligența.

În primele 6 luni, bebelușii trebuie să primească jucării care să le stimuleze simțul văzului și al auzului.
Timp de câteva săptămâni, bebelușul se fixează cu privirea asupra unui obiect viu colorat, adus în câmpul său vizual la o distanță de 20 de centimetri. El poate urmări un obiect mișcat lent, până la un moment dat, după care nu-l mai poate distinge, pierzându-l cu totul din vedere.
La 8 săptămâni, sugarul își fixează privirea la o distanță de 20-25 cm. Aceasta este perioada în care începe să țintuiască cu privirea fața mamei, cât timp este ținut în brațe.

La 2 luni, 2 luni și jumătate, bebelușul începe să-și studieze propriile mâini, care abia acum au intrat în câmpul său vizual. Tot în aceasta perioadă începe să-și deschidă pumnii. De asemenea urmărește și fixează cu mai multă ușurință obiectele pe care le vede, întorcând chiar și capul uneori, dacă acestea sunt deplasate ușor.

Când începe să folosească jucării

După 2 luni jumătate, spre 3 luni, bebelușul își folosește deja mâinile, reușind să prindă o jucărie, când îi este pusă în mâini. Dacă jucăria zornăie sau face oricare alt zgomot, este cu atât mai bine, căci pe lângă văz, bebelușului îi este stimulat și auzul, care la această vârstă este suficient dezvoltat.

Sunetul atrage atenția asupra activităților în care sunt implicate mâinile, în momentul respectiv, determinând conștientizarea gesturilor și articularea mișcării, în timp. Realizează astfel legătura între ceea ce văd ochii și ceea ce fac mâinile.

Privindu-și mâinile în timpul jocului, bebelușii încep să asocieze ceea ce văd cu ceea ce fac. Copiii, în general, nu se mulțumesc doar să privească obiectele, ci încearcă să le și atingă cu mâna, privind întâi mâna, apoi obiectul și iarăși mâna.

La această vârstă, jucăriile se pot atârna deasupra patului sau leagănului, la o distanță de 25 cm de ochi, distanța de focalizare a privirii. În felul acesta bebelușul le va lovi încercând să le atingă și ajunge să își coordoneze mișcarea mâinilor. Dacă jucăriile atârnate sunt și zornăitoare, satisfacția va fi și mai mare, căci pe lângă mișcare ele provoacă și zgomot.

Este foarte important să lăsăm copilul să reușească singur să atingă jucăria, chiar dacă la început nu va face decât să o lovească dezarticulat.

Plăcerea și exercițiul de a reuși singur

Adulții fac greșeala de a pune direct în mâna copilului jucăria după care acesta s-a întins, considerând efortul prea mare pentru el. Nu se gândesc că îi răpesc și plăcerea și exercițiul de a reuși singur. Lauda verbală pentru orice reușită cât de mică va întări încrederea în sine a copilului chiar de la acest stadiu de vârstă.

Între 4 și 6 luni, bebelușul poate să urmărească obiectele aflate deja la o distanță mai mare, iar la sfârșitul acestei perioade, poate prinde cu mâna obiectul dorit. Învață să prindă ceea ce atinge. Mâna îi rămâne deschisă până ce atinge jucăria, apoi o închide. Își folosește și ambele mâini deodată, cu palmele deschise, când apucă obiectele mari, pe care apoi le duce la piept.
Toate jucăriile oferite în acest interval de timp, au exact aceeași valoare ca și materialele didactice pentru copiii mai mari. Alegerea jucăriilor va fi foarte bine gândită și în acord cu procesul de dezvoltare, sarcină importantă care le revine părinților/ celor care se ocupa de creșterea copiilor.

Bebelușii sunt dispuși să se joace tot timpul cât nu dorm. Ei preferă jocuri cât mai diverse, în funcție de poziția în care se afla. Pe un copil vioi, plin de energie, îl vor distra jocurile gălăgioase, cu mult zgomot, care să-l solicite, cu mișcări pe care le poate face ușor.
Atunci când copilul nu se simte bine, este obosit, letargic sau prost dispus, același joc poate să-l agaseze, să-l supere și să-l obosească și mai tare. Când este liniștit, simte nevoia să fie legănat, dar când debordează de energie și este în plină vervă, legănatul îi dă o senzație de constrângere, putând duce la iritare. Când este obosit, somnoros sau flămând, nu-i poți intra în voie cu nimic și nu va accepta niciun joc, nevrând decât să stea liniștit, să doarmă sau să mănânce. De aceea nu trebuie insistat cu jocul, ci doar descoperită cauza pentru a nu se irita și mai mult.

Jocul cu adulții îl încântă foarte mult pe bebeluș

Jocul cu adulții îl încântă foarte mult pe bebeluș, însă ritmul trebuie adaptat dispoziției sale, copilul având oricum un ritm mai lent. De asemenea trebuie să se țină seama de ritm mai ales când jocul este nou și stimulează noi exerciții, care cer o abilitate dusă până la limita extremă a capacităților sale de moment.

Pe unii bebeluși îi distrează stimulii puternici, amuzându-i. De exemplu, pe la 5 luni, rostogolirea! Unii copii vor fi fericiți, alții speriați. Mama este cea care cunoaște cel mai bine copilul. Ea îi va alege jocurile potrivite, zgomotoase sau mai puțin zgomotoase, solicitante sau mai puțin solicitante. Nu vom forța niciun copil să facă ceea ce nu simte. Este un timp pentru toate!
Între 3 și 6 luni, copiii sunt atrași de obiectele casnice, mai mult decât de jucării, însă după ce le-au terminat de explorat, se plictisesc de ele. Totuși, va continua să-l distreze același tip de obiect, dar de altă culoare sau alte dimensiuni. În funcție de condiții, îi puteți crea ambientul propice pentru a se zbengui în voie. Așezat într-un pat cât mai mare, îi va plăcea teribil să se rostogolească în toate direcțiile.

Copilul are nevoie de încurajare și sprijin afectiv tot timpul cât învață

În intervalul de timp 6-12 luni, bebelușul învață să stea în șezut și să meargă în patru labe. De asemenea va reuși să se ridice și să stea sprijinit în picioare. Datorită acestor posibilități motrice, poate acum să exploreze mai eficient lumea din jur, intrând într-o etapă de evoluție accelerată. Căzăturile și loviturile pe care le suferă nu-i împiedică încercările neobosite de a continua să descopere, ba chiar îl ambiționează. Cu foarte multă perseverență el nu se va lăsa până nu-și va atinge scopul.

Prin aceste progrese în mișcări, copilul capătă o oarecare independență și ajunge să facă ce-și dorește, fără să mai aștepte să fie ajutat. Însă în ciuda faptului că devine independent fizic, el rămâne dependent și emotiv, având nevoie de încurajare și sprijin afectiv tot timpul cât învață.

Părinții este bine să observe orice reușită de mică sau de mare amploare, să o susțină și să o specifice. Satisfacția ei se va răsfrânge asupra psihicului și motivației copilului, extrem de empatic la această vârstă. Va fi stimulat nu doar extrinsec, prin jucării, prin textură, sunet, culoare ci și intrinsec, trăind alături de chipul fericit al părinților victoria primelor sale descoperiri.

Irina este pur și simplu blocată. Nu știe ce să spună.  Îi explicase ieri clar mamei ei, Bunica Ioana, care sunt activitățile lui Andrei și cum au hotărât ei, părinții, că îi va fi programul de seară. Totuși, mult prea puțin din tot ce au discutat s-a materializat. Bunica Ioana are un stil aparte de a bagateliza hotărârile părinților iar aceștia, deși o iubesc și o respectă, sunt foarte mâhniți pentru că nu sunt luați în seamă.

Fiecare nouă familie se clădește pe baza unor reguli

Cu siguranță un copil va deveni confuz atunci când, în repetate rânduri, bunicii vor încălca regulile părinților.
Fiecare nouă familie se clădește pe baza unor reguli intrinseci. Uneori însă, bunicii nesocotesc regulile din familia tânără. Adevărate ”jocuri de putere” ies atunci la iveală!
Limitele cerute de părinți sunt minimizate de bunicii care vor să sublinieze: ”că știu mai bine”, ”că au mai multă experiență”, ”că au crescut atâtea generații”, ”că ceea ce e nou nu este atât de bun”, ”că dețin adevărul suprem”, ”că doar modelul de parentaj propus de ei este cel adevărat”.
Nu doresc bunicii să își piardă influența?
Nu doresc ”să își iasă din mână”?
Nu își pot asuma noul statut?
Nu le place noul rol?

Oricare ar fi cauza, efectul este dăunător.

Noii familii, aflate pe calea construirii identității proprii, i se pun piedici. Fără rele intenții, fără dorința de a răni, dar tot piedici sunt.

Un copil este lezat emoțional în lipsa consensului din familie

Copilul, cel mai lezat emoțional dintre toți, primește oportunitatea de a se îndoi de puterea propriilor părinți, primește lecții din care învață că este în regulă să fii duplicitar, primește semnale subliminale ce spun că poate hotărârile părinților sunt departe de a fi cele mai bune.

Bunicii sunt cei ce arată rădăcinile

Eu le spun părinților să fie toleranți, răbdători și să le explice bunicilor, ori de câte ori trebuie, așteptările lor și felul în care doresc să fie ajutați: în consens cu nevoile lor și nevoile copiilor.

Bunicilor le spun că sunt unele dintre cele mai importante persoane din Univers pentru nepoții lor. Sunt cei ce le arată rădăcinile și puterea vie a familiei lărgite. Și le mai spun că ajutorul suprem este cel pe care îl dai CÂND ți se cere și CUM ți se cere.

ASCULTați-vă unii pe ceilalți!
Copilul-dragul de copil!- nu doar aude! ASCULTă la rândul lui.
Crește.
Interiorizează.
Perpetuează.
…și are nevoie de armonie și consens pentru toate aceste!

Ioana a avut răbdare. A spus iar și iar cât de importante sunt regulile pentru buna funcționare a micuței familii. Și-a ascultat mama și i-a dat dreptate în multe privințe. Ba chiar a adoptat o regulă, regula ”bunica Ioana” pentru întreaga familie. A prețuit lucruri și a cerut lucruri. A demontat cu mult calm păreri ale mamei ei și i-a explicat cum stau lucrurile pentru fiul ei în momentul de față. I-a cerut bunicii să-i fie aliat și i-a arătat cât de multe lucruri bune i se întâmplă lui Andrei când simte consens. A decis să renunțe la rigiditate permanentă și a transmis că unele lucruri chiar nu se pot negocia.

Azi, familia lărgită este fericită. Toți și-au înțeles rolul și simt că sunt cu adevărat importanți prin tot ceea ce fac.

Ana și Adrian au adunat trei rafturi cu cărți ce îi îndrumă să fie părinți mai buni. Cărți care îi învață ce au ei de făcut în relația cu copiii, ce cuvinte ar fi potrivite atunci când le vorbesc, ce sfaturi să aleagă în diferite conjuncturi și când e potrivit să intervină (sau nu) în relațiile lor. Aplică multe sfaturi memorate și așteaptă cu sufletul la gură, cu frustrare și mereu cu nerăbdare ca lucrurile să se întâmple rapid. Peste noapte, dacă este posibil. Așteaptă să își vadă copiii mai buni: mai buni la școală, mai buni in interrelaționare, mai buni în activitățile sportive. Performanți. Lideri. Pe culmi.

Inteligența emoțională, sora cea săracă a inteligenței cognitive?

Sfătuiesc părinții să ridice în copiii lor inteligența emoțională. Să-i dea acesteia puterea și locul cuvenit după un secol în care a fost privită doar ca sora cea săracă a inteligenței cognitive. Inteligența emoțională este cea de care depinde succesul și fericirea copiilor; părinții sunt primii ce au în mâini ustensilele ce ridică acest tip de inteligență. Să ne ajutăm fetele și băieții să își identifice sentimentele și emoțiile și să empatizeze cu ceea ce simt alții.

Multignorata și multsubestimata inteligență emoțională a fost mereu pusă în umbră de inteligența cognitivă, de felul în care aceasta din urmă răspundea la teste, la punctaje și ierarhii. A ridica într-un plan luminat ceea ce înseamnă inteligență emoțională înseamnă a îmbunătăți sănătatea mentală și fizică, memoria, puterea de a lua decizii, relaționarea, creativitatea, performanța din activitățile zilnice.

Uneltele inteligenței emoționale

În viața de zi cu zi părinții presupun că toate instrumentele ce țin de inteligența emoțională sunt învățate la școală, ”în lume”, în grupurile cu care copiii interacționează. Sfatul meu este să ne asigurăm acasă că toate aceste noțiuni sunt interiorizate: dacă noi îi validăm și le lăudăm comportamentul, vor învăța să o facă la rându-le cu alții: dacă noi mulțumim chelnerului și doamnei ce are în grijă curățenia, copilul se va comporta aidoma, dacă noi ne oferim să dăm o mână de ajutor gazdei la care suntem cazați, copilul își va ajuta tovarășul de joacă să pună jucăriile în ordine, dacă noi vom vorbi frumos despre oamenii de care tocmai ne-am despărțit, copiii vor spune cuvinte bune despre tovarășii de joacă și îi vor vedea prin ceea ce aceștia sunt și nu prin ceea ce sunt mai puțin. Lucrurile nu se vor întâmpla ”peste noapte”, însă se vor întâmpla cu siguranță.

Pentru a îi ajuta să își șlefuiască componentele inteligenței emoționale, este bine ca părinții să își observe copiii și să le spună, cu delicatețe, unde ar fi bine să mai lucreze. Un copil poate percepe o situație mult mai inflamată decât este ea în realitate. Sau poate interpreta greșit un gest și se poate mâhni, tocmai pentru că nu înțelege contextul. Un altul poate că nu-și poate controla furia sau neputința. Un altul poate reacționa nepotrivit în fața unei persoane sau în fața unei abordări.

Odată ce vom explica foarte clar copilului ce este de făcut, care este experiența noastră față de diverse situații similare, atunci când îi vom spune că totul are rezolvare și că orice greșeală poate fi reparată, că oricine poate avea o altă părere decât părerea noastră sau că există mereu o data viitoare în care putem face mai bine, ei bine, atunci copilul se va liniști și va învăța.

Poveștile din cărți, pildele, sunt mijloace la îndemână prin care să le arătăm copiilor întâmplări similare cu întâmplările trăite de ei sau cu cele pe care le pot întâlni: ”Am aflat despre o fetiță care…”, ”Tocmai mi s-a povestit despre un băiețel …”. Este important ca fiii și fiicele noastre să știe că și alții ”au fost acolo” și au reușit să iasă la lumină. Este important să-i ajutăm să vadă dincolo de etichete negative și situații ce par fără ieșire și să îi ducem pe ei înșiși în ipostaza de a descoperi soluții pline de pozitivism și liniștitoare.

Copiii cu inteligență emoțională înaltă dețin controlul

Copiii cu o inteligență emoțională dezvoltată vor comunica clar, adecvat, vor ceda și vor împărți, se vor focusa pe rezolvarea situațiilor înțelegând la rându-le ce simt cei cu care vin în contact. Acești copii sunt cei ce dețin controlul comportamentelor inadecvate pe care le întâlnesc sau care sunt îndreptate spre ei, știu când e cazul să ceară ajutor pentru o situație dificilă, știu când sunt copleșiți și când să vorbească despre ceea ce greu îi apasă, și știu cum să lucreze cu ei înșiși pentru a depăși situațiile neplăcute.

Vârsta de 9 ani aduce copiii pe o mare a influenței sociale. Este momentul în care preadolescenții devin puternic influențați de emoții. Pentru ei, a deține abilități din sfera inteligenței emoționale este un lucru de căpătâi, e o plută sigură ce îți dă puterea de a naviga în fiecare zi cu calm, cu flexibilitate, cu toleranță și, desigur, cu empatie. În anii ce urmează, tinerii vor deveni încrezători și maturi emoțional.

Copiii sunt oglinda părinților lor

Una dintre pildele mele preferate este un dialog între un tată și fiul său: ”Fii atent pe unde calci, fiule!” ”Tată, fii tu atent pe unde calci. Eu oricum voi călca pe urmele tale!”

Copiii fac ceea ce văd că fac părinții, și nu ceea ce părinții le spun să facă.

Dacă le veți spune copiilor: ”Trage aer adânc în piept și gândește de două ori înainte să dai o replica tăioasă”, însă tu nu tragi niciodată aer în piept și dai mereu o replică tăioasă, fii sigur că el va face la fel.

Copiii vor fi sarcastici dacă sunt tratați cu sarcasm, copiii vor judeca dacă sunt judecați, copiii vor fi înțelegători dacă sunt înțeleși, copiii vor susține dacă sunt susținuți, copiii vor fi negativiști dacă sunt lângă adulți prăpăstioși, copiii vor vedea doar oportunități în familii cu ferestre larg deschise.

Experiențele părinților sunt valoroase pentru copii

De cele mai multe ori, părinții evită să vorbească despre cum s-au simțit ei într-o situație delicată în copilărie, atunci când au fost persecutați la școală, de exemplu. Au impresia că ar arăta slăbiciune. Totuși este exact ceea ce își doresc să audă copiii: cineva apropiat și puternic azi, a fost cândva în locul meu și s-a descurcat, a supraviețuit.

Transparența și încrederea va da aripi atunci când toate ușile par ferecate și va picura încredere dragilor noștri copii.

Ana și Adrian au început de la o vreme să fie pentru copiii lor mai mult sprijin decât povețe și directive. S-au uitat mai mult la ei, la comportamentul lor și au făcut schimbări în ei înșiși. Cuvinte și comportamente vechi au fost eliminate. Și și-au văzut copiii înălțându-se exact atunci când pășeau în urmele lăsate de ei pe cărarea devenirii.

Sofia ar face orice să nu meargă a liceu. Nu ”școala” în sine o sperie sau o deranjează ci neacceptarea colegilor. Neacceptare sau ignoranță? Nici ea nu mai știe. A încercat mai multe metode de apropiere, așa cum au sfătuit-o părinții. Totuși, metodele nu au dat roade. Este ea cu ea. Și atât.

Copiii apar în școală și se desprind de aici cu bagaje de cunoștințe dar și cu bagaje largi de emoții pozitive și negative. Complexitatea trăirilor din această perioadă îi poate duce spre stele sau îi poate afunda în abisuri. Depinde mult de noi, ca adulți, să-i observăm, să le eliminăm șabloanele, să îi ajutăm să depășească piedici pe care cei de o vârstă cu ei le așează în față.

Copii populari, acceptați, respinși, ignorați, controversați, ambigui. Toți aceștia vin zi de zi în sălile de clasă așteptând doar să socializeze, să simtă că sunt văzuți și auziți; să fie fericiți.

Copiii ignorați

Aproximativ 4% dintre copii au un impact infim în clasă și sunt nesesizați de colegii lor. Ei nu au parte nici de antipatie vădită și nici de simpatie. Un adult nu poate face ferm diferența dintre ei și copiii acceptați pentru că par a fi copii fără probleme. Din păcate, o privire mai atentă indică faptul că ei nu apar pe detectorul din grupurilor sociale. Ei alunecă, se strecoară prin fantele vieții de clasă pentru că nici nu deranjează și nici nu își afișează la vedere suferința. Aceasta din urmă este reală este și totuși neremarcată de nimeni. Ei nu reclamă atenție. Sunt deseori docili, gata să te mulțumească, cu rezultate bune la învățătură, ceea ce reprezintă un alt motiv pentru care profesorii nu sunt preocupați de ei. (Cu atât de mulți copii perturbatori-respinși-agresivi și pasivi, ce solicită mereu atenția și creează probleme, este ușor de înțeles că un copil calm ce își vede de treabă nu va fi remarcat!)

Dacă ar fi cunoscuți, descoperiți, majoritatea copiilor ignorați ar fi simpatizați; le lipsește puterea de a se face vizibili. Ei vin adesea din familii cu un stil social în care rezervarea, izolarea predomină sau vin din familii ce țin mult la intimitatea lor. Dacă familia este ghidată să susțină sociabilitatea fiului/fiicei, copilul ignorant, susținut, poate socializa. Până la sfârșitul gimnaziului, studiile arată că va afla cel puțin un prieten care să îi arate reciprocitate.

Copiii controversați 

Ei sunt cei simpatizați de unii și antipatizați de alții. Aproximativ 4% dintre copii intră în această categorie.

Pot fi clovnii clasei, pe care unii copii îi numesc nostimi iar alții nesuferiți.

Sunt ,,reginele” grupurilor de fete, iubite și copiate sau considerate cu nasul pe sus și insuportabile.

Sunt persecutorii cu acoliți loiali și victime speriate și timorate.

Sunt rebelii ce sfidează autoritatea sădind admirație în unii și protest în alții.

Copiii controversați pot fi cu siguranță sfătuiți și consiliați pentru a înțelege mai bine cum sunt văzuți de cei din jur. Au însă nevoie de maturitate și înțelegere astfel încât să nu fie condamnați să incite controverse pentru totdeauna.

Copiii ambigui

În momentul în care adunăm procentele copiilor populari, acceptați, respinși, ignorați, controversați, observăm că nu obținem 100%! Categoriile create nu par a fi perfecte. 20% dintre copii, în urma unui studiu sociometric, nu ating limita de popularitate sau de acceptare…, dar nu sunt nici ignorați, controversați sau respinși. Au multe dintre trăsăturile unei tipologii dar nu suficiente pentru a fi cuprinși ferm într-o tipologie. Ei formează zona ambiguă.

Când merg la școală mulți copii au parte de experiențe sociale și educative grozave.

Unii copii, însa, vor fi marginalizați, hărțuiți, traumatizați.

Trebuie să transformăm școlile în locuri în care copiii sunt și se simt în siguranță.

Trebuie să creăm școli morale, cu un cod moral și etic ce luptă împotriva cruzimii și excluderii sociale extreme și excesive.

Dascăli și părinți, deopotrivă!

Materialul de față este scris sub imboldul lecturii:

Michael Thompson, Catrine O’Neill Grace, Lawrence J. Cohen, ”Prieteni buni, dușmani aprigi”, Editura Herald, București, 2013

Sunt în nordul Germaniei de două săptămâni și încă nu m-am dezmeticit total în legătură cu ce mi s-a întâmplat. La Jacobs University, Bremen, totul este foarte nou, însă noul acesta îmi e – ciudată senzație – familiar. Sunt înconjurat de tineri din întreaga lume. Reușim cumva să ne înțelegem cu toții. Sunt mirat și curios în orice secundă. O parte din mine cere acces permanent la tot bagajul meu de cunoștințe acumulat de acasă. Și în miez de noapte sau în zorii senini, gândurile mele se învălmășesc și capătă forma aceasta: care este cu adevărat scopul pentru care sunt aici și ce înseamnă acest lucru pentru toți oamenii importanți pentru mine de acasă? Cum mă simte lumea și cum mă percep cei pe care îi întâlnesc? Ce va trezi povestea mea în oamenii pe care vreau să îi servesc în viitor? Ce este pentru mine datoria și care îi este adevăratul rost astăzi?

Sunt Luca Onică și am 19 ani. Tocmai am terminat 14 ani în sistemul de învățământ alternativ Waldorf în București și mi-am dedicat ultimele 16 luni (sau poate toți anii mei) pregătirii academice și emoționale pentru a mi se permite accesul la o facultate de prestigiu. Se vede că munca mi-a fost răsplătită: sunt azi acolo unde mi-am dorit să fiu, cu bucurie lângă sacrificiu, cu nopți tremurânde lângă dimineți încrezătoare, cu eseuri scrise cât pentru o carte despre crezuri, cu îndoieli ce te îngenunchează lângă cuvinte de îmbărbătare ce te fac să zbori.

Întotdeauna am căutat să privesc dincolo de mine, asigurându-mă că și celorlalți le merge bine

Am fost destul de norocos să fiu educat să am în vedere nu doar binele meu ci și pe cel al celorlalți și am aflat destul de devreme că a duce o luptă înverșunată doar pentru a demonstra că ai dreptate este inutil într-o lume care se bazează în primul rând pe relațiile de calitate dintre oameni. Mi s-a spus că am o putere aparte de a ridica lumea. Nu știu dacă am neapărat un talent anume în acest sens, însă întotdeauna am fost concentrat pe oameni. Privind înapoi, încă din copilările i-am ajutat pe competitorii rivali să își dea mâna, am sugerat mereu reguli care ar fi îmbunătățit orice joc la care luam parte și i-am îndrumat mereu pe cei pierduți. Trăind astfel, am învățat cum să folosesc fereastra atunci când ușile sunt închise. Acest principiu pare să fi prins rădăcini puternice în mine și să mă fi ghidat în toate alegerile mele de până acum. Întotdeauna am căutat să privesc dincolo de mine, asigurându-mă că și celorlalți le merge bine.

În Jacobs University Bremen conviețuiesc 111 naționalități în campusul universității. Este locul ideal pentru mine, pentru că sunt interesat de istorie, evoluția relațiilor internaționale, cultură și comunicare.

Mă simt ca și cum m-aș uita la toate canalele de știri din toate colțurile lumii în același timp

Când visam ”la facultate” mi-am dorit să găsesc un loc în care să pot crește în toate planurile mele, să descopăr noi orizonturi în care să investesc și mai ales un loc în care să fiu provocat în fiecare zi. Jacobs este toate acestea și mai mult decât atât. Mă simt ca și cum m-aș uita la toate canalele de știri din toate colțurile lumii în același timp. Este normal să vorbesc zilnic despre discrepanța condițiilor de viață din Statele Unite ale Americii sau Mexic, despre mobilitatea în politica recentă din țările din America de Sud, despre Brexit și despre ce se va întâmpla în Germania în următoriul deceniu, despre starea din fiecare țară balcanică, migrația educațională din întregul continent african, conflictele din Orientul Mijlociu și Îndepărtat și chiar divizarea pregnantă dintre generațiile din Japonia. Uneori uit câte lucruri am discutat și trebuie să reiau în mintea mea toată ziua pentru a înmagazina surplusul de informație. Este extraordinar că toți cei care sunt aici sunt deschiși, prietenoși și răbdători cu mine și mă simt binecuvântat că am întotdeauna în jurul meu acești ”profesori” de o seamă cu mine. Ne creștem unii pe ceilalți, ne susținem unii pe ceilalți.

Deși este foarte solicitant și îmi este tot mai dor de familie și casă, știu că este cel mai bun loc în care aș fi putut fi acum.

Încep să simt că în nicio sală de curs din lume nu poți să obții cu adevărat o perspectivă globală a relațiilor și a culturilor lumii, așa cum o faci în sala de mese sau pe iarba verde a campusului atunci când suntem cu toții laolaltă.

Ne creștem unii pe ceilalți, ne susținem unii pe ceilalți

Pentru mine, ultimele luni au fost de-a dreptul revelatoare arătându-mi lumea din jurul meu într-un nou mod, remodelându-mi puternic gândirea. Am devenit mai conștient de dezavantajele naturii mele de extrovert pronunțat, așa că am tăcut, am privit, am ascultat și am ajuns să înțeleg una dintre cele mai importante idei pentru stadiul meu, în acest deceniu: ce viziune dețin despre mine și cum aș putea eu exista cel mai bine în lume dăruindu-i acesteia puterea mea.

Un lucru greu pentru mine a fost eliminarea filtrelor personale pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul meu și am ajuns să realizez că este momentul să mă opresc din a fi un expert ce trăiește doar în bula sa și că doar ieșind din aceasta îmi pot atinge adevăratul potențial. Acum vreau să citesc mai mult ca niciodată, să întreb ca niciodată și să învăț ca niciodată. Știu că este timpul să descopăr ce zace adânc înăuntrul meu.

Să schimb lumea nu este ceva ce știu sau pot să-mi imaginez acum clar cum să fac. Sunt determinat însă să aflu drumuri spre această direcție. Voi lăsa comunitatea academică de la Jacobs să pună lumini în calea mea.

Crezul meu este că trebuie neapărat să fiu pregătit pentru ceea ce va fi și să înțeleg de ce și cum momentul transformator al viitorului va veni pentru mine și generațiie contemporane mie în cele mai multe planuri ale vieții. Întrebarea mea de căpătâi este acum: cum vom lăsa lumea celor ce ne urmează? Care este moștenirea pe care o lăsăm în urmă?

Ceea ce mi s-a confirmat până acum este că atunci când credința, componentele fizice, logice, spirituale din noi lucrează împreună, putem fi pregătiți să înfruntăm viitorul.

Sunt curios despre mine cel de mâine sau din noiembrie sau din iunie 2029 și aștept să mă povestesc vouă în continuare.

Ella stă în fața rafturilor imense cu rechizite.

Sunt și caiete cu unicorni pe copertă și carioci cu sclipici. Și îi place și penarul cu supereroi. Și copertele cu sportivi.

Poate umple un coș întreg. O și face.

Fiul ei va fi încântat, cu siguranță. Își alege și pentru ea o radieră cu un nor pufos. Apoi oftează.

Visează să se deschidă într-un supermarket un raft cu emoții-puteri.

Speranța va fi pe raftul albastru și încrederea pe raftul verde. Și hotărârea pe raftul roșu.

Ar îndesa în ghiozdanul lui Matei în fiecare zi niște curaj și niște hotărâre.

Și uneori l-a auzit că ar vrea o pelerină gri care să îl facă invizibil.

Lui Matei nu îi place la școală. Îi place, de fapt, ce învață, ce lucrează la biologie și la chimie, în laborator. În fiecare zi are însă parte de conflicte, de ciocniri. Discuții cu colegii din cealaltă clasă. Doar discuții?

Dar ghionturile? Și vânătăile? Și cămășile mâzgălite sau descusute?

Cu ele cum rămâne?

Lui Matei nu îi place ce simte la școală: nesiguranță. Exact așa a spus: că nu se simte în siguranță.

Lasă-l să se descurce, a spus tatăl lui. Însă ea simte că ceva nu e în regulă. Că nu ”se descurcă” cu desele sâcâieli fără limite de la școală. Îl vede trist și iritat.

”Va fi grozav, anul acesta, vei vedea! Va fi oau! Te vei distra și veți merge în excursii și veți învăța lucruri noi!”

”Și ei mă vor lăsa în pace?” Lui Matei i-au țâșnit lacrimile din ochi și inima mamei pur și simplu s-a spart în mii de bucăți.

Conflictele și persecuția

Odată ce copiii calcă pragul școlii sau pragul oricărui loc ce aduce copii laolaltă, ei sar într-un lac al posibilelor conflicte. Conflicte mai mici sau mai mari cărora le pot face față. Conflictele apar, ard cu foc mocnit sau vâlvătaie și se sting. Și uneori nici nu se mai vede cenușa pe sol după cinci minute.

Conflictele acestea seamănă izbitor de tare cu guturaiul. Nu îți place, e iritant însă îi faci față: cu niște ulei de eucalipt, un ceai de tei, miere și o mângâiere a bunicii.

Când focul conflictului crește, arde, pârjolește, distruge, seacă, este bine să îl numim incendiu al perscuției. Copilul nu poate ieși singur din foc și, cu cât nivelul actului de bullying crește, cu atât copilul va fi mai speriat, mai închis în sine și îi va fi complicat să vadă scăparea. Va cere sau nu sprijin, va fi crezut sau nu, vor fi cântărite corect faptele enumerate către adult?

Persecuția este gripa: are nevoie de intervenție, de analize, de medicație, de un posibil antibiotic, de repaos, de atenție sporită, de reanalizare și relocare. Este gravă. Și nu trebuie să crezi că va trece oricum. Lasă urme fizice și urme încrustate în inimă și în suflet.

Vom fi atenți la toate mesajele verbale și nonverbale primite din partea copiilor noștri; vom interpreta echilibrat, fără a minimiza și fără a exacerba. Însă vom fi atenți la semne, frământări și izbucniri. Și vom ține triunghiul părinte-copil-școală într-o suprafață a triunghiului echilateral, mereu.

Ce promitem copiilor la început de drum?

Promisiunile noastre în prag de început de an școlar au ca scop aripi-cadou și o stare bună și încredere. În locul binelui și relaxării își face locul tensiunea și stresul: ”ceva nu e în regulă”, se ițește un gând în copiii noștri, ”simt lucruri de care părinții nu pomeneau deloc… și nu îmi e bine”. Copiii găsesc o cale să se adapteze atunci când sunt susținuți de colegii lor, de profesorii lor, de părinții lor. A le da așteptări enorme care nu se împlinesc mereu nu este cea mai bună alegere a părinților.

Să le vorbim mai bine despre încrederea pe care o avem în ei, la început de an școlar; să ne focusăm pe binele din trecut, să amintim de câte ori a făcut fiul nostru față cu brio și cum nu s-a dat bătută fiica noastră în momente cheie. Să le reamintim că școala e doar o bucățică din viața lor și nu viața lor, că sunt zeci de momente foarte importante ce nu țin de școală ci de viața lor socială, că sunt oameni buni înainte de a fi elevi de testat, că sunt prieteni înainte de a fi olimpici, că sunt frați și surori înainte de a fi susținători de proiecte într-un timp limită.

Ella va fi atentă în acest an școlar. Și va spune tuturor prietenilor ei să fie atenți și va prelungi ideile ei spre școală, spre diriginți și dascăli: vom fi atenți cu sufletele copiilor noștri, cu durerile și frământările lor, cu felul în care construim colective și școli morale. Asta va fi pe primul loc. Și cunoștințele cognitive se vor așeza apoi, ușor, temeinic,  în mintea și acțiunile copiilor noștri dragi.

Începând de astăzi, Matricea Românească deschide o amplă discuție despre cum ne creștem copiii. Ce sa fac atunci când copilul nu mă ascultă, cum să fac să-i temperez furia, ce soluții să găsesc atunci când simt că-l pierd, că se îndepărtează prea mult de mine – acestea și multe altele vor fi întrebările la care căutăm răspuns. Întrebările sunt ale noastre, ale părinților. Răspunsurile le oferă psihopedagogul Scarlett Onica, pe care o găsiți și pe scarlettonica.ro.

Ca părinți, este foarte important să ne ascultăm copiii. Să îi ascultăm activ, ochi-în-ochi, cu atenție, cu empatie, cu multă compasiune, când situația o cere. Să îi ascultăm prețuind nevoi de moment și temeri. Să îi ascultăm susținând drumul bun al fiecăruia, prețuind desțeleniri și reușite. Să îi ascultăm atunci când le-a fost greu să spună ”nu” și atunci frământările îi copleșesc. Să îi ascultăm iar și iar povestind izbânda și evocând întâmplarea ce i-a ridicat pe culmi.

Cum ne demonstrăm iubirea: prin încrederea pe care o arătăm copilului

Ca părinți, este foarte important să ne știm copiii. E tare bine să știm că băieții au nevoi speciale. Care nu sunt atât de importante pentru fete. E tare bine să știm și că fetele au nevoi speciale. Nevoi care s-ar putea să nu fie la fel de importante pentru băieți.

Desigur, cea mai importantă nevoie este iubirea; iubirea poate fi arătată prin mai multe feluri. Eu simt că un părinte își demonstrează cel mai tare iubirea prin felul în care îi poartă de grijă copilului și prin încrederea pe care i-o arată.

Limbajul încrederii 

Prin grijă părintească eu înțeleg bunăvoința de a fi prezent când copiii au nevoie de tine. Este interesul pe care tu îl arăți pentru bunăstarea lor, pentru ceea ce ei sunt, pentru dorința lor de a fi fericiți. Este înțelegerea pentru durerile pe care le au.

Îi transmitem copilului încredere atunci când îi arătăm că știm că el poate învăța din propriile greșeli

Când porți de grijă copilului tău eu simt că este un mod special de a-ți arăta iubirea.

Încrederea este recunoașterea faptului că totul este în regulă. Este convingerea că progeniturile noastre au capacitatea de a reuși și de a învăța din propriile greșeli. Încrederea este deschiderea spre a gândi ca totul va fi foarte bine. Demonstrăm copiilor că avem încredere atunci când le transmitem că știm că ei fac tot posibilul (chiar dacă uneori pare că nu este așa). Această atitudine le dă libertatea și spațiul necesar ca ei să se descurce singuri, pas cu pas.

Fete și băieți: nevoi diferențiate 

Indiferent de vârstă, băieții au nevoie mai mare de încredere pe când fetele au nevoie mai mare de grijă. Un băiat se va simți mândru, împlinit, încrezător atunci când face ceva pe cont propriu.

O fată se simte mai iubită dacă te oferi să o ajuți. A oferi ajutor este un gest prin care arăți că porți de grijă.

Ca părinți, dacă suntem mult prea grijulii față de o nevoie a băiatului îi putem transmite destul de ușor că nu avem încredere în el, ”că nu avem încredere că poate să facă lucrul x și singur”. Alteori, fiind prea încrezători că fiica noastră ”se va descurca” îi transmitem acesteia sentimentul că nu îi purtăm suficient de grijă, că o abandonăm într-un moment delicat pentru ea.

Ce facem atunci când n-avem timp pentru copil

A găsi balanța perfecta pentru momentele în care oferim sprijin, încredere, poate fi uneori provocator pentru noi, ca părinți. Timpul, uneori, nu ne este aliat. Cât timp avem pentru noi, adulții? Cât timp avem pentru copiii noștri? Pentru conectarea deplină, oblăduitoare? Răspunsul meu se încheagă așa: oricât de lung sau scurt este timpul dăruit copiilor, fă-l să fie de calitate. Conexiunea să fie plenară: fără nicio barieră, fără nicio întrerupere. Doar TU, doar VOI, pentru copilul tău, pentru copilul vostru.

Strategii de parenting sau spontaneitate?

Uneori, cel mai ușor este să ne ascultăm pur și simplu instinctul; să coborâm spre matricea noastră interioară, primordială și să vedem ce transmite legatura puternică, tainică și trainică dintre noi și copiii noștri!

Multe au fost momentele frumoase pe care le-am trăit, vineri 8 iunie, alături de 21 de copii pe care i-am bucurat, şi care ne-au onorat, cu o vizită la Bucureşti, tocmai din comuna Padina, judeţul Buzău. Însă unul s-a remarcat în mod special – dincolo de popasul la muzee ori plimbarea cu autocarul supraetajat – în turul cultural al Bucureştiului: vizita la Biserica Icoanei, din vecinătatea sediului Matricea Românească, unde părintele Marcel Stavără i-a primit pe cei mici nu doar cu braţele deschise: ci şi cu o vorbă bună, şi cu un cadou de suflet.

Părintele a deschis discuţia cu elevii evocând un episod din Evanghelia după Matei, în care Mântuitorul este abordat de un tânăr bogat, însă frământat sufleteşte:

În vremea aceea, s-a apropiat de Iisus un tânăr oarecare şi l-a zis: Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar El a zis: de ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu; iar dacă voieşti să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile. Care, a zis el? Iisus i-a răspuns: să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Tânărul I-a zis: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele; ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi-Mi urmează Mie.

“Vedeţi, eu am ascultat ieri o vorbă a unui părinte, şi mi-a spus aşa: noi facem media a cinci persoane din jurul nostru. Cum vă adunaţi Dvs. cinci persoane din jur, aşa vom fi noi peste 10 ani. Adică suma tuturor… Dacă eu am oameni răi în jurul meu, cinci persoane rele în jurul meu, se adună rău cu rău, rău cu rău cu rău, şi media acestora voi fi eu peste 10 ani.

Dacă Dvs. vă împrieteniţi, prietenia trebuie să aibă la bază două lucruri: sinceritatea şi fidelitatea. Mulţi spun, pe Facebook: «Am sute, am mii de prieteni. Mi-au dat like» – aveţi Facebook? – «milioane de prieteni»”, le-a spus părintele Marcel Stavără elevilor de la Şcoala Gimnazială nr. 1 din Padina, diriginte Gheorghe Miu, veniţi la Bucureşti ca oaspeţi ai Matricea Românească.

Un vorbitor cu har: părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din sectorul 2 al Capitalei, prieten de suflet al Matricea Românească

“De fapt, dacă stăm să ne concentrăm bine, în viaţă nu ştiu dacă avem mai mult de 10 prieteni, care să îţi fie sinceri, loiali. Dacă ţi s-a întâmplat ceva rău la Suceava, la ora 3 dimineaţa, a auzit că ai făcut accident cu maşina, prietenul cu adevărat la ora 3 şi jumătate este acolo. Să vă alegeţi prieteni dintre cei mai de calitate oameni!”

„Tânărul bogat din ziua de azi nu ştiu dacă se mai întreabă: «Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?»”

“Vreau să vă gândiţi că Mântuitorul îi spune acestui tânăr – care era bogat, nu era sărac… Şi uite ce interesant este, că tânărul bogat din ziua de azi nu ştiu dacă se mai întreabă: «Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?». Se suie în nu ştiu ce maşină, cheltuieşte nu ştiu câţi bani, şi nu îl mai interesează «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta».

Dar Mântuitorul te îndeamnă asta, de ce? Ca să îţi fie ţie bine! Şi să trăieşti mulţi ani pe pământ! Cine nu vrea să îi fie bine?”, a spus retoric părintele Marcel Stavără.

“De aceea, cinstiţi-vă părinţii. Primul lucru pe care vi-l spun astăzi este să vă cinstiţi părinţii toată viaţa. Ieri, a venit la mine o doamnă de 35 de ani, care are un copil de 3-4 ani, o fetiţă. Şi bunica, mama fetei, vrea să îşi crească nepoata într-un fel, şi mama în alt fel. Era o ceartă între mamă şi bunică. Şi i-am spus: «Vedeţi, că bunica vă vede pe Dvs. la 35 de ani tot ca pe un copil mic. Părinţii Dvs. vă văd pe Dvs., la 11-14 ani cât aveţi acum, tot ca atunci când eraţi mici. Eu îmi văd pe fetiţa mea de 7 ani tot aşa, gărgăriţă mică, cum este fetiţa aceea!

Şi părinţii noştri la fel ne văd, şi părinţii mei la fel mă văd – tot aşa, când eram mic. Deci, au nevoie de noi. Şi Dvs. aveţi nevoie de părinţi, şi părinţii au nevoie de Dvs. . De aceea, să-i cinstiţi, să-i iubiţi toată viaţa!

Şi să vă alegeţi prieteni dintre cei mai de calitate.”

La finalul discuţiei cu copiii din comuna Padina, judeţul Buzău, părintele Marcel Stavără le-a oferit acestora şi un mic cadou

“Ştiţi care e cel mai bun prieten al Dvs.? Mântuitorul Iisus Hristos. Când zice Hristos: «Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor»,  de fapt zice: «Faceţi-Mă cunoscut copiilor», la Religie, la şcoală, sau cum învăţaţi Dvs.. Important, toată viaţa, este să Îl cunoşti pe Hristos”, a subliniat părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei.

“Tânărul din Evanghelie păzea toate poruncile.  Nu fura, nu a ucis, nu minţea, îşi cinstea părinţii, şi zice: «Ce-mi mai lipseşte? Simt un gol în suflet. Îmi lipseşte ceva.» Uite, am făcut toate poruncile, le ţin din copilăria mea. Îmi lipseşte ceva. Nu ştiu ce, dar îmi lipseşte!» Şi Mântuitorul zice: «Eu îţi lipsesc. Eu sunt cel care pun sens vieţii tale.»”

21 de copii, făcuţi fericiţi de Biserica Icoanei şi Matricea Românească

Un teribil exod din România în străinătate naşte un ocean de morminte între părinţi şi copii. O meditaţie răvăşitoare, semnată Adrian Mielcioiu, pe Matricea Românească.

Exasperat că barca țării lui înaintează prea încet către malul dorit, a lăsat jos vâslele hodorogite şi s-a aruncat peste bord, înfruntând solitar valurile care se interpuneau între el şi conaționalii lui rămaşi în barcă, din ce în ce mai multe, pe măsură ce se apropia către colacul de salvare pe care noua sa țară îl vindea la un preț al cărui ordin de mărime urma să îl afle după primirea noii cetățenii.

Prețul fusese luat în calcul din România, bineînteles, însă viața printre străini îl făcea să crească odată cu trecerea timpului, mai mult chiar şi decât frustrarea acumulată pe vremea când avea o singură țară.

Ajuns în acest punct, pe vajnicul nostru înotător de performanță au început să-l chinuie regretele de care nu putea să scape oricâte argumente şi-ar fi adus.

Poate că dacă n-ar fi părăsit barca părinților săi cu atât de mulți ani în urmă şi-ar fi vâslit în continuare alături de ei, acum ar fi fost cu toții împreună andocați în portul acela civilizat unde se simțea singur şi dezrădăcinat pe puntea țării lui de adopție.

Sau poate măcar mai aproape, văzând totuşi distanța considerabilă pe care mormintele părinților lui o mai aveau încă de străbătut.

Foto deschidere: atlasobscura.com