Tag

partidul conservator

În cursul anului care tocmai s-a încheiat s-au împlinit o sută de ani de la moartea unei excepții. A unei excepții pentru societatea românească de la începutul secolului trecut și cea de astăzi. Este vorba despre Petre P. Carp (1837-1919), unul dintre cei mai importanți și originali oameni de stat din istoria țării noastre.

 

Polemist aprig, comentator acid

Ce l-a făcut pe acest descendent al unei vechi familii boierești, menționată de către Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, să fie așa aparte, și de ce numele său este atât de puțin cunoscut astăzi?

Petre P. Carp fusese parcă proiectat să fie politician. Dar nu se asorta deloc cu lumea politică românească din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Atât trăsăturile moștenite, cât și educația primită în Germania, îl făceau să fie mereu sobru, rațional, aparent lipsit de empatie – sau „nemilostiv”, cum se exprima un contemporan. Spre deosebire de alți politicieni ai timpului, detesta fanfaronada și se remarca prin precizia și concizia frazelor sale, susținute de o solidă cultură clasică, căci, potrivit lui I.G. Duca, era „unul dintre puținii oameni politici de pe la noi care citeau”.

 

Detesta fanfaronada și se remarca prin precizia și concizia frazelor sale, susținute de o solidă cultură clasică

 

Și mai era ceva: un talent cu totul neobișnuit de polemist, o aciditate a replicilor și o claritate care i-au făcut pe mulți dintre cei care s-au încumetat să dezbată cu el ori să-l acuze, să creadă că au în față un „bloc de marmură”. Carp era dominator și, atunci când se convingea de o idee, „murea sau învingea cu ea”. Desigur, aceste însușiri nu i-au adus prea mulți prieteni.

 

Membru al Junimii și traducător din Shakespeare

Nici chiar în rândurile Partidului Conservator, din care a făcut parte, nu erau mulți care să-l simpatizeze; dar toți se temeau de el. Aceasta poate fi explicația faptului că, deși era cu siguranță cel mai recomandat om pentru aceasta, a ajuns președinte al conservatorilor abia după ce trecuse de 60 de ani, dintre care aproape 40 îi petrecuse în politică.

Desigur, în politica românească existau și oameni care îi împărtășeau vederile. Aceștia erau junimiștii, reprezentați de membrii generației ce urmase celei de la 1848, precum Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi. Aceștia se reuniseră, după terminarea studiilor în străinătate, într-o societate literară organizată la Iași, ce urmărea să dea o nouă orientare culturii române. Petre Carp era membru fondator al acesteia și prezentase, la prima întrunire a Junimii, o traducere în limba română a tragediei Macbeth de William Shakespeare. Dar adevărata sa chemare era politica, și a urmat-o, începând cu anul 1865. Ceilalți junimiști l-au urmat abia în anul 1871, constituindu-se, cu timpul, într-un grup separat din cadrul Partidului Conservator, denumit Partidul Constituțional. Acesta a fost însă un grup elitist, cu puțin sprijin electoral, chiar dacă valoarea membrilor săi – inclusiv a lui Carp – era un fapt recunoscut.

 

Cum trebuie să se producă schimbările în stat ca să fie durabile?

Ca principal ideolog al acestui curent, Petre Carp a sintetizat, într-un program numit „Era Nouă”, principalele direcții de dezvoltare ale tânărului Regat al României. Acesta este marcat de concepția sa generală asupra politicii, pe care o considera o suită de acte singulare, ce nu puteau fi aplicate în cadre generale și după unele formule universale, ci trebuiau să țină cont atât de specificul național, cât și de context: „Eu cred că reforma adevărată trebuie să ia lucrurile existente și să caute a le îmbunătăți. În toate legile pe care am avut ocazia a le prezenta în viața mea, am ținut cont de aceasta: am căutat numai să îmbunătățesc o stare de lucruri existentă în această țară”. Aceasta dovedește că era, în fapt, un om rigid în convingeri, nu în concepții.

 

Carp considera că schimbarea trebuie să se producă „de sus în jos”, fără zguduiri violente

 

De asemenea, consecvent viziunii conservatoare, programul presupunea ca lucrurile în țară „să meargă înainte, dar nu prea repede, pentru a da ideilor sădite vreme de a prinde rădăcini”. Adversar neîmpăcat al oricărei revoluții, Carp considera că schimbarea trebuie să se producă „de sus în jos”, fără zguduiri violente, urmărind ridicarea societății românești în ansamblul ei, prin respectarea proprietății private, dezvoltarea industriilor și a comerțului autohton și protejarea acestora în fața concurenței străine, simplificarea administrației publice, obligativitatea învățământului primar ș.a.

 

A pledat o cauză sau a apărat o convingere?

Dar pentru realizarea acestor deziderate erau necesare două lucruri: timp și mai mulți oameni consecvenți care să le înfăptuiască. Timp a fost, dar nu destul. Iar în privința oamenilor, Petre Carp a avut parte de numeroase deziluzii, atitudinea sa fiind aproape singulară între politicienii epocii. Dar nu a renunțat niciodată la convingerile sale, așa cum reiese din ultimul discurs pe care l-a rostit în Parlament, la anul 1915, în urma unei polemici cu Take Ionescu, un alt mare om de stat, dar mult mai flexibil: „Când a avut dreptate dl. Take Ionescu? A avut dreptate atunci, ori a avut dreptate astăzi? După cum ne punem, a avut dreptate atunci, a avut dreptate și astăzi, și n-a avut dreptate nici atunci, n-a avut dreptate nici astăzi. A avut dreptate atunci, pentru că atunci, ca și astăzi, pleda o cauză. N-a avut dreptate nici atunci, nici astăzi, pentru că nici atunci, nici astăzi nu apăra o convingere… Dar să-mi permiteți să amintesc că talentul nu justifică toate incarnațiunile, precum frumusețea nu justifică toate prostituțiile”.

Dar când a avut dreptate Petre Carp?

 

 

Nume: Gheorghe Panu (alternativ, George)

Poreclă: Românul (dată pentru că purta ii, la Junimea)

Când a trăit: secolul XIX (1848 – 1910)

Ocupaţia: Polimat. A avut o sumedenie de ocupaţii, dar a trăit cu precădere din jurnalism. Fondator de partid, liderul celui mai important curent de gândire radicală din România secolului XIX, politician, avocat, scriitor, istoric, memorialist.

Încă nu sunt impresionat… A tradus în română din italiana medievală (Petrarca). Este primul român care a vorbit despre hipnotism şi sugestie.

S-a remarcat ca: Excepţional orator şi virulent polemist.

Staţi un pic. Ce face un polemist? Pe scurt, polemizează. Panu a fost apreciat, în cercurile literare ale epocii – inclusiv în cel de la Bucureşti, grupat în jurul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, concurent al Junimii de la Iaşi – pentru talentul său de polemist. A utilizat, foarte eficient, sarcasmul şi satira în text. Textele lui satirice se detaşează clar de cele ale lui G. Dem. Teodorescu sau ale lui Nicolae Orăşanu ori Alexandru Macedonski când era tânăr. Ştia să construiască nişte antinomii foarte inteligente.

Cât timp a polemizat Panu? Aproape toată cariera. Spre finalul vieţii, s-a dedicat unor articole şi studii cu caracter teoretic.

Foarte frumos, dar de ce mi-aş pierde vremea? Panu a fost martorul celei mai importante perioade de modernizări – în mijlocul unor frământări politice şi sociale de tot felul – din Principatele Unite. Este perioada în care intelighenţia românească realizează cât de neînsemnaţi suntem, pentru că, până atunci, nu ne puseserăm această problemă. La Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), boierii români au fost ţinuţi pe la porţi de negociatorii străini, şi puşi în faţa faptului împlinit. Ulterior, pierderea Basarabiei şi dualismul austro-ungar au acutizat sentimentul neimportanţei noastre, care cerea o trezire culturală şi politică.

Am înţeles. Totuşi, ce legătură are cu Junimea? Gheorghe Panu a fost unul dintre membrii marcanţi, din perioada ieşeană, ai societăţii culturale. Important de subliniat este că Panu a avut cu Junimea raporturi mai mult literare, decât politice. În Convorbiri Literare, subiectele sale de căpătâi au fost importanţa culturii naţionale şi importanţa istoriei naţionale.

Cum vedea Panu Istoria Românilor? A fost printre primii intelectuali care au abordat istoria naţională în antiteză cu paşoptiştii. Într-o colecţie de studii publicate în Convorbiri, Gheorghe Panu argumentează cât de important este să ţii la cronici şi la izvoarele istorice, şi mai puţin la comentariile făcute de gloriile istoriografiei, precum Nicolae Bălcescu (sau Nicolae Iorga, peste decenii, n.n.). El exprimă o viziune critică cu privire la naţionalism, în studiul ştiinţific al istoriei.

Pare un om furios. De ce îl înfuria falsul patriotism? Să îl ascultăm, când era foarte tânăr: “Dacă aruncă cineva o privire generală asupra mişcării intelectuale de la noi, rămâne izbit de un fapt foarte caracteristic românilor: exagerarea tuturor cugetărilor şi faptelor ce se îndreaptă la gloria şi mândria naţională, şi aducerea la măsuri foarte, foarte mici, de multe ori chiar la o înţeleaptă tăcere, a tot ceea ce loveşte aste simţiri. Desigur, mijlocul de a vedea astfel lucrurile este foarte măgulitor şi de înţeles. Dar vine întrebarea: este oare atât de folositor ştiinţific?”

Devine interesant! “Meritul lui Panu este de a fi încercat, cel dintâi la noi, să spuie adevărul, oricare ar fi el”, nota despre el istoricul Ioan Filitti. Panu a simţit, mai devreme ca alţii, că trebuie să ne oprim din a minţi în legătură cu noi înşine. Nu e mai puţin adevărat că a face un Stat, cum au creat românii în secolul XIX, presupune nişte ficţiuni necesare.

În ce relaţii era cu Eminescu? “Reci” ar fi un cuvânt cald. Eminescu i-a fost antipatic tot timpul – probabil pentru că îl simţea foarte talentat. La citirea Scrisorii a III-a a lui Eminescu, Panu părăseşte sala, spunând că nu stă să asculte naţionalisme. Ceea ce n-a identificat Panu corect este că talentul artistic al lui Eminescu era suficient încât să i se ierte aproape orice. Chiar şi anacronismele istorice pe care i le-a reproşat în Sărmanul Dionis.

Gheorghe Panu Junimea secolul XIX coleg generaţie Nicolae Orăşanu Alexandru Macedonski interior

Doar patru oameni au fost acuzaţi de crimă de lezmaiestate pe vremea lui Carol I: Gheorghe Panu (înfăţişat aici), G. Dem. Teodorescu, Nicolae Orăşanu şi Alexandru Macedonski

Pentru ce trebuie ţinut minte? Lucrarea lui, Amintiri de la Junimea, este mult mai vie decât lucrarea similară a lui Iacob Negruzzi, în ciuda faptului că autorul nu a avut acces la rapoartele societăţii, precum acesta din urmă.

Atât? Ar mai fi ceva, care i-a marcat viaţa. În ziarul său, Lupta, Gheorghe Panu publică în 1887 un articol violent, la limita calomniei, numit Omul periculos, pentru care a fost acuzat de lezmaiestate. Doar patru oameni au fost acuzaţi de această crimă pe vremea lui Carol I: Gheorghe Panu, G. Dem. Teodorescu, Nicolae Orăşanu şi Alexandru Macedonski, ultimii doi făcând şi temniţă.

Ce a urmat? Panu a primit maximum de pedeapsă (doi ani şi jumătate de închisoare) şi o amendă de 5000 de lei. În consecinţă, a fugit din ţară, în Franţa, unde s-a refugiat un an de zile. Nimeni nu i-a înţeles reacţia, bunul său prieten Constantin Bacalbaşa imputându-i “laşitatea”. După revenirea acasă şi o perioadă de acalmie, Panu – incorigibil – şi-a reluat criticile la adresa monarhului. I-a purtat, toată viaţa, o duşmănie oarbă – cu precădere, nejustificată – regelui Carol I, fără a înţelege că moderatismul şi civilitudinea stăteau la baza concepţiei de guvernare a acestuia.

Cum s-a comportat Carol? Fin, dar neiertător. I-a refuzat lui Panu funcţia de prim-ministru, când acesta ar fi fost propus de liberalii “roşii”, pretextând că “Cel ce nu respectă legile ţării, nu poate conduce guvernul”.

Sună foarte actual. Mai spuneţi-mi o anecdotă cu Panu. Mais bien sûr! Când, la Junimea, s-a citit o traducere din Lamartine, discutându-se asupra felului corect de a traduce, Panu a apreciat că un traducător nu trebuie să se îndepărteze de textul-sursă mai mult de 10%. Alecsandri a replicat, foarte acid, unui vecin: “Dumnealui e de la financiar?”, stârnind hohote de râs.

De ce mai e Panu relevant azi? Fiindcă a fost între primii, dacă nu primul luptător de la noi pentru ideea de libertate de expresie mai presus de orice. A crezut, toată viaţa lui, în acest principiu şi, spre deosebire de Nicolae Orăşanu, Alexandru Macedonski, sau Caragiale, influenţaţi de un context în care activau, Panu – cu toate limitele lui – a făcut asta cu bună-credinţă şi cu onestitate intelectuală. A scris despre drepturile femeilor, despre problema evreiască şi despre votul universal, mergând împotriva valului de gândire ce monopoliza dezbaterea publică.

Dacă l-am catapulta în România anului 2018? Cu siguranţă, ar lupta pentru libertăţi de toate felurile, inclusiv libertăţi ce nu îl privesc ca persoană. Panu, nefiind femeie, a luptat pentru femei, nefiind copil muncitor la uzină, a luptat pentru neexploatarea copiilor şamd.

Cum a ieşit din scenă Gheorghe Panu? Ca orice om de spirit: împovărat de datorii şi nu prea fericit. Spre sfârşitul vieţii, în ultimii lui 4-5 ani, întâmpină greutăţi financiare şi trimite scrisori de ajutor tuturor prietenilor lui, în special din cercurile de socialişti din Iaşi – printre ei, Vasile Morţun. Jena financiară coincide cu traseismul lui politic din finalul existenţei: a făcut de şase ori cale întoarsă între conservatori şi liberali.

Diagnostic final? Un erou discret al secolului XIX. Chiar dacă a ţipat, pe alocuri.

O mare mâhnire te cuprinde, când ai cunoscut de aproape pe Gheorghe Panu, gândindu-te la această carieră începută cu atâta zgomot, şi apusă cu atâta tăcere.

Constantin Bacalbaşa, în Bucureştii de altădată

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Bogdan Simion

Bogdan Simion

Simion Bogdan-Mihai este doctorand în literatură, (titlul tezei în pregătire este "Imaginea regelui Carol I în presă: antidinastici şi procarlişti") solist vocal, cobzar, pasionat de folclor, ocazional scriitor şi actor. A coordonat timp de 4 ani proiectul "Şamanul Mut", unul dintre puţinele proiecte postdecembriste de revitalizare a muzicilor de tradiţie orală din România. Este membru permanent al Bandei Agurida (Loredana Band), a lucrat la coloana sonoră a serialului "Las Fierbinţi" şi a documentarului "Wild Carpathia" produs de Travel Channel. A lucrat ca instrumentist cu numeroşi artişti din România, între care Loredana Groza, Mihai Mărgineanu, Taraf de Haidouks, Les Elephants Bizzarres, Chimie, El Nyno, Samurai ş.a.
Bogdan Simion