O întâmplare dintr-un decembrie

În decembrie 2012,  alergătorul kenyan Abel Mutai, se afla într-o competiție, în Spania. Atunci când mai avea doar câțiva metri până la linia de sosire, a confundat semnele și s-a oprit, fiind convins că și-a terminat cursa și a ieșit victorios. În spatele său se afla alergătorul spaniol Ivan Fernandez. Acesta se străduise din răsputeri să îl ajungă pe atletul kenyan dar nu putuse. A realizat ce se întâmplă și a strigat către Abel Mutai să nu se oprească. Pentru că acesta din urmă nu înțelegea spaniola, Ivan l-a împins pur și simplu peste linia de sosire și competitorul kenyan a câștigat cursa.

Un reporter l-a întrebat pe Ivan: ,,De ce ai făcut asta?” Ivan a răspuns: ,,Visul meu este să ajungem să ne ajutăm și să ne susținem toți în situații ca acestea”. Reporterul a insistat: ,,Dar de ce l-ai lăsat pe kenyan să câștige?” ,,Nu l-am lăsat să câștige, el avea să câștige. Cursa a fost a lui”.  ,,Și totuși – a replicat reporterul- ai fi putut câștiga!” Ivan s-a uitat la el lung și a rostit: ,,Dar care ar fi fost atunci meritul victoriei mele? Care ar fi onoarea acestei medalii? Ce ar crede mama mea despre asta?”

Gândurile lui Ivan Fenandez au plecat spre mama sa, spre cea care îl învățase să fie om, spre cea care îi sădise valorile adevărate în suflet.

Valori sădite cu înțelepciune

Afirm cu tărie că valorile sunt transmise din generație în generație. Sunt sădite cu înțelepciune. Cu ce valori alegem să îi înălțăm pe copiii noștri? Cum le fixăm în timp? Care este puterea exemplului nostru? Ne putem aminti mereu că fiii și fiicele noastre fac ceea ce văd că fac părinții lor și nu ceea ce le spun aceștia să facă?

Respect, smerenie, altruism, compasiune, recunoștință, respect, toleranță, sinceritate, susținere, onestitate… Cât de lungă este lista noastră?

Valori și vârste

Valorile pot fi dăruite copiilor de la vârste fragede. Ei învață să fie generoși când ne văd dăruind sau împărțind și când le este apreciat gestul atunci când repetă totul din proprie inițiativă.

Valorile sunt simțite, recunoscute și respectate. Valorile sunt numite și apreciate. Valorile te ridică în ochii tăi, atunci când ești conștient de ele.

Modele pline de sevă

Valorile au fost și rămân forme de bază ce ghidează gândirea, fapta, comportamentul.

Atunci când o valoare va obține o poziție de căpătâi printre oameni, ea va căpăta înfățișarea unei norme sociale. Se vor ivi apoi valori proprii indivizilor, valori în care vor crede și vor investi, valori pe care le vor dărui și pentru care vor insista.

Părinții sunt primii care familiarizează copilul cu valoare socială. Îi arată cum  o respectă, cum o susțin, cum o rotunjesc și o împlinesc. Copiii ajung să reproducă inconștient de–a lungul vieții modele pline de sevă, ajung să așeze alte și alte valori peste fundația puternică.

Da! Încercând să-și imagineze viitorul copiilor lor, părinții ar trebui să conștientizeze cât de important este în prezent rolul lor.

Într-o bună zi, într-un colț de lume, într-o situație aparte, într-o lumină neclară, într-un spațiu fără contur, copilul, tânărul, adultul va avea o alegere. Se va ghida după o valoare primită în pruncie. Va zâmbi și va rosti ferm: ,,Ce ar spune mama de asta?”

Așa cum reiese din corespondența purtată cu numeroși credincioși și credincioase din țară care, în cadrul seminarului iertării inițiat de maică, i-au trimis acesteia scrisori adresate părinților lor, în care își dezvăluie temerile și frustrările acumulate în perioada copilăriei și care, împreună cu răspunsurile maicii, au fost editate în cadrul volumului Scrisori către părinți.

Una dintre probleme de prim plan abordate în cartea de față este cea a copiilor care nu au primit afecțiune din partea părinților, mai ales din partea mamelor: „Te-am iertat pentru lipsa ta de iubire din unele momente sau, poate m-am exprimat greșit, pentru felul în care nu ai știut niciodată să arăți că mă iubești”. Desigur, această lipsă de afecțiune resimțită în copilărie s-a repercutat asupra atitudinii viitorului adult, așa cum reiese din unele mărturii: „…nu știu cum să fac să dăruiesc iubire dacă eu însumi nu am primit când eram copil”.

De asemenea, problemele legate de afecțiunea neprimită de copil se transpun și în vârsta adultă prin instalarea unei răceli generale între copil și părinți, provocată de amintirile neplăcute acumulate în perioada copilăriei și a adolescenței: „…totul se izbește de un zid invizibil de sticlă, prin care putem vedea, dar nu ne putem atinge”.

În ceea ce privește persoana taților, principala problemă legată de aceștia este absența lor din viața copiilor, lipsa sprijinului patern în dezvoltarea acestora și răceala ce o manifestă față de copiii în rarele momente când se află împreună, ceea e conducă la mărturisiri precum aceasta: „Nu știu dacă te iubesc, nu știu cum să te iubesc și ce înseamnă iubirea față de tată”. De asemenea, o altă problemă majoră a relațiilor părinți-copiii, dar raportată mai ales la persoana tatălui, o reprezintă violența în familie, obiceiul de a „educa” copilul prin lovituri și brutalizări, ceea ce conduce, împreună cu lipsa de afecțiune, la încetarea oricărei legături ori comuniuni afective între acesta și părinte: „Aș fi vrut să mă fi ținut mai mult în brațe și să mă bați mai puțin”.

La aceste probleme de relaționare se adaugă cele personale ale fiecărui părinte; iarăși manifestat majoritar în cazul taților, unul dintre sindromurile cele mai des întâlnite este cel al alcoolismului, ce produce în primul rând comportament violent nejustificat față de copii apoi degradează literalmente imaginea părintelui, apărut în ipostaze compromițătoare, în ochii acestuia: „Accept cu durere că tatăl meu a fost robit alcoolului și umbla nespălat și nu m-a îmbrățișat niciodată…accept că mama mea vorbea mult cu oricine, că o uram deseori pentru asta și că am preluat/învățat necontrolul limbii de la ea”. Profunzimea acestor resentimente se poate observa în situații limită, precum moartea unuia dintre părinți, când unii copii au amintiri de felul următor: „atunci când ai murit, m-am bucurat că am scăpat de bătaie și de scandaluri când veneai acasă beat”. În privința mamelor, cele mai nocive sunt învățăturile și percepțiile greșite despre viață pe care le transmit copiilor, fie din cauza frustrărilor acumulate de-a lungul timpului, fie din cauza unor concepții greșite despre viață: „afirmația mamei mele, că nu-s în stare să iubesc pe nimeni și, în consecință, o să fiu singură toată viața”.

O altă traumă tratată în paginile cărţii este cea a copiilor născuţi fără ca părinţii lor să-i fi dorit, şi care au resimţit aceasta în atitudinea ulterioară a părinţilor, în faptul că aceştia și-au manifestat ulterior deschis dezaprobarea față de toate acțiunile ulterioare ale copilului, ceea ce conduce la următoarea concluzie: „Nașterea mea a fost mai degrabă tolerată din lipsă de soluții acceptabile”. Această atitudine a părinților provoacă o depresie și un gol adânc în sufletul copilului, care nu se consideră vrednic a primi afecțiune ori alte bunuri din partea nimănui, care are tendința să se desconsidere în raport cu ceilalți, indiferent de meritele lui.

Nu numai părinții constituie sursă a traumelor viitorilor adulți, ci și cei responsabili cu formarea educațională a acestora, în speță învățătorii. Metodele coercitive folosite de aceștia, reacțiile adesea necontrolate au lăsat de multe ori în mintea copiilor imagini de neșters și traume permanente: „am în minte imaginea dumneavoastră amenințătoare din care parcă ieșea fum”. De asemenea, atitudinea dascălilor a pus adesea o presiune inutilă asupra existenței copiilor, i-a supus pe aceștia unui stres nefiresc vârstei lor, ducând la carențe mult mai grave odată cu înaintarea în vârstă: „Îmi era groază să mă culc seara știind că va trebui să mă trezesc odată și să merg la școală”. Totdeauna, presiunea impusă de învățători asupra elevilor cu privire la rezultatele obținute la învățătură, insistându-se asupra notei obținute și nu asupra formării personale a acestora, asupra modului în care își însușesc anumite cunoștințe, îi determină pe copii să mintă, să ascundă un eventual rezultat slab, pe care îl vor considera automat rușinos, iar nu cu rol formator: „să știți că nu am luat locul 2, ci locul 32. Dar cum era să vă zic adevărul dacă m-ați certat și pentru locul 2 de câte ori v-ați adus aminte? Atunci m-am ascuns de toată lumea, de dumneavoastră mințindu-vă, de părinții mei cărora nu le-am spus că v-am mințit, de mine; mă simțeam vinovată că vă mint, și ca să scap cumva de sentimentul de vină, mă păcăleam că de fapt spun adevărul: în gândul meu ziceam treizeci, iar cu voce tare doi”.

Cerințele extrem de mari impuse copilului îl împiedică pe acesta să se dezvolte uniform, îl încorsetează și îl obligă să se miște în cadrul unor reguli extrem de înguste, nenaturale, care îi ucid treptat inocența și candoarea specifice vârstei și conduc la acumularea de frustrări și la o căutare disperată a atenției: „asta era singura mea bucurie, să fiu admirată, dar aș fi dat bucuria asta în schimbul libertății și al lipsei fricii. Însă nu aveam cum, nu știam cum să fac…Eram mereu în alertă și asta mă obosea”.

Totalitatea frustrărilor, a lipsei de afecțiune și de sprijin, a comportamentelor greșite din partea părinților și a dascălilor produc grave tulburări comportamentale în sufletul viitorilor adulți, care răsfrâng aceste tare la rându-le asupra celor din jur, a apropiaților, a soților și, desigur, a copiilor: „reconsumând durerea o adunam și o răsfrângeam în defectele mele de azi: critica, grija exagerată pentru cel de lângă mine, dorința de a schimba pe altul în bine pentru a mă simți eu bine în fond”.

Principal pentru cursanți este mai ales nevoia de a-și controla aceste frustrări, de a se stăpâni pe sine și de a nu reacționa așa cum au fost obișnuiți, așa cum au văzut la proprii părinți, în raport cu ceilalți și mai ales cu proprii copii. Pentru aceasta este nevoie întâi de toate ca ei să realizeze că au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu: „orice am încercat să fac fără Dumnezeu până acum, îmi dau seama că nu am făcut bine, am făcut rău, chiar dacă teoretic era bine”, să înțeleagă necesitatea rugăciunii în viața oricăruia dintre noi și importanța acesteia în gestionarea propriilor emoții: „aproape de fiecare dată când îmi vine un gând rău, imediat zic în gând „Doamne, miluiește”, „Doamne iartă-mă”, „Doamne, ajută-mă să nu cad!”.

Necesitatea de a se împăca cu trecutul și de a ierta faptele greșite ale părinților este permanent subliniată atât de către Maica Siluana, cât și de unii dintre corespondenți, care au ajuns într-o fază mai avansată a seminariilor. Astfel, ei ajung să pătrundă și traumele propriilor părinți, necazurile și abuzurile suferite la rândul lor de aceștia în perioada copilăriei sau ulterior, manifestând astfel un sentiment de compasiune față de ei: „Mă rog în fiecare zi pentru tine, pentru omulețul acela chinuit dinlăuntrul tău, pentru inima ta abuzată de toți și de tine însăți”.

Corespondenții ajung astfel să înțeleagă faptul că adesea iubirea părinților lor nu a lipsit, ci aceștia nu au știut, mai mult sau mai puțin din vina lor, cum să o manifeste – ori, așa cum se arată în parabola semănătorului, au lăsat grijile cotidiene să-i acopere. Față de toate aceste lipsuri ori scăderi ale părinților corespondenții sunt îndemnați să manifeste înțelegere și iertare, să-L roage pe Dumnezeu să le fie ajutor propriilor părinți, care nu știut la rându-le să ceară acest ajutor:  „Binecuvântează-l pe omul acesta chinuit care m-a iubit în felul lui, care poartă pe umeri blestemele și traumele unui trecut de mult îngropat”.

În fine, Maica Siluana oferă anumite sfaturi pe baza scrisorilor ce i-au fost trimise, ca aducere-aminte pentru părinții care într-un fel sau altul și-au neglijat copiii și ca învățătură pentru cei care au ori urmează a avea copii. Unul dintre cele mai importante îndemnuri este legat de manifestarea afecțiunii și maniera în care aceasta poate fi receptată cel mai eficient de către copil: „Oamenii, mai ales copiii, au nevoie de dovezi de dragoste prin ochii și mâinile noastre”.

Însă cea mai importantă învățătură este credința nestrămutată în puterea și dreptatea lui Dumnezeu, în efectivitatea ajutorului divin și promptitudinea, uneori neînțeleasă de către oameni, a manifestării acestuia: „Numai și numai Duhul Adevărului ne aduce Harul și numai El ne face liberi de orice legătură și din toate apucăturile care ne înrobeau sufletul și întunecau mintea…Nicio regulă sau instrucțiune sau terapie nu ne poate vindeca de puterea lor, ci numai și numai puterea necreată alui Dumnezeu, harul!”.

Recenzie: Monahia Siluana Vlad, Scrisori către părinți, ed. Doxologia, Iași, 2012.

Maria pronunță cuvintele interzise:

-Dar dacă nu îmi place nimic de pe masă, eu ce voi mânca?

Rudele Adinei au rămas blocate: cum de se pronunță o asemenea impolitețe? Și Adina, mama, nu își învățase fiica nimic? Oh, semn de rea-creștere!

Cuvintele, evident, nu erau rostite, însă pluteau peste tot în aer.

Munca mătușilor pentru masa îmbelșugată nu era răsplătită! Copilului de 9 ani i se permite să spună orice, nu e disciplină în casa aceea! Un dezastru! Oare unde vor ajunge cu fata în ritmul acesta?

Și Adina nu îi spune nimic? Nu îi face măcar observație??? Pfffff…

Adina știa ce se așteaptă de la ea: în primul rând, familia aștepta ca ea să intervină și să își pună fiica la punct, să îi pună în plen pe piept o bulină mare și neagră și să o determine să guste din ceea ce s-a pregătit. Și să o oblige să își ceară public iertare pentru ceea ce pronunțase.

Maria, pe de altă parte, aștepta o variantă de alimente ,,comestibile” pentru că îi era cu adevărat foame însă limbă cu maioneză nu ar fi pus în gură pentru nimic în lume.

O datorie?

Ne simțim datori, ca adulți-părinți, să răspundem așteptărilor prietenilor sau familiei. Ei așteaptă să ne ,,disciplinăm” copiii în direct, să le arătăm cine este șeful, să îi dominăm, să îi convingem de lucrurile împământenite ,,bune”. Așteaptă să îi rușinăm public pentru că doar așa învață și ,,se învață minte”.

Ce simte atunci copilul? În primul rând simte trădare. Simte că e bagatelizat, mic, pus la colț, pus în rândul din spate. Are ochii tuturor ațintiți asupra lui și singurul lui sprijin real din comunitatea ce uneori îi e doar vag familiară, îl arată cu degetul.

Rușinea are voci puternice 

Rușinea este ceva ce îl învăluie pe copil și ceva ce are să rămână, probabil, lipit de el. Rușinea îi va susura vorbe în urechi în timp: ,,ești puțin, nu ești în stare, ei toți te văd mic, puțin, slab, neîndemânatic, nepriceput. Nu îndrăzni, nu îți propune. Visul tău nu poate fi scop, nu ai puteri, nu știi?”

Vocile celor ce ne pun în inferioritate când suntem mici, se transformă în voci proprii, în sabotori lăuntrici. Și asta este rău.

Minimizarea în public venită de la cel considerat stâlp trezește furie și durere în sufletul copilului.

Să lăsăm lucrurile să treacă, să ne facem că nu le-am auzit sau văzut?

Exclus.

Este foarte important însă unde, când și cum oferim feedback, sfat, recomandare.

Cum arătăm ce este de reparat și de îmbunătățit? 

,,Observația” nu va veni în fața tuturor. Scopul este să învățăm copilul, nu să oferim satisfacție adulților.

Putem chema copilul în altă camera și îi putem spune în cuvinte clare ce s-a petrecut: ,,mătușa ta s-a pregătit mult ca să ne facă bineveniți. Știi, tocmai i-ai transmis că de fapt nu s-a pregătit destul. Cred că este mâhnită. Sigur poți repara lucrurile spunând că îți pare rău și găsind o felie de pâine și brânză de care să te bucuri. Tu știi să îi faci pe toți să se simtă bine. Sigur îți iese și acum!”

Putem discuta mai amplu ,,după vizită” incidentul reamintindu-i copilului 5 lucruri pozitive ce îl definesc și punctând apoi comportamentul ,,de îmbunătățit” sau ,,de schimbat”

Putem discuta despre așteptările noastre din timp: ,,Dacă lucrurile se vor întâmpla așa, tu la ce soluții de gândești?”

Ca părinți, este important să ne asigurăm că întâmplările din viața copilului nostru devin lecții și nu acuze sau poveri.

Adina a găsit curând un moment în care i-a vorbit Mariei despre delicatețea momentului creat. Maria a dorit imediat să își repare greșeala și, întoarsă la masă, a prins prilejul de a lăuda brânza și de a menționa că se înșelase: masa era aranjată absolut minunat!

Toată lumea s-a liniștit: Adina făcea totuși o treabă bună iar Maria, ,,ai văzut?- e o drăgălășenie!”

Mamă și fiică învățaseră o lecție cu mai multe capitole, toate bazate pe susținere, atenție și respect.

Doina auzea încă acele cuvinte dureroase în urechi. Cuvintele îi erau spuse de mamă: ,,măi, dar tu ești chiar proasta clasei?”, ,,e ceva ce atingi și nu strici?”, ,,efectiv, mă înnebunești!”, ,,dacă mai plângi chiar o să îți dau motive de plâns!”, ,,dacă mai faci asta, te scot pe ușă!”, ,,hai că tot tu ești de vină, sunt sigură!”, ,,ce am făcut să merit un copil ca tine?”.

Și, uneori, cuvintele acestea țâșneau spre fiica Doinei. Obosită, iritată, speriată, nu putea pune vorbelor zăgaz. Aceleași cuvinte ce o usturaseră pe ea, usturau acum copilul ei.

Mama Doinei fusese mereu ocupată și avusese mult de lucru. Răbdarea intrase în sac. Indiferent cum i se adresa mama, Doina era fericită că este măcar văzută și că se discută totuși cu ea. Vorbe cu obidă sau cu vorbe încurajatoare? Nu conta. Mama i se adresa.

Copiii sunt însetați să primească atenția părinților

Se știe un lucru clar: copiii sunt însetați să primească atenția părinților. Și DA! Sunt însetați după orice fel de atenție. Vor prefera oricând să primească un tip de atenție polarizată negativ în locul a ,,niciunui fel de atenție”.

Pe de altă parte, este foarte bulversant să crești cu o astfel de atenție pogorâtă pe tine. Dacă asta ai căpătat în copilărie și în adolescență, ca adult ți se va părea oarecum firesc ca cei din jur să se supere pe tine și să te ,,puncteze” pentru că,- nu-i așa?- arată că le pasă de tine!

Dacă se poartă frumos și cu respect oamenii s-ar putea să dorească ceva… ar trebui să fii cu garda sus!

Cuvintele grele-o oglindă stâlcită

Vorbele, cuvintele-ce-caracterizează, etichetele, mesajele despre noi, primite în copilărie, devin o parte din felul în care ne vedem noi pe noi.

Dacă acele cuvinte-despre-noi-și-faptele-noastre sunt negative, spuse cu obidă, neșterse poate apoi cu păreri de rău sau vorbe despre ceea ce suntem noi bun și ceea ce facem noi bine, ele devin o oglindă stâlcită în care noi ne vedem chiar așa: proști, nedescurcăreți, neputincioși, nedemni. În lumea asta mare noi ne vom simți la fel. Niciodată nu vom fi ,,ca peștele în apă”. Mereu ne vom îndoi de ceea ce merităm și ceea ce putem înfăptui.

Ce dăm mai departe?

Nu, nu vom putea schimba ceea ce s-a petrecut în trecut. Este însă în puterea noastră, a adulților, să stăm, să analizăm, să decidem ferm ce transmitem mai departe, din ceea ce am primit, copiilor noștri. Și copiilor copiilor noștri.

Părinții noștri, (felul în care ei s-au purtat cu noi, felul în care ni s-au adresat), sunt lipiți de eul nostru lăuntric. Cuvinte din copilărie, auzite de noi, ne țâșnesc pe buze pentru fiii și fiicele noastre.

Ne răcorim când le spunem? Credem că schimbăm ceva în bine când le rostogolim?

Pur și simplu nu știm altfel. Dar ȘTIM că putem cunoaște tot ce e în împărăția lui ,,așa DA” și putem lua modele de acolo. Respirăm adânc și nu mai lăsăm cuvinte, priviri, grimase să o ia la sănătoasa, să izbucnească și să lovească simțirea copilului. Este greu dar nu este de nedovedit și nerezolvat.

Tot ceea ce a fost disfuncțional în familia ta trebuie numit, recunoscut, dizolvat și disipat în 4 zări. Și tu și fiul și fiica ta meritați cu totul și cu totul altceva.

Doina s-a analizat. A știut ce nu e potrivit să mai rostească. A observat starea care o ține nedomolită. A recunoscut contexte ce o irită și nu o lasă să fie ea, cea răbdătoare și înțelegătoare, cea capabilă să disciplineze cu blândețe și calm.

A scos zale din lanțul ce o străbătea. A lăsat doar verigi strălucitoare și calde, doar bucăți pe care le simțea ale ei.

Lucrurile s-au petrecut treptat. A avut nevoie de timp și răbdare cu propria-i persoană. Însă A VRUT schimbarea. Și a avut-o și a dăruit-o!

Mirela nu era în apele ei. Se va întâlni iar cu tot ,,clanul”; mătuși, verișoare, unchi și cumnați vor deschide iar discuția: Tudor e prea mămos și ea încurajează asta și uite, peste două-trei luni își face buletin. De ce nu se dă în lături? Să se retragă odată din discuții, să îl lase doar pe tată să trateze cu el. Oare ea, mama, nu își dorește un bărbat dur și puternic? Așa cum sunt ei în neam?

Mirela se simte bine lângă fiul ei aflat în pragul adolescenței. De fapt, toți trei-mamă, fiu, tată- se simt bine împreună. Tudor alege din fiecare părinte ce îi trebuie, lucrurile sunt armonioase. Și totuși, dacă ea greșește?

Mamele primesc avertismente

Sfătuiesc mamele să rămână conectate cu fiii lor. Da: tot timpul mamele vor primi avertismente din partea grupului restrâns sau lărgit ce le înconjoară: ,,…nu va mai fi băiat puternic dacă nu faci cumva să dispari din peisaj, să vezi! Mai ales când trece în adolescență!”

Societatea și băieții ce relaționează ,,sărac”

Mesajul sună destul de brutal: îl vrei dur, descurcăreț în tot, independent, stăpân pe forțele sale? Vrei să-și croiască un drum bun în lumea bărbaților lumii? Atunci fă tu, mama, un pas în spate și lasă-l să se descurce fără un model al relaționării feminine.

Apoi, peste câțiva ani, societatea devine critică: ,,…ce-i cu băieții aceștia? Nu-și pot păstra o relație de durată, nu își asumă, relaționează puțin și sărac… Unde o fi fost și mama aceea a lui să îi arate căldură și afecțiune?”

Când mamele doresc să dezvolte puterea lăuntrică din băieții lor vor realiza acest lucru ținând vii firele nevăzute, contactul cald și plin de sevă. Nu îi vor alunga, nu le vor transmite că trebuie să fie total diferiți de ele, de felul în care tratează ele lucrurile, de felul în care le descurcă și le cresc.

Un model masculin este important în viața fiului. Este un lucru de netăgăduit. Tații sunt cei ce dezvoltă abilități diverse, sunt cei ce își vor ajuta fiii să facă față mai bine stresului și frustrării și cei ce vor arăta, prin propriul bun exemplu cum poate fi ținută agresivitatea sub control, sau cum poate stima de sine să fie păstrată la cote înalte.

Suportul patern și suportul matern

Valoarea puternică a suportului patern nu exclude, la nicio vârstă a băiatului, prezența caldă și echilibrată a mamei în viața fiului; retragerea forțată a acesteia are note de  abandon pentru copil; acest proces aduce doar urmări nefaste în viața bărbatului în care băiatul se transformă.

Granița între ,,băiețelul mamei” și ,,fiul ce rămâne conectat cu mama” este subțire, însă cu tact și răbdare vom ști cât să păstrăm în fiecare talger astfel încât proporția potrivită să dăruiască acestei lumi un bărbat puternic și echilibrat emoțional.

Mirela știe azi ce are de făcut. A pus pe ,,mute” ecoul ce îi sună în urechi rostogolit de la cuvintele celor din jur. A dat ,,tare” vocea instinctului lăuntric, hotărârilor benefice din familia mica și a rămas bucuroasă, grijulie și fermă în viața fiului ei.

Și adolescentul? Adolescentul crește echilibrat și sigur, cu modele benefice, securizate,  în jurul lui.       

Ochii Marei sunt rotunzi și strălucitori. Măsoară gardul de jos și până suuuus! Josul îl poate cuprinde însă partea de sus e până la nori. Dincolo de gard e larmă și-s chicoteli. Mara e curioasă și vrea să știe ce e pe partea cealaltă. Își face curaj, pășește printre tufele de trandafir. Pune piciorul pe ghizd. Se poticnește. O data și încă o data. Apoi reușește. E mai aproape de momentul în care își culcă curiozitatea. Se prinde cu mânuțele de vârful gardului. Și alunecă. Se julește ușor pe cot. Dar e în regulă și reia procesul și….

-Doamne, Mara! Glasul bunicii este foarte speriat și aproape mustrător. De ce te-ai urcat pe gard? Vrei să cazi??? Spune-mi! Oh, și te-ai julit! Și ce tare! Dacă se infectează rana? De ce nu te astâmperi? Spune-mi? Data viitoare să vezi tu ce pățești! Doar mai încearcă o singură data să vezi tu ce tare cazi!

Aventuroșii sigur pățesc ceva?

Mara are 5 ani. Ea nu aude neapărat cuvintele bunicii (izvorâte din grijă); ea aude: aventuroșii vor păți sigur ceva. Curiozitatea se pedepsește. Chiar dacă ție ți se pare sau știi că nu e grav, instinctele te înșeală- altcineva știe mai bine! Adevărul suprem e la mine, adultul. Vei da greș. Dacă stai la locul tău primești laude- altfel, nu! Ieși din ,,bula ta” și ți se va întâmpla ceva rău.

Și tot așa, se umple cămara Marei de cuvinte nerostite, ce o vor urmări și o vor limita poate toată viața.

Altoiul îndoielii din copiii noștri

Sădim, doar din grijă, uneori, altoiul îndoielii în copiii noștri. Folosim cuvinte pe care le-am auzit mereu atunci când noi eram copii și le dăruim mai departe, fără preget, generațiilor ce vin. Și ei, ca și noi, vor crește cu simțământul că nu sunt suficient de capabili, că mereu greșesc ei undeva, că nu au muncit destul, că doar alții merită; au mereu gândul că ,,bine că am atât când alții au mai puțin și nu e frumos să cer, să doresc să mă înalț”, ,,lasă, e bine și atât”, ,,dacă îndrăznesc mai mult cine știe ce se mai întâmplă”.

Sabia lui Damocles este sus, știm bine, însă e alegerea noastră să ne trăim viața cu ochii doar la ea sau să trăim așa cum ne mulțumește, cu putere lăuntrică în fața oricărui pericol.

Vocea adultului, sună mută, țipând, în urechi decade întregi, intră în ființa noastră și pleacă ,,la pachet”, cu bune și mai puțin bune (desigur) spre fiii și fiicele noastre.

Dincolo de gard e lumea colorată și viața și reușita și descoperirea sinelui și a puterilor lăuntrice, dincolo de gard sunt încercările ce te fac semeț, dincolo de gard e învățătura și-s probele lui Făt –Frumos.

Să îi lăsăm dincolo de gard, să-i păstorim cu răbdare și încredere, să avem știință că vor putea, că le-am fost suficient sprijin bun.

Ochii Marei sunt rotunzi și strălucitori. E tot curioasă însă bunica i-a spus că nu-i va fi bine dacă încearcă.

-Mara, vrei să te urci pe gard? Mătușa Marei îi zâmbește cu toată inima.

-Da…dar dacă o să cad?

-Hmmm… există posibilitatea să cazi și există posibilitatea să nu cazi! Hai să vedem ce va fi azi.

Curajul năvălește în Mara. Se cocoață, încet și sigur, știind că se poate baza pe mobilitatea ei și pe voința ei. E sus, pe gard, fericită. Tu o vezi?

Ioana și Răzvan își doresc foarte mult ca fiul lor să crească pătruns de încredere în sine.

,,Cum să fac oare asta?”- se întreabă mama. Tot timpul am fost sensibilă și ușor de rănit și mi-a fost așa greu, ca adult, să mă pun pe picioare!

,,Cum să fac oare asta?- se întreabă tatăl. În toată copilăria mea am fost comparat și puțin lăudat, certat pentru greșeli și neluat în seamă pentru reușite. Mi-a fost tare greu, ca adult, să mă echilibrez!

Lucrurile ce vin de hăt-departe, din copilărie, nu ne dau pace nouă, părinților ce cu atenție le conștientizăm.

Ce e de făcut?

Puținele lucruri mici care sunt cărămizile din temelia unei puteri enorme se aștern așa:

Este bine să ne uităm mereu la dăruire, la efort și mai puțin la câștigul dintr-o cursă sau dintr-o acțiune. ,,Ai alergat bine, cu viteză și cu multă coordonare. Tu ești trist că nu ai câștigat cursa însă ai fost muuult mai bun decât ai fost ieri și mă bucur că nu ai renunțat!” Actul consecvent este cel ce te ridică și te formează și nu o cupă aurită dintr-un moment. Și DA! Ideal este să îi oferim recunoaștere pentru efort și nu pentru titlul de cel mai bun și atunci când medalia îi lucește la gât!

Este important să îl facem pe copil să înțeleagă că nu va fi iubit și plăcut de toată lumea. (Și nu, nici el nu poate iubi sau simpatiza pe toată lumea). Gândul ce trebuie clădit sună așa: ,,dacă această prietenie a mea nu a mers bine, vor merge altele. Este în regulă să nu fiu compatibil cu toți, este în regulă să nu mă placă toți chiar dacă eu știu că ceea ce fac fac bine”. Important este verbul ,,a te înțelege”: ne înțelegem cu cei mai mulți oameni și asta înseamnă consens, acceptare, toleranță, respect. Un copil puternic va interioriza importanța acestor cuvinte.

Este musai să nu criticăm felul în care un copil a performat și și-a expus efortul. Copilul vede dezamăgirea părintelui și începe să simtă frica de eșec sau de performanță care nu e la cote înalte. Astfel, copilul va evita să încerce lucruri noi care îl pot coborî de pe piedestal în ochii lui și în ochii celorlalți. Mai puțină critică și mai mult feedback plin de onestitate, clădit pe lucruri realizate și subliniind neapărat ce i se va întâmpla bun dacă se străduiește să performeze mai bine și mai bine. În plus este benefic să formulăm frazele astfel încât să reiasă clar că rezultatele mai slabe sunt urmarea unei mai slabe pregătiri și nu rezultatul lipsei de talent.

Oferă-i tu, părintele, noi experiențe mereu, expune-l la lucruri inedite, treptat, gradual în dificultate, însă în ritm constant. ,,Neîncercatul” este o parte clară a devenirii lui iar un copil ce s-a lovit constant de nou nu se va bloca în fața noului din viață. Își va aminti experiența, sentimentul în fața ineditului și va gusta din plin din noua felie pe care viața i-o pune în față. Fii lângă copil când îi oferi noul și bucură-te alături de el de desțeleniri.

Învață-l ce știi tu să faci, lasă-l să îți vadă bucuria atunci când te ocupi de lucruri care îți fac plăcere, la care te pricepi, în care excelezi. Vorbește-i despre efuziunea din tine în momentul respectiv. Nu este obligatoriu să îi placă și lui același lucru însă cu siguranță se va simți sigur pe el atunci când exteriorizează fascinația despre ceea ce îl face fericit, oricare ar fi acest lucru.

Chiar și atunci când ești chinuit de îndoieli (,,…off, e prima lui tabără, oare se va descurca? Se va hrăni/îmbrăca/socializa/juca….”) nu îi împărtăși copilului temerile tale. El, firește, le are pe ale lui. Cuvintele tale îi vor secera bruma de încredere și puterea de a se desprinde. ,,Deși am emoții pentru această despărțire, simt din tot sufletul că te vei descurca cu brio!”- iată o formulare ce dă aripi, putere și încredere în propriile resurse.

Vorbește cu copilul tău despre emoțiile sale, învață-l să le numească, să le accepte și să le rotunjească pe la colțuri. Bucurie, tristețe, furie, supărare- orice emoție va fi trăită și simțită până la capăt, învățată și ghidată. Copilul, stăpân al emoțiilor, va reuși să se înalțe peste inimă frântă sau va ști cum să îi umple pe cei din jur cu starea sa de bine.

Setează așteptările sale pentru vârsta sa. Îndrumă-l să se raporteze la sine și nu la fratele mai mare sau la adult. Reacțiile și reușitele sale sunt direct proporționale cu experiența sa de viață, cu puterile sale cu ceea ce a acumulat. Da, modelul și așteptarea poate fi cea observată la părinte, de exemplu. însă această reușită vine la pachet cu efort lung și susținut în ani și nu poate fi obținut într-o frântură de secundă. Expuneți copilul la această informație și el va căpăta liniște și răbdare la gândul că într-o bună zi va performa așa cum își dorește.

Ioana și Răzvan așează cu răbdare pietre serioase la temelia pe care e scris ,,încredere în sine”. Fiecare reușită este o victorie ce merită sărbătorită și fiecare poticnire este doar o lecție pentru părinți și fiu.

Să căutăm și noi pietrele de temelie importante și să le așezăm cu răbdare și hotărâre la fundația pe care se urcă fiii și fiicele noastre în fiecare zi.

Alina este iritată. Fiica ei ,,a reacționat foarte rău la școală” azi.  A plâns pentru că ea crede că a făcut ,,prost” la lucrarea de la mate. De ce trebuie să se supere pentru atâta lucru? De ce trebuie să dea satisfacție colegilor care sigur ,,sunt cu ochii pe ea”? Și cine știe ce o să creadă doamna? Poate crede că fetița este foarte certată acasă, nu?

Gândurile acestea  aterizează non stop în mintea mamei și îi cresc starea de nervozitate.

Uf! Va trebui să aibă o discuție foarte serioasă cu Manuela pe seară!

Este bine sau nu să ne reprimăm emoțiile?

Ne aducem aminte cu toții de bebelușii noștri! Absolut niciunul nu are nici cel mai mic impuls de a-și reprima emoțiile! Din contră: plâng, țipă până nu mai pot, strigă, râd, zâmbesc, fac tot ceea ce simt imediat. Părintele permite inițial toate aceste emoții și apoi, în timp, începe să meșterească în zona în care emoțiile se manifestă: asta poți manifesta, asta nu. Asta se cade, asta nu se cade. Niciodată să nu mai faci asta, mereu să faci celălalt lucru. Chiar dacă e greu, chiar dacă nu simți. Acestea sunt rigorile, acestea sunt cutumele, așa dai bine, așa nu.

Cele mai grele sunt emoțiile reprimate. Le ducem cu noi în spate ani și ani, le facem depozit și stăm drepți în zilele ce vin cu pietre de moară legate înlăuntru: corect mascate, atent prinse.

Patru emoții provocatoare

Emoțiile noastre mari și provocatoare sunt patru: bucuria, tristețea, furia și teama.

Citește tu, părintele, manifestarea și încadreaz-o acolo unde trebuie; apoi spune-i copilului că îi știi emoția, că ai cunoscut-o și tu, că îl înțelegi, că îl auzi, că e firesc să simtă asta. E bine, poate, să îți amintești că cel ce se află în fața ta nu este un mic adult. Copilul reacționează direct proporțional cu experiența sa de viață, cu ceea ce a trăit efectiv până atunci. Așa că nu este momentul să te gândești la consecințe, la ceilalți, la tine sau la ceea ce se crede despre o anumită manifestare. Este timpul să te gândești cum și ce poți să îți înveți copilul despre ce simte și cum manifestă ceea ce simte.

Unde se duc emoțiile reprimate, când se duc?

De cele mai multe ori, dacă nu ajung să fie exprimate, rostite, emoțiile fie se duc în ,,scorburi” de unde veghează nedorit și izbucnesc când nimeni nu așteaptă, fie vor apărea, hiperbolizate și neadecvate în momente din viață ce nu oglindesc deloc situația de moment.

Sentimentele ascunse și ținute sub capac sfârșesc fie prin implozii fie prin explozii. Fie că sunt somatizate și fac rău înăuntrul corpului, fie că sunt aruncate exploziv și fac rău în jur, reprimatele trăiri ajung să capete încărcătură nocivă și distructivă.

Alina s-a gândit mai bine. Tare nu îi plăcea, mică fiind, să i se spună ce trebuie să simtă sau cum trebuie să se abțină. S-a hotărât azi să își primească acasă fiica în tihnă, să o ajute să își numească singură emoția și să asculte răbdătoare de ce au curs lacrimi și de ce s-a născut suferința.

Și azi și mâine și poimâine este ziua potrivită să încercăm și noi să ne primim la fel copiii.

Mihai iubise basmele povestite de bunicile sale, toată copilăria. Se cuibărea seara și cerea basm după basm. Sau același basm, 4-5 zile la rând. Crescuse fiul său și aștepta cu înfrigurare să îi propună primele seri de povesteală și feerie. Împărtășise cu colegele de birou nerăbdarea sa și ceea ce auzise de la ele îl pusese pe gânduri:

”Mihaai, să nu îi citești Scufița Roșie! Sunt scene foarte crude! Lupul o înghite și pe bunică și pe Scufiță. Și apoi vânătorul îi taie burta lupului. Brrrrr…Groaznic. N-o să-ți mai doarmă, o să vezi!”

”Și nici Hansel și Gretel să nu îi spui! O să îi rupi sufletul! Copii părăsiți și abandonați…O să-l faci să plângă!”

Oare el plânsese? Nu își mai amintea. Își amintea că glasul bunicii și al Mayei îl ghida cu blândețe prin hățișul de întâmplări. Dar dacă el nu e meșter la povestit? Ce e de făcut?

Să mai citim basme?

Din ce în ce mai mulți părinți ai zilelor de azi aleg să nu citească basme și povești celor mici; le consideră tulburătoare, cu putere de a traumatiza, chiar extrem de sângeroase. Uită că mesajele basmelor îi ajută tare mult pe copii să găsească răspunsuri la conflicte interioare pe care nu le pot contura propice și rosti. Întotdeauna un basm va stimula imaginația copiilor; va dărui rezolvări la situațiile nu foarte plăcute ce inundă uneori mintea celor mici: teama de abandon (atât de prezentă), teama de moarte, teama de durere, de violență, rivalitatea dintre frați, pizma, răzbunarea. Ceea ce este foarte important este că întrucât basmele au doar final fericit, copilul, ce se identifică de cele mai multe ori cu personajele zămislite, găsește lumini călăuzitoare și pârghii ce îl ajută să se elibereze de angoasele sale.

Adultul este povestitor și călăuză ce protejează

Conținutul basmului ridică în prim plan, în fața ochilor copilului o situație cu aspect moralizator. ”Cine de părinți n-ascultă, suferă durere multă!” Situațiile sunt dramatice iar acțiunea ne conduce la o posibilă tragedie însă, ca prin minune, mereu, e o cale ce ne scoate la suprafață: avem o problemă și o soluție sub același culcuș cald al fanteziei.

Adultul este acolo plenar când se spune basmul; este povestitor și călăuză; își modelează glasul când pronunță diferite cuvinte; nu caută să îngrozească, el caută să ajute. Viața nu este doar roz. E viață, cu bune și rele. Important este să știm că nu suntem singuri în tumultul clipelor și că mereu este o cale.

Basmele sunt pline-ochi de copii: copii neiubiți, abandonați, orfani, chinuiți, rătăciți, neauziți, neascultători. Ei deschid toate ușile, părăsesc toate potecile, mănâncă toate firimiturile, vorbesc cu necunoscuții și cu omul roș’.

Și totuși ei găsesc o cale mereu. În ciuda tuturor greutăților, tuturor mașterelor, tuturor gnomilor, vrăjitorilor și zgripțuroaicelor, găsesc o cale.

Basmul are glas ca un clinchet de clopoțel de argint al speranței pentru fiecare copil.

Căutând și scormonind, Mihai și-a adus aminte ceva: bucuria sa când totul se termina cu bine! Zâmbetul făpturilor dragi ce îl liniștea și îi îndulcea somnul. Lecțiile pe care le învățase și sentimentul de izbândă. Povești spuse iar și iar până când capcanele se bagatelizau și chiar el era Făt-Frumos cu armură strălucitoare.

Starea de bine. Asta își amintea.

A pășit în camera fiului său știind că are de dăruit ceva magic:

,,Povestea are fir bogat,

Cu ață roșie legat,

Din brațe, ghemul de îmi scapă,

Povestea o să-nceapă-ndată…”

Adina visa să facă o drumeție pe creastă de munte. O drumeție scurtă dar care să îi umple plămânii de oxigen adevărat, să îi umple ochii de nemărginiri întinse și să îi golească mintea de ore exacte de masă, somn și activități ale preșcolarului ei drăgălaș. Dar e vacanță acum! Chiar în vacanță își găsește să evadeze? Ionuț, la 4 ani, oare ce va crede? A fost destul de surprinsă când nașii i-au spus: „Știi ceva? Du-te! Stăm noi cu Ionuț!” Iar Ionuț a chiuit: „Daaaaa!!!!”

Îi venea să o ia din loc chiar atunci. Însă tot nu putea crede că e potrivită această decizie…

Părinții nu sunt părinți cu „normă”: sunt părinți non-stop

Noi, părinții, știm sau trebuie să știm că vacanța aceasta este și pentru noi, așa-i?

A pleca la drum fără copii, a fi tu cu tine, sau a fi voi cu voi pentru două sau trei zile înseamnă foarte mult. Înseamnă regăsire și umplere de baterii, și redescoperirea a ceea ce noi știam o dată că suntem.

Să ne reamintim: părinții nu sunt părinți cu „normă”; sunt părinți non-stop, dând maximum din ei, tot timpul; sunt părinți și la birou, și la coadă la supermarket, și la pilates, și în drum spre vulcanizare. O parte din energia lor, una deloc neglijabilă, este dedicată mereu copiilor. De multe ori între părinte și liniște nu vom avea semn de egalitate.

A pleca la drum fără copii, a fi tu cu tine, sau a fi voi cu voi pentru două sau trei zile înseamnă foarte mult

Meseria de părinte este epuizantă. Îți golește toate rezervoarele de combustibil. Uneori avem nevoie de baterii pline, de autoanaliză, de scanare interioară; avem nevoie de somn, de cărți ce ne bucură și ne ridică, de întâlniri cu prieteni dragi ce ne motivează și ne reamintesc de celălalt „eu”.

Tu ești capabil de multe, tu ai hobbyuri și talent și zăcăminte neprețuite de empatie pentru amicii tăi. Tu ai nevoie de povești cu adulții dragi ție și discuții despre cărți noi și meciuri de fobal și baschet cărora le analizezi strategia. Îți este dor de o piesă de teatru răvășitoare și te amuză crănțănitul floricelelor la cinematograf.

Scufundarea de sine în marea de necesități a copiilor

Ca părinte pui nevoile copilului tău mereu pe primul loc. Necesar lucru! – însă nu neapărat benefic. Scufundarea de sine în marea de necesități a progeniturilor tale este de multe ori secătuitoare de forțe pe care tot cei mici le solicită la un nivel înalt ulterior.

Evadează din rutină, fă ce-ți face plăcere, umple-ți cupa de emoții!

Sunt mulți oameni fericiți să îți păstorească micuții o zi sau două. Veți descoperi împreună, copii și părinți că este grozav timpul petrecut cu alți adulți iubitori, fie că sunt bunici, mătuși, vecini, nași sau prieteni dragi.

Evadează din rutină. Zilele „altfel” îți vor permite să te reafirmi în ce îți face plăcere, să îți umpli cupa de emoții din care obișnuiești să dăruiești zi de zi și să reînvii gânduri peste care se așternuse praful uitării.

Adina s-a întors nou-nouță. Părul era umflat de vânt și inima de doruri pe care le adormise voit. Avea povești de spus pentru o săptămână fiului ei: povești din adolescență, povești cu coame de deal, zăpezi scânteietoare și câini de stână. Și avea o bucurie mare și un plan pentru vară: de acum, amintirile ei vor deveni amintirile lor: mamă și fiu, unul lângă altul la pas, pe drumuri de munte.

”Eu îmi doresc ca fiul meu să fie neînfricat”, spune Cosmin cu hotărâre. ”Nu mă interesează să se poarte ca un papă-lapte! Asta e clar! Vreau să sară de pe stânci în apă, vreau să intre în peșteri fără inimă strânsă, vreau să fie primul. Să fie el cel care face un pas în față cel dintâi. Vreau să rupă norii”.

Cosmin afirmă des și cu putere cuvintele acestea ori de câte ori are auditoriu. Cu siguranță își dorește un fiu cu încredere în forțele proprii și cu instrumente de rezolvare a situațiilor la îndemână. Însă îndemnul său sună mereu așa: ”nu trebuie să îți fie frică, înțelegi?”

Frica e o emoție de bază, absolut necesară supraviețuirii

Să nu le fie frică? Asta ne dorim pentru copiii noștri?

Dar frica e o emoție de bază, elementară, absolut necesară pentru supraviețuirea noastră! Dacă o căprioară rămâne să doarmă liniștită la marginea pădurii când toată turma o ia la goană, va fi atacată și mâncată de lupi.

Militez pentru a-i susține pe copii să devină curajoși. Mai degrabă decât neînfricați. Este o nuanță aici: vreau să cearnă informația, vreau să fie cu garda sus atunci când trebuie.

Este bine să ținem la un nivel înalt încrederea în sine a copiilor. Puterea pe care o au atunci când știu că au făcut un lucru, le-a ieșit și le va mai ieși iară.

Copiii spun că atunci când au simțit frică și totuși au acționat, au avut sentimentul că au făcut un act de curaj. Actul de curaj este diferit de sentimentul pe care îl ai în căutare de senzații tari.

Încurajare versus Condiționare

Este potrivit mereu imboldul pe care un părinte îl dă copilului pentru a duce la capăt lucruri de care se teme (cu sprijin sau fără). Altfel cum vom ajunge să încercăm noul?

Totuși, îi aud pe părinți rostind: ”să nu te temi!”; apoi îi aud amenințând  și condiționând ”dacă nu faci x lucru, te las aici, nu te mai iau cu mine niciodată, te dau moșului”.

Aici se creează o confuzie foarte mare.Și când facem o afirmație, și când o facem pe cealaltă, noi vrem să ajutăm, să corectăm, să atragem atenția. Totuși, enunțăm idei ce se bat cap în cap puternic, ce creează stări confuze, teamă și presiune.

”Care sunt așteptările?”-se întreabă copilul. ”Cum să nu mă tem dacă voi fi părăsit”? Sunt împins să fiu curajos și apoi când eu chiar cred că am fost, sunt numit ”nesăbuit”, sunt întrebat ”la ce te-ai gândit când ai făcut asta”?

Pro siguranță elementară și pârghii pentru înfrângerea temerilor

Să fim lângă fiii și fiicele noastre. Să le oferim un model al spiritului aventuros în condiții de siguranță. Să ne cățărăm cu ei, să alunecăm pe tobogan cu ei, să sărim de pe gard cu ei; să le arătăm celor temători că ”este în regulă” iar celor nesăbuiți ”cum se face”.

Este bine să evităm mereu să prezicem viitorul: ”o să cazi” va fi înlocuit cu ”există posibilitatea să cazi”. Vor ateriza în picioare în 85% din cazuri și vor dori să îți arate că nu ai avut dreptate. Remarca ce începe cu ”există posibilitatea…” îi pune în gardă și îi face atenți la propriile lor gesturi.

Atent la cuvinte. Așa a devenit Cosmin. Atent la cum își încurajează fiul și la exemplul pe care i-l dă. Puternic lângă fiul său. Vigilent cu înțelesul vorbelor, încântat în reușite și încurajator în eșecuri. Fără grimase de deziluzie. Fără comparații și cu multe povești în care lucrurile ies bine uneori din a doua sau a treia încercare. Apreciindu-și fiul pentru că este un temerar, un consecvent, un neobosit.

Tată și fiu, unul lângă celălalt.

Este miercuri după-amiază și casa este liniștită. Mihai apare în pragul camerei de zi cu fața întunecată.

-Mama, ce se întâmplă dacă tu vei muri?

Întrebarea pare că vine de nicăieri. Ana nu știe ce și cum să răspundă. Fiul ei e vesel mereu, acum două săptămâni a împlinit 9 ani și părea că are toată lumea la picioare. Îi vine să anuleze tot momentul cu un răspuns din basme: ”ei bine, eu nu o să mor niciodată”. Dar oare e potrivit? Minciuna asta ar liniști momentul de tot? Ar strangula gândul dureros al copilului ei? Stă și își privește fiul și secundele sunt mai lungi ca niciodată.

Vă este cunoscută întrebarea? Dar senzația?

Am putea să dăm dovadă de multă empatie și să ne folosim de interjecții și să recunoaștem emoția puternică: ”Oh, păi ar fi cumplit!”, ”Brrrr, ce gând ce îți dă fiori”, ”Uf, e bine că îmi spui ce te macină”. E mult mai bine decât să negăm vehement: ”Părinții nu mor, eu nu o să mor”, ”Ăsta e motiv să îți faci tu griji?”sau ”Ooooo…. dar mai e așa mult până atunci… chiar vrei să vorbim de acum despre asta?”

Copiii au deseori sentimente autentice de frică sau îngrijorare majoră

Copiii au deseori sentimente autentice de frică sau îngrijorare majoră. Chiar dacă nouă ni se par nimicuri, gândurile macină și frământă în profunzime. Sunt acolo clipe sau zile, pot pune stăpânire pe o perioadă de timp și pot reveni în răstimpuri.

Stările de anxietate descoperă frica de abandon sau nevoia de a te simți în siguranță.

Eu sfătuiesc părinții să ofere empatie ori de câte ori simt că propriul copil are nevoie de așa ceva. Amenințarea e reală sau e imaginată? Nu știm dar știm că e bine să arătăm că suntem acolo fără a bagateliza, fără a trimite sentimentul (nepus poate în cele mai potrivite cuvinte) în derizoriu. Nu rușina copilul: ceea ce simte el nu e ”un nimic”. Este ceva ce îl copleșește și îl face să nu mai fie el însuși.

Pentru copii timpul prezent cuprinde episoade copleșitoare

Imaginația lor e vie: ”dacă domnul administrator se transformă în șarpe?”. Nu îi ajută să le spunem detașat: ”Eh, asta nu se va întâmpla”. Pentru ei timpul prezent cuprinde întregul episod copleșitor. Dacă negăm totul, le dăm de înțeles că habar nu avem despre ce vorbesc. Este foarte bine dacă îi prindem de mână și le spunem, dornici de a soluționa totul: ”Poate ar fi bine să ne uităm pe aici, să vedem ce e prin jur și să decidem dacă ceea ce îți imaginezi tu chiar-chiar se întâmplă”.

Ajută mult modul în care formulăm un îndemn.

”Nu fi îngrijorat” îl lasă pe copil încă singur, cu speranța că are puterea de a își soluționa singur angoasa.

”Eu nu sunt îngrijorat” vorbește despre atenția, înțelegerea, empatia adultului ce concluzionează că el nu se teme pentru situația prezentată și că ar fi bine ca fața sa calmă și destinsă să îi insufle micuțului siguranță și încredere.

Copilul este bine să își găsească în el răspunsurile liniștitoare

Un lucru demonstrat este că rareori putem modifica un gând anxios dinafară. Este bine să îl punem pe copil în situația de a se întreba singur și de a își găsi singur răspunsuri liniștitoare:

”Oare crezi că există și alte motive pentru care mami poate întârzia când vine de la muncă în afară de acela că i s-a întâmplat ceva rău?”

”Ce de gânduri grele te înconjoară azi… Oare ce vei face tu ca să te lupți cu ele și să le învingi și să le dizolvi?”

Puterea gândurilor anxioase ne pune la încercare răbdarea și înțelegerea. Totuși, cu cât rămânem mai fermi și mai puternici, cu atât perioadele de îndoială se vor scurta, iar puterea copiilor noștri ce primesc ei înșiși instrumente de luptă cu balaurii și zgripțuroaicele va crește și îi va modela și în anii ce vin.

Calmul Anei a fost același timp de mai multe luni. Temerile lui Mihai au fost demontate rând pe rând iar liniștea lui de pe chip a fost cea mai mare recompensă a mamei pentru toată forța strânsă pentru a fi răbdătoare și destinsă în nenumărate momente ce cereau asta.

Un părinte este o ancoră. Să nu uităm asta.

Eva e în clasa pregătitoare. Tocmai ce a fost invitată la prima petrecere cu copiii aceștia mulți și noi pe care nu îi știe. Și inimioara ei bate tare și taaare nu ar vrea să meargă deși a fost și a ales un cadou frumos împreună cu mami. Îi tremură bărbița și e neliniștită. Se ridică și se așează iar și ar vrea doar să rămână acasă în vârful patului. Mama pare tare încântată și îi calcă rochița cea verde cu fundă la spate. Ce să spună și cum să spună? Mirena simte nesiguranța fiicei ei. Și deși pare că este atentă doar la cutele rochiei, mintea ei se frământă: să o întreb, să nu o întreb? Dacă nu vrea să meargă să accept? Am mai făcut acest lucru și i-a părut rău apoi. Și ei și mie. Ce e de făcut?

Copiii au nevoie să stea uneori în îndoială

Copiii au nevoie să stea uneori în îndoială, ”pe muchie de cuțit”, pentru a-și analiza temerile și pentru a ști că le pot răzbi sau că au nevoie de ajutor. Pentru noi, părinții, este foarte greu. Îi simțim și am dori să nu îi lăsăm să treacă prin procesul greu în care își înfruntă fricile. Oare dăm dovadă de cruzime cu așteptarea noastră? Oare ei nu vor să fie văzuți cum se frământă și nu e bine să vină soluția salvatoare imediat? ”Nu vei merge azi la bazin, la karate, la școală, la aniversare”. ”E în regulă, te salvez eu, văd că ești în dubiu și te temi”. Aceste exemple ne pun în postura de a-i lăsa pe copiii noștri în brațele reci ale fricii, ale stării de anxietate. Pentru că va exista și o dată viitoare. Lucrurile nu vor fi nici atunci rezolvate și probabil o vom lua de la capăt.

Să nu-i ajutăm să evite la nesfârșit

Oare care e calea pentru a ne susține copiii fără a-i încuraja să evite? Fiți lângă ei. Acolo. Trup și suflet. Puneți-vă mâna pe umărul lor, țineți-i de mână și spuneți-le: ”o să fim amândoi, amândouă înăuntru. Și eu nu voi pleca până ce tu nu ești gata”. E bine să pășiți fără grabă, fără ritm accelerat, însă cu siguranță. Zona de înfruntare este acolo și este fierbinte, dar îi puteți face față împreună.

Copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin?

Sunt și părinți ce își împing copiii, ba cu frustrare, ba cu supărare, dincolo de linia de delimitare. Probabil exact așa s-a procedat cu ei în pruncie: ”copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin”. ”Așa îl faci puternic”.Nu le-a fost deloc bine atunci; și nu le e bine nici acum, părinți de copii anxioși, la rându-le. Eu nu voi putea susține niciodată că un impuls puternic dincolo de limită, ”un brânci”, ne va aduce mai aproape pe noi de copiii noștri. Nu putem acționa după un tipar copleșitor sperând că poate într-o bună zi ne vor mulțumi că i-am învățat ceva aplicând un șoc căruia (unii) i-au făcut față. Să ne amintim că după orice revărsare puternică a emoțiilor copiii vor fi mai relaxați, cu putere de conectare, chiar bucuroși si ciripitori, gata să pornească un joc sau să găsească odihna într-un somn adânc, ce le va reda energia consumată.

Fără panică în momentele de cumpănă trăite de copil

Când ei sunt agitați și speriați nu îi copleșiți cu panica voastră ce rezultă din faptul că nu știți ce e de făcut: nu strigați, adormiți tonul disperat ce erupe din toți rărunchii. Alinați și susțineți. Ascultați și oblojiți cu cuvinte scurte, cu interjecții învelite în căldură. Lăsați-i să suspine și indicați-le umărul vostru ce va fi mereu acolo, primitor, pentru ei. Mirena a pus rochița pe umeraș. S-a așezat lângă fiica ei și i-a spus pe un ton coborât: ”Pot să îți aud chiar acum inimioara cum bate. Și simt că tremuri. Și știu că te temi. O să te iau în brațe, o să te țin până îmi spui tu gata și, când ești pregătită, pornim amândouă. Eu simt că va fi bine.” Răbdarea, puterea, calmul au dat roade. Eva nu a evitat întâlnirea cu lumea cea nouă; s-a jucat, a mâncat tarte, ba chiar a și dansat. Și, mereu, și-a privit recunoscătoare mama.

Cine este acest copil? Și ce pot face acum mai bine și mai bine pentru el? Mamele noi, tații noi, părinții noi, se frământă mult. Sunt foarte bine intenționați. Au citit mult sau au discutat mult înainte de sosirea minunii lor pe lume. Exact ca Bogdan și Maria. Acum își privesc copilul și chiar nu știu cum să-l cuprindă. Nu știu cum să îl ajute în joacă; oare ce jucării sunt potrivite? Și mai ales, când sunt potrivite? Are nevoie de ele? S-a plictisit? Îl stimulăm prea mult? Va rămâne în urmă cu achizițiile?

Jocul bebelușului, mijlocul prin care copilul învață să cunoască lumea

Ceea ce trebuie să știm noi este că jocul nu reprezintă în perioada 0-12 luni doar o simplă distracție, ci mijlocul prin care copilul învață să cunoască lumea. Este mijlocul prin care explorează tot ce se afla în jurul său. Cu ajutorul jocului, copilul își dezvoltă gândirea și inteligența.

În primele 6 luni, bebelușii trebuie să primească jucării care să le stimuleze simțul văzului și al auzului.
Timp de câteva săptămâni, bebelușul se fixează cu privirea asupra unui obiect viu colorat, adus în câmpul său vizual la o distanță de 20 de centimetri. El poate urmări un obiect mișcat lent, până la un moment dat, după care nu-l mai poate distinge, pierzându-l cu totul din vedere.
La 8 săptămâni, sugarul își fixează privirea la o distanță de 20-25 cm. Aceasta este perioada în care începe să țintuiască cu privirea fața mamei, cât timp este ținut în brațe.

La 2 luni, 2 luni și jumătate, bebelușul începe să-și studieze propriile mâini, care abia acum au intrat în câmpul său vizual. Tot în aceasta perioadă începe să-și deschidă pumnii. De asemenea urmărește și fixează cu mai multă ușurință obiectele pe care le vede, întorcând chiar și capul uneori, dacă acestea sunt deplasate ușor.

Când începe să folosească jucării

După 2 luni jumătate, spre 3 luni, bebelușul își folosește deja mâinile, reușind să prindă o jucărie, când îi este pusă în mâini. Dacă jucăria zornăie sau face oricare alt zgomot, este cu atât mai bine, căci pe lângă văz, bebelușului îi este stimulat și auzul, care la această vârstă este suficient dezvoltat.

Sunetul atrage atenția asupra activităților în care sunt implicate mâinile, în momentul respectiv, determinând conștientizarea gesturilor și articularea mișcării, în timp. Realizează astfel legătura între ceea ce văd ochii și ceea ce fac mâinile.

Privindu-și mâinile în timpul jocului, bebelușii încep să asocieze ceea ce văd cu ceea ce fac. Copiii, în general, nu se mulțumesc doar să privească obiectele, ci încearcă să le și atingă cu mâna, privind întâi mâna, apoi obiectul și iarăși mâna.

La această vârstă, jucăriile se pot atârna deasupra patului sau leagănului, la o distanță de 25 cm de ochi, distanța de focalizare a privirii. În felul acesta bebelușul le va lovi încercând să le atingă și ajunge să își coordoneze mișcarea mâinilor. Dacă jucăriile atârnate sunt și zornăitoare, satisfacția va fi și mai mare, căci pe lângă mișcare ele provoacă și zgomot.

Este foarte important să lăsăm copilul să reușească singur să atingă jucăria, chiar dacă la început nu va face decât să o lovească dezarticulat.

Plăcerea și exercițiul de a reuși singur

Adulții fac greșeala de a pune direct în mâna copilului jucăria după care acesta s-a întins, considerând efortul prea mare pentru el. Nu se gândesc că îi răpesc și plăcerea și exercițiul de a reuși singur. Lauda verbală pentru orice reușită cât de mică va întări încrederea în sine a copilului chiar de la acest stadiu de vârstă.

Între 4 și 6 luni, bebelușul poate să urmărească obiectele aflate deja la o distanță mai mare, iar la sfârșitul acestei perioade, poate prinde cu mâna obiectul dorit. Învață să prindă ceea ce atinge. Mâna îi rămâne deschisă până ce atinge jucăria, apoi o închide. Își folosește și ambele mâini deodată, cu palmele deschise, când apucă obiectele mari, pe care apoi le duce la piept.
Toate jucăriile oferite în acest interval de timp, au exact aceeași valoare ca și materialele didactice pentru copiii mai mari. Alegerea jucăriilor va fi foarte bine gândită și în acord cu procesul de dezvoltare, sarcină importantă care le revine părinților/ celor care se ocupa de creșterea copiilor.

Bebelușii sunt dispuși să se joace tot timpul cât nu dorm. Ei preferă jocuri cât mai diverse, în funcție de poziția în care se afla. Pe un copil vioi, plin de energie, îl vor distra jocurile gălăgioase, cu mult zgomot, care să-l solicite, cu mișcări pe care le poate face ușor.
Atunci când copilul nu se simte bine, este obosit, letargic sau prost dispus, același joc poate să-l agaseze, să-l supere și să-l obosească și mai tare. Când este liniștit, simte nevoia să fie legănat, dar când debordează de energie și este în plină vervă, legănatul îi dă o senzație de constrângere, putând duce la iritare. Când este obosit, somnoros sau flămând, nu-i poți intra în voie cu nimic și nu va accepta niciun joc, nevrând decât să stea liniștit, să doarmă sau să mănânce. De aceea nu trebuie insistat cu jocul, ci doar descoperită cauza pentru a nu se irita și mai mult.

Jocul cu adulții îl încântă foarte mult pe bebeluș

Jocul cu adulții îl încântă foarte mult pe bebeluș, însă ritmul trebuie adaptat dispoziției sale, copilul având oricum un ritm mai lent. De asemenea trebuie să se țină seama de ritm mai ales când jocul este nou și stimulează noi exerciții, care cer o abilitate dusă până la limita extremă a capacităților sale de moment.

Pe unii bebeluși îi distrează stimulii puternici, amuzându-i. De exemplu, pe la 5 luni, rostogolirea! Unii copii vor fi fericiți, alții speriați. Mama este cea care cunoaște cel mai bine copilul. Ea îi va alege jocurile potrivite, zgomotoase sau mai puțin zgomotoase, solicitante sau mai puțin solicitante. Nu vom forța niciun copil să facă ceea ce nu simte. Este un timp pentru toate!
Între 3 și 6 luni, copiii sunt atrași de obiectele casnice, mai mult decât de jucării, însă după ce le-au terminat de explorat, se plictisesc de ele. Totuși, va continua să-l distreze același tip de obiect, dar de altă culoare sau alte dimensiuni. În funcție de condiții, îi puteți crea ambientul propice pentru a se zbengui în voie. Așezat într-un pat cât mai mare, îi va plăcea teribil să se rostogolească în toate direcțiile.

Copilul are nevoie de încurajare și sprijin afectiv tot timpul cât învață

În intervalul de timp 6-12 luni, bebelușul învață să stea în șezut și să meargă în patru labe. De asemenea va reuși să se ridice și să stea sprijinit în picioare. Datorită acestor posibilități motrice, poate acum să exploreze mai eficient lumea din jur, intrând într-o etapă de evoluție accelerată. Căzăturile și loviturile pe care le suferă nu-i împiedică încercările neobosite de a continua să descopere, ba chiar îl ambiționează. Cu foarte multă perseverență el nu se va lăsa până nu-și va atinge scopul.

Prin aceste progrese în mișcări, copilul capătă o oarecare independență și ajunge să facă ce-și dorește, fără să mai aștepte să fie ajutat. Însă în ciuda faptului că devine independent fizic, el rămâne dependent și emotiv, având nevoie de încurajare și sprijin afectiv tot timpul cât învață.

Părinții este bine să observe orice reușită de mică sau de mare amploare, să o susțină și să o specifice. Satisfacția ei se va răsfrânge asupra psihicului și motivației copilului, extrem de empatic la această vârstă. Va fi stimulat nu doar extrinsec, prin jucării, prin textură, sunet, culoare ci și intrinsec, trăind alături de chipul fericit al părinților victoria primelor sale descoperiri.

Irina este pur și simplu blocată. Nu știe ce să spună.  Îi explicase ieri clar mamei ei, Bunica Ioana, care sunt activitățile lui Andrei și cum au hotărât ei, părinții, că îi va fi programul de seară. Totuși, mult prea puțin din tot ce au discutat s-a materializat. Bunica Ioana are un stil aparte de a bagateliza hotărârile părinților iar aceștia, deși o iubesc și o respectă, sunt foarte mâhniți pentru că nu sunt luați în seamă.

Fiecare nouă familie se clădește pe baza unor reguli

Cu siguranță un copil va deveni confuz atunci când, în repetate rânduri, bunicii vor încălca regulile părinților.
Fiecare nouă familie se clădește pe baza unor reguli intrinseci. Uneori însă, bunicii nesocotesc regulile din familia tânără. Adevărate ”jocuri de putere” ies atunci la iveală!
Limitele cerute de părinți sunt minimizate de bunicii care vor să sublinieze: ”că știu mai bine”, ”că au mai multă experiență”, ”că au crescut atâtea generații”, ”că ceea ce e nou nu este atât de bun”, ”că dețin adevărul suprem”, ”că doar modelul de parentaj propus de ei este cel adevărat”.
Nu doresc bunicii să își piardă influența?
Nu doresc ”să își iasă din mână”?
Nu își pot asuma noul statut?
Nu le place noul rol?

Oricare ar fi cauza, efectul este dăunător.

Noii familii, aflate pe calea construirii identității proprii, i se pun piedici. Fără rele intenții, fără dorința de a răni, dar tot piedici sunt.

Un copil este lezat emoțional în lipsa consensului din familie

Copilul, cel mai lezat emoțional dintre toți, primește oportunitatea de a se îndoi de puterea propriilor părinți, primește lecții din care învață că este în regulă să fii duplicitar, primește semnale subliminale ce spun că poate hotărârile părinților sunt departe de a fi cele mai bune.

Bunicii sunt cei ce arată rădăcinile

Eu le spun părinților să fie toleranți, răbdători și să le explice bunicilor, ori de câte ori trebuie, așteptările lor și felul în care doresc să fie ajutați: în consens cu nevoile lor și nevoile copiilor.

Bunicilor le spun că sunt unele dintre cele mai importante persoane din Univers pentru nepoții lor. Sunt cei ce le arată rădăcinile și puterea vie a familiei lărgite. Și le mai spun că ajutorul suprem este cel pe care îl dai CÂND ți se cere și CUM ți se cere.

ASCULTați-vă unii pe ceilalți!
Copilul-dragul de copil!- nu doar aude! ASCULTă la rândul lui.
Crește.
Interiorizează.
Perpetuează.
…și are nevoie de armonie și consens pentru toate aceste!

Ioana a avut răbdare. A spus iar și iar cât de importante sunt regulile pentru buna funcționare a micuței familii. Și-a ascultat mama și i-a dat dreptate în multe privințe. Ba chiar a adoptat o regulă, regula ”bunica Ioana” pentru întreaga familie. A prețuit lucruri și a cerut lucruri. A demontat cu mult calm păreri ale mamei ei și i-a explicat cum stau lucrurile pentru fiul ei în momentul de față. I-a cerut bunicii să-i fie aliat și i-a arătat cât de multe lucruri bune i se întâmplă lui Andrei când simte consens. A decis să renunțe la rigiditate permanentă și a transmis că unele lucruri chiar nu se pot negocia.

Azi, familia lărgită este fericită. Toți și-au înțeles rolul și simt că sunt cu adevărat importanți prin tot ceea ce fac.

Ana și Adrian au adunat trei rafturi cu cărți ce îi îndrumă să fie părinți mai buni. Cărți care îi învață ce au ei de făcut în relația cu copiii, ce cuvinte ar fi potrivite atunci când le vorbesc, ce sfaturi să aleagă în diferite conjuncturi și când e potrivit să intervină (sau nu) în relațiile lor. Aplică multe sfaturi memorate și așteaptă cu sufletul la gură, cu frustrare și mereu cu nerăbdare ca lucrurile să se întâmple rapid. Peste noapte, dacă este posibil. Așteaptă să își vadă copiii mai buni: mai buni la școală, mai buni in interrelaționare, mai buni în activitățile sportive. Performanți. Lideri. Pe culmi.

Inteligența emoțională, sora cea săracă a inteligenței cognitive?

Sfătuiesc părinții să ridice în copiii lor inteligența emoțională. Să-i dea acesteia puterea și locul cuvenit după un secol în care a fost privită doar ca sora cea săracă a inteligenței cognitive. Inteligența emoțională este cea de care depinde succesul și fericirea copiilor; părinții sunt primii ce au în mâini ustensilele ce ridică acest tip de inteligență. Să ne ajutăm fetele și băieții să își identifice sentimentele și emoțiile și să empatizeze cu ceea ce simt alții.

Multignorata și multsubestimata inteligență emoțională a fost mereu pusă în umbră de inteligența cognitivă, de felul în care aceasta din urmă răspundea la teste, la punctaje și ierarhii. A ridica într-un plan luminat ceea ce înseamnă inteligență emoțională înseamnă a îmbunătăți sănătatea mentală și fizică, memoria, puterea de a lua decizii, relaționarea, creativitatea, performanța din activitățile zilnice.

Uneltele inteligenței emoționale

În viața de zi cu zi părinții presupun că toate instrumentele ce țin de inteligența emoțională sunt învățate la școală, ”în lume”, în grupurile cu care copiii interacționează. Sfatul meu este să ne asigurăm acasă că toate aceste noțiuni sunt interiorizate: dacă noi îi validăm și le lăudăm comportamentul, vor învăța să o facă la rându-le cu alții: dacă noi mulțumim chelnerului și doamnei ce are în grijă curățenia, copilul se va comporta aidoma, dacă noi ne oferim să dăm o mână de ajutor gazdei la care suntem cazați, copilul își va ajuta tovarășul de joacă să pună jucăriile în ordine, dacă noi vom vorbi frumos despre oamenii de care tocmai ne-am despărțit, copiii vor spune cuvinte bune despre tovarășii de joacă și îi vor vedea prin ceea ce aceștia sunt și nu prin ceea ce sunt mai puțin. Lucrurile nu se vor întâmpla ”peste noapte”, însă se vor întâmpla cu siguranță.

Pentru a îi ajuta să își șlefuiască componentele inteligenței emoționale, este bine ca părinții să își observe copiii și să le spună, cu delicatețe, unde ar fi bine să mai lucreze. Un copil poate percepe o situație mult mai inflamată decât este ea în realitate. Sau poate interpreta greșit un gest și se poate mâhni, tocmai pentru că nu înțelege contextul. Un altul poate că nu-și poate controla furia sau neputința. Un altul poate reacționa nepotrivit în fața unei persoane sau în fața unei abordări.

Odată ce vom explica foarte clar copilului ce este de făcut, care este experiența noastră față de diverse situații similare, atunci când îi vom spune că totul are rezolvare și că orice greșeală poate fi reparată, că oricine poate avea o altă părere decât părerea noastră sau că există mereu o data viitoare în care putem face mai bine, ei bine, atunci copilul se va liniști și va învăța.

Poveștile din cărți, pildele, sunt mijloace la îndemână prin care să le arătăm copiilor întâmplări similare cu întâmplările trăite de ei sau cu cele pe care le pot întâlni: ”Am aflat despre o fetiță care…”, ”Tocmai mi s-a povestit despre un băiețel …”. Este important ca fiii și fiicele noastre să știe că și alții ”au fost acolo” și au reușit să iasă la lumină. Este important să-i ajutăm să vadă dincolo de etichete negative și situații ce par fără ieșire și să îi ducem pe ei înșiși în ipostaza de a descoperi soluții pline de pozitivism și liniștitoare.

Copiii cu inteligență emoțională înaltă dețin controlul

Copiii cu o inteligență emoțională dezvoltată vor comunica clar, adecvat, vor ceda și vor împărți, se vor focusa pe rezolvarea situațiilor înțelegând la rându-le ce simt cei cu care vin în contact. Acești copii sunt cei ce dețin controlul comportamentelor inadecvate pe care le întâlnesc sau care sunt îndreptate spre ei, știu când e cazul să ceară ajutor pentru o situație dificilă, știu când sunt copleșiți și când să vorbească despre ceea ce greu îi apasă, și știu cum să lucreze cu ei înșiși pentru a depăși situațiile neplăcute.

Vârsta de 9 ani aduce copiii pe o mare a influenței sociale. Este momentul în care preadolescenții devin puternic influențați de emoții. Pentru ei, a deține abilități din sfera inteligenței emoționale este un lucru de căpătâi, e o plută sigură ce îți dă puterea de a naviga în fiecare zi cu calm, cu flexibilitate, cu toleranță și, desigur, cu empatie. În anii ce urmează, tinerii vor deveni încrezători și maturi emoțional.

Copiii sunt oglinda părinților lor

Una dintre pildele mele preferate este un dialog între un tată și fiul său: ”Fii atent pe unde calci, fiule!” ”Tată, fii tu atent pe unde calci. Eu oricum voi călca pe urmele tale!”

Copiii fac ceea ce văd că fac părinții, și nu ceea ce părinții le spun să facă.

Dacă le veți spune copiilor: ”Trage aer adânc în piept și gândește de două ori înainte să dai o replica tăioasă”, însă tu nu tragi niciodată aer în piept și dai mereu o replică tăioasă, fii sigur că el va face la fel.

Copiii vor fi sarcastici dacă sunt tratați cu sarcasm, copiii vor judeca dacă sunt judecați, copiii vor fi înțelegători dacă sunt înțeleși, copiii vor susține dacă sunt susținuți, copiii vor fi negativiști dacă sunt lângă adulți prăpăstioși, copiii vor vedea doar oportunități în familii cu ferestre larg deschise.

Experiențele părinților sunt valoroase pentru copii

De cele mai multe ori, părinții evită să vorbească despre cum s-au simțit ei într-o situație delicată în copilărie, atunci când au fost persecutați la școală, de exemplu. Au impresia că ar arăta slăbiciune. Totuși este exact ceea ce își doresc să audă copiii: cineva apropiat și puternic azi, a fost cândva în locul meu și s-a descurcat, a supraviețuit.

Transparența și încrederea va da aripi atunci când toate ușile par ferecate și va picura încredere dragilor noștri copii.

Ana și Adrian au început de la o vreme să fie pentru copiii lor mai mult sprijin decât povețe și directive. S-au uitat mai mult la ei, la comportamentul lor și au făcut schimbări în ei înșiși. Cuvinte și comportamente vechi au fost eliminate. Și și-au văzut copiii înălțându-se exact atunci când pășeau în urmele lăsate de ei pe cărarea devenirii.