Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

poezie

I-am cunoscut în cadrul unui eveniment caritabil, la care erau prezenți pentru a dărui poezia lor.

Atenți și manierați, curioși și emoționați, febrili și sensibili.

 

Așa i-am perceput noi pe adolescenții minunați ce au făcut o sală întreagă să vibreze, în timp ce le asculta versurile!

Și ne-am dorit să știm ce este cu ei… Cum de scriu versuri și cum de recită atât de frumos și cum de au puterea de a își pune sufletul pe tavă!

 

 

,,De multe ori mă simt ca într-un labirint cu idei,

Cu multe gânduri și sentimente în care mă pierd”. (Ilinca Goga)

 

,,Dar ce-mi place mie la oameni?

Îmi place onestitatea,

Faptul că pot avea încredere în ei…” (Ștefan Antonie) 

 

,,Pragul te oprește, te doboară,

Dar pe tine nu trebuie să te doară.

Să te ridici, să îl învingi

Ăsta-i scopul pe care trebuie să îl atingi…” (David Bratu)

 

În clasa a X-a, în pedagogia Waldorf, își face apariția Epoca de Poetică.

Adolescenții sunt îndrumați spre cărările lăuntrice, acolo unde sălășluiește împărăția versurilor. Își cheamă emoțiile, le întâlnesc, se împrietenesc cu ele. Le iau apoi de mână și le împletesc în cuvânt.

 

Tinerii pe care i-am cunoscut sunt liceeni Waldorf. Cei mai mulți dintre ei sunt împreună în această școală mică și liniștită, Liceul Teoretic Waldorf București, încă de pe vremea clasei pregătitoare.

Au crescut împreună, s-au înălțat împreună și se susțin zi de zi.

 

 

,,Eu sunt lumina unei dimineți de iarnă,

Apusul într-o seară de vară,

Bătaia vântului de toamnă,

Mugurii primăverii”. (Gabriel-Cristian Roșu)

 

,,Dar între sesiuni cu munți de teorie,

O să te uiți în trecut cu bucurie

La zilele în care cel mai mare stres era să scrii o poezie…” (Tudor Pavelescu)

,,Ce caut în mine?

Ce caut în tine?

Caut răbdare,

Caut înțelegere,

Caut iubire”. (Catinca Popa)

 

,,Oamenii care îmi plac se țin de cuvânt

Și nu se dau bătuți

Și te ajută fără să aștepte ceva.

Și nu-și plâng de milă

Și- mai ales- nu judecă!

Aș merge cu ei pân’ la capătul lumii!” (David Onică)

 

Epoca de Poetică durează trei săptămâni. În zilele acestea, în care poezia e lipită de inimă, adolescenții își lasă imaginația să zboare, cunosc creațiile poeților din toate timpurile, se ascultă unii pe ceilalți, caută surse de inspirație și permit radiografie pe suflet de câteva ori pe săptămână.

 

,,Îmi plac oamenii care se aventurează,

Oamenii care adoră adierea vântului de primăvară,

Oamenii care privesc cerul și se întreabă:

Ce e dincolo de tot?” (Rosemarie Benciu)

 

,,Lumina mea este ca soarele de dimineață,

Strălucind puternic, aducând speranță.

Întunericul meu este ca noaptea fără stele,

Un loc de adăpost pentru tristețe”. (Ilinca Ioniță)

 

,,Îmi doresc să primesc mereu lumina ca pe un dar

Și să îmi încarce întreg corpul cu veselie și căldură”. (Mihai Banoti)

 

,,Deși am citit de atâtea ori creațiile lor, de fiecare dată mă emoționează versurile autentice și profunde. Mă bucur mult că am împărtășit bucuria noastră cu oamenii speciali ai evenimentului” ne spune profesorul lor de limba și literatura română, Roxana Duțan.

 

,,Sunt o combinație de sentimente,

Așa cum e amestecul de afine, zmeură, mure… (Anastasia Aron)

 

,,Îmi plac oamenii care se opresc și te așteaptă când rămâi în spate.

Oamenii care nu simt mereu nevoia să spună ceva.

Oamenii în compania cărora poți sta în liniște cu orele fără să te simți stingherit.

Oamenii pe care îi poți numi <<acasă>>”. (Eva Hanganu)

 

,,Sper să îmbătrânim împreună

Și chiar să avem o familie,

Dar până atunci voi reveni în lumea mea

Și la visurile mele…” (Radu Cozmincă)

 

,,Este foarte greu să descrii tot ce simți când emoțiile sunt copleșitoare!
Bucurie, duioșie, mândrie, uimire… Pe toate le simți lângă acești tineri!
Stau și mă întreb, iar și iar, de unde vine această profunzime în copiii aceștia minunați, profunzime pe care eu o descopăr zi de zi…” (profesorul-diriginte Cătălin Ion Voinea)

 

,,Îmi caut scopul, menirea în această lume.

Îmi caut visul care nu mă lasă să dorm.

Caut răspunsul la întrebările ce nu mi le-am pus încă”. (Antonio Marinache)

 

,,În ceilalți caut o sursă de inspirație,

Perspective diferite, idei ce mă provoacă…” (Andrei Rotaru)

 

,,Ce caut în mine însămi?

Îmi caut inima ce arde.

Caut povestea demult deșirată.

Caut vocea firavă, tremurată…” (Yasmin Saban)

 

,,Colindele se aud în colțuri de stradă,

În timp ce oamenii se adună și cântă cu bucurie și dragoste neîncetată”. (Daria Popescu)

 

,,Îmi plac oamenii direcți,

Pentru că ei nu fac risipă de cuvinte…

Îmi plac oamenii care plâng des,

Pentru că aceia vor deveni cei mai puternici…” (Bianca Rusu)

 

,,Crezul meu e unul singur,

Trei litere îl formează.

Însuși Domnul îl comandă,

Lumea-ntreagă îl urmează” (Felician Pintilie)

 

 

Adolescenta este o perioadă cu mult tumult, plină de descoperiri și schimbări; actul de a scrie poezie devine o cale expresivă esențială în acest drum al autocunoașterii. Prin versuri, adolescenții explorează și își articulează emoțiile complexe, transformând trăirea interioară într-o formă de artă. Scriind poezie, ei devin arhitecții propriilor lor gânduri și sentimente, folosindu-și vocea într-un mod creativ. Acest proces al creației nu numai că îi ajută să se elibereze de povara emoțională, ci îi și motivează să-și dezvolte gândirea critică. Poezia devine un refugiu în care adolescenții se pot exprima liber și autentic, construindu-și identitatea și înțelegând mai profund lumea din jurul lor.

 

,,Ce este iubirea?

Ce enigmă ea ascunde?

Dar ce mare e uimirea!

Și ce bine ea se vinde…” (Hande Koramaz)

 

,,Am uitat de amor,

Am uitat de dor,

Devin folclor,

Odată-n popor

Și parcă mor” (Daniela Crăciun)

 

,,Stau oarecum pitit

De lume, vorbe și bârfit,

Mă simt singur, luat de soartă și trântit

Și sper ca mâine să fie o nouă zi.

O zi.

O zi?

Nu, că ar fi la fel de trist.” (Caterina Dumitrescu)

 

,,Noaptea pare secretoasă, întunecată și misterioasă,

Dar de îndată ce apar stelele, întunericul se destramă alene…” (Adriana Hobjilă)

 

,,Piatra mea, dacă eram, lumea altfel o vedeam…

Lumea-i uneori afonă, afonă și monotonă” (Octavian Onu)

 

În zile ca acestea, în care întâlnești astfel de tineri, te întărești și simți că viitorul este unul luminos, plin de speranță.

 

Și dacă stai să te întrebi: dar oare se mai simte poezie, se mai citește poezie, se mai recită poezie?- răspunsul este: în București, pe strada Soldat Savu Marin numărul 29, da!

 

 

La data de 22 mai 1957, marele poet George Bacovia se stingea din viață în locuința sa din București. Considerat cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai poeziei românești, George Bacovia s-a remarcat prin versurile originale care creează acea atmosferă bacoviană, caracterizate de un limbaj precis, tăios și sobru.

 

Certat cu școala

S-a născut la Băcău, la data de 4 septembrie 1881, fiind al cincilea copil din cei nouă ai familiei şi a primit numele George Andone Vasiliu. Învață limba germană începând cu vârsta de 6 ani, iar în școala generală dezvoltă o pasiune pentru muzică, făcând parte din coruri patriotice și învățând să cânte la vioară. Nu era un instrumentist care se remarca și nici nu compunea, dar improviza melodii pe diverse scrieri, inclusiv pe propriile versuri.

Un copil timid, tăcut și retras, care răspundea doar dacă era întrebat, Bacovia nu a fost bun la învățătură. În școala generală a avut nota scăzută la purtare și a fost corigent la română, geografie, istorie sau matematică, printre altele. Cu toate acestea, era pasionat de sport – cu precădere de patinaj, înot, gimnastică, prietenii săi apreciindu-l pentru musculatura de atlet, în ciuda faptului că era un băiat scund și nu foarte bine făcut.

Și-a dorit să ajungă ofițer, astfel că, la 17 ani, s-a înscris la Școala Militară din Iași. Regimul de cazarmă nu era, însă, pe placul său și a evadat din internat, după doar două săptămâni, îmbrăcat în uniforma de cadet. Revine la liceul ale cărui cursuri le urma inițial, pe care reușește să-l termine abia la 22 de ani, în 1903, după repetarea mai multor examene. Fără să-și dea bacalaureatul, obține un certificat de absolvire a studiilor cu media anuală de 6,43. Viziunea sa despre anii de liceu este surprinsă într-unul dintre poemele sale celebre, “Liceu” – după cum a declarat, poetul consideră perioada liceului oarecum nefericită, considerând că profesorii arătau prea multă asprime și prea puțină înțelegere.

 

 

A îngrijit peste două sute de porumbei din școala primară până în adolescență, fiecare având câte un nume. Era deosebit de talentat la portrete și caricaturi, realizând, de-a lungul vieții câteva sute de lucrări pentru numeroase gazete și reviste. A obținut, în 1899, premiul I pe țară la concursul Tinerimii române pentru desen artistic pe natură, urmând ca în 30 martie să îi fie publicată, în „Literatorul”, poezia „Și toate” – moment ce marchează debutul său literar. Poezia fusese scrisă cu un an înainte și a fost semnată V. George. Rămas închis o noapte întreagă în turnul bisericii Precista din orașul natal, întâmplarea îl inspiră să scrie, în 1899, poezia „Amurg violet”.

În 1900 începe să compună bine-cunoscuta poezia „Plumb”, pe care o va finaliza abia în 1902. În perioada 1903-1904 frecventează cenaclul lui Macedonski, unde a citit, pentru prima dată, poeziile „Plumb” și „Nervi de toamnă”.

A urmat studiile de drept la București și Iași, pe care le finalizează în 1911, urmând să se înscrie în Baroul din Bacău. Nici în facultate nu i-a plăcut: a fost exmatriculat de la Facultatea de Drept din București după șase ani caracterizați de nefrecventarea cursurilor și nepromovarea examenelor. Cu greu a reușit să termine Facultatea de Drept din Iași, fără să-și dea examenul de licență. Cu toate acestea, i s-a eliberat Cartea de avocat, însă nu a profesat niciodată din această postură. În schimb, a ales să se dedice poeziei în timp ce a fost profesor în Bacău, Iași sau București. Fire boemă, respecta cu greu un program de lucru, cerea mereu concedii sau demisiona.

Tinerețea și-a petrecut-o în cafenele, birturi, mustării și cârciumi cu lăutari, unde îi plăcea să savureze vin, fiind un băutor recunoscut, ce dădea rareori pe acasă.

După ce în 1914 se internează în sanatoriul dr. Mărgăritescu din București, publică în suplimentul literar al ziarului „Seara” și trimite la tipar volumul „Plumb”. Un an mai târziu, editează la Bacău revista „Orizonturi noi”, publicând poezii, proză și recenzii sub mai multe pseudonime. În 1916, la 35 de ani, are loc debutul său editorial cu volumul „Plumb”, într-un tiraj de 500 de exemplare, pentru care a obținut Premiul Ministerului Artelor în 1923.

A continuat cu volumele: „Scântei galbene” (1926), „Bucăți de noapte” (proză, 1926), „Cu voi…” (1930), „Comedii în fond” (1936), „Stanțe burgheze” (1946). George Bacovia ne-a lăsat bine-cunoscutele poezii „Decembre”, „Lacustră”, „Cuptor”, „Nervi de primăvară”, „Nervi de toamnă”, „Amurg violet”, „Alb”, „Vocale”, „Marș funebru” etc.

În 1928 s-a căsătorit cu Agatha Grigorescu, o fată orfană, absolventă a Facultății de Litere și Filozofie din București. A fost profesoară de limba română și poetă, rămasă în istorie drept o fată ambițioasă, fără scrupule, căsătorită cu Bacovia doar din dragoste pentru poezie.

De-a lungul vieții, Bacovia a colaborat cu mai multe reviste pentru a-și publica versurile, precum „Astra”, „Versuri”, „Flacăra”, „Românul literar”, „Noua revistă română” sau „Gândirea”. Talentul i-a fost apreciat primind, în 1925, Premiul Societății Scriitorilor Români, precum și Premiul Național pentru Poezie în 1934.

În vârstă de 73 de ani, Bacovia a înregistrat 28 de poezii la Radio București, difuzate pe discuri de vinil, fiind singura înregistrare radiofonică a poetului.

Casa sa din Bacău, devenită muzeu memorial, se remarcă prin simplitate și bun simț, vizitatorii având ocazia să vadă, printre altele, pianul și vioara poetului, precum și multe manuscrise originale. În prezent, Teatrul municipal din Bacău poartă numele poetului și, tot la Bacău, este organizat anual „Festivalul literar Toamnă Bacoviană”.

 

Sursă bibliografică: www.rador.ro

Sursă foto: MNIR, MNLR

„Am zărit lumină pe pământ/ Și m-am născut și eu/ Să văd ce mai faceți/ Sănătoși? Voinici? Cum o mai duceți cu fericirea? Mulțumesc, nu-mi răspundeți./ Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări/ Dar îmi place aici./ E cald, e frumos,/ Si atâta lumină încât/ Crește iarba. (…)”

Capodoperă a literaturii române, poezia lui Marin Sorescu surprinde momentul venirii sale pe lume, la finele iernii, la Bulzești, în Dolj, în urmă cu 87 de ani.

Întrebat într-un interviu „Care a fost faptul sau întâmplarea extraordinară pe care ați trăit-o până acum?”, el a răspuns simplu: „Faptul de a te fi născut este o întâmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întâmplare nici acum”…

A parcurs studiile gimnaziale și liceale la Școala din localitatea natală, apoi la Colegiul „Frații Buzești“ din Craiova, Școala Murgași, Școala Medie Militară „Dimitrie Cantemir” Predeal, perioadă în care a condus cenaclul literar ”N. Bălcescu” al elevilor de liceu. Din 1955 a urmat, la Iași, Facultatea de Filologie, iar după absolvire, vine în 1960 în București, unde este numit redactor-șef al revistei Viața Studențească – unde publicase recent versuri. Între anii 1961-1965 a fost redactor la „Luceafărul”, revistă la care și publica.

A surprins esența copilăriei sale în volumele „La lilieci” – numele cimitirului din satul său natal -, construind unele dintre cele mai frumoase imagini din literatura română. Imagini despre locul în care oamenii stau de vorbă cu Dumnezeu și-i spun păsurile, locul unde cerul se unește cu pământul. “La lilieci” nu a fost însă prima sa creație. La 28 de ani a debutat cu volumul de parodii „Singur printre poeți”, urmat de „Tinerețea lui Don Quijote”, „Unde fugim de-acasă? și „La lilieci”. În 1968, a început „Setea muntelui de sare”, în revista „Luceafărul” a fost publicată piesa „Iona”, urmată de „Paracliserul” și „Matca”.

 

„Poezia este o artă care doare. Doare atât cât doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă așa de tare ca poezia”, spunea Marin Sorescu.

 

„Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune“, aprecia George Călinescu, cel care, în 1964, publica în Contemporanul, tableta „Un tânăr” a lui Marin Sorescu. În același an, 1964, Sorescu debutează cu volumul „Singur printre poeți“, o culegere de parodii apărută la Editura pentru literatură, urmată de alte 23 de volume de poezie, cele mai importante fiind „Poeme”, „Tușiți „Suflete, bun la toate”, ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci” și volumul pentru copii „Cirip-ciorap”. Pentru „Poeme”, Sorescu primește pentru prima dată, în 1966, Premiul Uniunii Scriitorilor. Pe parcursul vieții, a mai primit acest premiu de încă cinci ori,

În anul 1966 a participat la Bienala de poezie de la Knokke-Le-Zoute, Belgia, în perioada 1966 – 1972 a fost șef la Studioul Cinematografic ”Animafilm” din București, în anii 1970 – 1971 a participat la Programul internațional pentru Scriitori al Universității din Iowa, iar în anul 1972 a obținut o bursă de studii pentru un an la Academia de Artă din Berlinul de Vest.

Din postura de dramaturg, Sorescu a abordat teatrul existențialist și al absurdului. Piesa de teatru “Iona” iese de sub condeiul acestuia în 1968, alături de piesa “Există nervi”, ambele publicate în revista “Luceafărul”. Alte piese deosebite semnate de artist sunt: “Paraclisterul” (1970), “Matca” (1973), “Pluta meduzei” (1974), “Setea muntelui de sare” (1974), “Răceala” (1976), “A treia țeapă” (1980) sau “Vărul Shakespeare” (1988).

 

 

Marin Sorescu se remarcă prin activitatea sa literară, astfel că în 1968 și 1977 primește premiul Academiei Române, precum și distincții internaționale – medalia de aur pentru poezie “Napoli ospite” (Italia) și distincția “Le Muse”, acordată de către Accademie della Muse, Florența.

 

Volumele de proză “Trei dinți din față” (1977) și Viziunea vizuinii (1981), eseuri precum “Teoria sferelor de influență” sau “Starea de destin”, alături de interviuri despre poezia cuprinse în “Tratat de inspirație”, cronici literare precum “Ușor cu pianul pe scări” sau lucrări literare pentru copii – “Unde fugim de acasă? ”, toate acestea evidențiază dăruirea față de activitatea literară și talentul marelui Marin Sorescu.

O pasiune mai puțin cunoscută a lui Marin Sorescu este cea pentru pictură – acesta având expoziții personale la Brașov, în 1989, Cluj Napoca, în 1990) sau București, în 1992. În plus, operele acestuia au fost expuse și în Irlanda (1991) și Paris (1992).

 

Primește, în 1991, Premiul Herder pentru întreaga activitate, acordat de către Universitate din Viena, iar un an mai târziu devine membru titular al Academiei Române. După Revoluție, din cauza faptului că l-a susținut în mod vizibil pe Ion Iliescu, poetul începe să piardă din aprecierea de care s-a bucurat de-a lungul timpului în ceea ce privește activitatea sa literară.

 

În 1992 și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, urmând ca în perioada 1993-1995 să ocupe funcția de Ministru al Culturii.

 

La scurt timp, află că suferă de o boală incurabilă, motiv pentru care a publicat o serie de poeme despre iminența morții. La 6 decembrie 1996 acesta s-a stins din viață la Spitalul Elias din București.

 

Atât în 1983, cât și în 1992, Marin Sorescu a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură de către Academia Română, în 1992 ajung chiar în faza finală a selecției pentru premiul Nobel.

 

Sursă foto: discogs.com

 

 

Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 172 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, poet, prozator, publicist și dramaturg, considerat de critici a fi poetul național al României, supranumit „Luceafărul poeziei românești”. Ales post-mortem membru al Academiei Române, Mihai Eminescu este cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească.

Născut la 15 ianuarie 1850 la Ipotești, jud. Botoșani, Mihai Eminescu (Eminovici) este cel de-al șaptelea copil din cei 11 ai lui Gheorghe și Raluca Eminovici, parte a micii nobilimi țărănești. Între 1850 și 1858 a copilărit la Ipotești și Botoșani, amintirile din acea perioadă a vieții sale fiind ulterior relevate în poeziile Fiind băiet păduri cutreieram și O, rămâi.

A urmat cursurile școlii primare la Cernăuți, ulterior fiind sufler, traducător și copist de librete în trupa de teatru a lui Ștefan Tardini. În 1866 își face debutul prin publicarea poeziei De-aș avea în revista Familia de la Budapesta, a cărui director este Iosif Vulcan, cel care îi schimbă pentru totdeauna numele de familie, din Eminovici devenind Eminescu.

În 1868 se stabilește la București, unde îl cunoaște pe I.L.Caragiale și devine din nou sufler și copist la Teatrul Național din București, urmând ca în 1869 să înceapă să studieze la Universitatea din Viena, unde o cunoaște pe Veronica Micle. La Viena a urmat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie și medicină legată. Tot acolo l-a cunoscut și pe Ioan Slavici.

În 1869 formează, alături de alți tineri creatori, cercul literar „Orientul”, al cărui obiectiv era culegerea de poezii populare și documente referitoare la istoria țării. Eminescu era responsabil de regiunea Moldovei.

În anul 1872 a revenit în țară și s-a stabilit la Iași, frecventând întâlnirile Junimii. În toamna acelui an a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor, unde a stat până în 1874. A frecventat cursuri de filozofie, istorie antică, istoria religiilor, geografie și etnografie la Universitatea din Berlin.

Revine la Iași, unde nu reușește să ocupe postul de profesor de filozofie a Universității, postul fiind rezervat lui Titu Maiorescu, Ministru al Educației Naționale la acel moment, pentru că nu deținea titlul de doctor, criteriu necesar pentru ocuparea acelui post. A fost numit însă director al Bibliotecii Universitare, pe care, cu totală dedicare, o reorganizează pe baze științifice.

1870 marchează anul în care Mihai Eminescu a început să își aducă contribuția la Convorbiri literare, revista cenaclului Junimea din Iași. A publicat Călin. File de poveste, Venere și Madonă, Epigonii, basmul Făt Frumos din lacrimă, Mortua est.

 

 

Pentru o scurtă perioadă de timp a predat filozofie și limba germană la un institut din Iași, fiind numit inspector școlar. Căderea guvernului conservator a făcut ca noul ministru să îl destituie din funcție, astfel că Mihai Eminescu a rămas doar cu prietenia cu Ion Creangă, pe care o prețuiește până la sfârșitul vieții.

Profund afectat de pierderea mamei sale în august 1876, publică poemul Strigoii, ale cărui teme principale sunt magia și metempsihoza, frecvent întâlnite în opera sa.

Se stabilește la București și lucrează ca redactor la Timpul începând cu 1877, unde redactează articole politice și eseuri, iar în 1883 publică poemul Luceafărul. În același an, poemul apare în Almanahul Societății Studențești România Jună din Viena ce va fi reprodus în Convorbiri Literare.

În 1881 este publicată Scrisoarea I în Convorbiri literare din 1 februarie. Scrisoare a II-a apare în 1 aprilie, iar Scrisoarea a III-a la 1 mai.

În vara anului 1883, Mihai Eminescu suferă primul atac de nebunie și este internat într-un sanatoriu din București, iar ulterior la Viena. Trei ani mai târziu, în 1886, va fi internat din nou la  Mănăstirea Neamț, apoi la Botoșani, Viena și București.

După doar 39 de ani de viață, la 15 iunie 1889, Eminescu se stinge din viață la sanatoriul doctorului Suțu din București. Cu toate că nu se cunoaște exact cauza decesului său, cel mai des motiv menționat este sifilisul, pentru care nu exista leac la acea perioadă.

În 17 iunie 1889 are loc înmormântarea poetului la Cimitirul Bellu din București.

Garabret Ibrăileanu spunea despre Mihai Eminescu: “Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc și cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă – fuziunea normală – a sufletului daco-roman cu cultura occidentală. El, vagabondul, lipsit de diplome școlare, feciorul lui Gheorghe Eminovici de la Ipotești, este eroul culturii noastre moderne. Aceasta se poate întrevedea chiar numai prin argumentul lingvistic. Comparați limba din poeziile lui cu limba oricărui scriitor român și veți vedea că la niciunul elementul autohton nu s-a îmbinat atât de armonios cu cuvintele noi, expresia fuziunii perfecte a sufletului național cu gândirea europeană.”

Câteva dintre cele mai frumoase și pline de însemnătate citate ale lui Mihai Eminescu:

  1. Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci la așa oglindă nici nu mă pot aștepta la alt reflex.
  2. Adevărul este crud, dar numai el folosește.
  3. Oamenii se împart în două categorii: unii caută toată viața și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți.
  4. Totul ia timp și timpul ia tot.
  5. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
  6. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ. Dumnezeu e în inima noastră.
  7. Ideea valorii este foarte relativă, căci fiecare o măsoară după interesul său.
  8. Cel mai mare păcat al omului este frica, spaima de a privi în față și a recunoaște adevărul.
  9. Câți oameni sunt într-un singur om? Toți atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopții.
  10. Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale a unei nații, trebuie să vezi ce idoli are.

 

Bibliografie:

Encicliopediaromaniei.ro
Geo Vasile în 100 cei mai mari scriitori români, ediția a II-a revizuită, lucrare elaborată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, editura Lider

 

 

Pentru ființa umană îngenuncheată, umilită, degradată fizic, singura scăpare spre libertate este sănătatea sufletească; prin rugăciune continuă, prin efort intelectual și activități care să întărească sufletul, să-l înnobileze, celula devine altar și Biserică, loc de comuniune și împărtășire.

Se găzduiesc forme de artă, știind că  „arta este o expresie a libertății, prin definiție, căci ea nu acceptă limitele istoriei”[1], propunând alte coordonate spațiale și temporale, care deși consecință a frământărilor individuale a autorului, se dovedesc a fi comune celor ce împart suferința în temniță.

Forma cea mai întâlnită este a artei poetice religioase, unde în versuri este chemat Hristos să coboare în celulă, să se milostivească, să asculte și să vadă nevoia celor închiși. Profunzimea mesajului întărește pe cei ce o recită, iar conținutul se descoperă ca un crez, un mod de mărturisire a credinței.

Așa cum Părintele Steinhardt mărturisea – „creion și hârtie nici gând să fi avut la închisoare”[2]– poeziile erau memorate de către cei prezenți și recitate ulterior – „din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. Învățarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută și mai neostoită distracție a vieții de închisoare. Fericiți cei ce știu poezii. Cine știe pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenție, ale lui sunt orele care trec pe nesimțite și-n demnitate”.[3]

Efortul intelectual, concentrarea minții în poezie adusă uneori până la identitatea cu rugăciunea,  sunt semnele unei stări demne într-o lume mizeră, unde degradarea umanului prin terfelirea sufletului și chinuirea trupului, nu au reușit să desființeze credința și convingerile anterioare.

Radu Gyr scria în poezia „Crezul”: „Puneți-mi lanțuri și cătușe/ să sune scrâșnetul hain/ și mii de lacăte la ușe,/ eu cum am fost, așa rămân. Surpați asupra-mi munți și ape/ puteți chiar să mă spânzurați./ Cu grele, negre târnăcoape, / credința nu mi-o sfărâmați”.[4]

Dacă pentru omul nou esențială era părăsirea vechiului comportament și a adeziunilor sale , prin poezia amintită observăm creionată oponența împotriva oricărei încercări de a nimici credința prin Hristos; nici lanțurile sau cătușele nu pot provoca apostazia celui ce s-a arătat credincios. Și dacă acesta era crezul autorului, prin învățarea și recitarea versurilor sale de către deținuți, devenea mărturisirea lor, cuvântul răspuns al trăirilor intime.

Mântuitorul este chemat în rugăciune, iar prezența Sa este pecetluită în strofe; este o descriere a experienței personale într-un cadru general, gol, relativ mort, dar sfințit prin coborâre divină. În poezia ,,Iisus în celulă” se descrie comuniunea cu Dumnezeu Mântuitorul, ce se face părtaș durerii deținuților, arătându-le semnele suferinței Sale, ca model de asumare a Crucii și a jertfei din iubire. Acesta scria: ,,Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă. /O, ce trist și ce’nalt pãrea Crist! /Luna venea după El, în celulă /și-L făcea mai înalt și mai trist”.[5]

Despre importanța versurilor ca hrană a sufletului scria în jurnalul său și părintele Zosima, care afirma: poeziile lui Nichifor Crainic „împreună cu Radu Gyr, au fost două pârghii de susținere a moralului în închisorile comuniste din acea perioadă. Și dacă noi, preoții i-am cuminecat (împărtășit) la sărbători pe cei închiși, după modelul catacombei creștine din primele veacuri, poezia celor doi s-a furișat prin zăbrelele înghețate, pe tăblițe de săpun, scrise cu un cui sau cu un gătej, prin șoaptele de la telefoanele murale, în toate celulele, întărind și dând nădejde în biruința finală a binelui. <<Potirul>>, <<Baldavin și Mădălina>>, <<Unde sunt cei care nu mai sunt?>>- au fost pâine spirituală în foamea cea mare de acolo.”[6]

Astfel întărește și Părintele Grebenea care evoca: ,,mai erau și alții care făceau încercări poetice. Crainic obișnuia să-mi recite, când nu se putea altfel, noile sale creații sub dușul de la baie, unde stăteam vreo 40 de oameni 20-25 de minute. Radu Gyr a scris cântece extinse în versuri populare de zeci și chiar peste o sută de strofe ca de pildă „Cântecul olarului”, precum și poezii mai scurte. Ele erau foarte căutate și deținuții le învățau pe dinafară. Poeziile erau o hrană sufletească cu totul necesară celor osândiți. Erau un mare reazem pentru ei, un pivot de susținere și un îndemn la apărare și luptă”.[7]

Metodele de transmitere a poeziilor erau diverse, dar cea mai importantă dintre acestea era inventarea unui limbaj alternativ, prin care se comunica folosind sistemul percuției- ,,alfabetul Morse”. Nu doar versurile erau împărtășite prin această cale, ci astfel se săvârșea Sfânta Liturghie, având cele minim necesare, se spuneau rugăciuni etc.

Părintele Steinhardt își amintește de un grup compact și cunoscător al misticii ortodoxe, spunând „la ei mă reped să învăț alfabetul Morse și versuri de Crainic și Gyr- grăbitul meu entuziasm îi amuză”.[8] Mărturisește apoi despre modul de învățare, despre autorii apreciați, despre o întreagă cultură a poeziei căpătată între zidurile închisorii, unde versurile memorate devin patrimoniu. Despre acestea scria: „din acest punct de vedere stau bine. Știu pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, foarte mult Coșbuc și Topârceanu (are deosebită căutare), mii de versuri (cred) de Gyr și Crainic (înghițite de la început, odată cu alfabetul Morse, de la veterani); am prins și o mulțime din Verlaine, Lamartine și Baudelaire; sonetul lui Arvers, firește (Ma vie a son secret, mon ame son mystere), Samain — Au jardin de l ‘Infante — ceea ce, când îl repet ori îl predau, mă poartă cu gândul la Ojardindilifant din La Medeleni și la după-amiezele paradisiace din strada Pitar-Moșu”.[9]

În anumite perioade, limbajul morse a fost singura modalitate de comunicare, în contextul în care unele închisori au înăsprit regimul detenției, încercând să oprească comunicările între cei închiși, pentru a crea o nouă presiune: izolarea. Astfel „din 1953 până în 1958 conducerea penitenciarului Aiud s-a preluat de către colonelul-torționar Ștefan Koller, care s-a remarcat prin completa izolare a deținuților (a dat ordin de a se pune obloane la ferestre, pentru ca cei închiși să nu poată vedea orașul), și prin transferarea deținuților bolnavi de TBC, din infirmerie spre celulele penitenciarului. Pe lângă clipele de rugăciune tacită, aproape singura alinare în constrângerea temniței era comunicarea prin morse. Prin acest limbaj al bătăilor, deținuții și-au putut transmite la început informații, iar mai târziu când viteza de transmitere a crescut datorită obișnuinței recunoașterii  limbajului, ei au putut să transmită și cuvinte străine, pentru poligloți, ori poezii etc.”[10]  Izolarea însă nu a distrus dinamica spiritualității din lagărele comuniste, ci produs un efect neașteptat: trăirea duhovnicească a cunoscut ascensiune și profunzime, împărtășindu-se prin Hristos de aproapele, chiar dacă cuvântul nu putea fi rostit. Dispare astfel perspectiva cuvântului slab, înlocuit de unul puternic, responsabil și creator.


[1] George CĂLINESCU, Istoria Literaturii Române, Editura „Litera Internaţional”, Bucureşti, 2001, p.16.

[2] Nicolae STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 18.

[3] Ibidem., p. 39.

[4] Radu GYR, Crezul, în „Poezia în cătuşe” http://www.radugyr.ro/

[5] Radu GYR, Iisus în celulă, în „ Poezia în cătuşă” http://www.radugyr.ro/

[6] Pr. Zosima OANCEA, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p. 132.

[7] Pr. Nicolae GREBENEA, Amintiri din întuneric, Editura Scara, Bucureşti, 2005, pp. 146- 162.

[8] Nicolae STEINHARDT, op.cit., p. 65.

[9] Ibidem, p. 39.

[10] Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, pp. 77-78.

 

 

Bradul, de Vasile Alecsandri

Sus pe culme bradul verde

Sub zăpada albicioasă

Printre negură se pierde

Ca o fantasmă geroasă,

 

Și privește cu-ntristare

Cum se primblă prin răstoace

Iarna pe un urs călare,

Iarna cu șapte cojoace.

 

El se scutură și zice:

„În zadar tu, vrăjitoare,

Aduci viforul pe-aice,

Aduci zile fără soare.

 

În zadar îngheți pământul,

Ucizi florile și stupii

Și trimiți moartea cu vântul

Și trimiți foamea cu lupii.

 

În zadar a ta suflare

Apa-n râuri o încheagă,

Șterge urma pe cărare

Și de mine m-i leagă.

 

În zadar aduci cu tine

Corbul negru și prădalnic,

Și din codrii cu jivine

Faci să iasă urlet jalnic.

 

În zadar, urgie crudă,

Lungești noaptea-ntunecoasă

Și, râzând de-a lumii trudă,

Scurtezi ziua luminoasă.

 

În zadar îmi pui povară

De zăpadă și de gheață.

Fie iarnă, fie vară,

Eu păstrez a mea verdeață! ”

 

 

Crăciunul copiilor, de Octavian Goga

Dragi copii din țara asta,

Vă mirați voi cum se poate

Moș Crăciun din ceriu de-acolo

De le știe toate-toate…

 

Uite cum, vă spune badea…

Iarna-n noapte, pe zăpadă,

El trimite câte-un înger

La fereastră să vă vadă…

 

Îngerii se uită-n casă,

Văd și spun – iar Moșul are

Colo-n ceriu la el, în tindă,

Pe genunchi o carte mare…

 

Cu condei de-argint el scrie

Ce copil și ce purtare…

Și de-acolo știe Moșul,

Că-i șiret el, lucru mare.

 

 

Pomul Crăciunului, de George Coșbuc

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

Pădurea iarna doarme, c-așa vrea Dumnezeu.

 

Și numai câte-un viscol o bate uneori,

Ea plânge-atunci cu hohot, cuprinsă de fiori.

 

Și tace-apoi și-adoarme când viscolele pier.

În noaptea asta însă vin îngerii din cer

 

Și zboară-ncet de-a lungul pădurilor de brad,

Și cântă-ncet; și mere și flori din sân le cad.

 

Iar florile s-anină de ramuri până jos

Și-i cântec de lumină și-așa e de frumos!

 

Iar brazii se deșteaptă, se miră; asta ce-i!,

Se bucură și cântă cu îngerii și ei.

 

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

Dar uite ce-ți trimite dintr-însa Dumnezeu.

 

Un înger rupe-o creangă din brazii cu făclii

Așa cum a găsit-o, cu flori și jucării.

 

Departe într-un staul e-n fașe-acum Isus

Și îngerii, o, câte și câte i-au adus!

 

Dar el e bun și-mparte la toți câți îl iubesc –

Tu vino și te-nchină, zi: „Doamne-ți mulțumesc”.

 

 

Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”, grăia George Călinescu la dispariția lui Mihai Eminescu. Astăzi, la 131 de ani de când “Luceafărul poeziei românești” a plecat dintre noi, descoperim o latură mai puțin cunoscută publicului larg.

 

Ultimele clipe într-o lume efemeră

În 1889, lungit pe un pat metalic în sanatoriul doctorului Șuțu, Mihai Eminescu își trăiește ultimele clipe. Cu un gest tacticos, ce trăda o stare acută de epuizare, poetul îi cere medicului de gardă un ultim favor, mai precis un pahar cu lapte și o vorbă bună. După un timp, vizeta se deschide, iar medicul strecoară sfios băutura albicioasă. Un oftat amarnic acompaniază ultimele cuvinte ale poetului: “Sunt năruit!“.

Pe 15 iunie 1889, ceasornicul din cameră bate ora patru dimineața. Întins pe spate, cu ochii fixați în tavan, Eminescu își dă ultima suflare. Medicii socotesc drept cauză oficială a morții stopul cardio-respirator provocat de o intoxicaţie cu mercur. Unii specialiști merg mai departe și spun că scriitorul a fost victima unui nebun ucigaș care l-ar fi lovit cu o scândură în moalele capului. Au trecut 131 de ani de atunci, iar în ciuda explicațiilor oferite de diverși eminescologi, decesul rămâne învăluit în mister.

 

Poza nr 1

 

Este prohodit la biserica Sfântul Gheorghe. Scriitorul Grigore Ventura ține un discurs, apoi carul funebru pornește pe traseu. Prima oprire este la Universitate, unde gazetarul Dimitrie Laurian rostește o nouă alocuțiune în cinstea Eminului. Cortegiul traversează Calea Victoriei, Calea Rahovei și ajunge la cimitirul Șerban Vodă, actualul Bellu. Sicriul este purtat de patru elevi ai Școlii Normala de Institutori din București, apoi coborât în groapă.

 

Fotbalist de clasă și înotător desăvârșit

Bogăția operei literare și profunzimea ideilor, au făcut din Mihai Eminescu o conștiință națională. Mai puțin cunoscut este zelul cu care se dedica sportului. Fie că vorbim de fotbal, înot, șah sau ridicatul greutăților, Eminescu își lăsa mască privitorii. Colegul și prietenul Teodor Stefanelli, scriitorul Ștefan Cacoveanu, dar și criticul George Călinescu, depun mărturie despre apetitul sportiv al poetului.

Între 1865 și 1869, Mihai este elev al Liceului German din Cernăuți, singura instituție de învățământ liceal din Ducatul Bucovinei. Apropiații îl vedeau adesea pe terenul de fotbal unde dovedea reale calități pentru jocul cu mingea. Se pare că Eminescu a deprins tainele sportului rege de la Aron Pumnul, profesorul său din perioada adolescenței. Meciurile aveau loc pe “toloaca“ Cernăuțiului. Acolo se înfruntau echipele de calfe ale meşteşugarilor cu cele ale “studenţilor” gimnazişti. Iată ce spune Theodor Stefanelli despre confruntările de odinioară: ”Eu am locuit mulţi ani în strada Cuciur Mare şi înaintea locuinţei mele se întindea aşa numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adese în orele libere mingea. Şi Eminescu era adese printre noi şi juca cu noi mingea“.

 

Poza nr 2

 

Pe la 16-17 ani, balta de la Ipotești și Prutul de la Cernăuți, i-au slujit dept bazin de antrenament. Nimeni nu se putea ține după el, era ca peștele în apă. Dibăcia Eminului întrece orice limite și stârnea admirația pe loc. Ștefan Cacoveanu mărturisea: “Făcea tot felul de isteţii nautice, intrînd în apă într-un loc şi ieşind tîrziu unde nici nu te aşteptai, spre admiraţia chiar a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulţi înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu nici unul nu se putea ţinea“.

 

Gimnastică la mănăstire, apoi șah în spital

Eminescu era foarte grijuliu cu aspectul său fizic. Îi plăcea să facă sport în natură și să se întreacă cu cei tineri. Mărturie stau escapadele sportive de la Mănăstirea Văratec. Maica Epraxia care l-a cunoscut în adolescență pe scriitor, depune următoare mărturie: “Era frumos. Dimineaţa făcea gimnastică şi ridica nişte greutăţi. Eminescu se lua la întrecere cu ceilalţi studenţi găzduiţi la masa monahei Ştefania Lungulesei şi ridicau, dintr-o dată, «bombele de piatră» (gantere, greutăţi)“.

 

Mănăstirea Văratec, locul în care Eminescu făcea gimanstică și ridica greutăți

Mănăstirea Văratec, locul în care Eminescu făcea gimnastică și ridica greutăți

 

Un om de o asemenea dimensiune culturală nu putea să neglijeze sportul minții. În 1884, sănătatea îi joacă feste și este internat la Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. “Era vizitat des de prieteni, de Pompiliu, Burlă, Humpel îndeosebi, jucînd şah”, spune George Călinescu în lucrarea “Viața lui Eminescu“.

 

 

Surse: 1) George Călinescu ,“Viața lui Eminescu“; 2) Theodor V. Stefanelli ,”Amintiri despre Eminescu”.

 

Acum opt ani, când era la masteratul de antreprenoriat social, Loredana Munteanu s-a gândit să pună bazele unui proiect prin care să-i apropie pe tineri de artă. Titlul temei de disertație pe care Loredana îl alesese era ”Arta nu mușcă”. Teza a fost bine primită de către profesori, iar la final unul dintre ei a încurajat-o să continue și să deschidă un ONG cultural. Fără echipă, fără niciun suport financiar sau măcar o idee despre cum e lumea ONG-urilor, Loredana era doar o proaspătă absolventă de masterat care pornea la drum cu un bagaj de vise.

 

După câteva luni a venit prima idee, muzică clasică la metrou. Ca multe idei bune, a venit pe neașteptate. Într-o dimineață, într-un vagon al aglomeratului metrou bucureștean, unul dintre călători asculta o manea pe boxele playerului portabil pe care-l avea cu el. Deși mulți păreau deranjați, doar Loredana s-a dus la el și l-a întrebat dacă nu se gândește la disconfortul pe care-l produce în jur. Răspunsul primit a surprins-o: asta e muzica mea de zi cu zi, cu ea trăiesc de dimineață până seara. ”Ok, și cum ar fi să vin și eu cu un player mâine, să apăs play și să fie Bach?”, a replicat ea. I s-a răspuns sec: ”Dacă asta e muzica ta, poți s-o aduci.”

 

“Muzica este limbajul universal: nu trebuie decât să asculți și să simți”

De la această întâmplare a pornit Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou. Conceptul era nou pentru România, așa că Loredana a vorbit cu cei de la Metrorex, care s-au arătat foarte deschiși. Începutul a fost dificil, spune Loredana, pentru că “mulți dintre artiști, atunci când i-am contactat, au refuzat. Le era teamă, se simțeau foarte expuși. Le lipsea experiența spațiilor neconvenționale.” Astfel, la prima ediție cei care au concertat pe peroanele metroului bucureștean au fost aproape toți studenți. “Mi-a plăcut ideea să mă duc către tineri artiști. Să le găsim o altfel de platformă pentru concerte, mai ales că există în continuare o problemă cu spațiile pentru concerte și spectacole. Așa că le-am oferit cea mai neconvențională sală de spectacole din București” spune Loredana Munteanu.

 

Festivalul de muzică Clasică de la Metrou. Foto: https://www.facebook.com/artanumusca/

Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou. Foto: https://www.facebook.com/artanumusca/

 

Pe lângă recitalurile de muzică clasică susținute de soprane, tenori, cvartete, publicul a putut admira momente de balet clasic și dans contemporan. Prima ediție a fost un succes, iar cu timpul ideea a crescut atât de mult încât “de la a doua ediție am început să spunem că e un festival, nu doar un simplu proiect”, își amintește Loredana.

 

Poezie în tramvai. Și jazz

După Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou, Loredana a început să îndrăgească și mai mult ideea de proiect cultural în spații publice alternative. Astfel, pe 21 martie 2019, de ziua internațională a poeziei, a luat naștere Tramvaiul poeziei. Proiectul a reconstruit atmosfera Bucureștiului poetic de altă dată. În această primă ediție, tramvaiul de pe linia 1 din capitală a fost gazda poeziei timp de trei săptămâni.  “Tramvaiul a fost personalizat atât în exterior, cât și în interior. La exterior a fost colantat cu versuri ale marilor autori, iar în interior cu o bibliotecă interactivă, dar cu autori contemporani”, spune Loredana Munteanu.

 

Actul artistic stradal are un dinamism pe care nicio sală nu o să-l poată capta vreodată. În stradă nu înregistrezi numai vibrația și energia actului artistic, ci și vibrația orașului

 

În fiecare zi diferiți poeți au susținut recitaluri de poezie în tramvai, acompaniați de muzică de jazz. “Tramvaiul are un farmec aparte, care amintește de Bucureștiul interbelic. Și dincolo de a apropia publicul larg de poezie, mi-ar plăcea ca oamenii să privească orașul de la fereastra tramvaiului și cu alți ochi. Să simtă vibrația orașului, pentru că nu poți să citești poezie mecanic, trebuie să te conectezi și la tine însuți, și la frunza care a căzut”, spune organizatoarea.

 

Lor_3

 

“Mulți dintre noi avem nevoie de momente care să ne amintească de micile bucurii și unul dintre ele poate fi chiar acesta: în drumul tău spre casă, care e același în fiecare zi, întâlnești mereu oameni diferiți, care ar putea să-ți aducă un zâmbet, o mică speranță” spune Loredana Munteanu.

 

Din punctul meu de vedere, arta e pentru toată lumea, nu e ceva intangibil. Dimpotrivă, e pentru orice categorie de oameni. Nu trebuie să cunoști istoria artei sau a muzicii, trebuie doar să-și deschizi mintea și sufletul

 

Publicul din tramvai a fost divers, de la bătrâni la tineri, de la locatari ai cartierelor până la persoane care locuiau peste hotare. “Au fost foarte mulți bătrâni simpatici cărora le era teamă că au greșit tramvaiul, ei voiau să ajungă la piață. Sau turiști din alte țări, care mi-au au zis că n-au mai văzut niciodată așa ceva”, își amintește Loredana.

 

 “Nu poți să citești poezie mecanic, trebuie să te conectezi la tine însuți și la frunza care a căzut”

Tramvaiul literar și muzical a fost întregit de un concurs de poezie destinat tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani. În primele zece zile s-au înscris 263 de participanți din toată țara. Creațiile au fost jurizate și au fost desemnați zece finaliști care au urmat un atelier de scriere creativă cu Iulian Tănase.

 

Lor_2

 

Ulterior tinerii au fost provocați să creeze un poem a cărui temă să fie Bucureștiul. “Însă apoi ne-am gândit să facem o schimbare, ca să nu trebuiască să alegem un singur câștigător din cei zece. Ne-am zis să-i lăsăm pe acești copii să se bucure de experiență, să nu simtă doar presiunea competiției. Așa că i-am făcut pe toți zece câștigători. Iar ei au creat un poem colectiv, pe care ne dorim să-l pictăm pe fațada unei clădiri din București” a spus Loredana.

 

“Oricând e nevoie de oameni cu inițiativă, fie că e ONG, business, o idee inovatoare sau o postare pe Instagram”

Succesul acestor proiecte i-a dat încredere Loredanei și a început să țintească și mai sus. Cât de sus? Până la a livra scrisori în avion. Astfel a apărut Atelierul de scrisori călătoare, bilete  scrise de mână, lăsate pe banchetele trenurilor, autobuzelor și în final ale avioanelor. Ele purtau un mesaj simplu: comunicarea de azi e eficientă, dar rece. Să ne întoarcem, măcar din când în când, la scrisul de mână, cald și prietenos.

 

Lor_4

 

Loredana Munteanu își continuă explorarea spațiilor alternative și a formelor neobișnuite de exprimare artistică. “Voi continua cu tramvaiul poeziei, poate chiar reușim să-l extindem și în alte orașe din țară. Iar apoi mi-ar plăcea să dezvolt un proiect pe conceptul de arte vizuale, deja am câteva idei.”

 

 

Ce se întâmplă atunci când la sunetul unic al flautului se adaugă versurile unor uriași poeți, rostite de o voce inconfundabilă? Flautistul Ion Bogdan Ștefănescu a avut intuiția că rezultatul nu poate fi decât excepțional. Și așa s-a născut spectacolul ”Flautul la puterea poeziei”, care este acum în turneu în orașe din toate zonele țării. Pe scenă, alături de interpretul muzicii, se găsește fie Alexandru Repan (în prima sesiune a turneului), fie Dorel Vișan.

Ion Bogdan Ștefănescu este un flautist unanim omagiat pe scenele lumii. A avut și are concerte peste tot în lume: Anglia, Franţa, Spania, Cehia, Ungaria, Italia, Germania, Austria, Olanda, Elveția, Suedia, Norvegia, Coreea de Nord, Japonia, China, SUA. A imprimat aproape 50 de CD-uri și DVD-uri. Participă cu entuziasm la proiecte artistice cât se poate de variate. Iar atunci când nu cântă, scrie poezie. Iată un interviu cu Ion Bogdan Ștefănescu, despre turneul pe care-l derulează acum și despre felul în care pune flautul în dialog cu versurile.

 

Flautist_3

 

Ați pornit din nou la drum, într-o formulă artistică exponențială, inclusiv instrumentul vedetă este și el ridicat la un exponent de forță, la puterea poeziei. Alături de dumneavoastră în acest turneu sunt doi mari actori, Alexandru Repan și Dorel Vișan.

Am avut o șansă extraordinară să colaborez cu acești doi uriași actori. Prima sesiune de turneu s-a încheiat alături de Alexandru Repan. Am jucat acest spectacol la Bârlad, Pitești, București și Tulcea. Pentru mine a fost o experiență extraordinară, cred că și pentru public, pentru că am văzut că reacțiile au fost fulminante după fiecare spectacol. Urmează Turda și Bistrița, două spectacole în care voi cânta alături de unul dintre cei mai carismatici actori români, cu roluri de referinţă în film şi teatru, dar şi cu harul specific rostirii poeziei, Dorel Vişan. Am pregătit împreună cu cei doi un eseu poetico-muzical de mare ţinută.

 

Ion Bogdan Ștefănescu ilustrând starea de spirit pe care o produce flautul

Ion Bogdan Ștefănescu ilustrând starea de spirit pe care o produce flautul

 

Din câte știu nu sunteți la prima experiență de felul acesta, ați luat pulsul publicului pe un astfel de produs artistic, în urmă cu niște ani, alături de tatăl dumneavoastră, regretatul actor Eusebiu Ștefănescu.

Cumva am fost convins de succesul proiectului. Într-adevăr am exersat de-a lungul vremii acest tip de spectacol cu tatăl meu, au fost zeci de evenimente pe care le-am imaginat împreună. Experiența mea în acest soi de propunere artistică este foarte bogată. Tot datorită tatălui meu, după cum se știe un remarcabil recitator, am mai colaborat și cu alți mari actori, cu Gheorghe Cozorici, Florian Pittiș, Mircea Albulescu și cu Leopoldina Bălănuță, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, actori de primă mână ai acestei țări. Cumva, fără lipsă de modestie, experiența își spune cuvântul, în această zonă de spectacol. Am făcut-o și de această dată cu mare plăcere, cu mare bucurie, mai cu seamă că acești doi mari actori erau și foarte buni prieteni cu tatăl meu și îl respectau foarte mult tocmai pentru felul lui de a rosti poezia.

 

Vin pe scenă cu o întreagă familie a flautelor. Se creează un fel de baie de sunet, o voluptate a muzicii care odată unită cu cuvântul creează un efect splendid

 

Într-un fel parcă Dumnezeu mi-a întins o mână, o speranță, fiindcă după ce a murit tatăl meu mă gândeam că nu o să mai urc pe scenă într-o astfel de formulă. Iată că s-a întâmplat! Cu Dorel Vișan am avut, de-a lungul ultimilor ani, vreo 4-5 spectacole mari, am colindat țara împreună și am făcut spectacole importante.

Concertele dumneavoastră se remarcă întotdeauna și pentru interesul pe care îl arătați pentru a găsi formula de le face cât mai atractive pentru public. Ați căutat de această dată și formula muzicală cea mai potrivită pentru tipul de recitare pe care îl propun cei doi actori. Ați compus personal muzica.

Da, nu se putea altfel. Pe de o parte, Alexandru Repan și Dorel Vișan, pe de alta Mihai Eminescu, Lucian Blaga şi George Coşbuc. Am compus special muzica pentru a crea atmosfera din poeziile acestor uriași poeți, dar și pentru a sublinia rostirea celor doi actori. Foarte important acest lucru într-un astfel de spectacol. Fiecare își are ritmul propriu și este uimitor să asculți aceeași poezie rostită în mod diferit de doi mari actori. Muzica are rolul să sublinieze și gândul poetic și ritmul rostirii și cred eu că a ieșit un lucru bine închegat, profesionist. În plus, muzica mai pune în valoare și instrumentele mele. Vin pe scenă cu o întreagă familie a flautelor, instrumente care fac deliciul publicului, fiecare în parte având un alt fel de timbru. Se creează un fel de baie de sunet, o voluptate a muzicii care odată unită cu cuvântul creează un efect splendid. Fiecare spectacol este unic, fiecare interpretare actoricească este ușor diferită de cea precedentă și acest lucru dă savoare fiecărui eveniment.

 

Actorul Dorel Vișan împarte scena cu Ion Bogdan Ștefănescu în cadrul turneului

Actorul Dorel Vișan împarte scena cu Ion Bogdan Ștefănescu în cadrul turneului

 

V-ați gândit să și imprimați, să scoateți și un CD cu acest conținut?

În urmă cu câteva zile am vorbit cu producătorii pe acest subiect. Cu adevărat, atât de bine au ieșit aceste spectacole încât cred că ar fi păcat să nu se utilizeze cumva acest demers artistic, ar fi mare păcat să nu reușim să realizăm și un CD. 

Și pentru acest tip de inițiativă aveți cumva o garanție a succesului. În urma unei colaborări cu chitaristul Costin Soare, în 2017 ați lansat un CD, și aceea o propunere unică pentru piața muzicală din România. ”Twenty Shades of Music”, o combinația sonoră perfectă de flaut și chitară.

Este vorba despre un periplu din Balcani până în America Latină, cu o muzică foarte sensibilă câte odată, plină de pasiune alteori. Pe acest CD se regăsesc dansurile românești de Bela Bartok sau dansuri macedonene, foarte multe sambe, tangouri de compozitiori argentinieni și brazilieni, cel mai celebru în clipa asta fiind Astor Piazzola.

 

Este o muzică plină de vervă, de sentimente, de pasiune, de resemnări

 

Cred că cei care vor intra în posesia acestui CD se vor bucura continuu de această muzică care poate fi ascultată și acasă, și în mașină, și la petreceri. Este o muzică plină de vervă, de sentimente, de pasiune, de resemnări, de voluptate. ”Twenty Shades of Music” reprezintă o adevărată jubilație a muzicii, fiecare dintre cele 20 de dansuri fiind o explozie de melodie și ritm, de senzualitate și exuberanță. Cred eu că spectaculozitatea acestui CD le va rămâne ascultătorilor în suflet pentru multă vreme.

 

CD

 

Titlul pare a fi cheia de interpretare a conținutului dar și a unei relații frumoase de prietenie. În momentul în care ați lansat CD-ul se împlineau și 20 de ani de împreună-cântare cu Costin Soare.

Sunt deja 22 de ani de carieră împreună. În cele peste două decenii, am cântat toate tipurile de muzică posibile și, până la urmă, acest CD este o selecție din ce am prezentat publicului noi de-a lungul vremii. Sunt piese cu care am ales să răsplătim publicul, să-l facem să se ridice de pe scaune, să plece din sala de concert cu bună dispoziție și cu gândul de a reveni neapărat data următoare. Așadar, se adună în aceste 20 de fațete ale muzicii, o experiență de aproape 20 de ani de cuplu flaut-chitară.

Care este piesa cea mai puternică, muzical sau emoțional, din acest pachet de 20?

E foarte greu de ales o melodie preferată. Fiecare dintre ele, dintre aceste douăzeci de dansuri, are ceva ce te marchează cu siguranță. Combinația aceasta între flaut și chitară este una perfectă și impactul este surprinzător. Muzica pe care o cântăm are o putere specială asupra sufletelor. Pentru că pe de o parte, muzica latino-americană vine cu vervă și cu mult patos (Tango-ul de Piazzolla), pe de altă parte, în contrapartidă, dansurile balcanice au forța și adâncimea folclorului românesc și macedonean.

 

 În această muzică există acea vigoare fantastică și energie pe care ți le dau dansul popular, dar și multă poezie, o sensibiltate incredibil de puternică

 

Revenind la întrebare, aș putea să răspund că pentru cunoscători un punct de atracție ar putea să fie Piazzolla, Istoria tangoului, este o suită celebră deja în lume, cântată în multiple orchestrații, ea însă a fost gândită pentru flaut și chitară, deci este originală pentru această combinație. Eu personal tresalt la dansurile macedonene. Cele rapide îmi plac enorm, fiindcă îmi dau posibiltatea să fac tot felul de efecte și să fac flautul să sune ca un instrument popular. De asemenea, Bartok. Cred că dacă Bela Bartok ar mai fi trăit s-ar fi bucurat de această variantă pe care noi o propunem, tocmai pentru faptul că am găsit efecte care aduc flautele în zona sonorităților muzicilor arhaice populare. Flautul bas seamănă foarte bine cu un caval, piculina cu fluierul, dar și flautul normal de concert pentru că folosesc o tehnică întâlnită la cântăreții de muzică populară. În această muzică există acea vigoare fantastică și energie pe care ți le dau dansul popular, dar și multă poezie, o sensibiltate incredibil de puternică. Te marchează și rămâi cu melodia în ureche, o fredonezi mult timp.

 

 

 

 

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Mihai Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om. Matricea Românească vă prezintă, în serial, câteva expresii favorite ale lui Eminescu, ce au făcut istorie.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

În Amintirile sale, Ştefanelli rezervă un capitol expresiilor pe care Luceafărul le folosea cu predilecţie, atât la vreme de restrişte, cât şi în momentele de bucurie. Deloc surprinzător, vorbirea lui Eminescu, amestec de dulce grai bucovinean cu patos patriotic, a rămas în memoria contemporanilor şi străbate veacurile, pe calea memorialisticii. Iată de ce o serie de expresii favorite ale lui Eminescu au intrat în patrimoniul nostru cultural.

Mihai Eminescu şi patriotismul trăit

“Expresia ce o întrebuința Eminescu când saluta pe colegii săi”, povesteşte Ştefanelli, “era trăiască nația, iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele sus cu dânsa. Această formă de salutare era uzitată la toți studenții din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult, încât a rămas şi până în zilele de astăzi.”

Un memento salutar, dacă jocul de cuvinte ne e permis, în Anul Centenar. Câte nu s-ar realiza, de ne-am propune, asemeni lui Eminescu, să facem naţia nemuritoare!

Dragă Mamă, dragă Tată: generaţia mea ar fi mai fericită dacă ar vorbi mai frumos. Alex Filimon scrie despre copii, părinţi şi obârşiile parcă uitate, pe Matricea Românească.

 

Ce-o fi în sufletul părinților nostri?

Silențios de la caracterul tăbăcit până sub epidermă,

Pătat de culori reci și ros de boală,

Măcinat de tranziții gri și iluzorii,

Ce-o fi în sufletul părinților noștri?

Când privesc în oglindă,

Și nu mai dibuiesc proprii fii,

Ce irup în realitate,

Din vestigiile trecutului,

Au făcut copiii noștri dinți

Și nu mai au poftă nici de trecut, nici de părinți.”

Poezia ne întoarce chipul către esență, o esență subiectivă cu minunate complicații și adâncimi sufletești, un fel de adevăr subiectiv despre veșnicul necunoscut ce se caută pe sine: omul. Un necunoscut pentru el însuși. Prin urmare, să fim subiectivi cu pofta nestăvilită de adevăr.

Sufletul părinților noștri

Cum arată oare sufletul părinților noștri din perspectiva unei tomografii sufletești? Cum deplâng ei dezorânduiala sufletească de astăzi? Ei au învățat pas cu pas să respire corect prin vremuri tulburi, cu epiderma tăbăcită în absența unui soare cald, firesc, promis de o tranziție întinsă pe trei decenii ce le-a intrat în suflet prin efracție, prin impostura deghizată. Acum, după ce circul le-a traversat sufletul, se întorc lucizi către Istorie, căutând o valoare acolo care să ne înalțe din marasmul unui cotidian oarecare. De acolo, de pe piscul Istoriei mari din care fac parte și a istoriei mici din care se desprind cu greu, ne aruncă aripi ce nu cunosc evanescența și uneori săgeți, care să ne amintească să nu călcăm strâmb pe pământ drept. Ne-ar învăța și dorul de glie, dar așteaptă să mai creștem.

Pe ei nu-i mai impresionează ecosistemul, fauna de ceară din jur și nici nu mai au pleoapele disponibile să se aştearnă pe orice decor conturat vag de straşnicii străjeri ai „viitorului fără trecut”, un viitor ce anunță un om golit de istorie și substanță, ce pare să-i dea dreptate gânditorului Ortega Y Gasset, care la rândul lui încearcă prin scris să scape de omul becisnic tăinuit de cinism.

Un prezent cu ambalaj deșertic ne gâdilă ignoranța

Departe de mine să romanțez perspectiva, însă nu pot să nu încerc să pictez un tablou simplu, despre o durere înghițită în eforturi mici și sacadate în timp, asemănătoare metodei de tortură a înghițitului cheii, folosite de către forțele de represiune din regimurile comuniste (Securitatea utiliza o astfel de metodă). Fiecare dintre ei poartă o cheie de care noi astăzi nu mai știm nimic. Ignoranța ne face călăii viitorului cu sedativul prezentului, ambalat deșertic.

O cheie care ar putea să răspundă la întrebarea simplă, dar care înjgheba o întreagă filosofie despre sorgintea fiecăruia, ce înrâurea un destin legat de o fericire. ”Al cui ești?”, întrebau bătrânii din vechime să te cântărească mai bine și să-ți observe orizontul de predictibilitate plecând de la arborele genealogic, de la acel pedigriu de ordin familial care te definește nemijocit, într-un ocean de lumi cu universuri marine paralele sau încâlcite, ce nu-ți promite neaparat un petic de apă pe care să-l numești acasă, dacă nu ai cheia la tine.

Că o porți la gât sau în lumea ta dinăuntru, părinții nu se supără. Ei așteaptă. Tot din dragoste au înghițit și cheia viitorului nostru. Sunt doar speriați puțin de dinții noștri ascuțiți ce răspund la comanda unor ochi dezgoliți de Istorie și încercănați de prezent, cocoșiți de ispite cu chip de aspirații.

”Cine nu-și cunoaște trecutul, nu-și cunoaște părinții”, mărturisea Nicolae Iorga dintr-un prezent ce încă nu culca muzeal trecutul într-un sertar al unui viitor.

Nichita Stănescu, în scrisori de familie, ne dezvăluie o lume plecată dintre noi. Suntem, practic, într-un muzeu al unei limbi de dragoste pentru părinți.

Vă sărut cu dor din regiunea Timișoara unde mă aflu cu ocazia săptămânii poeziei” – 1967

”Dragi părinți mă gândesc la dumneavoastră cu drag, din inima unei Veneții de vis” – 1971

Iubiți părinți vă transmit un gând de dragoste și de dor de lângă miraculosul Coliseu roman, din Roma” – 1971

Draga Mamă și Tată, am sosit cu bine din Anglia. Între timp, v-am trimis niște știri dar nu știu dacă v-au parvenit. Îndată ce voi rezolva treburile de primă urgență, am să vă dau un semn. Vă sărut mâna” – 1971

”Dragii și scumpii mei părinți, mă gândesc cu dragoste la dumneavoastră, dintr-o Londră plină de melancolie” 1971

”Dragi părinți, vă sărut mâna din Viena cea ploioasă” – 1976

(”Album memorial Nichita Stănescu” – 1984)

Generația mea ar fi mai fericită dacă ar vorbi mai frumos, dacă și-ar aminti să nu-și mai judece părinții din colțul strâmt al egoismului. Generația mea urlă după fericire în toate direcțiile, dar nu se încumetă să bage mâna în măruntaiele propriei istorii. În rest, se ascut dinții pentru un prezent ce curge fără ea, în loc să scrie o scrisoare începând sincer și lucid, chiar așa, chiar de azi: ”Iubiții mei părinți, vă scriu cu dragoste întârziată. Nu știu cum arată sufletul vostru…”

 

Foto deschidere: Ionuţ Văidean, jud. Alba

Anca Stuparu, medic român la New York, întreţine o pasiune ardentă pentru medicină şi literatură. Un articol despre medicii artişti, pe Matricea Românească.

Ceea ce ne definește într-o țară de adopție rămâne apartenența la propria noastră identitate culturală, purtată cu noi și menținută vie, ca un legământ ce trebuie neapărat transmis mai departe. Arta, în general, este un element definitor, un spațiu protector, de resurse și refugiu, de libertate și creativitate, de regăsire într-o realitate nouă, diferită. Întoarcerea spre albia din care faci parte, întoarcerea spre artă, devine mai puternică în afara granițelor, fiind amplificată de distanță, de dor și de timp.

Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri. Colegii mei nasc sculpturi, nasc poezie și filosofie scrise pe apucate, în spital. Pentru că, dacă nu ar scrie, ar lua-o razna sau ar înnebuni. Și ceea ce e absolut impresionat este că lucrările lor stau în muzee, în rafturile librăriilor, și ajung în cutiile poștale în formă de reviste.

Dr. Hassan Farhat este medic în Departamentul de Urgență și conduce una din cele mai prolifice reviste online: Ya7eleween Magazine Group, distribuită pe 5 continente. Lucrează cu o echipă întreagă să distribuie revista și în formă printată. În același timp, practică Medicină de Urgență la două mari spitale: Mount Sinai și New York Community Hospital. Este îndrăgostit de România, pe care o știe din poveștile verișorului său Amir, medic stomatolog, trimis din Liban în anii ‘80 să facă Stomatologia în Timișoara.

Schimb de gărzi, cu Dr. Farhat şi Dr. Chowdhury Foto: arhiva personală

Schimb de gărzi, cu Dr. Farhat şi Dr. Chowdhury Foto: arhiva personală

Miracolul medicinei nu stă doar în a vindeca, dar și în a cultiva valorile sufletului la cel mai profund nivel, la liziera dintre suflet și trup, acolo unde întotdeauna găsești o sursă de inspirație și creativitate ce poate fi imortalizată în artă. Medici prin profesie, artiști prin vocație, cam asta sunt câțiva dintre medicii cu care lucrez. Sunt uluită de fiecare dată când îi văd scriind după ce au salvat o viață, după ce au intubat un pacient, sau după ce au adus pe lume un copil. “Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână, așa cum îl numește Dr Farhat, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet; o dualitate a vindecării care transcende medicina și arta, un dualism paradoxal ce conferă substanță și dimensiune chemării lor artistice.

Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri

În New York am întâlnit medici care s-au întors către scris, muzică sau sculptură la o vârstă matură, o pasiune latentă, care era acolo dintotdeauna, ca o validare a faptului că medicii pot scrie și resuscita, pot sculpta și coordona intervenții rapide în cazuri de traumă, pot fi poeți și aduce pe lume copii, pot recita din Tagore în timp ce tratează un șoc anafilactic. Își duc existența la cel mai înalt nivel al umanității, pentru că se jertfesc pe sine pentru alții prin nopți de gardă și muncă asiduuă și dau înapoi celorlalți la un nivel artistic, ridicând lucrul mâinilor lor la artă, la sublim, preschimbând chemarea medicală într-o sursă de inspirație.

În departamentul de urgență, Dr. Farhat a scris cele mai frumoase cugetări, între două reanimări. Dr. Utpal Chowdhury recită din Tagore și murmură arii pe care le exersează la vioară. Dr. Emil Silberman preia durerea de pe fața pacienților săi și o înmărmurește în sculpturi. Una dintre sculpturile sale, înfățișând Turnurile Gemene și suferința celor din jur, e pusă în holul spitalului Jamaica.

Sculptura “Untitled” (Fără titlu) a medicului Emil Silberman, expusă la unul dintre vernisaje

Sculptura “Untitled” (Fără titlu) a medicului Emil Silberman, expusă la unul dintre vernisaje

“Scopul fiecăruia e să atingă imposibilul și să țintească mai mult decât și-ar fi închipuit că poate”, scrie doctorul Farhat. Și peste limitele închipuirii este și suferința pe care o transmite sculptura doctorului Silberman. Medic într-unul dintre cele mai aglomerate Departamente de Urgență, Jamaica Medical Center, Emil Silberman găsește timp să modeleze din ghips, din sârmă și din bronz lucrări care sintetizează durerea, suferința, disperarea umanului într-un moment de criză și durere, la marginea dintre viață și moarte.

Născut în Lituania, își amintește momentul când plastilina a fost înlocuită cu ghips și modelată în forme ce dăinuie. “Pentru multă vreme am ținut arta departe de medicină, dar într-o zi am realizat că aduceam idei din lumea medicală în opera artistică și că de fapt cele două lumi se împleteau”, afirmă  Dr. Silberman.

“Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână aceşti medici, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet

Dr. Utpal Chowdhury, cardiologist în Bangladesh, practică Medicina de Urgență în New York. Are în permanență pe birou cartea lui Tagore, “Ghitanjiali”, din care citește între pacienți. Cu  “Ghitanjiali”, Tagore a reușit să ia Premiul Nobel tocmai pentru că a fost tradusă de el. Are copii după desenele lui Tagore, și îi ascultă din versurile scrise pe muzica compusă tot de autor. Ia lecții de vioară și murmură partituri când scrie fișele pacienților.

Cartea doctorului Adrian Sângeorzan, “Între femei” (Among Women) a fost epuizată, apoi exemplarele avute au fost împrumutate și citite cu rândul la Jamaica Hospital, de la directorul spitalului, la instrumentarele sălii de operație, asistente,  dieteticieni și bucătărese. O carte minunată, cu povești trăite pe viu, în clinică sau în spital, o carte pe care odată deschisă nu o mai lași până la ultima filă.

Este impresionant că toți acești medici au avut turnura spre artă în momentul când presiunea dintr-un spital american și dorul de propria lor țară s-au interpus. Sunt oameni care poate nu ar fi scris, sau nu ar fi sculptat dacă nu ar fi emigrat, oameni ce ard, devotați profesiei și artei, oameni de foc, torțe vii lângă care doar să stai, vezi lumea cu alți ochi, te reîntorci spre artele frumoase, citești sau chiar încerci stângaci să desenezi o umbră sau să scrii.

 

Foto deschidere: time.com

„În sfârşit, am dat de un poet!”, i-a strigat Iacob Negruzzi lui Titu Maiorescu, fluturând „Venere şi Madonă”, undeva în startul lui 1870. Aceeaşi exclamaţie îi provocă şi prim redactorului Matricei Româneşti primirea versurilor de mai jos, semnate Anca Stuparu, româncă stabilită la New York, unde practică, în afara poeziei, profesia de medic. N-o citiţi, ascultaţi-o, cum asculţi murmurul unei cascade! Citind-o pe Anca Stuparu, reînveţi să iubeşti.

 

De pe alt mal

Lasă ușile deschise, să te aud
Când treci, când taci și răsufli ritmic
Cu briza care încurcă apă și nisip
Pe fața ta mirosind a alge și scoici.
Ții luna lipită de piept, ca o inimă uriașă
Care crește și descrește împinsă de reflux
Într-o noapte ai dansat cu meduzele
Stăteau lipite de tine, în valuri,
Desenându-ți cărări de sare în palme
Te-am găsit la țărm făcând negoț
Cu perle aduse de sirene, contra timp.
Ai întors cheia într-un orologiu
Tras să meargă înapoi, aruncând aiurea
Minute, ore, secunde, lumina din ani,
Ai rămas pe mal, ca o torță în valuri:
Arzând viu, mincinos de real,
Sfidând gravitația, și viața, și moartea.
Tragi după tine fâșii de timp,
Luate pe schimb de corali și ceva perle
Îți sună în urechi cântul sirenelor
Pe care le-ai iubit, lepădându-le în larg
Trec desculță pe lângă tine
Cu vuietul mării ce rămâne în mine
Ca un tremor ce crește și descrește
La fiecare flux și reflux
Pescărușii țipă  asurzitor
Mi-am lipit urechea de o scoică
În care pulsa inima ta ca o lună plină.

 

Vis nipon

Ploaia asta egală,
Incredibil de ritmică,
Se sparge în stropi
Prelinși pe asfalt
Reflexia chipului tău
În ochiul de rouă…
Lunecam desculţi
Fără țintă, pe ape
Printre stropii răsfrânți
Sub tălpile noastre.
Iarba vuia amar
A copilărie
Mai știi? Îţi amintești?
Când deșiram păpădii
Și alergam râzând
Printre flori de cireș?
Ne învârteam asemeni
Unui parasol de gheișă
Pierdută într-o minusculă
Grădină japoneză,
Devenind și noi
O ikebana, un aranjament
Un răsărit de lumină.

 

Foto deschidere: Ovidiu Iordache

Cinicii ar spune – şi existenţa golită de viaţă pe care o ducem i-ar confirma – că e tot mai puţină nevoie de poezie în lumea noastră. Pe cale de consecinţă, că e tot mai puţină nevoie de Eminescu – în forma sa ideatică, nu în forma tangibilă, pe care i-a dedicat-o Banca Naţională. De aceea e nevoie tot timpul, şi-n cantităţi cât mai mari.

Cu toate astea, Eminescu supravieţuieşte, de 129 de ani, el, iubitul etern al culturii române. Şi va dăinui de-aci până la sfârşitul zilelor, pentru că Eminescu nu se învecheşte. El, care ne-a arătat ce putem fi, care a extras, cu bugete minime, pentru a vorbi în limbajul drag corporatiştilor, maximum din matricea românească, nu este perisabil.

Eminescu a murit la 39 de ani – unii spun nebun, alţii spun ucis, pentru că era incomod – şi ar fi ingrat şi sinucigaş să-l ucidem încă o dată. Miturile noastre sunt tot mai puţine – ne agăţăm cu disperare de o tenismenă mignonă, cu suflet mare, pe care unii francezi o denigrează în numele libertăţii de expresie – şi nu ne permitem nici un pas înapoi. Cultura românească e, azi, în postura turiştilor care mor făcându-şi selfie-uri pe marginea prăpastiei: prolifică în aparenţă, numai bună de măritiş cu filtrul corect aplicat pe faţă, dar în pragul colapsului, sângerândă şi împrăştiată între stânci la o privire mai atentă.

Eminescu ar fi oripilat de ceea ce se întâmplă azi în cultura românească: i-ar provoca repulsie monopolul exercitat de bătrânii patroni de edituri şi preşedinţi de instituţii, ar acuza faptul că tinerii autori de valoare n-au nici o şansă reală să străpungă cercul auto-reproducător de prietenii şi relaţii din cultură, pentru că aşa funcţionează elitita, ar fi surescitat de situaţia noastră politică şi economică. Eminescu n-ar fi sedus, azi, de posibilităţile tehnologiei, ci s-ar afunda şi mai mult în cronici, în anticariate, în biblioteci.

Eminescu, în multe privinţe, împărtăşeşte soarta lui Arsenie Boca, fără îndoială el însuşi un om de toată isprava în timpul vieţii. Lui, poate cel mai întreg om din cultura românească, mitizarea i-a făcut mai mult rău decât bine. Aşa cum nu de DVD-uri despre minunile lui Arsenie Boca, mărind obscurantismul, avem nevoie, ci de o rugăciune simplă către Tatăl ceresc, tot astfel, nu de discursuri pompoase despre Eminescu avem nevoie, ci de a-i citi poeziile şi de a ne propune să creştem un nou Eminescu. România lui 2018, năpădită de buruiana imposturii, are nevoie de substanţa şi verticalitatea lui Eminescu mai mult ca oricând, mult mai mult ca la 1889.

În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu, aflat în Bucureşti, de la Iaşi, unde iubita sa îl aștepta.

Să ne lăsăm moștenire cuvântul, să ne scriem epistole amoroase, să ne trăim iubirea printre rânduri, ascunși sfios în spatele literelor. Acestea și alte asemenea îndemnuri se potrivesc minunatului roman epistolar dintre marele geniu din poezia românească, Mihai Eminescu, și aleasa inimii sale, Veronica Micle. Dragostea lor, balansată între extremele unor stări ambigue, ne-a rămas moștenire nouă, celor care citim poezia românească eminesciană cu respect și evlavie.

Se pare că a le înțelege spiritul și savoarea cu care s-au iubit în filele acestui roman epistolar, implică multă delicatețe și candoare. Continuând analiza misivelor pe care cei doi, Mihai Eminescu și Veronica Micle, și le adresau, am selectat o scrisoare datată 24 martie 1880, care pornește de la Iași către marele poet, aflat atunci la București, unde lucra în redacția cotidianului „Timpul”.

Misiva, scrisă cu disperare de Veronica Micle, este o rugăciune, o implorare pentru necesitatea de hotărâre, necesitate declanșată de șovăielile lui Mihai Eminescu, poetul ezitând să revină în Iași pentru iubita sa, dar și să o ceară în căsătorie. Veronica încarcă misiva cu propriile frustrări, notând: „Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei…”.

Acest mesaj de la Veronica Micle pentru Mihai Eminescu are și o tentă confuză, apărută din impetuoasa necesitate de echilibru sentimental pe care o resimțea o femeie a acelor vremuri în fața incertitudinii statutului său. Această scrisoare reflectă adevărul despre posibilele repercusiuni ale unei relații cu un poet, Micle spunând: „…și cu îndoială  în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt astfel?”.

Misiva dezvăluie starea emoțională pe care o traversează Veronica Micle și care va duce ulterior la o nouă despărțire între cei doi:

Scumpul meu Eminescu,

Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura și indiferența oamenilor, lipsa și depărtarea ta, iubirea mea nespusă (sic), toate aceste își împart rând pe rând ființa mea, și în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic și acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată?

Și te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând – tu care spuindu-mi că mă iubești m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav – te întreb și te rog să-mi răspunzi face-mă-vei fericită, adecă să ne înțelegem, eu înțeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta.  La aceasta te rog să-mi răspunzi serios, să-mi răspunzi astfel după cum tu vei simți, în fine răspunsul tău să fie expresiunea sinceră a sufletului tău oricum ar fi, numai să fie hotărâtoare, să fie astfel încât să mă pot baza pe spusele tale și totodată să mai pot spera și lupta.

Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei astfel că mă doare în suflet că nu pot să le răspund decât cuvinte aproape fără sens, căci sensul nici eu nu-l am încă clar.

Eminescule, te întreb cu durere, cum poți tu trăi în București când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine? Iartă-mă dacă mă refer la timpuri trecute, în care timpuri, poate, puțin șiretlic mi-ar fi fost mai de priință!

Iartă, repet, dacă îți fac rău cu această scrisoare, dar am citit „La confession d’un enfant du siècle”, scriere bolnavă care îmbolnăvește de moarte, și trebuie să știi e de Alfred de Musset Poët, și cu îndoială în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt la fel?

Răspunde-mi te rog însă te conjur nu ca să mă menajez pentru moment, nu pentru ca să astâmperi un necaz pentru care ai compătimi, dar pentru a-mi lămuri starea pentru ca să știu ceva pozitiv, fie chiar dureros numai să știu ce-i și cum.

Recunoaște, scumpul meu, că legătura mea cu tine în condițiunile în care mă aflu e din cele mai triste, o țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea, astfel că trebuie numai să plâng singură și să confiez hârtiei câte ceva din câte se petrec în sufletul meu și care poate tu nici nu le mai cetești.

27 martie 1880 Iași                                                 Te sărut din suflet

                                                                                           Veronica

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet, dedicate celor mai scumpe ființe din scurta sa viață. 

Astăzi este o zi deosebită. Nu pentru că ar fi acea invenție modernă a zilei îndrăgostiților, ci pentru că astăzi, în îndepărtatul an 1935, venea pe lume un poet deosebit, un bărbat care prin versurile sale pline de patos a cucerit inimile tuturor femeilor, tuturor mamelor: Grigore Vieru.

Poezia românească în interpretarea lui este un dar frumos, o recunoștință pe care femeile întregii lumi o meritau cu prisosință. Și aici nu încape modestie sau smerenie, deoarece Grigore Vieru le „cântă” pentru nopțile nedormite, pentru cămășile spălate, pentru copiii alinați la sânul lor și pentru truda mâinilor lor.

poet Grigore Vieru poezia românească femeie mamă

Grigore Vieru a transpus în versuri cele mai sincere sentimente față de condiția de femeie și mamă. Foto: emancipareafemeii.blogspot.com

El, din postura sa de bărbat, a înțeles condiția dificilă de a fi femeie într-o lume dictată, cu precădere, de reguli patriarhale. A înțeles că nu puterea fizică împinge fericirea la destinatarii săi, ci grija atentă cu care orice femeie, aidoma unei furnici, își construiește căminul familial.

Despre obiectul adorației sale a scris Grigore Vieru în poezia Femeie, o mostră a gentileții și a neprihănirii de îndrăgostit:

Îmi place
să te ghemui la pieptu-mi
când pe cer tunetul
se dă fioros de-a dura.
Îmi place
să văd cum se sperie buzele tale
când, rușinoase,
ating băutura.
Îmi place
când te sperii de nimică…
Bunăoară, de-o furnică
nimerindu-ți după gât.
Ești gingașă, mică –
mugur înveselind copacii…
și totuși
pe umerii tăi
se reazămă
cerul de pace!

Tot cu delicatețe și fidelitate Grigore Vieru va scrie și această lucrare, Cântec de femeie, prinos în poezia românească, adus frumuseții de femeie în rol de soție:

Sărută-mă mereu, mereu,
Să nu văd fața mării eu.

Sărută-mă neîncetat,
Să nu văd malul sidefat.

Sărută-mă necontenit,
Să nu văd cerul înflorit.

Sărută-mă așa frumos,
Să nu văd nici un chiparos –

Să-mi spui pe urmă, tu, bărbate,
Ce mândre sunt aceste toate.

În lucrările sale, Grigore Vieru nu a detașat figura maternă de postura-i de femeie, ci dimpotrivă a reușit să le unească, demonstrând lumii întregi că și femeia obosită, trudită este obiect al iubirii și al respectului.

Pentru a exemplifica această naturalețe, iată lucrarea Aer verde, matern, în care marele poet român unifică cele două ipostaze într-un simbol curat, al ploii:

După mamă,
după copii
și după iubită
n-am mai aproape pe nimeni
ca ploaia.
Numai de obrazul mamei
mă lipesc așa
ca de ploaie.
Numai pe copii
îi las să mi se urce așa
în spate.
Și numai cu iubita
mă împletesc în dragoste
așa.
Am sentimentul că dacă orbesc,
aș putea să văd cu stropi de ploaie.
Cu ploaia
aș putea să-mi cânt plaiul
de mi-ar seca graiul.

Ploaie, tu –
Aerul meu verde, matern!
Nu știu alții cum sunt,
dar eu,
Fără tine, mă usuc
ca o foaie.
Toate
cântecele mele neînțelese
sunt rugăciuni pentru ploaie.

Grigore Vieru a trecut, în scrierile sale, prin toate etapele metamorfozei pentru o femeie, de la inocenta iubită până la consoarta cu care bărbatul își împarte viața, transpunând această evoluție în poezia Joc de familie, o frumoasă odă a fericirii diurne:

Duminică dimineața,
Copiii noștri amândoi
Se urcă în pat
Între noi.
Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Și se uită la mama și tata
Prin ele.
O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De văzul copiilor luminos
Și-n toată lumea
Nu există joc mai frumos!

Și, desigur, Vieru nu a scăpat ocazia de a alinia frumos în familie rolul de femeie, împărțit cu același respect cuvenit între soție și mamă, în lucrarea „Inel rotund”:

Ar trebui alături
De-al iubitei nume,
În sclipetul verigii,
Să-l scriem și pe-al mumei.

Ca, supărați, vreodată –
Crescut inelu-n carne –
Furia să nu-l smulgă
Și-n hăuri să-l răstoarne.

Ca să-l purtăm statornic
Pân’ când prin el, spre soare,
Răzbi-va grâul verde
Și curge-vor izvoare.

Ar trebui alături
De-al iubitei nume,
În sclipetul verigii,
Să-l scriem și pe-al mumei.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Aproape”, ediție îngrijită de Emilian Galaicu-Păun și apărută la Editura Cartier, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

poezie

Poet la 16 ani

11 ianuarie 2024 |
I-am cunoscut în cadrul unui eveniment caritabil, la care erau prezenți pentru a dărui poezia lor.Atenți și manierați, curioși și emoționați, febrili și sensibili. Așa i-am perceput noi pe adolescenții minunați ce au făcut o sală...




Poezia, factor al misiunii în închisoare

3 ianuarie 2022 |
Pentru ființa umană îngenuncheată, umilită, degradată fizic, singura scăpare spre libertate este sănătatea sufletească; prin rugăciune continuă, prin efort intelectual și activități care să întărească sufletul, să-l înnobileze, celula devine altar...





O expresie favorită a lui Mihai Eminescu (II)

1 octombrie 2018 |
“Nu erau multe expresii favorite ale lui Mihai Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o...


O dublă pasiune: între medicină și literatură

6 august 2018 |
Anca Stuparu, medic român la New York, întreţine o pasiune ardentă pentru medicină şi literatură. Un articol despre medicii artişti, pe Matricea Românească. Ceea ce ne definește într-o țară de adopție rămâne apartenența la propria noastră identitate...


De la Eminescu la Arsenie Boca

15 iunie 2018 |
Cinicii ar spune – şi existenţa golită de viaţă pe care o ducem i-ar confirma - că e tot mai puţină nevoie de poezie în lumea noastră. Pe cale de consecinţă, că e tot mai puţină nevoie de Eminescu - în forma sa ideatică, nu în forma tangibilă, pe...

Din corespondența clasicilor culturii românești. Veronica Micle lui Mihai Eminescu: „O țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea"

22 februarie 2018 |
În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu,...

Cinci poezii cu și despre femeie semnate de către Grigore Vieru

14 februarie 2018 |
Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet,...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează