Părinții lui Mihai, care este azi un adolescent efervescent, și-au dat seama foarte devreme că fiul lor este foarte sincer când îi place ceva. Și la fel de sincer când nu îi place ceva. Au realizat, desigur, că pe lângă universul școlii, care uneori nu este deloc ,,de poveste”, există și universul familiei, și tot ceea ce învață copiii acasă are un impact major, grozav, asupra motivației pe care copiii o arată față de ceea ce școala dezvăluie.

Adolescenții, în special, este potrivit să fie eliberați de rutine trenante, obositoare; ei au nevoie de modele dinamice care să le permită animarea interioară prin stimularea imaginației bogate și energizante.

De ce să nu adăugăm, ca părinți, presiune în procesul de învățare

Când ești părinte, este bine să nu adaugi presiune asupra copilului tău să învețe. Școala face deja acest lucru! Copiii, de obicei, ascultă cu atenție și fac totul pentru a te mulțumi, pentru a nu te dezamăgi, pe tine, părintele; acest lucru se va pierde cumva în anii de adolescență. Pubertatea vine la pachet cu o mulțime de schimbări. Ca părinte, cel mai potrivit lucru când vine vorba despre învățare, este modul în care reacționezi și felul în care luminezi conceptul de educație în ochii copilului tău, încă din fragedă pruncie.

Activitățile extrașcolare vor fi mereu sprijinite

În special în anii adolescenței este vital să îți sprijini fiul sau fiica în activitățile extrașcolare care îl interesează. Poate acest lucru nu pare atât de important, dar majoritatea copiilor trebuie să-și echilibreze impulsurile, trăirile, imaginația și interesul imediat după încheierea programului școlar, deoarece la școală pot avea multe teme pe care nu le îndrăgesc sau înțeleg în mod deosebit, ba chiar le consideră plictisitoare sau pierdere de vreme. Pentru ca adolescenții să rămână concentrați, trebuie să-și umple timpul cu ceva despre care spun că ,,merită” și care le aduce zâmbetul pe buze. Activitățile extrașcolare, cele pline de pasiune, nu ,,iau” din timpul pentru școală, ci oferă oaza necesară pentru a se forma dispoziția pentru ceea ce școala cere să fie adâncit, fixat, repetat.

Și ce ai făcut azi la școală?

Discutați cu adolescentul despre ceea ce face la școală și despre modul în care experiența școlară îl face să se simtă. Ascultă-ți copilul și caută să îi înțelegi punctul lui de vedere. Scopul este să îl lași să fie mereu deschis. Să nu simtă că povestește ceva greșit sau necorespunzător. Lasă-l să fie ,,el” sau ,,ea”.

Este vital să-l faci pe copilul tău să înțeleagă că ceea ce este cu adevărat important pentru tine despre școală este că ei învață lucruri care îi vor ajuta pe tot parcursul vieții și că tu vrei doar să fii acolo în drumul lor și să le susții dezvoltarea și procesul educațional.

Mihai știe că poate să se deschidă mereu în fața părinților lui; va povesti trăirile de peste zi fără să se teamă că va fi mustrat sau amendat. Primește susținere de la părinți, sfaturi tare bune atunci când le cere și este sprijinit să facă tot ce îi place cu adevărat. Să fim și noi cei care susțin, farul cu lumină călăuzitoare și binecuvântată!

Ce ar fi dacă în acest sfârșit de săptămână am lucra cu copiii noștri și am crea niște bilețele cu fericire în ele? Este o activitate despre apreciere, multă recunoștință, despre prietenie legată cu iubire, despre simțire, despre ,,te văd”, despre ,,mi-e dor”, ,,te simt aproape”.

Colile mari și mici să vă fie tovarăși. Iar ustensilele de scris să fie o prelungire a gândului.

Copiii mari pot scrie cuvintele pe care vor, iar cei mici pot desena, desigur!

,,Mulțumesc pentru că mereu ai o vorbă bună pentru mine!”

,,Mulțumesc pentru că nu mă lași la greu!”

,,Mulțumesc pentru că mă înveți cu răbdare să citesc!”

,,Mulțumesc pentru că m-ai ridicat de jos!”

,,Te plac pentru că ești vesel!”

,,Te plac pentru că împarți fursecurile!”

,,Te plac pentru că saluți tare!”

,, Îmi place de tine pentru că ai cele mai trăsnite tricouri!”

,, Îmi place cum explici!”

…și câte și mai câte!

Și gândul este că e bine să o facem des!

Să o facem și să îi învățăm pe copii să o facă ori de câte ori simt că este bine să își arate aprecierea, admirația, sentimentul bun față de cineva!

O seară de vineri

Vineri seara, când ne așezăm împreună, după o săptămână plină, să ne așternem recunoștința pe scrisoarea-în-dar. Pentru copiii din viața noastră, pentru adulții din viața noastră. Să vorbim despre binele din oamenii ce ne înconjoară și să îi facem și pe cei ce dăruiesc în jur să știe că noi îi vedem, îi observă, îi lăudăm, îi ținem minte pentru că ne fac să ne simțim bine și pentru că datorită lor și noi putem găsi bulgărele de aur din suflet și îl putem rostogoli spre ceilalți.

Puneți scrisorile cu Destinatar și Expeditor în ghiozdane și bucurați-vă deja la gândul bucuriei celor ce vor primi și celor ce vor dărui.

Un prilej bun

Iată un prilej minunat în care să putem pune pe tapet mai multe lucruri: spunem lucruri pentru că simțim sau spunem lucruri pentru că urmărim să atingem un scop? Ne străduim să facem un om să înțeleagă și să se bucure de punctele forte sau găsim o cale astfel pentru a-l manipula? Ce înseamnă adevărul? Dar minciuna? Dar minciuna albă? Putem lăuda un om de care nu ne place până la capăt? Ce căutăm într-un om?

Când scriem scrisori-de-mulțumire și gânduri-de-mulțumire-în-dar ne revărsăm sensibilitatea. Și ne dăm în lături perdeaua de pe suflet. Poate cade o platoșă. Și poate e bine să îi învățăm pe copii devreme că este în regulă să pari uneori vulnerabil, cu toată gama de emoții la vedere, dăruind prețuire și arătând ce simți și ce crezi în străfunduri.

Este minunat totodată să știi cât de puternic ești transformând stări și gânduri cu o propoziție ce arată descoperirea minunilor din celălalt.

Generoși nu suntem doar material. Generoși putem fi dăruind cuvinte magice și umplând pocale cu sentimente de bine. Dacă fiii și fiicele noastre vor învăța acest lucru devreme, de la vârste fragede, vor crea în jurul lor o stare de bine, vor genera cercuri de armonie, echilibru emoțional și seninătate.

Livia este în brațele bunicilor. Vacanțele cu ei sunt doar lapte și miere. Și vorbe bune și povețe. Nepoata stă pe prispă. Admiră zborul rândunelelor.

-Bunică, tu îmi spui că mai este puțin și rândunelele pleacă în țările calde?

-Așa este!

-Uf, dar de ce? Aș vrea să fie așa, vară, pentru totdeauna!

Bunica râde.

-Anotimpurile vin și pleacă, draga bunicii! Iar și iar.

– Și sunt zile care trec peste noi ca anotimpurile. Ai observat? întreabă, hâtru, bunicul.

Așa este viața: o succesiune de anotimpuri.

Anotimpurile din viață nu vin exact ca anotimpurile din natură. Nu. E altfel cu anotimpurile vieții.

-Și cum vine asta? întreabă Livia curioasă.

-Sunt zilele de primăvară în care înflorești. Înflorești pur și simplu: verdele dă atâta forță încât te simți invincibil. Nimic nu e de netrecut. Nimic nu e de neurcat. Ai putere cât pentru șapte.

Apoi vin verile: verile sunt tare strălucitoare: au lumină și împlinire în ele. Verile sunt dătătoare de putere lăuntrică, de încredere în forțele proprii, de grijă față de tine și față de ceilalți. Verile au energia să te determine să întemeiezi, să prinzi rădăcini; verile te așează, verile te împuternicesc.

-Și într-o zi de visare din vară, poate veni brusc toamna, pronunță răspicat bunica. Și când e toamnă îți plouă în suflet, când e toamnă e veșted totul în jur; când e toamnă nu-i veselie, e retragere în sine și poate e suspin. Când e toamnă parcă te împotmolești în noroi și când e toamnă parcă ai aștepta să fii mereu îngrijit. Aștepți un semn de la soare.

-Și soarele vine, bunică?

-Soarele vine și poate fi primăvară deodată: ieși din cocon și umpli spațiul de culoare și de idei noi și de un nou tu. Și aștepți să înflorești.

-Știi, chiar atunci poate veni iarna. O iarnă cu troiene și dureri de neimaginat.

Bunicul oftează.

Rănile ți le fac vânturile și înghețurile. Mâna îți rămâne prinsă în copca de gheață. Rămâi fără lemne pentru foc și nu găsești lopata să faci un drum până la cel mai apropiat prieten. Te pui în cojocul platoșă și stai în tine în rugăciune. Claritatea verii parcă se disipează.

Un gând rămâne acolo să-ți țină de cald: e primăvară după fiecare iarnă și nu-i de glumă cu primăvara! Ea așteaptă pitită după un colț, gata să repornească motoare adormite, gata să îți dea cheia drumului spre tine. Ea te duce obligatoriu într-o altă vară cu și mai mult spor și cu rădăcini și mai puternice. Vei învăța iar, vei crește, vei izbucni și vei izbândi. Vei fi din nou în vârf.

Livia zâmbește. Poveștile bunicilor o liniștesc. Livia învață, Livia înțelege.

– Eu înțeleg așa, acum: e bine să întâmpini iarna cu înțelegere, e bine să îți faci planuri primăvara, e bine să agonisești vara, e bine să stai cu tine toamna.

E bine să iei fiecare anotimp al vieții, exact așa cum vine, exact atunci când vine.

Viața nu vine doar cu vară sau doar cu iarnă. Niciun anotimp nu are exclusivitate. Când vom învăța ideea de rotație, când vom găsi binele din fiecare etapă vom avea siguranța că tot ceea ce vine spre noi ne transformă, ne întărește, ne înalță.

Bunica scoate plăcinta din cuptor. În fiecare suflet e un anotimp. Și în fiecare anotimp e o bucată de cer cu zbor de rândunele.

Predoslovie: <<Șotronul este un joc al copilăriei; cine nu a sărit într-un picior de-a lungul căsuțelor numerotate și a sperat să câștige, dovedind precizie și atenție?

Se pare că cei ce au jucat prima data Șotronul au fost soldații romani. Era un antrenament excelent. Evul Mediu l-a ridicat la alt rang: a devenit o metaforă pentru pelerinajul pe calea devenirii interioare. Șotronul a avut epoca lui de glorie, când regulile implicau un parcurs moral și mistic, când fiecare căsuță simboliza o virtute dobândită cu efort pe drumul spre Cer. Se pornea de pe Pământ, așa cum și astăzi o fac copiii în Franța, și se ajungea ,,dans le Ciel”. Toată schema Șotronului este copia ludică a planului unei biserici. Din pronaos (Terre) prin naos, spre absida altarului (Ciel) – o mistagogie accesibilă oricui>> (lector Mario Barangea, spicuiri).

Copiii joacă șotronul. Doar atât?

Ecaterina joacă șotronul. Are 6 ani. Șotronul e doar pentru cei coordonați, și-a dat ea seama. Copiii au primit-o cu greu în grupul lor. A trebuit să dovedească că-și poate ține echilibrul. A trebuit să arate că știe încotro se îndreaptă și cât de repede se poate orienta.

Fetița aruncă piatra. Piatra cade în prima ,,Casă”. Unu, doi, trei, patru. Până la zece numără. A ajuns în ,,Cer”. Se întoarce. O pornește spre ,,Casă”.

Copiii, în șotron, intră inițial fără un plan anume. E farmecul jocului, asta se știe, și e dorința de a finaliza (poate-câștigător), asta iar se știe!

Aruncă o piatră într-un pătrat și o iau la picior. Pe un drum ce îi va iniția. Sar cu ambele picioare, ba sar într-unul, schimbă ritmul și sensul. Le este și greu și le este și ușor. Ei străbat episoade din viață și ajung la răscruce. Se apleacă și culeg scopul de jos. Uneori piatra le cade pe linie. Aproape ratează tura. Și răsuflă ușurați și zâmbesc. Sunt tot acolo, în locul hărăzit de soartă. La căsuța cinci, după patru reușite în lanț, gleznele nu îi ascultă. Se dezechilibrează. Și ideea-piatră, deși bine ancorată, trebuie părăsită. O iau de la capăt; doar că acum o libelulă imensă, de un verde vibrant, fură privirea. Și tura asta se va sta pe bară. Se scutură și se hotărăsc să rămână concentrați. Ce hotărâre bună. Oare va ieși planul?

În jocul de șotron, copiii așteaptă. E bine când îți aștepți rândul. Acum e timpul de împrietenire. Cei ce știu dau sfaturi. Cei sturlubatici îți aduc aminte de nereușite. Cei împinși de dorința de a câștiga fac planuri. Cei mânați de bucuria de a fi împreună, zâmbesc. Copiii observă, copiii învață.

Șotronul. Drum inițiatic.

Și noi jucăm șotronul. Avem 7 ani și 15 ani și 28 ani și 33 ani și 42 ani. Și vom avea 47 și 58, 62 și 79. Vedem copiii din noi sărind prin cadrane, trecând prin încercări, repetând salturi. Suntem în CER și suntem pe PĂMÂNT, în căutări de drumuri, dominând intrările, răvășind căile. Din Colb în Paradis, profan spre inițiat, ne ținem respirația, zâmbim în locuri cu odihnă, ne bucurăm ochii în călătorie.

Jucăm Șotronul. E viața noastră acolo. Și mai cade iar câte o piatră departe de țel și linia ne îngrădește. Ne întoarcem și o luăm de la capăt. Și dintr-o dată totul e lin și noi dobândim putere și înțelepciune și ne înălțăm înlăuntru și sufletul palpită de frumusețea jocului.

Ecaterina joacă șotronul. Are în mână piatra ce o conduce . O ține bine. Și nu o va pierde din ochi nicicând!

Traian stă tolănit pe canapea, cu tableta în mână. Curățenia din cameră, pe care și-a asumat-o, nici măcar nu a fost începută. Se amuză copios ,,pe grup”. Tocmai se povestesc întâmplări din excursia pe care a ratat-o.

-Traian, cum ești? -întreabă mama deschizând ușa. Îți aduc aspiratorul?

Traian pare că nici nu o aude, râde înfundat.

Deja mama este iritată. Au discutat. Traian a promis.

-Crezi că te poți apuca în 10 minute?

-Cred…cred că aș vrea să nu mă mai ,,toci”!

-Nici eu nu vreau ,,să te toc”. Și nu aș spune nimic, nu-i așa, dacă ai face ce ți-ai asumat!

-Nu înțelegi nimic! spune Traian furios.

-Nici tu nu înțelegi…

Trosc! Ușa se trântește cu putere. ,,Iar nu am găsit calea de comunicare”, suspină mama. ,,Iar nu înțelege nimic”, icnește Traian.

Unde găsesc adolescenții repere?

Traian nu mai este deloc maleabil. Are 13 ani, curând, și pare că găsește mai mult confort în afara casei decât în sânul familiei.

Părinții îl iubesc, desigur și îl apreciază pentru tot ce are bun. Undeva legătura se pierde, undeva lucrurile nu se mai leagă. Traian este mai mereu stresat și agitat, pare că se liniștește atunci când socializează cu grupul de prieteni. Acasă sau cu adulții se simte sub lupă, disecat, analizat, etichetat.

Ce se întâmplă în societate?

În momentul de față, cadrul social alterează cumva atașamentul pe care copilul îl dezvoltă față de familie.

Un copil puternic atașat va fi deschis să primească îndrumare, exemplu, povești, povețe, învățături, model, ghidaj, va reveni spre stâlpul de lumină ce îl reprezintă familia.

Ce se întâmplă însă când atașamentul este slab?

Preadolescenții și adolescenții apelează la segmentul lor de vârstă, se raportează pe orizontală și ajung să primească un ghidaj nematurizat, fără experiență.

Este ca și cum ar avea o busolă în mână, însă nu ar ști să o citească, nu i-ar înțelege foloasele și nici nu ar pricepe rolul instrumentului în sine.

Copiii au avut, au și vor avea nevoie de o sursă de autoritate. De o autoritate iubită. Fermă. Deschizătoare clară de drumuri. Călăuze ce au fost pe acele drumuri de multe ori, cu experiență; au nevoie de cei ce știu să citească semnele din văzduh și din glod, simt de unde bate vântul și sunt gată să împărtășească. Au nevoie de putere în hotărâri, au nevoie de repere, de DA cu toată inima și de NU atotștiutor.

Bineînțeles, este minunat ca toți copiii să aibă prieteni buni! Se vor juca (și vor învăța prin joacă), vor relaționa, se vor bucura, își vor oferi susținere. Valorile, ideile călăuzitoare este bine să rămână însă cele ale generației adulte și mature. Cu ancore sigure, cu un atașament validat, copiii se transformă și se formează fără a pierde principiile solide.

Părinții lui Traian nu renunță. Sunt lângă el pas cu pas. Îi fixează, în discuții lungi și pline de răbdare, adevărate repere de urmat și susțin cu fermitate țeluri după care ei înșiși s-au ghidat. Traian știe că are în părinții lui tovarăși experimentați de drum și știe că se poate baza pe ei chiar și atunci când felinarele de pe drum pâlpâie vag, aducând umbre și nesiguranță. Pășește pe urmele lor: ei sigur au mai fost acolo, știu calea și stau înrădăcinați în direcția cea bună.

Paula este mereu neodihnită și pare că gândurile îi dau coate la ore mici din noapte. Se frânge cu multe cugetări povară, încearcă să le pună pe toate în ordine.

Dimineața promite că nu va mai lăsa gândurile să alerge de colo-colo. Seara uită ce a promis dimineața…

Șlefuim în somn colțurile grijilor

Calitatea vieții noastre este- desigur- direct proporțională cu somnul nostru și calitatea acestuia. Da, ne încărcăm bateriile în somn, și da, îi dăm posibilitatea corpului să se refacă.

Mamele vor ști, cu siguranță, că în somn procesăm emoțiile zilei ce a trecut, le lăsăm să se atenueze, să se stingă. Noi toți șlefuim în somn colțurile pline de asperități ale tuturor grijilor zilelor.

Mame dragi, cu minute bune înainte de somn este tare bine lăsăm conflictele departe de noi; la fel putem face cu discuțiile în contradictoriu, cu veștile ciudate. Lăsați deoparte lumina vibrantă a ecranelor dar și imaginile ce se derulează într-un ritm susținut și sacadat.

Le spun mamelor să reducă la tăcere vocile micuțe ce le scutură când pleoapele dau să li se închidă, grele, după ore de muncă și de conectare. Sunt vocile emoționalului: mamele se trezesc des (sau nici nu mai adorm!) întorcând probleme pe toate părțile, țesând scenarii de atac sau apărare, ieșiri din situații bizare. În zorii zilei, când rațiunea se trezește, realizează cât de rău și-au investit timpul și cât de mult au pierdut!

Lista lucrurilor ce ne îngrijorează

Ce ar fi, dragă mamă, să îți faci o listă a tuturor lucrurilor ce te îngrijorează? Să scrii într-un carnet anume ales tot ce te frământă, ce nu îți dă pace?

Poate ar fi bine să scoți tot ce îți impulsionează negativ simțirea și să imobilizezi în pagini albe, angoasele. Dacă te îngrijorezi, rezolvi ceva? Este în puterea ta de a diminua un anumit lucru sau consecințele lui? Dacă răspunsul mamei este DA, atunci este bine să scrie clar o soluție socotită bună în acel moment, o soluție ce pur și simplu are puterea de a descătușa; trebuie să fie conștientă că a dat tot ce ai putut. E timpul pentru odihnă, e timpul de liniștire pentru o nouă zi.

Lucruri prea simple pentru a le prețui?

Un alt lucru liniștitor pentru mame este să își noteze, mare și clar, lucruri pentru care poate fi cu adevărat recunoscătoare. Sunt multe lucruri mici pe care mamele au talentul să le socotească prea simple pentru a le prețui îndeajuns. Și totuși aceste mici diamante sunt extrem de importante pentru moralul matern atunci când sunt scoase la lumină și primesc locul cuvenit.

Recunoștința pentru lucrurile care ne fac să ne simțim speciale aduce o stare pozitivă, iar somnul este odihnitor și tămăduitor atunci când ne simțim în siguranță.

Stările de anxietate vor fi mereu ,,hoțomanul” ce își însușește bucăți importante din viața mamelor, din clipele lor de odihnă.

Este timpul ca mamele să prețuiască somnul, să îi aducă lauda cuvenită, ca izvor de refacere și oblăduire ce se află!

Paula a devenit atentă la orele ei de somn. Se gândește că doar dacă este odihnită va putea fi ea în formă, așa cum își dorește.

Doar dacă mama e bine, toată lumea e bine!

Mihai a auzit o discuție ciudată dintre părinții lui. Parcă li se citea îngrijorarea în voce. Și parcă nu se mai opreau din calcule. Și parcă mama a oftat. Banii sunt o problemă în familia noastră? Nu mai sunt bani pentru…? Ce a spus tata acum? Nu înțeleg bine.

Mihai e îngrijorat, de-acum. A văzut un film în care o familie și-a pierdut casa. Oare vom dormi în mașină? Inima lui Mihai de strânge, pipernicită.

Atunci când nu înțeleg bine anumite lucruri, fetele și băieții noștri sunt înclinați să își facă nenumărate griji. Trag des cu urechea pentru a afla de la cei mari cam cum mai merg lucrurile, ce surpriză li se pregătește, ce gânduri au adulții, cum se înfăptuiesc lucrurile de oameni mari. Din păcate, unele aspecte nu sunt înțelese prea bine sau complet și atunci îngrijorarea le dă târcoale.

Îngrijorarea le dă târcoale

Tendința lor este să nu împărtășească ceea ce au aflat; fie se simt rău că au aflat ceva furișându-se și nu ,,pe calea cea dreaptă”, fie se tem de adevărul complet și de ce ar mai putea auzi. Și atunci evită să ceară clarificări, consolare, îmbărbătare.

De ce au nevoie copiii?

Copiii au nevoie de adulți care să le poată oferi o senzația de încredere puternică. Pot întreba lucruri de care se tem și pot dezvălui fără frică modul în care au aflat ceea ce au aflat. Doar așa se vor desțeleni închistări lăuntrice, blocaje, doar așa se vor preîntâmpina nopți nedormite, tresăriri la cuvinte ce amintesc de posibile situații de limită ce aparțin doar scenariilor create de copii.

Când un copil nu găsește calea de a se conecta emoțional cu un adult, atunci el capătă poveri pe umeri.

Când copiii descoperă neliniștea, sfârșesc prin a-și asuma roluri de adult. Ei își pierd abilitatea de a fi lipsiți de griji, inocenți. Se înconjoară de o pelerină încărcată cu o povară a emoțiilor care îi copleșește. Devin tulburații, anxios, derutați, fără un echilibru ce îl poate înălța și dezvolta propice.

Ce este de făcut?

Să discutăm deschis cu copiii noștri situațiile de viață. Să căutăm să prezentăm situațiile clar, cu consecințe și direcții de rezolvare. Să arătăm micuților că suntem pregătiți pentru ceea ce știm și ceea ce știm mai puțin, să îi îndemnăm să aibă încredere în noi, să le transmitem că le admirăm spiritul empatic și totodată îi rugăm să lase lucrurile de adulți în lumea adulților.

Mihai și-a făcut curaj și a aflat despre ce era vorba: părinții discutau despre bugete de vacanță și despre economisirea responsabilă. A fost tare ușurat când a aflat și și-a promis că niciodată nu va mai aștepta câteva zile până să afle un răspuns clar!

Este timpul să ne asigurăm că și copiii noștri au toate lucrurile lămurite. Să fim acolo pentru ei!

În plan internațional, luna mai este luna închinată echilibrului emoțional al mamelor! Este luna în care prețuim mamele și aducem gânduri bune lucrurilor pe care ele le înfăptuiesc.

Nu știu dacă știți, dar mamele nu au mereu încredere în ele! Se tem că nu sunt suficient de bune, se tem că nu fac bine, se sperie că nu sunt de ajuns! Și uneori dau atât de multă putere unei singure sintagme pline de negativism!

Ignoră cupe întregi cu vorbe bune și cuvinte de încurajare și aprecieri și împuterniciri.

Ești tot ce își poate dori copilul tău!

Ești bună!

Ești frumoasă!

Te descurci mereu!

Ești o mamă atentă!

Ești o mamă grijulie!

Ești un prieten de nădejde!

Ești mereu lângă cel în nevoie!

Ești organizată!

Ești consecventă!

Ești dorită!

Tu ești!

Și, de undeva, slab sau puternic, pe o tonalitate joasă sau pe una ridicată, se aud cuvintele: ,,dar poate uneori nu ești suficient”. Atât.

Brusc, mama ignoră toată cupa plină cu bun și bine, așterne o pânză sură peste tot și toate și poartă în minte doar cuvintele ce o sperie: ,,nu ești suficient”, ,,nu ești destul de bună”, ,,nu te străduiești”, ,,nu dai suficient”.

Uneori, mamele uită de tot ce le înalță

Toată energia și toată atenția mamei se îndreaptă spre o singură sintagmă polarizată negativ și ajunge să respingă, să ascundă tot ce ar trebui să o înalțe, tot ce ar trebui să o ridice. Ține strâns la piept cuvinte demobilizatoare și durere și tot ce o macină și o face să fie mai puțin.

Îndemn mamele să își reeduce felul de a gândi: este bine să rămânem cu ochii ațintiți spre binele pe care îl reprezentăm și îl dăruim.

Cei ce sprijină

Este bine să rămânem lipite de oamenii care vin să ne sprijine în viața noastră: să îi ascultăm pe ei, să îi primim cu brațe larg deschise în drumurile noastre, să ne plecăm mereu urechea și inima la ceea ce ne oferă cu înțelegere și cu iubire.

Și este bine să îi scoatem din viața noastră pe cei ce vor să ne doboare din răutate sau din neștiință sau ignoranță. De multe ori, să știm că nu este despre noi dorința lor de a ne face să ne simțim mai puțin; este despre ei și neajunsurile lor, neputințele lor, durerile lor, frustrările lor.

Îndemn

Dragi mame, să lăsăm în lumină vasul strălucitor în care stau clar așezate lucrurile minunate și adevărate ce ne definesc; îl vom privi, așa cum stă el fixat în centrul casei, în centrul vieții, în centrul lumii noastre, ne vom bucura de ce am așezat în el noi și cei din jur și ne vom hrăni din strălucirea a ceea ce suntem. Zi de zi.

Dacă mama nu e bine, nimeni nu e bine!

Victor este adolescent. În toată copilăria sa, a fost lăudat și i s-a spus cât de inteligent este, cât de organizat este, cât de bun este! Și tot ce i s-a spus a fost adevărat. De la o vreme, părinții lui au observat și au primit semnale că implicarea sa în temele școlare scade vertiginos. Oare ce era de făcut? Au stat de vorbă cu el și Victor le-a răspuns vehement: ar putea oricând să facă temele acelea însă refuză să le facă pentru că ,,sunt o prostie!”. Să fie chiar așa?

Ce am putea răspunde în această situație, ca părinți?

Am putea să spunem ,,OK, e alegerea ta!” și apoi să ne lăsăm fiul să suporte consecințele unei astfel de decizii. Dacă nota lui va fi mică deoarece nu își face datoria, este problema lui și doar a lui.

Apoi am putea să ne dăm seama că o temă ce acaparează o mare perioadă de timp nu prea își are sensul în marea schemă a lucrurilor. Și atunci am să ne susținem fiul în hotărârea lui de a sări peste o temă anume, dedicând timpul unui lucru care contează cu adevărat.

Sau am putea să fim categorici și să arătăm cine este șeful și să ne obligăm fiul să facă tema. Nota? Imaginea? Prestigiul? Toate contează!

Totul contează?

Concentrarea pe care o dedică părinții realizărilor copiilor îi poate determina pe aceștia să scape printre degete defectele de caracter ce pot să apără în tinerii pe care îi păstoresc.

Nu ai voie să iei o notă mică!

Ai face bine să nu obții media 7!

Ce faci, nu știi că media contează pentru facultate?

Poate că au dreptate părinții spunând aceste lucruri. Totuși ar fi bine să știe că există și un alt lucru sacrificat. Mult mai important decât notele.

Pierd din vedere că fiul lor începe să ia niște decizii cu privire la anumite responsabilități: decizia lui este să se sustragă de la aceste responsabilități care sunt ale lui, pentru rolul pe care îl are în acest moment al vieții. Probabil aceste decizii îndoielnice îl vor costa mult mai mult decât notele sau mediile.

Ce vor transmite părinții?

Poate că acum este momentul ca discursul părinților să sune cam așa: ,,Uite, am observat că ai început să alegi ce teme faci și ce teme nu faci; ai început să lași deoparte anumite sarcini pe care ți le cere profesorul tău. Pare că părerea ta contează la fel de mult ca părerea profesorului tău, acum. Noi nu înțelegem de ce simți că totul trebuie contestat și judecat aspru. Suntem îngrijorați pentru că pare că nu dăruiești respectul cuvenit. Asta nu e o calitate prea atractivă a caracterului…pare să semene a defect. Ne îngrijorează faptul că vor exista și alte domenii în viața ta unde vei ajusta regulile și le vei interpreta după bunul tău plac. Ce părere ai despre ce ți-am expus?”

Răspunsul lui Victor nu a venit chiar imediat. Totuși, după cum avea să povestească el însuși mai târziu, ,,…cuvintele părinților mei îmi tot apăreau în fața ochilor în momentul în care aveam de luat o decizie. Am început să mă gândesc de două ori atunci când puneam eticheta de ,,stupizenie” sau ,,prostie” pentru sarcinile mele școlare. Și mi s-au ridicat în timp multe văluri de pe ochi. Așa că a fost chiar o discuție bună!”

Voi v-ați planificat următoarea următoarea discuție cu fiul vostru adolescent?

Fii bun! Fii cel mai bun! Fii AS! Fii vârful din seria ta, din clasa ta, ba chiar din generația ta!

Ridică-te, fă-te recunoscut!

Dansează ca să fii cel mai bun, fă exerciții de matematică și vei fi recrutat în echipa de olimpici! Cânți la pian, vei participa la un concurs curând? Te-ai făcut remarcat? Nu? În cât timp crezi că vei deveni cel aplaudat? Ți s-au expus lucrările? Ai umplut sălile? Ai publicat cartea? Când? Când?

O întâmplare

Kurt Vonnegut, celebrul scriitor american, a povestit la un moment dat o întâmplare din adolescența sa: avea 15 ani și își petrecea o lună din vacanța de vară lucrând alături de o echipă, la un sit arheologic. Într-o bună zi, unul dintre arheologii cu experiență l-a abordat pe adolescent, dorind să îl cunoască mai bine, și l-a întrebat dacă face un sport anume. Adolescentul a răspuns că nu face niciun sport dar că merge la cor, ia lecții vioară și de pian și participă la cursuri de teatru. Fața omului de știință s-a luminat și a exclamat: ,,WOW, bravooo!”. Adolescentul a plecat însă stingher capul și a răspuns ușor rușinat: ,,dar NU, nu merit laude, nu sunt într-adevăr bun la niciuna dintre activitățile acestea….”

Arheologul l-a privit cu blândețe, a zâmbit și i-a spus: ,,nu cred că a fi cel mai bun în ceva este adevăratul sens pentru care facem acel lucru. Ai toate aceste experiențe minunate și te bucuri de ele și fiecare în parte te învață ceva anume și fiecare te va face o persoană mai interesantă, mai dăruită, mai specială, indiferent de cât de bine o vei duce la capăt!”

Acele cuvinte l-au impresionat enorm pe viitorul mare romancier: se vedea într-o zonă soră cu mediocritatea când participa la acele activități, credea că de fapt irosește, se irosește; în loc să se concentreze pe faptul că îi făcea plăcere să fie acolo, să facă tot ce făcea, gândul său fugea mereu spre ideea că nu este capabil să atingă performanța.

Mitul talentului absolut ne-a înrobit

Am fost crescuți într-un mediu ce vedea doar performanță, pe culmi- sau hăuri. Știam că putem fi sus sau jos. Ni se povestea că nimeni nu știe cum îl cheamă pe cel de pe locul 2, că medalia de bronz e ca și inexistentă. Mitul talentului absolut ne-a înrobit și ne-a umbrit. Eram demni de ceva doar dacă spuneam ,,am câștigat”.

Să le dăruim copiilor noștri șansa să facă ceva de dragul activității în sine, să picteze pentru că au chef, să studieze o limbă străină doar pentru că simt importanța instrumentului, să schieze și să patineze pentru că le place sentimentul de zbor, să înoate pentru că se simt puțin delfini, să desțelenească geometria pentru că le-a plăcut ce au citit despre Thales. Să îi lăsăm să se joace de dragul jocului și să le spunem ce treabă grozavă fac atunci când se familiarizează cu ABC-ul de peste tot.

Vom admira persoana ce devin și îi vom admira indiferent unde vor sta agățate medaliile: pe panoplia cu victorii sau pe panoplia inimilor fericite.

Despre o după-amiază grea:

Anca avusese o după-amiază foarte grea: nimic nu se legase peste zi, proiectul îi fusese amânat, iar coada în intersecție se întindea pe un kilometru. Era musai să ajungă la timp acasă pentru că azi copiii aveau examenul de centură la karate.

Cu chiu cu vai a ajuns doar cu câteva minute întârziere; kimonourile nu erau însă călcate, copiii repetau kata fără să își fi pregătit sacul cu tot echipamentul, pisica se cocoțase pe dulap și mieuna sfâșietor de acolo. În plus, în inbox intraseră două mailuri ce aveau nevoie urgentă de răspuns. Toate lucrurile trebuiau rezolvate și copiii mobilizați.

Într-un final, cu toate rânduite de toți, cu ultimele forțe, Anca strigă:

-Acum se urcă toată lumea în mașină. Întârziem!

În mașină a urmat o teorie lungă și cuprinzătoare susținută de mama despre responsabilitate, lucruri ,,din fișa postului tău”, punctualitate, asumare și grijă față de ceilalți. Anca își ținea tonul în frâu. Și totuși iritarea înconjoară multe cuvinte rostite.

-Vă iubesc tare mult, însă tot ce am spus acum despre voi și pentru voi este adevărat!

-Mamă dragă, ai dreptate și ne pare rău, însă știi, tot ce ai spus este pentru noi toți, nu doar pentru noi-copiii… Nimeni nu a fost cu adevărat gata la timp. Poate că data viitoare ne vom fixa rolurile din timp și poate că vom măsura timpul mai bine și poate vom îndeplini toți ce ne-am asumat din timp…

Anca ascultă tonul cald și înțelegător al fiului ei. Își amintește brusc că le promisese că va călca ea kimonourile pentru ca acestea să fie ,,la linie” și își amintește câtă nevoie au copiii de concentrare înaintea unui examen important.

Puse semnal de dreapta, se opri și, întoarsă, uitându-se în ochii copiiilor ei, spuse:

-Îmi pare rău!

Pentru că îi părea rău cu adevărat

Le spusese că îi iubește și după aceea le reproșase lucruri care ar fi putut fi rezolvate altfel. Îi părea rău că și ea întârziase, îi părea rău că starea ei rea influențase trăirile copiilor, îi părea rău că uitase ce promisese. Îi părea rău pentru presiune și pentru că preferase să arunce vina pe copii. Fusese mai ușor așa, în acea zi grea.

Copiii s-au relaxat. Și au zâmbit și s-au îmbrățișat toți trei stângaci, prinși în centuri și apoi chiar au găsit drumul cel mai scurt și mai neaglomerat și au ajuns la timp și s-au concentrat și au trecut examenul.

Uneori mai buni, uneori mai puțin buni

În viața noastră de părinți, uneori suntem mai buni și uneori suntem mai puțin buni. Important este să nu lăsăm mândria de adult atotcunoscător și atotputernic să dirijeze tot. E important să facem loc smereniei: și noi greșim, și noi putem fi ,,pe lângă” potecă. Și noi spunem ,,îmi pare rău” cu putere și sinceritate.

Despre ce este ,,îmi pare rău”?

,,Îmi pare rău” este despre respectul pe care îl purtăm copiilor noștri; ,,îmi pare rău” este despre smerenie și este despre modestie; ,,îmi pare rău” arată copiilor că pot avea încredere în părinții lor, că aceștia pot ține balanța dreaptă; ,,îmi pare rău” este semn de putere și nu de slăbiciune.

Spunem mai mereu copiilor ,,te iubesc”. ,,Te iubesc” împreună cu ,,îmi pare rău” sunt o pereche ce arată clar că nu e musai să fii perfect ca să fii iubit.

Cuvintele grele ce ni s-au aruncat în copilărie sunt purtate ca niște pietre de moară de memoria noastră; cuvintele grele neușurate de ,,îmi pare rău” (sincer și puternic) și de o explicație clară, ne urmăresc și ne lovesc atunci când coborâm panta amintirilor.

Să dăruim, noi, părinții, ,,îmi pare rău” atunci când e vremea de dăruit: să ne aplecăm, să ne smerim, să uităm de orgoliu și de poziția de atotștiutor și fără pată. Ca urmare, vom avea copii cu conștiință și cu un bagaj moral ce va schimba lumea. Eu chiar simt asta!

Povestea începe așa:

A fost o dată, ca niciodată, un mic băiețel ce mergea mereu, în vacanța de Crăciun, cu trenul, la bunici. Îi plăcea tare mult călătoria -care era scurtă- și îi plăceau foarte mult peisajele și locul lui de la geam (mereu stătea la geam!). Anul acesta se simțea mare și important; le-a cerut părinților săi să îl lase să meargă singur cu trenul la bunici. Ei îl vor conduc pe peron și bunicii îl vor lua din gara de sosire. Ce mare lucru? A crescut acum și se descurcă.

Zis și făcut! În dimineața plecării, băiețelul, cu căciulița, fularul și mănușile noi, a fost condus în gara cea mare și aglomerată de părinții săi. Avea totul pregătit: biletul și apa și gustarea și ciocolățica. Mama îi repeta cu căldură ce are de făcut. ,,Da, da, spunea băiatul sigur pe el, nu știi că știu? Mi-ai mai spus de 1000 de ori totul!”

Când mai erau câteva momente și trenul s-ar fi pus în mișcare, tatăl i-a strecurat fiului ceva în buzunarul de sus de la geacă și i-a spus: ,,Dacă îți este greu pe drum, folosește-te de ce ți-am dat!”

Fluierul s-a auzit, roțile au scrâșnit și trenul s-a pus în mișcare.

Eiiii, de acum, băiatul nostru stătea la geam. Singur. Lumea forfotea în jur, priviri ciudate și cercetătoare păreau că îl împung. Cineva începea o ceartă la mica distanță de el iar șeful de tren a comentat ceva ce nu i-a plăcut când i-a vizat biletul. Nu se putea concentra spre peisaje. Sufletul i se strânsese și colțurile gurii i-au coborât. A strâns ochii și două lacrimi mari i s-au rostogolit pe obraji.

Deodată și-a adus aminte de vorbele tatălui: parcă îi pusese ceva în buzunar. Parcă. Cu degete tremurânde a scos o hârtiuță mica. A despăturit-o și a citit cu privirea împăienjenită: ,,Sunt în ultimul vagon”.

Îmi place povestea aceasta. Am auzit-o acum ceva timp și i-am simțit importanța.

Părinții își vor lăsa copiii să își desfacă larg aripile, să zboare atunci când ei o cer. Le vor transmite că au toată încrederea în ei și în decizia lor. Le vor valida avântul și dorința de a fi ,,pe picioarele lor”.

Vor fi totuși în ,,ultimul vagon”, ori de câte ori trebuie, pregătiți să deschidă brațele, să cuprindă frici, temeri, îndoieli, lacrimi. Vor fi ,,acolo”, la ,,bază”, la locul în care poți să te umpli de sevă, să îți reîncarci bateriile, să te reevaluezi, să te scuturi, să te luminezi.

Crăciun Fericit!

În privința profilaxiei conflictelor, sub acest aspect oamenii se fac vinovați cel mai adesea de aceeași vină ca și în cazul bolilor trupești – caută ajutor numai atunci când este prea târziu, ori oricum când situația a ajuns deosebit de gravă. Și tot ca în cazul bolilor trupești, și neînțelegerile din cadrul familiei sunt mult mai ușor de rezolvat la început[1].

În vederea realizării acestei înțelegeri, autorul indică trei etape principale: construirea de relații corecte în cadrul familiei, unitatea de vederi cu privire la problemele fundamentale și cunoașterea propriilor slăbiciuni. Cei care pornesc în construirea vieții de familie urmând acestor repere reușesc în timp să obțină o deplină armonie, încât se pot înțelege din priviri și ajung chiar să semene fizic[2].

De asemenea, pentru construirea unei vieți familiale fericite, autorul indică și trei porunci fundamentale, care nu sunt nicidecum revoluționare, ci pur și simplu uitate de lumea contemporană. Acestea se bazează în principiu pe Sfânta Scriptură, fiind următoarele: dragostea autentică, corecta înțelegere a scopurilor și sarcinilor vieții de familie și corecta ierarhie familială. Autorul subliniază că înțelegerea greșită a oricăreia dintre aceste trei porunci va conduce la eșecul în timp al cuplului[3].

În privința dragostei, este foarte important ca aceasta să fie menținută permanent în viața de familie, mai ales în primii ani ai cuplului, când aceștia au mai mult de lucru pentru întemeierea unui cămin. Citând exemple din literatura universală, autorul arată faptul că aproape niciun sacrificiu nu este prea mare pentru a păstra vie dragostea dintre soți[4].

Această necesitate izvorăște în primul rând din sensul autentic al dragostei, care este acesta. „dragostea este răspunderea și datoria noastră față de cei pe care inima noastră i-a ales spre a-i iubi, precum și față de Dumnezeu și de conștiința noastră”[5]. Este extrem de important faptul că dragostea constă în primul rând din a oferi, și nu din a aștepta ceva în schimb, așa cum învață și Avva Dorotei: „Nu căuta dragoste de la aproapele; cel ce caută dragoste se va tulbura dacă n-o s-o vadă. Mai bine arată-te tu iubitor de aproapele: atunci și tu te vei liniști, și pe aproapele tău îl vei aduce la dragoste”[6].

Dragostea îi aduce satisfacție omului prin simplul fapt că săvârșește ceva de folos cuiva, că îi aduce cuiva o bucurie, și nu pentru că așteaptă ceva în schimb din partea acestuia. În plus, dragostea noastră față de cineva crește proporțional cu dragostea pe care o investim în acea persoană. La aceste sfaturi, autorul adaugă mai multe sfaturi, pe lângă a înțelege ce este dragostea autentică, pentru a reuși păstrarea ei în cadrul cuplului: să nu așteptăm, ci să dăruim, iar dacă dragostea slăbește, să ne aducem aminte de ea așa cum era la început. În plus, trebuie să fim conștienți că dragostea implică de a fi alături de cel iubit și în necaz, nu doar la bine și de a nu prelua și responsabilitățile sale pentru a-l face incapabil[7]. Toate aceste precepte se regăsesc în cuprinsul unei scrieri a gânditorului rus Ivan Ilin: „Inima celui care iubește înflorește și răspândește bună mireasmă, iar el își dăruiește dragostea la fel cum își dăruiește floarea mirosul…În dragoste omul uită de sine însuși, trăiește cu ceilalți și trăiește în ceilalți – or, tocmai asta e fericirea…cine iubește cu adevărat nu are pretenții și nu e zgârcit…omul care măsoară și cântărește nu iubește…trebuie ca dragostea să se reverse liber din inimă, și nu trebuie să-ți faci griji pentru reciprocitate…a iubi nu este jumătate de fericire, ci fericirea întreagă. Tu doar să recunoști aceasta, și vor începe în jurul tău minuni”[8].

[1] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 50.

[2] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 56.

[3] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 59.

[4] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 64.

[5] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 65.

[6] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 68.

[7] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 74.

[8] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, pp. 78-79.

Adolescența este furtuna perfectă pentru provocarea relațiilor cu părinții.

Exact asta crede și Marica! Este într-o furtună care se dezlănțuie în 5 zile din 7. Fiul ei adolescent pare că nu o aude, pare că nu o ia în seamă, pare că face totul pe invers. I se îneacă toate corăbiile de 3 ori pe zi  și pare că merge din greșeală în greșeală. Ar vrea să vorbească în fiecare zi cu el dar se lovește de un zid: ,,iar vrei să îmi ții teorie????- o întreabă. Vrea să îi spună cuvinte calde și încurajări și să îi amintească de momentele în care el strălucea: se simte respinsă sau repede dată la o parte. Marica are nevoie de un umăr pe care să se sprijine. Ce e de făcut?

Ce e de făcut? Iată:

1. Nu-i rușinați!

Adolescenții nu iau mereu decizii mulțumitoare pentru lumea adulților. Amintiți-le mereu cu fermitate și totodată cu multă căldură despre natura neadecvată și nefericită a alegerilor lor. Evitați din toate puterile să îi rușinați. Este important să își identifice greșeala și este important să renască având stima de sine încă în picioare. Nu îi faceți să se simtă pe ultimul loc. Este doar o fază ceea ce trăiesc și întreprind stâlcit acum. Va trece.

2. Spuneți-le că nu sunt proști, ci doar se dezvoltă, testează, exersează

Îi aud pe adolescenți blamându-se des: ,,Sunt cel mai prost!” ,,Cât de prost pot fi?!” ,,Prost, prost, prost!” Amintește-i adolescentului tău că el doar învață acum, doar încearcă, doar se străduiește. Vor fi multe gropi în calea lui și vor fi multe culmi de urcat. Și multe creste de pe care va cădea, indiferent cât de mare i-a fost strădania să ajungă acolo. Este  greu. Le este greu. Ar trebui să vorbim cu adolescenții noștri despre schimbările hormonale, cerebrale și fizice care le afectează și le vor afecta comportamentul și modul în care experimentează viața. Este eliberator pentru ei să știe că nu sunt proști, ci doar se dezvoltă, exersând, încercând, reușind, eșuând. Poate fi util pentru ei și le spunem cu putere că lucrurile vor deveni mai ușoare odată ce vor trece de pragul de 20 ani.

3. Alintați-i cu cuvinte iubitoare

Iubiți-i și alintați-i!

Oricât de frustrantă și de provocatoare poate fi această fază, ei tot tânjesc după cuvinte calde ce îi fac să se simtă ocrotiți și apărați, văzuți și susținuți. ,,Orice ar fi, te iubesc!”- este ceva ce merită spus, amintit, scris pentru că de multe ori adolescenții se află într-o închisoare imensă, într-un deșert enorm și văd doar acuze, etichetări și singurătate la tot pasul.

4. Nu uitați: a le ține teorie e ca și cum ai vorbi în fața unui perete gol

Lucrurile nu se mai leagă acum: poveștile nu mai capătă rădăcini în copiii tăi adolescenți. Orice sfat aduce ochi dați peste cap și e interpretat ca o critică. Merg mai bine, parcă, povestirile despre ce a pățit x și y: ,,X a făcut așa și a pățit asta…ohhhh!” Este vital să gândim înainte de a vorbi, să cumpănim vorbele și tonul. Riscăm să nu fim nici auziți, nici ascultați, nici urmăriți. Căutați metoda prin care ceva ajunge la mintea și sufletul lor, nu vă sabotați relația și nici dăruirea de zi cu zi.

5. Faceți din casa voastră un loc sigur pentru prietenii lor

Copiii tăi au nevoie de un trib la adolescență: adu tribul la voi și fă-i pe copii să se simtă în siguranță, copleșiți de bun și bine, auziți, ascultați, mângâiați. ,,Adu-i pe toți în casă!”- așa vom ști ce modele securizate și nesecurizate sunt în jurul fiilor și fiicelor noastre, vom putea acționa, îndrepta, îndepărta, apropia, spre binele lor și al nostru.

6. Bombardați-i cu povești despre oameni buni

Spuneam mai devreme că povestirile sunt ascultate: așa că povestește întâmplări despre bărbați și femei care au un nume, care au reușit și care s-au poticnit și au eșuat în anii tinereții și cărora nu de puține ori chiar le-a fost greu. Dar au izbândit și iată-i acum cum dăruiesc din ceea ce sunt și ceea ce au și iată-i cum au știut să iasă din greșeli sau să își îndrepte greșeli. Cu toții și-au asumat și au răspuns de propriile lor acțiuni.

7. Iubiți-i așa cum sunt, nu pentru ceea ce credeți că ar trebui să fie

Adolescenții, de multe ori, nu sunt ceea ce vrem noi să fie ei. Și iată-i cum ne miros uneori dezamăgirea. Pentru că ei pot mai mult, nu-i așa? Sau au cap de matematician, sau minte de poet, chiar pot dar nu vor și noi așteptăm zi de zi ca această prelungirea a noastră, a doua șansă ce ni s-a dat nouă, părintelui, să strălucească, să se împlinească, să ne împlinească, să ne răzbune! Iubiți-i pentru ceea ce au ei acum de dăruit, o zi mai mult, o zi mai puțin, iubiți-le părul și alegerea și lacrimile, și neputința.

Vă amintesc că ei sunt mult mai vulnerabili decât credem noi că sunt. Trebuie să îi iubim, mai ales dacă ei nu se pot iubi sau respecta pe ei înșiși – încă.

Marica are o listă acum pe care o va studia și o va deschide din când în când, să nu uite…Și lista ta e lângă tine?

,,Nu mai pot, mi-am pierdut iar firea, spune abătută Amelia. Iar am țipat, iar m-am enervat. Iar am făcut eu, iar am strâns eu, m-am revărsat. Și știi ceva, IAR nu am rezolvat nimic. Mi se pare că mi-am rănit fiul, i-am adresat cuvinte de care nu sunt mândră. ȘI NU L-AM ÎNVĂȚAT NIMIC! S-au poate l-am învățat doar că oboseala duce la comportamente neadecvate din partea adultului, zâmbește ea trist. Vreau să înțeleagă de ce e bine să îi cer să facă ceea ce îi cer. Vreau să interiorizeze  de ce e bine să ajute, să se autoorganizeze, de ce e bine să fim conectați mereu, de ce sunt importante regulile, de ce….. Mă simt neputincioasă uneori, chiar așa!”

,,Disciplinarea este bine să fie făcută cu dragoste și înțelegere, știi?”

Disciplinarea cu dragoste și înțelegere

Disciplinarea cu dragoste și înțelegere dăruiește copilului un sentiment de confort fizic și emoțional. Are nevoie de această stare de siguranță pentru că astfel poate interioriza ușor multe lucruri ce țin de autocontrol și de un comportament moral universal acceptat.

Disciplinarea pozitivă este acolo, mereu, constantă, fără suișuri și coborâșuri. Acest tip de disciplinare va oferi niște așteptări clare de fiecare dată: ,,știu ce se așteaptă de la mine, spune în sinea sa copilul, nu am cum să am surprize, totul este clar și fluid”.

Adulții este potrivit să trăiască ei înșiși după standardele pe care le cer de la copii!

Disciplinarea pozitivă vine cu adevărat ferm din partea unor adulți care trăiesc ei înșiși după standardele pe care le cer de la copii. Adulții sunt modele clare și fac în viața de zi cu zi ceea ce așteaptă de la copiii pe care îi îndrumă.

Disciplinarea pozitivă este despre dialog: copiii sunt antrenați să spună ce cred ei despre comportamentul lor; nu sunt trimiși în cealaltă camera, nu sunt pedepsiți prin tăcere și neconectare. ,,Aceasta este regula de respectat. Există un aspect pe care nu îl înțelegi? Există un aspect cu care tu nu ești de acord?” sau ,,Acest comportament nu este cel potrivit; ce crezi că este de făcut pentru a îl schimba?”

Dialog constructiv = disciplină

Întotdeauna prin dialog constructiv un copil simte mult respect pentru sentimentele sale, pentru gândurile sale. Părintele îl susține să privească în interior și să găsească numitorul comun între ceea ce îl definește, emoții, gânduri și norme sociale, comportamente morale. Scopul este îmbunătățirea relațiilor pe termen lung și scurt, găsirea canalelor potrivite de comunicare cu ceilalți, evitarea înstrăinării și posturii de ,,exclus”.

Nu este ușor! Este complicat să petreci o oră întreagă cu fiul sau cu fiica ta. Este un exercițiu de voință să îl asculți, să îl temperezi, să te temperezi pe tine în răstimpuri, să rămâi calm și în postură constructivă. Este foarte ușor să țipi, să îți arăți dezamăgirea și să te întorci la ale tale. Schimbarea vine în primul rând din modul în care părintele alege să abordeze situațiile.

Doar atunci când stilul nostru de disciplinare susține înțelegerea reciprocă, doar atunci copiii vor fi mai buni; asta ne va motiva să găsim moduri noi, din ce în ce mai bune pentru a îi ridica și educa.

Sofia este cea mai dulce fetiță de aproape 2 ani din tot Universul. Așa o vede mama ei și atunci cu siguranță așa este! Lucrurile totuși nu stau ca pe roze în ultimele luni: Sofia se enervează, arată că vrea doar ceva anume, aruncă, trântește, țipă și se aruncă pe jos când nu obține ceea ce vrea. ,,Ai răsfățat-o!” Așa declară sus și tare cei apropiați. ,,Ai răsfățat-o și dacă nu cobori milităria jos din pod o să vezi ce o să pățești!”

Mama e tare îndoită. Ea nu simte că a răsfățat pe nimeni. Simte că pierde undeva legătura cu fiica ei, că nu se mai înțeleg, că povețele ei nu sunt suficiente, că fiica ei nu poate asculta și nu rămâne concentrată la explicațiile mamei.

Mama simte că trebuie să cunoască mai bine această nouă etapă și să afle punți potrivite care să le conecteze pe ele două.

Câteva explicații despre Gândire

Până în jurul vârstei de 2 ani gândirea copilului tău se află în stadiul senzorio-motor. Gândirea depinde de simțuri: de auz, de văz, de gust, de miros, de pipăit. Tot ceea ce oferă aceste senzații este preluat în activitatea mentală pentru a se creiona reprezentările. Așa copilul ajunge să recunoască banana, mingea, apa sau patul. Copilul cunoaște lucrurile prin simțuri la început.

Apoi apare grozavul 2 ani și copilul începe să fie atent la legăturile dintre obiecte. Este foarte important să știm că relațiile cauză-efect nu pot fi percepute de copil așa cum le percepe adultul. Nu acum. Copilul nu își poate reprezenta urmările pe termen lung și nici explicații pompoase cu multe detalii ce implică morală și consecințe. Ceea ce poate primi copilul acum și interioriza sunt asocierile: aceleași cuvinte-explicație repetate iar și iar duc la respectarea unor recomandări: de câte ori mă apropii de ușa cuptorului mama spune ,,există posibilitatea să te arzi!” și sufla peste mâini ca și cum ar fi un pericol. Și atunci copilul învață că în preajma cuptorului e bine să fie atent.

Egocentrism cu E mare

Tot acum copilul este pătruns de egocentrism. Crede că absolut tot se învârte în jurul lui, că el este centrul Universului, că toată lumea știe ce vrea el și că toată lumea simte exact ca el. Iată-l frustrat când mama nu alege cana roșie pe care o ochise în raft pentru a îi oferi ceaiul în ea. Nu poate închega o propoziție clară nici pentru a cere și nici pentru a refuza pentru că limbajul său este insuficient dezvoltat. Și atunci se supără foarte tare și ,,din nimic” apare un tantrum puternic. Copilul de 2 ani nu este ancorat în realitate: nu desparte realul de imaginar; nu poate înțelege că unele lucruri se pot face și alte lucruri chiar nu se pot face: nu poți pune frunza la loc în pom cum era, nu poți întoarce timpul, nu poți aduce iar soarele pe cer la vremea înserării. El nu știe că nu se poate și atunci durerea lui se reflectă într-o altă criză de furie.

Un copil de 2 ani are oare autocontrol? Nu.

Autocontrolul ne ghidează în relaționarea optimă în societate. Prin autocontrol ne modelăm reacțiile și emoțiile, impulsurile de moment. Însă autocontrolul începe să se manifeste în adolescența târzie și noi vom avea în fața noastră omuleți ce nu se pot controla. Așa că ei nu pot să își controleze nici emoțiile, nici frustrările, nici furia.

La 2 ani copiii nu știu să se joace împreună. Nu cunosc reguli: nici de joc și nici de interacțiune socială. Nu pot împărți, nu înțeleg respingerea dintr-un grup, nu primesc un copil în vechiul lor grup cu ușurință. Nu știu să gestioneze emoțiile pozitive și negative pe care le simt înlăuntrul lor după diferite interacțiuni. Și se revarsă astfel, în momente în care nu te aștepți, izbucnind într-o criză de furie de toată frumusețea.

Să nu uităm că oboseala accentuată sau foamea neogoită declanșează tantrumuri ce altfel ar fi putut fi evitate.

Mama Sofiei știe acum multe lucruri. În primul rând știe că nu este o problemă ceea ce se întâmplă cu fiica ei. Este o situație a vârstei, este o etapă de adaptare, este o perioadă în care își va susține fiica și o va sprijini. Știe că puternicul cuvânt ,,răsfăț” nu are ce să caute în descrierea relaționării din familie și știe, mai ales, că dragostea ei va rămâne ca un zid puternic în procesul de a-și înțelege și prețui fiica.