Se fac mult prea multe miştouri, e prea multă băşcălie în România. Nu aşa facem treabă! Batem pasul pe loc! ~ Miodrag Belodedici, fost internaţional român, cu origini sârbeşti, pentru Matricea Românească
La români, libertatea este tihna de a spune bancuri. ~ Horia-Roman Patapievici
Despre băşcălia la români au mai vorbit oameni mult mai deştepţi şi mult, mult mai în vârstă decât mine. O conferinţă susţinută de Ana Blandiana ţine capul de afiş al căutărilor pe Google privind băşcălia la români. Însă subiectul e departe de a fi epuizat, fie şi pentru că pofta de băşcălie a românilor, alimentată de o realitate – culmea! – mai mult tragică decât comică, sporeşte pe zi ce trece.
O tornadă va lovi Aradul? Dacă merge la vest şi ia toată ungurimea, suntem pregătiţi!
De ce au parlamentarii români salariile aşa de mari? Pentru că prostia se plăteşte.
Ştefan cel Mare se adresează armatei: „Oşteni, mâine ne batem cu turcii. Bă, dar să veniţi, că am vorbit cu oamenii ăia!“
Dacă vrem să aibă un viitor asigurat, trebuie să ne dăm copiii la şcoală în Teleorman.
Şi lista poate continua.
Românul care face băşcălie (pleonasm, s-ar zice) are impresia că e regele lumii. Când, de fapt, rămâne un pion sau un arlechin disperat, o victimă care, deşi crede că are ultimul cuvânt dacă râde la urmă, râde degeaba.
Între umorul fin şi băşcălie e o linie nu fină, ci groasă, pentru că aşa e băşcălia: grosieră şi inutilă. Când ai decenţă, nu faci băşcălie: îţi canalizezi energia în muncă, nu în butade sterile care nu servesc nici unui scop practic. Românul care face băşcălie şi nimic altceva pune carul înaintea boilor: fură startul şi-o ia pe scurtătură, dar e descalificat de ontologie.
Sigur că e recomandabil să ai umor. Asta ne deosebeşte pe noi, oamenii, de animale şi de roboţi, dar şi pe noi oamenii / popoarele între noi. Nemţii, când şi-l exhibă, au un umor care-ţi dă fiori reci. Românii trăiesc cu snoavele sub pernă: e o pernă care ne-a fost vitală în istorie, dar nu mai are funcţie în post-istorie.
De ce facem băşcălie? Unii ar spune că din reflex. Alţii, că aşa echilibrăm jocul perfid şi inegal pe care ni-l propune viaţa pe aceste meleaguri. Că e o armă de apărare. Alţii spun că din impotenţă. Alţii, din contră, văd în băşcălie suprema superioritate. Adevărul e că nimeni nu ştie, dar efectele băşcăliei se văd – şi sunt corozive.
Românul care face băşcălie şi nimic altceva pune carul înaintea boilor: fură startul şi-o ia pe scurtătură, dar e descalificat de ontologie
Românul e ne-serios, ştie să se bucure de viaţă, şi asta l-a ajutat foarte mult. Suntem în patria “littleşilor”, a “deranjului” din Centrul Vechi. România e, cum spune o româncă foarte deşteaptă, “ţara ideală dacă vrei să spargi seminţe nederanjat”. Pentru că, afară, n-o să poţi face asta niciodată.
Tot spărgând, însă, seminţe, în nasul Istoriei şi hohotind până la urechi, nu câştigăm nimic, ci eşuăm. Generaţia care vine după noi, pe care o creştem, trebuie să fie nu sobră, nu ursuză, ci echilibrată. Adică să ştie când e timpul de glumă, şi când e timpul de muncă. Să ştie că nu se glumeşte oricând şi despre orice, dar mai ales că gluma e apanajul specialistului, nu al amatorului.
PS: de fiecare dată când facem băşcălie, mai adăugăm o înfrângere la istoria noastră, atât personală, cât şi ca neam
Teodor Burnar
